Biruitorii fiarei

1
2
 CUPRINS

Introducere

3
4
 1 Introducere

Aș putea spune că subiectul acestei cărți este siguranța mântuirii. Privind în

jur, am realizat că printre cei credincioși sunt destui care, deși se vede că ei
Îl iubesc pe Dumnezeu și caută voia Lui, au totuși o teamă că nu este de
ajuns ca să-L mulțumească pe Dumnezeu. Consider că problema siguran-
ței mântuirii îi macină pe mulți creștini, și când te macină ceva, nu ești liber
să trăiești și să-L slujești pe Dumnezeu cu toată inima. Așa cum spunea un
om al lui Dumnezeu, mulți trăiesc o viață crispată, tensionată. Le este
teamă că n-au făcut destul pentru Dumnezeu.

Mă gândesc la o imagine de genul următor. Un patron își cheamă angajații

și le spune: „Dragii mei, nu vă mai numesc angajați, ci vă numesc prieteni.
Vreau să vă dau o asigurare, pentru ca să fiți liniștiți. Afacerea pe care o
conduc este sigură și nu va da faliment niciodată. Prin urmare, vă promit
tuturor că nu vă voi disponibiliza niciodată. Nu doar atât, ci vă promit că nu
vă voi ține toată viața cu salariul minim pe economie, ci salariile voastre vor
crește mereu, pe măsură ce afacerea se va dezvolta și profiturile vor
crește. Mai mult, chiar și copiii voștri și nepoții voștri vor avea un loc de
muncă în această firmă. Deci, puteți fi total liniștiți în această privință.”

Vă întreb cam cu ce inimă vor lucra de acum încolo acești angajați?

În același fel, Dumnezeu dorește să fim liberi, bucuroși peste măsură de tot
harul pe care l-a revărsat în viețile noastre, să putem să-I aducem laude
peste laude pentru tot ceea ce a făcut, face și va face pentru noi. Dumne-
zeu este bun, Dumnezeu este plin de îndurare, plin de milă și de compasiu-
ne. El nu ne face după păcatele noastre, El ne călăuzește neîncetat.

Așadar, care sunt etapele mântuirii și rezultatele ei vizibile?

5
 2 Chemarea și descoperirea

DUMNEZEU TE CHEAMĂ

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl... (Ioan 6:44)

Într-un fel sau altul, Dumnezeu te cheamă să-L cunoști și să crezi în El.

De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.
(Romani 8:28)

De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți
înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. (1 Corinteni
1:26)

Chemarea ta este o inițiativă și o acțiune a lui Dumnezeu, și chiar dacă

atunci nu ai înțeles foarte bine lucrul acesta, mai târziu ai putut vedea felul
în care Dumnezeu te-a chemat. Privind acum în urmă, vezi că o anumită
persoană, o carte primită sau cumpărată de tine, o invitație la o biserică, au
fost modurile prin care Dumnezeu te-a chemat. De aceea, pentru întărirea
credinței tale, ar fi bine să-ți aduci aminte și să scrii în agenda ta pe toți
oamenii și toate situațiile în care simți că a fost chemarea lui Dumnezeu
pentru tine.

Din părinți, eu n-am fost un om pasionat de literatură. Eram la începutul

facultății, și-mi aduc aminte că citeam „Povești nemuritoare”. Dar am avut
un coleg venit dintr-o familie cultă, cu pian în casă. M-a invitat pe la el și a
pus discuri de muzică clasică. Auzeam și eu pentru prima dată „Anotimpu-
rile!, de Vivaldi. Am văzut biblioteca lui, și am realizat că există și un alt gen

6
de viață. Mai târziu, lucrul acesta a lucrat în inima mea și am început să
cumpăr cărți. La un moment dat dădeam jumătate din salariu pe cărți. Și
după mulți ani, pasiunea aceasta pentru cărți a făcut să-mi cumpăr
„Jurnalul fericirii” de Nicolae Steihardt, un evreu care povestea convertirea
lui la creștinism. Citind această carte, am ajuns la concluzia că baza
creștinismului este Isus Hristos și Biblia, așa că mi-am cumpărat o Biblie.
Multe lucruri s-au întâmplat în continuare, și acum văd mâna lui Dumnezeu
în toate. Dar știu că undeva, în planul lui Dumnezeu pentru mine, a fost și
acest coleg care mi-a insuflat pasiunea pentru citit.

DUMNEZEU TE ATRAGE SPRE ISUS HRISTOS

Dumnezeu te atrage spre Isus Hristos. Țineți bine minte lucrul acesta.
Atragerea este spre Isus, nu spre un cult, nu spre un predicator renumit, nu
spre niște ritualuri, nu spre niște legi. Îmi aduc aminte că un fost coleg de
servici începuse să frecventeze niște seminarii pe cartea Apocalipsa ținute
de o biserică din oraș. După câteva luni l-am întrebat ce a înțeles și dacă
viața lui s-a schimbat în vreun fel. Răspunsul lui a fost: ceea ce am înțeles
este Sabatul și carnea de porc; de schimbat nu s-a schimbat nimic.

Evanghelistul Filip a fost trimis de Dumnezeu să vestească mesajul

mântuirii unui etiopian, și „i-a propovăduit pe Isus” (Fapte 8:35). Pavel și
Sila i-au spus unui temnicer din cetatea Filipi, „Crede în Domnul Isus, și vei
fi mântuit tu și casa ta.” (Fapte 16:31) Peste tot pe unde au vestit mântuirea
– în casa romanului Corneliu, în fața filozofilor din Atena – apostolii au
vestit moartea și învierea Domnului Isus Hristos.

Tu ești un om chemat de Dumnezeu dacă ai fost atras spre „Mielul lui

Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Verifică, te rog, dacă focalizarea ochilor tăi este pe Domnul Isus Hristos,
sau ești focalizat pe un anumit cult (te crezi mântuit fiindcă faci parte din
acest cult), focalizat pe anumite anumite ritualuri sau focalizat pe tine însuți
(crezând că ești destul de neprihănit ca să fii mântuit).

DUMNEZEU SE DESCOPERĂ PE SINE (SE REVELEAZĂ)

Marea minune pe care o face Dumnezeu este să ți se descopere. Marea

minune este o revelație a Domnului Isus Hristos. De fapt, cum ți-ar putea
cere să crezi dacă nu ți s-a descoperit mai întâi.

7
Isus i s-a descoperit femeii samaritence la fântână:
„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El,
are să ne spună toate lucrurile.” Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt
Acela.” ... Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în cetate și a zis oamenilor: „Veniți
de vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?”
(Ioan 4:25-29)

Isus i s-a revelat lui Petru la pescuirea minunată:

După ce le-au aruncat, au prins o așa de mare mulțime de pești că începeau să li se
rupă mrejele. Au făcut semn tovarășilor lor care erau în cealaltă corabie să vină să
le ajute. Aceia au venit, și au umplut amândouă corăbiile, așa că au început să se
afunde corăbiile. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii
lui Isus și I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” (Luca 5:6-
8)

Isus i s-a descoperit lui Natanael:

„De unde mă cunoști?”, I-a zis Natanael. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Te-am văzut
mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” Natanael I-a răspuns:
„Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:48-49)

Isus i s-a descoperit unui orb din naștere:

Isus a auzit că l-au dat afară; și, când l-a găsit, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?” El a răspuns: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” „L-ai și văzut”,
i-a zis Isus, „și Cel care vorbește cu tine Acela este.” „Cred, Doamne”, I-a zis el; și I s-
a închinat. (Ioan 9:35-38)

În toate aceste cazuri și în multe altele, pentru câteva secunde timpul s-a
oprit în loc și Dumnezeu S-a revelat pe Sine în persoana Domnului Isus
Hristos. Oamenii au văzut ceva din măreția lui Dumnezeu. Petru a văzut
puterea Lui, Natanael a cunoscut atotștiința Lui, orbul din naștere a luat
contact cu mila Lui și puterea Lui de vindecare, Zacheu a rămas uimit de
nepărtinirea Lui.

Mie mi s-a descoperit la început în trei ipostaze.

Sfințenia

Prima dată, citind Noul Testament, am luat cunoștință cu sfințenia Domnului

Isus. Asta a fost senzația pe care am avut-o: cu cât Îl vedeam pe Isus mai
sfânt, cu atât mă vedeam pe mine mai păcătos.

8
Dragostea

A doua revelație a Domnului Isus pentru mine a fost momentul convertirii

mele, când, în mijlocul adunării sfinților, am auzit în timpul unei predici
versetul: „Isus, când l-a văzut zăcând, și fiindcă știa că este bolnav de multă vreme,
i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6) Printr-o minune, Isus mi-a adresat
mie personal aceste cuvinte. Atunci mi s-a descoperit ca Medicul sufletelor,
Cel care știa că sunt „bolnav” spiritual de multă vreme, și mă chema acum
să cred și să mă fac sănătos.

Puterea

Imediat după convertire și nașterea din nou, am luat cunoștință cu puterea

lui Dumnezeu de a schimba pe om după chipul și asemănarea Lui. M-a
eliberat de țigară într-o noapte, printr-o putere formidabilă, și, lucrul cel mai
important, m-a eliberat de ura și resentimentele pe care le aveam față de
unii oameni. Acestea au fost două momente vizibile, dovezi ale puterii Lui.

9
 3 Credința și hotărârea

CREDINȚA

Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui
Hristos. (Romani 10:17)

Și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii

voastre), ați crezut în El (Isus Hristos)... (Efeseni 1:13)

Minunile din viața unui om încep cu adevărat odată cu credința. Deși ne-am
născut în mijlocul unui popor religios, deși am fost prezenți de mici la tot
felul de evenimente religioase (botezuri, nunți, înmormântări, parastase,
sărbătoarea Paștelor), noi n-am crezut cu adevărat. Asta deoarece credința
nu se moștenește de la părinți și nici nu este primită prin botez (nici la
botezul copiilor mici, și nici măcar prin botezul la o vârstă adultă). Credința
vine într-un singur mod, și anume în urma auzirii Cuvântului lui Hristos.
Auzi și crezi. Auzi vorbindu-se despre dragostea lui Dumnezeu care L-a dat
pe Domnul Isus pentru păcatele tale, sau citești în Biblie sau într-o altă
carte despre Isus Hristos și jertfa Lui – și crezi.

Acest „crezi” este de fapt o revelație. În acest act al credinței este implicat
în mod personal Dumnezeu, exact în momentul acela în care tu crezi. Așa
cum citim despre Lidia:

În ziua Sabatului am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam că se
află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit femeilor care erau adunate
laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o
femeie temătoare de Dumnezeu și asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte
la cele ce spunea Pavel. (Faptele apostolilor 16:13-14)

10
Am putea merge mai departe să întrebăm „Cum de am crezut? Cum de eu
am crezut, și cel de lângă mine, care a auzit și el aceeași predică, sau a
citit aceeași carte, n-a crezut?” Ce pot să spun altceva decât că este o
minune! Este un dar, așa cum citim în epistola către Efeseni: „Căci prin har
ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui
Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Așa că,
bucură-te de darul acesta. Bucură-te și laudă-L pe Dumnezeu. Pe mine mă
doare ori de câte ori văd că nu ne mai bucurăm de darul acesta.

Întorcându-ne la momentul în care am crezut, acesta este un moment în

care se produce un „declic” (o declanșare) în mintea omului. Îmi aduc
aminte de o jucărie din vremea copilăriei. O barză se balansa pe un ax în
fața unui pahar cu apă, cu intenția de a bea din el. Încetul cu încetul se
apropia de buza paharului. Exista un moment când parcă nu erai sigur că
barza se va înclina să-și moaie ciocul în pahar, sau va renunța. Câteva
fracțiuni de secundă barza era înclinată la 45 grade, dădea semne și că s-
ar înclina spre pahar, dar și că va renunța și-și va continua balansarea. Și
apoi venea momentul cheie, barza se înclina spre pahar, ciocul îi cădea în
apă, și „bea”.

Așa se întâmplă și cu cel care este chemat de Dumnezeu. Azi aude o

predică, mâine citește din biblie, săptămâna următoare are o discuție cu un
credincios, și într-o zi vine momentul „declicului”, momentul când „aude”
chemarea lui Dumnezeu, glasul lui Dumnezeu, când Dumnezeu îi deschide
inima și crede.

„Declicul” are două faze: „declicul” pocăinței și „declicul” credinței. „Pocăiți-

vă și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1:15) – a spus Isus. Ele pot fi separate
în timp sau pot avea loc simultan.

a) „Declicul pocăinței” are loc atunci când Duhul Sfânt îl convinge pe om

că este un păcătos, și omul capitulează. Nu se mai îndreptățește, nu-și mai
caută scuze, nu mai consideră că e mai bun ca alții, ci cade prăbușit în fața
lui Dumnezeu și strigă după mântuire. Psalmistul spune: Mă înfășuraseră
legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă
necazului și durerii. Dar am chemat Numele Domnului și am zis: „Doamne,
mântuiește-mi sufletul.” (Psalmii 116:4). Fariseul rămâne împietrit în nepri-
hănirea de sine, dar vameșul se bate cu pumnii în piept și strigă,
„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:13). Petru nu mai
suportă sfințenia lui Dumnezeu în comparație cu starea lui păcătoasă,
„Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” Temnicerul din

11
Filipi întreabă tremurând pe apostoli: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu
mântuit?” (Fapte 16:30).

„Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și
judecata.” (Ioan 16:8)
„oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Romani 10:13)

b) „Declicul” credinței are loc atunci când, în mintea lui, omul păcătos
înțelege adevărul despre Isus Hristos, vede în El singura cale de salvare, și
crede, și ia hotărârea să meargă după Isus. Acela este momentul când
„înclinarea” către Isus Hristos este irevocabilă.

Îmi aduc aminte că au trebuit să treacă trei ani, în timpul cărora să se

producă „declicul” pocăinței și al credinței în viața mea. „Declicul” pocăinței
a venit în urma citirii personale a Noului Testament. Eu m-am pocăit de
păcatele mele în casa mea, citind Noul Testament. Apoi m-am dus și le-am
mărturisit, stând sub patrafirul preotului ortodox. Doar că preotul n-a știut
să-mi arate pe Isus Mântuitorul, ci mi-a spus să țin post și să vin peste
două săptămâni să-mi dea aghiazma mică. Apoi au urmat multe discuții cu
un credincios, urmărirea felului lui de viețuire, vizite în bisericile evanghe-
lice, asistarea la un botez și, în final, o predică la Casa de Cultură, unde am
crezut în Isus și am hotărât să-L urmez.

Acesta a fost „declicul” credinței. Am înțeles că Isus este Dumnezeu și

toată ființa mea a vibrat de dorința de a-L urma. Și totuși, la mine a trebuit
să mai existe un „declic”. În săptămâna care a urmat, am fost atacat de
Satana, cu gândul că fetița noastră va suferi la școală când se va ști că
este pocăită. Am fost la un pas de a da înapoi și a mă întoarce în biserica
catolică. Încercarea a durat o săptămână. Duminica următoare însă, purtat
de harul lui Dumnezeu, am intrat într-o biserică evanghelică și acolo a fost
„declicul” final, fără gând de întoarcere înapoi în lume. La chemarea
păstorului, am ieșit înaintea bisericii și mi-am predat viața Domnului Isus.

HOTĂRÂREA (MĂRTURISIREA NOULUI STATUT)

„Declicul” credinței presupune un gest al credinței, o afirmare a credinței, o

hotărâre pentru Domnul care ți s-a revelat.

Omul care crede simte dorința de a-și mărturisi credința înaintea altora și
de a face ceva pentru a trece în tabăra lui Dumnezeu. Famenul etiopian l-a
întrebat pe Filip: „Uite apă, ce mă împiedică să fiu botezat?” (Fapte 8:36). Cu

12
alte cuvinte, sub cercetarea Duhului Sfânt, omul vede o altă realitate – cea
spirituală – și vrea să facă parte din ea. „Vreau și eu, ce trebuie să fac?”

Biblia vorbește de primirea Domnului Isus, de mărturisirea Domnului Isus

ca Domn și de botezul în apă, ca forme de afirmare a credinței.

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul
să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12)

„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că

Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani 10:9)

„Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați; și, în ziua aceea, la numărul
ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.” (Faptele apostolilor 2:41)

Petru își afirmă hotărât credința lui: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui
Viu!” (Matei 16:16). La fel și Marta: „Da, Doamne ... cred că Tu ești Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” (Ioan 11:27) și famenul etiopian:
„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” După ce a auzit despre Domnul
Isus și a crezut că este Fiul lui Dumnezeu, famenul etiopian nu mai are
nicio reținere să fie botezat, „Pe când își urmau ei drumul, au dat peste o apă. Și
famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” (Faptele apostolilor 8:36)

În ce mă privește, hotărârea mea a fost în momentul în care, la chemarea

predicatorului de a-L urma pe Isus, am ieșit înaintea bisericii împreună cu
alții și ne-am predat viețile în mâinile Celui care ne-a iubit. Apoi, am
„parafat” această hotărâre prin actul botezului.

Verifică-te și tu dacă ai trecut prin aceste trei momente cruciale: pocăința

de păcatele tale, credința în Isus Hristos ca Mântuitor și mărturisirea lui
Isus Hristos ca Domn (hotărârea).

Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă

propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case și să vestesc iudeilor și
grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos.
(Faptele apostolilor 20:20-21)

Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că

Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. (Romani 10:9)

13
AFIRMAREA CREDINȚEI

Chiar dacă nu suntem totdeauna pe culmi spirituale, periodic Dumnezeu ne

pune în postura de a ne reafirma credința înaintea oamenilor. Lucrul acesta
ne face bine, pentru că realizăm încă o dată că noi credem cu adevărat.

Una din fetele noastre era la ora de psihologie la liceu. De curând se

botezase. Profesoara le-a spus să traseze o linie a vieții și să marcheze pe
ea cele mai importante momente din viețile lor. Fata noastră a marcat
diverse momente care i s-au părut importante, dar și-a dat seama că nu va
putea ocoli momentul botezului. Poate nu era pe culmi spirituale, dar pur și
simplu nu putea evita acest adevăr. Așadar a marcat evenimentul. Când
profesoara a verificat răspunsurile, a ridicat mirată din ochi, neînțelegând
ce căuta botezul la vârsta de 18 ani. Și de aici, Dumnezeu i-a dat cuvinte
fetei noastre să-și mărturisească credința. Un moment fericit pentru ea.

Acum patru ani m-am angajat la actualul meu servici. Deși colegii vedeau
ceva deosebit în comportarea mea, totuși nu mărturisisem nimănui despre
credința mea. Dar, la un curs de engleză, am fost puși să facem o mică
compunere despre cum arată o zi din viața noastră. La fel ca și fata mea,
am știut că nu m-aș putea eschiva scriind banalități, așa că am scris
adevărul și l-am citit în fața tuturor, în limba engleză: „În fiecare dimineață,
îmi fac cafeaua, după care mă duc în biroul amenajat pe balcon și citesc
biblia timp de aproximativ o oră.” Ochii celorlalți s-au făcut mari, dar din
acel moment au știut ce era cu mine.

REZULTATUL FINAL

Cert este că rezultatul pocăinței, credinței și hotărârii de a-L urma pe Isus

este un om care de atunci încolo crede în Isus Hristos. Și, așa cum
aminteam, poate nu va excela întotdeauna în a evangheliza, dar atunci
când va fi confruntat direct cu întrebări de genul ,„Măi, tu chiar crezi în
Dumnezeu?” sau „Tu ești cumva pocăit?”, nu se va da înapoi să spună
„da”.

14
 4 Fiii lui Dumnezeu

Credința noastră în Domnul Isus Hristos este poarta către revărsarea

binecuvântărilor lui Dumnezeu în viețile noastre. Primul rezultat al credinței
simple în Isus Hristos este acela că suntem făcuți fii ai lui Dumnezeu, înfiați
de Tatăl ceresc.

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul
să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din
voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)

Doar pentru că am crezut ce ni s-a vestit. Am crezut că Isus Hristos din

Nazaret, născut acum 2000 de ani din fecioara Maria prin intervenția
Duhului Sfânt, răstignit sub Ponțiu Pilat și înviat a treia zi, este Fiul lui
Dumnezeu. Am crezut că El a murit pe cruce pentru păcatele noastre 1, că a
fost îngropat dar a treia zi a înviat, că S-a înălțat la cer și că va reveni să-i
ia în Împărăția cerurilor pe toți cei care au crezut și cred în El.

„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții
veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui
Dumnezeu.” (Ioan 6:68-69)

Îmi aduc aminte cu ce înfiorare am citit prima dată versetele din 1Ioan:

Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem.
Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiților, acum

1 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi
rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să
cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53:5-6)

15
suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci
când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. (1 Ioan 3:1-2)

Cât adevăr! Prin credința în Isus am devenit copiii lui Dumnezeu, dar uneori
chiar și cei mai apropiați dintre ai noștri nu realizează lucrul acesta.
Dumnezeu ne-a înfiat, ne-a trecut pe Numele Lui.

16
 5 Pecetea Duhului Sfânt

PECETEA PUSĂ ASUPRA COPIILOR LUI DUMNEZEU

Multe culte creștine și necreștine, multe grupări, partide, organizații oculte

caută să aibă un semn distinctiv pentru membrii lor. Pe vremea comunis-
mului, am depus jurământul de pionier și ni s-a dat ca semn distinctiv
cravata roșie de pionier. Comunismul are ca semn distinctiv „Secera și
ciocanul”, creștinismul în ansamblul lui are ca semn distinctiv „Crucea”,
mișcarea adventistă are ca semn distinctiv Sabatul, etc.

Odată ce am crezut și am fost declarați fii ai lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a

pecetluit, adică ne-a dat un semn distinctiv. Scriptura spune clar că acest
semn distinctiv nu este unul ales de om sau de cultul din care face parte, ci
este Duhul Sfânt.

Și, pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă:
„Ava”, adică: „Tată!” Așa că nu mai ești rob, ci fiu; și, dacă ești fiu, ești și moștenitor,
prin Dumnezeu. (Galateni 4:6-7)

Și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați
crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit (Efeseni 1:13)

Deci trebuie accentuat o dată și încă o dată că Duhul Sfânt ne-a fost dat
pentru că am fost făcuți fii prin credința în Isus Hristos, nu pentru că-L
cerem cu insistență în nopți lungi de stăruință, nici pentru că cineva cu
renume se roagă pentru noi, nici pe alte căi. Doar prin credința în Isus
Hristos.

17
 Auzind vorbindu-se despre Isus Hristos și jertfa Lui, am crezut
în El. Crezând, am fost făcuți fii, și pentru că suntem fii, ni s-a
dat Duhul Sfânt ca o pecete.

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi –
fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca
binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca,
prin credință, noi să primim Duhul făgăduit. (Galateni 3:13-14)

„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. (Faptele
apostolilor 2:38)

Despre omul în care vedem prezența Duhului Sfânt putem spune că este
un copil al lui Dumnezeu și deci că a crezut în Isus Hristos.

18
 6 Semnele pecetluirii

SEMNELE PECETLUIRII CU DUHUL SFÂNT

Și aici începe problema. Cum ne dăm seama că Tatăl ne-a dat Duhul Sfânt,
că suntem pecetluiți cu pecetea Lui? Unele biserici cred că semnul distinc-
tiv este păzirea Sabatului, alții cred că este darul vorbirii în limbi. Aceștia
din urmă spun: „Da, ai crezut tu în Isus Hristos, dar pasul al doilea este să
ceri cu insistență Duhul Sfânt, și vei ști că l-ai primit dacă vei vorbi în limbi.”
Ortodocșii cred în darul mirungerii aplicat la botezul copilului mic, când prin
intermediul preotului – spun ei – copilașului i se dă darul Duhului Sfânt. Alte
biserici se bazează pe faptul că păstorii lor sunt urmașii apostolilor și ei pot
da Duhul Sfânt mai departe enoriașilor prin punerea mâinilor; deci enoriașii
sunt îndemnați să fie convinși de autenticitatea primirii Duhului datorită
„liniei apostolice” a slujitorilor bisericii. Iar alte biserici ar putea spune ca
ucenicii lui Ioan Botezătorul de altădată: „Nici n-am auzit măcar că a fost
dat un Duh Sfânt.” (Fapte 19:2)

Adevărul cel mai important pe care trebuie să-l înțelegem este că semnul
distinctiv este unul dat de Dumnezeu, prin care Dumnezeu mărturisește
despre om că Îi aparține: „Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit
pentru ei și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă.” (Faptele apostolilor 15:8) Botezul la
maturitate este o mărturie a omului, dar nu și a lui Dumnezeu. De aceea nu
ne putem baza doar pe el. Eu, da, am mărturisit, dar asta nu înseamnă
neapărat că sunt al lui Dumnezeu. Eu am nevoie de semnul Lui, de
pecetea Lui, prin care El mărturisește despre mine că Îi aparțin. Exemplul
cel mai clar din Scriptură este cel al lui Simon (Fapte 8), un vrăjitor din
Samaria. El a crezut evanghelia predicată de Filip și a fost botezat, dar
biblia spune că de fapt nu se pocăise cu adevărat, că inima lui nu a fost
curățită și era încă în lanțurile fărădelegii.

19
Să presupunem că mă aflu în incinta firmei Mercedes, și-l văd pe patron
trecând. Eu pot spune celor de lângă mine, „Acesta este șeful meu”. Dar
asta nu înseamnă neapărat că este adevărat, este doar mărturia mea. Alta
este când șeful însuși trece pe lângă mine și spune „Acesta este angajatul
meu.” Atunci lucrurile sunt clare. Avem mărturia din gura șefului.

De-a lungul timpului, oamenii și-au căutat diverse dovezi care să susțină
mântuirea lor. Chiar și astăzi, bisericile tradiționale (ortodocși, catolici) și
unele culte (Martorii lui Iehova, Mormoni, Adventiști) merg pe ideea că
mântuirea stă în apartenența la biserica respectivă. Este posibil ca unii
baptiști să se bazeze pe actul botezului, care – spun ei – a fost făcut pe
baza credinței, la o vârstă a discernământului. Adventiștii, în marea lor
majoritate, se consideră mântuiți în principal pentru că nicio altă biserică nu
respectă Sabatul și nu pune atât de mult accentul pe păzirea celor zece
porunci. Mulți penticostali se bazează clar pe vorbirea în limbi ca semn al
mântuirii lor. Chiar dacă unora li s-a întâmplat doar o dată în viață, și aceea
la o seară de stăruință unde au fost îndemnați să zică încontinuu cuvintele
„sânge, sânge”, până când limba lor a scos niște sunete deosebite de cele
normale.

Când eram în comitetul bisericii, îmi aduc aminte că atunci când era
cercetat cineva în vederea botezului, accentul principal se punea pe
momentul primirii Domnului Isus în viața candidatului și mai puțin pe
schimbările ulterioare din viața acestuia. Prin diverse întrebări, se căuta ca
cel ce dorea să se boteze să poată identifica cu precizie momentul când
s-a hotărât să-L urmeze pe Isus și L-a primit în inima lui.

Deși e bine și să rememorezi momentul în care te-ai întors la Dumnezeu,

este clar că mai ales copiilor celor credincioși le este greu să-și dea seama
când a fost acest moment. Ei s-au născut într-o casă de oameni credin-
cioși, au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu și au fost prezenți în biserică de
mici, unii chiar L-au chemat de mai multe ori pe Isus în viața lor. Așa că,
personal cred că este de mai mult folos să te bazezi pe semnele biblice
ulterioare convertirii decât pe momentul convertirii.

Aș da o pildă, și anume, sămânța poate ajunge în pământ, fie că semănă-

torul a semănat-o intenționat, fie că i-a căzut din traistă în timp ce mergea.
Până la urmă importantă rămâne roada, care arată că într-adevăr acolo a
existat o sămânță. Ce folos este să tot afirmi „Eu am plantat aici o sămânță.
Uite, chiar în locul acesta”, dacă nu a răsărit nimic? În schimb dacă acolo a
răsărit o plantă cu roade, e clar că sămânța a fost plantată.

20
Să vedem deci – luând ca sprijin Biblia – care sunt totuși semnele care ne
arată că într-adevăr am primit Duhul Sfânt, și deci suntem cu adevărat copii
ai lui Dumnezeu.

21
 7 Primul semn –
Separarea de păcat
(Tăierea împrejur a inimii)

SEPARAREA DE PĂCAT (TĂIEREA ÎMPREJUR A INIMII)

Un prim semn arătat în Scriptură este separarea de păcatul lumii și de

sistemul acestei lumi păcătoase îndreptate în fiecare clipă spre păcat și
fărădelege. Actul acesta al separării, al dezbrăcării de trupul poftelor firii
noastre pământești este realizat de Dumnezeu. Nimeni nu-l poate face
decât Dumnezeu.

În El ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea

împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești.
(Coloseni 2:11)2

Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați
împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire.” Dar
cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat
împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o
pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat
împrejur. Și aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt
tăiați împrejur; ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta; (Romani
4:9-11)

Să privim la textele de mai sus. (1) Dumnezeu i s-a descoperit lui Avraam,
(2) Avraam a crezut, (3) crezând, Avraam a fost considerat neprihănit

2 Vezi și Galateni 5:24, Galateni 6:14

22
(mântuit, copil al lui Dumnezeu), (4) iar apoi, ca să se știe că Avraam este
al lui Dumnezeu (mântuit), Dumnezeu i-a dat semnul tăierii împrejur.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu putea spune: „Vedeți semnul tăierii împrejur?
Acesta este dovada că Avraam a crezut și că l-am făcut un copil al lui
Dumnezeu.”

Cum ne dăm seama în Noul Testament că cineva este copilul lui Dumne-
zeu? În primul rând prin faptul că a primit din partea lui Dumnezeu ca semn
tăierea împrejur a inimii, adică a fost separat de păcatul lumii acesteia,
adică a fost dezbrăcat (eliberat) de poftele firii lui pământești: „În El ați fost
tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui
Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești.” (Coloseni 2:11)3

Sunt mulți care spun că și ei cred în Dumnezeu. Dacă n-ai fost separat de
păcatul lumii acesteia, atunci nu ai crezut și nu crezi cu adevărat în
Dumnezeu, și nici nu ești un copil al lui Dumnezeu (mântuit). Cine a crezut
a fost și separat de păcatul lumii acesteia. În momentul în care a crezut în
Isus Hristos, a fost „tăiat împrejur” de poftele firii lui pământești. Dacă
cineva continuă să păcătuiască „liniștit”, fără remușcări – să poftească cu
ochii, să fure, să mintă, să vorbească murdar, să urască, să invidieze, să-i
placă lumea aceasta cu distracțiile ei păcătoase, etc. – un om ca acesta nu
are semnul „tăierii împrejur” de trupul poftelor firii pământești, și deci nu
este un fiu al lui Dumnezeu.

Acesta este semnul cel mai clar și mai vizibil, prin care orice copil al lui
Dumnezeu este „demascat” imediat înaintea oamenilor: „Tu nu mai ești ca
noi. Tu nu mai ești dintre noi. Tu nu mai vorbești murdar ca noi. Ție nu-ți
mai place să faci ce facem noi. Ție nu-ți mai place să mergi în locurile
păcătoase unde mergem noi.” Domnul Isus Hristos a arătat lucrul acesta,
atât despre El, cât și despre cei ce cred în El:

„Voi sunteți de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus: voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu
sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8:23)

„Le-am dat Cuvântul Tău; și lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum
Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău. Ei nu sunt
din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. (Ioan 17:14-16) și

O putere de la Dumnezeu a făcut să ne întoarcem și s-o luăm în contra

curentului. Acest „bâlci al deșertăciunilor” – cum este numită lumea de
către John Bunyan în cartea „Călătoria creștinului” – nu ne mai atrage cu
3 Vezi și Galateni 5:24, Galateni 6:14

23
nimic. Lumea spune „Unde merg toți, merg și eu”, dar noi ascultăm de
Domnul Isus care ne spune „Vino după Mine.”

Eu nu caut să fiu neprihănit ca să le demonstrez celorlalți că sunt credin-

cios. Nu este o acțiune pornită de la mine. Ci, fiindcă am devenit copilul lui
Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, Dumnezeu mi-a trimis în inimă
Duhul Sfânt, sămânța dumnezeiască care mă face să mă simt scârbit față
de ceea ce iubeam odată, „motorul” care lucrează în mine chipul lui Isus,
„motorul” care mă face să fug de păcatul pe care altădată îl iubeam, ca
odinioară patriarhul Iosif. Este o putere la lucru în mine de când am crezut
în Isus Hristos.

Copilul lui Dumnezeu nu mai poate lua parte la păcatele lumii, la distracțiile
ei păcătoase (1Petru 4:2-5). În mijlocul acestei lumi – pentru care este
normal să bei, să te îmbeți, să curvești, să chefuiești la mini-revelioane fără
soțul sau soția lângă tine (dar privind la animatoarele care dansează și te
invită și pe tine), să te abțiguiești și tu puțin și să le dansezi pe colegele de
servici la petreceri, să minți ca să scapi din încurcături, să furi, să flirtezi cu
colegul sau colega de servici, să-ți începi viața sexuală cât mai repede –
există un popor deosebit (Estera 3:8 4), care nu vrea și nu poate fi ca ceilalți,
care este mânat de alte instincte, care este separat de interesele și felul de
viețuire al lumii.

Chiar dacă ar fi dus cu forța în mijlocul destrăbălării, inima lui este în altă
parte. Numai trupul lui este acolo, fiind forțat de împrejurări, dar dorințele lui
rămân după Cuvântul lui Dumnezeu, după adunarea fraților, după rugăciu-
ne.

Poporul acesta al lui Dumnezeu nu se laudă cu faptul că există de 2000 de

ani, nici nu se deosebește de ceilalți pentru că vorbește în limbi, nici prin
numele lui sonor (ortodocși dreptcredincioși, catolici universali, baptiști
neprotestanți, neo-apostolici, martori ai lui Iehova, biserica lui Isus Hristos a
sfinților din zilele din urmă), ci prin separarea de lume și asemănarea cu
Dumnezeu. Cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu au fost opriți din
mersul lor, și acum, mânați fiind de Duhul Sfânt din interior, s-au întors și au
luat-o contra curentului. Ei nu mai aleargă la același potop de desfrâu la
TV, pe internet sau în viața reală.

4 Atunci Haman a zis împăratului Ahașveroș: „În toate ținuturile împărăției tale
este risipit un popor deosebit între popoare, care are legi deosebite de ale tuturor
popoarelor și nu ține legile împăratului. Nu este în folosul împăratului să-l lase
liniștit. (Estera 3:8)

24
Acest semn ne arată asemănarea cu Domnul Isus Hristos, care a spus: Nu
voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în
Mine; (Ioan 14:30), și cu felul în care apostolul Ioan Îl descrie pe Dumnezeu:
Vestea, pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e
lumină, și în El nu este întuneric. (1 Ioan 1:5)

Dacă avem o privire de ansamblu asupra Noului Testament, observăm că

apostolii niciodată nu au încercat să-i diferențieze pe creștini de restul lumii
prin semnul Sabatului sau prin semnul vorbirii în limbi. Apostolul Pavel îi
mustră pe corinteni că sunt lumești și trăiesc în păcate la fel ca lumea din
jur (1 Corinteni 3:1-4; 5:1). Credincioșilor din Efes le readuce aminte că acum
sunt lumină în Domnul, nu mai sunt „întuneric” ca înainte de a-L cunoaște
pe Hristos. Și din această poziție ei nu mai trebuie să trăiască ca păgânii
(Efeseni 4:17) și nu trebuie să mai ia deloc parte la „lucrările neroditoare ale
întunericului” (Efeseni 4:17-5:13). Celor din Colose le vorbește de asemenea
de separarea de păcatul lumii (Coloseni 3:5-13) și de roada Duhului –
dragostea – al doilea mare semn al pecetluirii cu Duhul Sfânt. Tesalonice-
nilor, la fel (1 Tesaloniceni 5:4-8)

Apostolul Petru arată și el în mod clar separarea de păcatul lumii (1Petru

4:1-5; 2Petru 2:1-22) Imaginea lui Lot este extrem de sugestivă pentru
creștin: „căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, își chinuia în toate
zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor
nelegiuite” – 2 Petru 2:8. Așa arată adevăratul creștin, își chinuie inima din
pricina a tot ceea ce vede în jurul lui, de la îmbrăcămintea provocatoare, la
limbajul obscen, la mizeriile de la televiziune și din reclamele stradale, etc.

Apostolul Iuda face și el diferențierea clară între copiii lui Dumnezeu și cei
care s-au strecurat printre ei, dar nu sunt. Aceștia din urmă sunt descriși nu
ca unii care nu vorbesc în limbi sau nu țin Sabatul, ci neevlavioși,
desfrânați, batjocoritori, îmbuibați, cârtitori, nemulțumiți cu soarta lor, trăind
după poftele lor nelegiuite, mândri, slăvind pe oameni pentru câștig, dând
naștere la dezbinări, supuși poftelor firii. Și concluzia finală a apostolului
este că oamenii aceștia „n-au Duhul” (Iuda 19)

Trăirea în neprihănire (cu gândurile și cu trupul nostru), separați de mizeria

lumii, este semnul principal – alături de roada Duhului (dragostea) – și în
scrierile apostolului Ioan.

Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea
Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și

25
lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trec; dar cine
face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:15-17)

Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem.
Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiților, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci
când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are
nădejdea aceasta în El se curăță, după cum El este curat. Oricine face păcat face și
fărădelege; și păcatul este fărădelege. Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în
El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a
văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în
neprihănire este neprihănit, cum El însuși este neprihănit. Cine păcătuiește este de
la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca
să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu
păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este
născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii
diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu
iubește pe fratele său. (1 Ioan 3:1-10)

Distincția este cât se poate de evidentă. „Cine păcătuiește este de la diavolul.”

și „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului.” Și cele două
semne principale – „despărțirea de păcat” și „roada Duhului Sfânt –
dragostea” – sunt apoi arătate într-o frază: „Oricine nu trăiește în neprihănire
nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său.” (1 Ioan 3:10)

Unii nou convertiți sunt disperați de faptul că li se întâmplă încă să mai

cadă în anumite păcate. Este evident că există o perioadă de luptă de
desprindere de legăturile acestei lumi. Dar ceea ce trebuie să se observe
este strigătul lor disperat de a nu se întoarce în lumea de unde au fost
scoși. Este o diferență între omul din lume care păcătuiește și copilul lui
Dumnezeu care cade în păcat.

Omul din lume nu are niciun fel de remușcare pentru păcatele comise. Este
mediul lui de viață. Copilul lui Dumnezeu născut din nou este îndurerat,
întristat, disperat, atunci când i se întâmplă să cadă iarăși. Și nu știe cum
să-și revină mai repede.

Am auzit două exemple date de un predicator, și le consider sugestive.

Un frate a venit la el să-și mărturisească păcatul. Cu o zi înainte luase o

șurubelniță de la locul de muncă și o adusese acasă. Dar toată seara a fost

26
disperat de ce a putut să facă. Cum să-și însușească el ceva din avutul
patronului? Toată noaptea a gemut în așternutul lui. Dimineața, la prima
oră, a fugit la servici și a dus înapoi lucrul furat. Seara s-a prezentat în
biroul pastorului, și acum îl privea întrebător pe pastor ce va fi cu el.
Păstorul se uită cu ochi blajini la el și-i spune: „Dragă frate, tu ești născut
din nou.”

Bărbatul este mai mult decât mirat la auzul acestor cuvinte, și replică,
„Cum, frate păstor, eu vin să-mi mărturisesc păcatul, și dumneata asta îmi
spui?” „Frate” – îi spune păstorul – „milioane de oameni fură în țara aceasta
și n-au nicio mustrare de conștiință, iar dumneata, când ai fost făcut
conștient de păcat, n-ai știut cum să-ți ceri mai tare iertare lui Dumnezeu și
cum să repari mai repede ce-ai stricat. Aceasta nu este decât dovada
nașterii tale din nou.”

La același păstor vine un tânăr. Și el este dărâmat. Duminica trecută, stând

în față, la cor, a ridicat privirea, a văzut pe una din tinere, și niște gânduri
nepotrivite i-au venit în minte. Din acel moment l-a cuprins disperarea,
„Cum au putut să-i treacă prin minte acele gânduri?” N-a mai avut liniște,
și-a mărturisit păcatul Domnului, iar acum se afla și el cu ochi întrebători în
biroul păstorului, așteptând un răspuns. Păstorul îl privește și pe el cu
aceeași privire blajină, și-i spune, „Tinere, tu ești născut din nou.” „Cum,
frate, acesta este răspunsul?” „Tinere, o mulțime de alți tineri din țara
aceasta au gânduri mult mai murdare privind la sexul opus. Apoi, nu numai
că au aceste gânduri, dar caută și să le ducă la îndeplinire. Iar tu, a fost de
ajuns doar o privire nelalocul ei, ca să te simți murdar și să alergi cu
disperare la mărturisire și cererea iertării. Acesta nu este altceva decât
semnul nașterii tale din nou.”

Am cunoscut frați care ar fi petrecut bucuroși o noapte de veghe strigând

după botezul cu Duhul Sfânt, dar care n-aveau nicio mustrare de conștiință
să declare profitul firmei mai mic ca să nu plătească impozit prea mare la
stat.

Semnul în viața mea

În ce mă privește, separarea de sistemul păcătos al lumii a fost destul de

rapidă. Tot ceea ce vă povestesc s-a întâmplat din proprie inițiativă, fără ca
păstorul să-mi spună, fără ca cineva să mă învețe. Pur și simplu, dinăuntrul

27
ființei mele nu am mai putut lua parte la lucrările neroditoare ale
întunericului5

Nu am mai putut lua parte la petrecerile de la servici, care se făceau cu

diverse ocazii, cum ar fi cea a mini-revelioanelor. Mi-am aruncat butoiul de
vin pe care-l țineam pe balcon.

La îndemnul interior al Duhului Sfânt am verificat toate cărțile din bibliotecă.

Mi-a luat trei zile. Ani de zile dădusem și jumătate de salariu pe cărți. Cu
ochii născuți din nou, am găsit o mulțime de cărți care conțineau scene
murdare, vocabular vulgar (chiar la scriitori premiați cu premiul Nobel), cărți
ale unor filozofi care conțineau hule la adresa lui Dumnezeu. Am umplut trei
saci de cărți, și ca să nu se „folosească” alții de aceste murdării, le-am dat
foc în câmp.

Am aruncat toate casetele și discurile cu muzică rock pe care le aveam.

Atât de orb fusesem, încât nici nu realizasem că mulți ani de zile fredonam
cântece cu mesaj satanic. Așa era de exemplu cântecul formației AC&DC,
care se numea „Highway to hell” (autostradă către iad).

Cu televizorul am rupt-o în două etape. În prima etapă, n-am mai putut să

mă uit la filme, la emisiuni umoristice (Divertis, Vacanța mare), nici chiar la
sport. Simțeam că pierd vremea. Domnul Isus murise pe cruce, apostolii
duseseră o viață de sacrificiu, iar eu să pierd vremea? Nu voiam. În
schimb, m-am mai uitat la știri. Până când am văzut că m-au prins tare
știrile, de mă uitam vreo 3 ore seara, pe 3-4 canale. Și atunci m-a ajutat
Dumnezeu. Mă rugasem și i-am spus că am ajuns rob și nu mă pot elibera
singur. La câteva zile, mi-a pus așa o scârbă de televizor în mine, că atunci
când mă uitam la el, parcă vedeam pe diavolul. Așa că n-am știut cum să
scap mai repede de el. L-am dat la vânzare, și până să se vândă l-am scos
pe hol, că nu-l mai suportam să-l văd în cameră. Cumpărătorul m-a păcălit
și mi-a dat doar jumătate din bani, dar eu eram fericit că scăpasem de el.

Apoi mi-au venit în minte păcate făcute în trecut, la care Dumnezeu îmi
cerea să repar pagubele. Pe socrul meu îl înșelasem cu niște bani când
ne-a ajutat să ne cumpărăm apartamentul. I-am spus să ne dea mai mult
decât aveam nevoie. A trebuit să-mi mărturisesc păcatul, și am vrut să-i
restitui banii, dar n-a vrut să-i primească. Apoi mi-am adus aminte că
furasem de la o vecină, o doamnă în vârstă, un ceas. Eram în vizită la

5 Cercetați ce este plăcut înaintea Domnului și nu luați deloc parte la lucrările

neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiți-le. Căci e rușine numai
să spunem ce fac ei în ascuns. (Efeseni 5:10-12)

28
dânsa, și cât s-a dus în bucătărie să-mi pregătească ceva, l-am furat din
vitrină. Mă mutasem din blocul respectiv. Am reușit să fac rost de numărul
ei de telefon, am sunat-o și i-am spus că vreau să-i fac o vizită. S-a mirat,
dar a acceptat. Am cumpărat un ceas, și m-am dus spășit și i-am cerut
iertare. Împreună cu soția, am fost chiar și la o doctoriță ginecolog, unde
ne-am cerut iertare că am apelat la serviciile ei pentru un avort, și i-am
spus de schimbarea care s-a petrecut în viața noastră.

Dumnezeu a făcut chiar să am o revelație a separării mele de lumea

aceasta. Stăteam pe o bancă într-o vară, când am simțit așa, în duhul meu,
că nu fac parte din lumea asta. Mă uitam la oamenii care treceau încolo și
încoace cu tot felul de treburi, și eu eram parcă străin de toate acestea.

Atenție: separarea o face Dumnezeu. Acum separă-te și tu. Ai fost cuplat la

sursa de putere a lui Dumnezeu. Cere-o în continuare.

Satana este stăpânitorul lumii acesteia. Barurile, restaurantele, cluburile,

jocurile de noroc sunt teritoriile lui. Dar și teatrele cu piese de teatru tot mai
indecente, mare parte din televiziune, toate locurile de petrecere sunt tot
teritoriul lui. De fapt, teritoriile lui Dumnezeu pe acest pământ sunt foarte
restrânse: inimile copiilor Lui, adunările Domnului și casele creștinilor.
Copiii lui Dumnezeu s-au separat de păcatul lumii acesteia, nu-l mai
suportă, nu mai vor să aibă de-a face cu el. Au ieșit din Egipt și nu mai au
nicio dorință să se întoarcă înapoi, ci ținta lor este Canaanul. Dorința lor
este ca cea a împăratului David din Psalmul 101.

1. Voi cânta bunătatea și dreptatea; Ție, Doamne, Îți voi cânta.

2. Mă voi purta cu înțelepciune pe o cale neprihănită. – Când vei veni la
mine? – Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele.
3. Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei; urăsc purtarea păcătoșilor;
ea nu se va lipi de mine.
4. Inima stricată se va depărta de mine; nu vreau să cunosc pe cel rău.
5. Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici; pe cel cu
priviri trufașe și cu inima îngâmfată, nu-l voi suferi.
6. Voi avea ochii îndreptați asupra credincioșilor din țară, ca să locuiască
lângă mine; cel ce umblă pe o cale fără prihană, acela îmi va sluji.
7. Cel ce se dedă la înșelăciune nu va locui în casa mea; cel ce spune
minciuni nu va sta înaintea mea.
8. În fiecare dimineață voi nimici pe toți cei răi din țară, ca să stârpesc din
cetatea Domnului pe toți cei ce săvârșesc nelegiuirea. (Psalmi 101:1-8)

29
 8 Al doilea semn –
Biruința asupra păcatului și
a lumii

Acest semn este legat de primul. Primul semn ne arată că am fost puși
deoparte, separați de păcat și de sistemul lumii. Al doilea semn ne arată că
am rămas statornici pe această poziție de biruință.

Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o. (Ioan 1:5)

pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; și ceea ce câștigă
biruința asupra lumii este credința noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu
cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1 Ioan 5:4-5)

Vă scriu, părinților, fiindcă ați cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu,

tinerilor, fiindcă ați biruit pe cel rău. V-am scris, copilașilor, fiindcă ați cunoscut pe
Tatăl. (1 Ioan 2:13)

Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este
mai mare decât cel ce este în lume. (1 Ioan 4:4)

Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?
(1 Ioan 5:5)

Biruință este atunci când reziști ispitei și rămâi statornic în credință, așa
cum a rezistat Iosif ispitei de a păcătui, așa cum au rezistat cei trei tineri din
Babilon și nu s-au închinat chipului de aur ridicat de Nebucadnețar.

30
Sunt credincioși care au rezistat amenințărilor părinților și au preferat să fie
alungați din casă decât să renunțe la credința lor. Alții au fost dați afară din
servici pentru că n-au vrut să mai mintă sau să fure.

Dar biruință este și atunci când, chiar dacă am căzut în ispită (David cu
Batșeba, apostolul Petru când s-a lepădat de Isus, curvarul din Corint), am
strigat la Dumnezeu, ne-am mărturisit păcatul și neputința, ne-am smerit în
fața lui Dumnezeu și a oamenilor, ne-am pus cenușă în cap, și ne-am întors
la Dumnezeu prin puterea Lui. Așa cum spune Scriptura, „Căci cel neprihănit
de șapte ori cade, și se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire.” (Proverbe
24:16)

Cineva compara pe creștini cu păpușa „Hopa Mitică”, pe care este imposibil

s-o pui la pământ, căci ea are ceva în interior care o face să se ridice iarăși.

31
 9 Al treilea semn –
Roada Duhului Sfânt

Roada Duhului Sfânt – Dragostea

Duhul Sfânt pe care-l primește copilul lui Dumnezeu este o „sămânță

dumnezeiască” care începe să dea roade.

Când eram în lume, eram supuși firii pământești și roadele ei erau faptele
firii pământești descrise în biblie:

Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: preacurvia, curvia,

necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbiile, certurile, zavistiile,
mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile,
îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am
mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
(Galateni 5:19-21)

Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de
Lege, lucrau în mădularele noastre și ne făceau să aducem roade pentru moarte.
(Romani 7:5)

Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire. Și ce
roade aduceați atunci? Roade de care acum vă este rușine: pentru că sfârșitul
acestor lucruri este moartea. (Romani 6:20-22)

După ce am primit Duhul Sfânt, Acesta a început să dea roade, dintre care
pe primul loc este pusă dragostea. Ne-am trezit că nu mai putem să-i urâm

32
pe oameni, ci îi iubim, chiar și pe vrăjmașii noștri; a început să încolțească
în noi dorința de a face bine celor sărmani, am început să-i iertăm pe cei
care ne-au greșit. Am primit pace, bucurie, blândețe. Unele dintre aceste
schimbări s-au făcut aproape „peste noapte”, iar pentru altele a fost nevoie
ca Duhul Sfânt să lupte mai mult timp împotriva firii noastre păcătoase.

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,

bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva
acestor lucruri nu este lege. (Galateni 5:22-23)

El a mai zis: „Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța
în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește
fără să știe el cum. (Marcu 4:26-27)

Dacă Duhul Sfânt a venit în tine, El va produce în primul rând roade, și

acestea se vor vedea. Îmi aduc aminte de o soră cu care am făcut
cateheza. Ne-a mărturisit că în lume nu suporta pe cei handicapați. După
nașterea din nou s-a trezit odată, la un dispensar, lângă un copil cu
handicap grav, malformat. Și nici nu și-a dat seama când mâna ei a început
să mângâie capul acelui copilaș. Dumnezeu făcuse schimbarea inimii ei, și
ea a putut vedea lucrul acesta.

Prima epistolă a apostolului Ioan e plină de această roadă, dragostea. Și 1

Corinteni 13 și Romani 5:5 o descriu în detaliu.

Semnul în viața mea

La această schimbare din viața mea am asistat ca un spectator. Toată

lumea cunoaște îndemnul "iubește-ți aproapele ca pe tine însuți", dar și
imposibilitatea omului natural de a-l aplica. Aveam la birou o colegă cu care
aveam frecvente dispute politice. Era perioada imediat după revoluția din
1989, când societatea era scindată puternic: unii țineau cu Ion Iliescu, un
comunist, ceilalți (printre care și eu) țineam cu regele Mihai, pe care îl
doream să revină la tron. Controversele degenerau aproape întotdeauna în
certuri și ironii mușcătoare. O uram! Dacă mi-ar fi spus cineva: "Acum, că
ai devenit creștin, nu mai ai voie să te cerți, darmite să urăști", mi-ar fi venit
destul de greu să-I ascult. Aș fi încercat să-mi înfrânez toate pornirile, mi-aș
fi mușcat limba sau aș fi ieșit din birou pentru a evita conflictul, dar ar fi fost
un chin, un stres continuu. Nu mi-a cerut însă nimeni așa ceva, dar ‒ deși
pare de necrezut ‒ aproape pe nesimțite, sentimentele față de acestă
doamnă s-au schimbat. Lucrurile au mers până acolo încât, într-un moment
în care se dezlănțuia împotriva lui Dumnezeu (căci era și atee declarată),

33
m-am surprins rugându-mă în duhul meu: „Iart-o, Doamne, căci nu știe ce
face”. Ura dispăruse și se instalase mila față de un om care nu-I cunoștea
pe Isus Hristos.

Totuși, unele roade ale Duhului Sfânt au apărut mai repede, cum ar fi mila,
înfrânarea poftelor, facerea de bine, credincioșia, iar pentru altele – mânia
și îndelunga răbdare – a fost nevoie de multă luptă a Duhului împotriva firii
mele pământești.

Am fost foarte mânios înainte de a mă întoarce la Domnul. Din păcate, l-am

moștenit pe tatăl meu, care venea dintr-o familie iute la mânie. După ce
m-am întors la Domnul, mă rugam de trei ori pe zi pentru acest păcat.
Spuneam mereu în gând 1 Corinteni 13 și scoteam mereu liste cu versetele
din Proverbe care se referă la mânie. O perioadă a fost mai bine, dar mânia
a reapărut când am început să mă confrunt cu adolescența fetelor. Lupta a
fost de lungă durată. Deși lucrurile au evoluat înspre bine de-a lungul anilor,
de abia de puțin timp pot spune că am văzut puterea lui Dumnezeu în
aceste privințe. Încă o dată spun, a fost nevoie ca Dumnezeu să mă
zdrobească prin multă suferință, ca să mă aducă la tăcere, blândețe și
răbdare. Dar și acum spun lucrurile acestea cu teamă, căci, dacă nu
veghez, lăstarii iuțimii sunt acolo, gata pregătiți să răsară.

34
 10 Al patrulea semn:
Recunoașterea glasului
lui Dumnezeu

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. (Ioan 10:27)

Dacă Legea a numit „dumnezei” pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu
– și Scriptura nu poate fi desființată – (Ioan 10:35)

Omul religios îți va vorbi despre dogme, ritualuri, ... dar copilul lui
Dumnezeu este îndeosebi interesat de relația lui personală cu Dumnezeu,
de ceea ce-i vorbește Dumnezeu lui personal.

Copilul lui Dumnezeu nu se simte bine dacă nu-i vorbește Dumnezeu. De

aceea câteodată ajungem și la extreme, să deschidem biblia la întâmplare.
Și gestul acesta vine tot din dorința de a „auzi” un cuvânt din partea Lui.

Nu cred că există mai mare bucurie decât atunci când Dumnezeu îți
vorbește. La fel cum, cea mai mare bucurie pentru copilașul din leagăn
este să audă glasul mamei.

Dumnezeu vorbește în mai multe feluri, dar mie cel mai mult mi-a vorbit
prin citirea bibliei. Pe locul al doilea au fost cărțile și meditațiile zilnice. Dar
cuvântul venit direct din partea lui Dumnezeu, în special la timpul meu de
părtășie, a fost și este cel mai extraordinar lucru din viața mea, și multe
dintre ele le țin minte și astăzi, unele după 15-20 de ani.

35
Primul cuvânt pe care Dumnezeu mi l-a adresat a fost în urmă cu 20 de
ani, la o predică de evanghelizare: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)

De atunci am umplut caiete întregi cu ceea ce Dumnezeu îmi descoperea

din biblie, dar cuvintele adresate personal rămân și astăzi cele mai plăcute
momente din viața mea de credință. Redau doar câteva dintre experiențele
mele în privința felului în care mi-a vorbit Dumnezeu.

„Puii de leu duc lipsă și li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun
bine.” (Psalmi 34:10)
Eram misionar la Bârlad, acum mai bine de zece ani. M-am dus prin
credință, dar am ajuns la „vedere”. Aveam un salariu de misionar de 350
lei. Eram cu soția și două din fete. La primul salariu, după ce am achitat
toate datoriile, am rămas cu câțiva zeci de lei pentru două săptămâni. După
câteva zile nu mai aveam mai nimic. Seara, fetele au mâncat mămăliga cu
gem pe care o mai aveam. Eu nu am mâncat, ca să le rămână lor mai mult.
M-am dus la culcare, dar înainte de asta am luat biblia, am îngenuncheat
lângă pat și m-am rugat. Apoi am început să citesc. Rareori am deschis pur
și simplu la întâmplare. De cele mai multe ori mă gândeam dinainte de
unde să citesc, și începeam să citesc la rând din Proverbe sau Psalmi sau
din alte cărți ale bibliei. În seara aceea, o mână nevăzută m-a condus către
următorul verset: „Puii de leu duc lipsă și li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul
nu duc lipsă de niciun bine.” (Psalmi 34:10) Atunci am experimentat ce
înseamnă să te hrănească Cuvântul lui Dumnezeu. Un șuvoi de pace, de
încredere și de hrană spirituală a venit din biblie, prin acest verset, spre
mine. Cred că l-am repetat de 15-20 de ori înainte de a adormi. Cuvântul lui
Dumnezeu mi-a ținut loc de hrană. Iar Dumnezeu ne-a ajutat în zilele
următoare pe căi numai de El cunoscute.

„Numai, pregătește-mi întâi mie...” (1 Împărați 17:13-14)

Venind de la Bârlad, am rămas fără servici, doar cu ajutor de șomaj. Când
am luat șomajul, nu știam unde să dau mai întâi, căci nu-mi mai rămânea
mai nimic. Vreau acum să spun acum lucrul care cred că este cel mai
important din viața mea de credință, și anume că am sperat și am crezut
întotdeauna că soluția problemelor mele stă în faptul de a-mi vorbi Dumne-
zeu. Am avut aproape permanent dimineața timpul meu de părtășie cu
Domnul în Cuvânt, și am apelat la Cuvântul lui Dumnezeu ori de câte ori
eram în impas și nu știam ce să fac. Și de data asta, când șomajul era total
insuficient pentru a supraviețui, Dumnezeu mi-a vorbit din nou. Citind
întâmplarea cu Ilie și văduva din Sarepta: „Ilie i-a zis: „Nu te teme, întoarce-te
și fă cum ai zis. Numai, pregătește-mi întâi mie, cu untdelemnul și făina aceea, o
mică turtă și adu-mi-o; pe urmă să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa

36
vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: „Făina din oală nu va scădea, și untde-
lemnul din ulcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața
pământului.” (1 Împărați 17:13-14)
Ilie i-a spus văduvei, „Pregătește-mi întâi mie ... și apoi vei vedea că nu vei
duce lipsă.” Și Duhul Domnului îmi spunea mie, „Dă-mi mai întâi Mie partea
Domnului, și vei vedea că nu vei duce lipsă niciodată.”

Principiul de a-I da Domnului partea Lui l-am avut constant de la începutul

vieții mele de credință, dar, periodic, când Domnul vedea că sunt pe
punctul de a mă clătina datorită lipsurilor materiale, venea și-mi întărea
convingerea. Și așa, când primeam cei 200 de lei șomaj, primul lucru era
să dau 20 de lei Domnului. Și niciodată n-am dus lipsă.

„Eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul Se gândește la mine.” (Psalmi 40:17)
Într-o altă situație, îmi aduc aminte că eram acasă, singur, seara în pat.
Soția era la maternitate pregătită să nască, cealaltă fată era la una din
bunici. Bani nu aveam mai deloc, starea soției nu era bună, și eram cam
întristat. După obicei, am deschis biblia și am început să citesc. Din nou
mâna nevăzută mi-a scos înaintea ochilor acest verset: „Eu sunt sărac și
lipsit, dar Domnul Se gândește la mine. Tu ești ajutorul și izbăvitorul meu: nu
zăbovi, Dumnezeule!” (Psalmi 40:17) L-am perceput așa de aproape pe
Dumnezeu. El știa că sunt sărac și lipsit, dar Cel care a făcut cerurile și
pământul, care conduce tot universul, care poruncește tuturor îngerilor,
avea timp și să se gândească la mine.

Când Dumnezeu îți vorbește, ești eliberat instantaneu de povara care te

apăsa, ești luminat dintr-odată cu privire la ce trebuie să faci. Este ceva
magnific. Vă mai dau câteva exemple doar din dorința de vă întări în
credința că modul acesta de vorbire a lui Dumnezeu este cel mai la
îndemână. Dacă aș avea timp, aș reciti toate biografiile oamenilor lui
Dumnezeu, pentru a vă arăta cum au practicat și ei acest lucru.

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a
lucra?” (Mica 2:7)
Eram pe la începutul vieții mele de credință. Într-o seară eram cu soția și
copiii într-un magazin. S-a apropiat o tânără de vreo 14 ani de mine și mi-a
cerut să-i dau un ban dacă am. M-am întors și i-am spus, „Nu-ți dau.” Am
ajuns în seara aceea acasă, dar toată noaptea m-am perpelit ca pe jar.
Simțeam că s-a terminat cu viața mea de credință și voi ajunge în iad. Nu-
mi puteam justifica comportamentul meu. Nu-mi puteam explica cum de am
refuzat-o atât de categoric. Toată noaptea am fost fiert. Cum vă spuneam,
cel mai important lucru în viața mea a fost obiceiul de a citi din Cuvântul lui

37
Dumnezeu, în special dimineața. Mai mult mort decât viu, m-am dus la
biroul meu să citesc. Citeam cu groază, crezând că acum Dumnezeu îmi va
spune, „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic...” Citind
însă din cartea Mica, pe care o aveam în programul de citire a bibliei,
Dumnezeu mi-a vorbit prin versetul următor: „Este Domnul atât de grabnic la
mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?” (Mica 2:7)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi spunea: „Dane, așa Mă cunoști tu pe Mine?
Așa crezi tu că mă comport Eu cu cei care au greșit? Crezi că le iau dintr-
odată capul?” Pe moment cred că mi-a fost rușine că mi-am imaginat greșit
felul lui Dumnezeu de a fi. Apoi Dumnezeu m-a dus în Isaia 1, „Spălați-vă
deci și curățați-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut!
Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe
cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!” (Isaia 1:16-17) Și vorbele
Lui au continuat în gândurile mele, ca și cum mi-ar fi spus, „Dane, tu ai trăit
o viață plină de păcatul lumii acesteia în care te-ai născut. Te-ai născut cu o
fire păcătoasă, și ai învățat de la lumea din jur să faci și tu faptele lor rele.
Acum, învață să recunoști răul și să încetezi să-l mai faci. Și apoi învață din
Cuvântul Meu să faci binele. Duhul pe care L-am pus în tine te va învăța să
deosebești binele de rău, te va învăța să lepezi răul și să practici binele.
Este un proces.” Dumnezeu mi-a vorbit și mi-a luat „piatra” de pe inimă.
M-a făcut să înțeleg greaua moștenire pe care o primisem de la tatăl meu,
de la bunica și, prin ei, de la Adam, și că acum se petrecea procesul
lepădării de faptele firii și învățarea faptelor Duhului.

„Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții.” (Psalmi 118:18)
După vreo zece ani de credință am căzut într-un păcat mai grav. Nu atât de
grav încât să fiu exclus din biserică dacă s-ar fi aflat, dar nici unul obișnuit,
de care să te pocăiești și să mergi mai departe. Deși mi-am cerut imediat
iertare Domnului, deși știam promisiunea lui din 1 Ioan, „Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de
orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9), totuși nu aveam pace, eram agitat. În astfel de
situații, Satana vine cu gândul că nu mai poți fi iertat. Este oarecum
inexplicabil, pentru că orice copil al lui Dumnezeu știe că suntem iertați
dacă ne pocăim. Concluzia este că ducem un război spiritual, iar una din
consecințele păcatului este faptul că începi să orbești și să nu mai înțelegi
bine adevărul. Din nou am căutat salvare în Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori
căutarea aceasta putea dura ore, alteori zile, iar uneori a fost nevoie și de
post. Cert este că și de data aceea Dumnezeu m-a scos din tulburare și
impas. Pentru că, atunci când nu reușeam să-mi rezolv problema cu
Dumnezeu, nu mai eram om. Și eliberarea a venit prin versetul, „Domnul
m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții.” (Psalmi 118:18) Dumnezeu îmi
spunea iar, „Dane, să presupunem că păcatul pe care l-ai făcut este destul

38
de grav încât sunt nevoit să-ți administrez o pedeapsă zdravănă. Dar chiar
și în aceste condiții, Eu nu mă gândesc cu niciun chip să te omor. Ești
copilul Meu. Tu, ca tată pământesc, nu te gândești să-ți omorî copilul când
a greșit, ci doar te interesează ca el să-și dea seama de greșeală și să n-o
mai facă. Cu atât mai mult Îmi doresc și Eu același lucru de la tine, nu să te
omor.”

39
 11 Al cincilea semn –
Mânat de Duhul

Înainte de a primi Duhul Sfânt, omul este mânat de firea pământească, cu

patimile și poftele ei. Oamenii sunt într-o continuă alergare, ceva îi mână de
la spate spre satisfacerea poftelor, spre urcarea pe scara socială, spre
distracții. Ei caută cu înfrigurare lucrurile lumii acesteia. Omul crede că este
liber și independent, dar el este mânat de o forță interioară căreia nu i se
poate opune.

Pe de altă parte, un creștin este un om mânat (călăuzit, impulsionat) de

Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu pe care l-am primit este motorul vieții
noastre spirituale. Duhul Sfânt face, nu noi facem.

Motorul vieții creștine nu este voia noastră, nici conștiința noastră, ci Duhul
Sfânt. El ne călăuzește, El ne învață, El ne dă îndemnuri, El ne oprește.

Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustiu... (Marcu 1:12)

El (Simeon) a venit în Templu, mânat de Duhul. (Luca 2:27)
Și acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va
întâmpla acolo. (Faptele apostolilor 20:22)
Ajunși lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat
voie. (Faptele apostolilor 16:7)
Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba
încă am lucrat mai mult decât toți: totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în
mine. (1 Corinteni 15:10)

În paranteză fie spus, de asemenea motorul bisericii trebuie să fie Duhul

Sfânt și oamenii mânați de Duhul Sfânt, puși de Duhul Sfânt în slujbe, prin

40
care Duhul Sfânt se manifestă în adunare (1 Corinteni 14:26). Motorul
bisericii nu este păstorul, nici comitetul, nici ora de rugăciune, ci privirile
tuturor trebuie ațintite la El. Duhul Sfânt a fost dat Bisericii la Cincizecime
ca să conducă, să împuternicească, să trimită în lucrare.

Cineva spunea, „Lăsați pe Duhul să acționeze în voi, căci Duhul este

mereu doritor dinainte, El este mereu doritor, El este mereu trăgător, El
este mereu atrăgător. Deci, când ești în Duhul, când te afli acolo unde este
Duhul, tu ai un imbold în tine să faci ce te îndeamnă El. Și ori de câte ori nu
ai imboldul, ceva nu este în regulă, tu nu te afli în același pas cu Duhul.”
Duhul Sfânt face, nu noi facem. Duhul Sfânt luptă împotriva firii.

A vedea felul în care Dumnezeu te-a călăuzit în viața ta, a te simți mânat de
Duhul să faci cutare sau cutare lucru, a te simți împiedicat de Duhul să
mergi în cutare loc, a vedea mâna lui Dumnezeu cum a acționat într-o
situație sau alta, este semnul prezenței Duhului Sfânt, și deci semnul că
ești un copil al lui Dumnezeu.

41
 12 Al șaselea semn –
Credința în Isus Hristos

Credința în Isus Hristos

Am fost mântuiți – iertați, înfiați – prin credința simplă în Isus Hristos. Iar
această credință ne conduce la o și mai mare, mai clară, mai adâncă
credință în Domnul nostru Isus Hristos. Adică, am crezut în Isus, dar pe
măsură ce înaintăm și-L cunoaștem mai bine, ne întărim și mai tare
credința că El este singurul Mântuitor, singura Cale.

Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos ... deoarece în ea este descoperită
o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după
cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” (Romani 1:16-17)

În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat
oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele apostolilor 4:12)

Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este
în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața. V-
am scris aceste lucruri ca să știți că voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu
aveți viața veșnică. (1 Ioan 5:11-13)

Copiii lui Dumnezeu sunt singurii pentru care nu contează denumirea

cultului din care fac parte. Ei nu țin atât de mult la faptul că se numesc
ortodocși, baptiști, penticostali sau ostași. Ei nu se gândesc la faptul că au
fost botezați prin scufundare sau stropire. Ei nu caută să propovăduiască
cultul din care fac parte, nu caută neapărat să-i aducă pe oameni în cultul
lor. Dorința lor aprinsă este ca oamenii să-L cunoască pe Mântuitorul Isus

42
Hristos, să creadă în El și să fie născuți din nou. Și grija lor este doar ca cei
născuți din nou să găsească o „familie”, o biserică sănătoasă unde să
poată crește spiritual. Uneori, știind că biserica din care fac parte nu este
un mediu propice creșterii spirituale, ajung chiar să-i îndrume pe noii
convertiți spre alte biserici.

Cel mai important lucru pentru ei este credința în Domnul Isus Hristos. Ei
nu au altă nădejde, decât faptul că au fost iertați prin jertfa Domnului Isus
Hristos. Nădejdea lor nu este cultul, nici vechimea lui, nici numele lui, nici
slujbele din cadrul cultului, ci doar Isus Hristos.

Pentru apostolul Pavel era clar:

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, și a muri este un câștig.” (Filipeni 1:21)
„Am fost răstignit cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în
mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui
Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” (Galateni 2:20)
„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu
față de lume!” (Galateni 6:14)
„Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de
mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le
socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o
neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în
Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și
puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea
Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.” (Filipeni 3:8-11)

Pentru contele de Zinzendorf, la fel: „Eu am o singură pasiune și aceea este

Cristos".

Părintele Iosif Trifa n-a știut decât un lucru, pe care l-a scris și într-o poezie:
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

Sunt culte pentru care Numele lui Isus nu reprezintă prea mult. Ele nu sunt
interesate de mântuirea ta, ci doar ca tu să devii membrul lor.

Credința aceasta în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor și Domn, credința că

în nimeni altul nu este mântuire, credința că numai în Isus ai iertarea
păcatelor și viața veșnică, este semnul prezenței Duhului Sfânt, și deci
semnul că ești un copil al lui Dumnezeu.

43
13 Al șaptelea semn –
Voia Lui nu voia mea

Am realizat mai bine acest lucru când unul din prietenii mei mi-a spus că
pleacă în străinătate la muncă. L-am întrebat atunci, „Dar pe Domnul L-ai
întrebat?” Adică, cu alte cuvinte, „Ție îți pasă de voia lui Dumnezeu pentru
viața ta? Tu vrei să faci voia Lui? Și dacă voia Lui este să rămâi în locul în
care te afli acum, ești dispus să renunți la voia ta? Vrei, deci, să afli voia Lui
pentru tine în situația în care te afli?”

„Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Evrei 10:9)

pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după
poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. (1 Petru 4:2)

Diferența între Domnul Isus și Adam a fost că Isus a spus "Vin să fac voia
Ta, Dumnezeule.", iar Eva și Adam au zis "Noi facem ce credem noi că e
bine."

Și astăzi sunt două neamuri pe pământ: neamul lui Adam (care-și fac voia
lor, ca strămoșul lor) și neamul lui Isus, care caută neîncetat să facă voia lui
Dumnezeu. Versurile unei cântări spun, "Voia Ta, nu voia mea / Să se facă
Doamne-n viața mea."

Oamenii lumii acesteia se laudă cu faptul că fac ce vor ei și nu depind de

nimeni. Dar copiii lui Dumnezeu – la fel ca Domnul lor – sunt „încăpățânați”
în a afla voia lui Dumnezeu în situațiile lor de viață. Ei vor să fie siguri că
ceea ce fac sau urmează să facă este voia lui Dumnezeu.

44
Dorința aceasta permanentă de a cunoaște voia lui Dumnezeu pentru viața
ta și a te supune voii Lui, dorința de a nu ieși din voia lui Dumnezeu,
cedarea în fața voii lui Dumnezeu chiar și atunci când voia Lui nu-ți convine
sau nu este ceea ce ți-ai fi dorit, este semnul prezenței Duhului Sfânt în
viața ta, și deci semnul că ești un copil al lui Dumnezeu.

45
14 Al optulea semn –
Setea după Dumnezeu

Setea după Dumnezeu

De cum deschide ochii în lumea aceasta, copilașul începe s-o studieze.

Când începe să se ridice în picioare, este neobosit să cunoască lumea din
jur. Și această sete de cunoaștere ține toată viața, așa cum spune
eclesiastul, „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se
poate spune; ochiul nu se mai satură privind, și urechea nu obosește auzind.”
(Eclesiastul 1:8)

Când tu Îl cunoști pe Isus Hristos și te naști din nou, tu faci cunoștință cu o

altă lume, cu lumea lui Dumnezeu. Habar nu aveai înainte de lumea
aceasta spirituală. Este lumea în prezența Tatălui, a Fiului și a Duhului
Sfânt. Este lumea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care oamenii lumii n-o
cunosc. Este lumea relațiilor frățești și a prezenței Duhului Sfânt în adunare
(așa ar trebui să fie).

Deci, un alt semn vizibil datorat primirii Duhului Sfânt este o sete de
cunoaștere a acestei lumi noi, o sete după Dumnezeu, o căutare necurma-
tă, o dorință mereu aprinsă după Dumnezeu, o dragoste de Dumnezeu.
Este opusul firii. Semnul omului firesc este o continuă căutare a plăcerilor
lumii. Omul lumii nu se mai satură să alerge dintr-o plăcere în alta, unele
mai rafinate (artă, cultură), altele carnale, imorale. Lumea este orientată
către câștig, către urcare pe scara profesională și socială, către pofte,
plăceri, distracții. Tu însă, dacă ești un copil al lui Dumnezeu, ai o altă sete,
o altă pasiune. Dacă s-ar aduna mai mulți la un loc și și-ar mărturisi
pasiunile, unul ar vorbi despre fotbal, altul despre mașini, altul despre

46
aparate foto, altul despre motociclete, ș.a.m.d. Dacă ți-ar veni rândul și ai
spune că pasiunea ta este să-L cunoști mai mult pe Isus Hristos și să-L
iubești mai mult, și să-L slujești mai mult, ai fi considerat nebun.

Tu ai acum o dispoziție, o atracție către lumea lui Dumnezeu, către lucrurile

de sus, la fel cum înainte aveai o atracție către cârciumă, țigară, curvie,
fotbal. Dar lucrurile lumii nu mai prezintă atracție pentru tine.

Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să

locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine. (Iacov 4:5)

Aceasta era pasiunea scriitorilor psalmilor din Biblie:

Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu;
când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? (Psalmi 42:1-2)

Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după
Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. (Psalmi
63:1)

Aceasta era pasiunea apostolului Pavel:

Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina
lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul
nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut
toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având
o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în
Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și
puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea
Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți. (Filipeni 3:7-11)

Și aceasta era pasiunea contentului de Zinzendorf. În cartea „Lumini peste

veacuri” de Petru Popovici, găsim relatarea despre întoarcerea la
Dumnezeu a contelui și viața plină de pasiune pentru Isus Hristos pe care a
dus-o acesta.

La zece ani a început școala de gramatică fondată de Franke la Halle, iar la

17 ani a fost admis la Universitate. El dorea mult să devină un vestitor al
Evangheliei, dar întreaga familie, fiind oameni cu titluri, au considerat că ar
fi o înjosire pentru ei ca el să apuce o așa slujbă și l-au dat să studieze
dreptul, ca să poată urma cariera tatălui său de consilier și ministru de stat.

47
Terminând cursurile universitare, avea să-și completeze educația prin
călătorii și vizite în țări străine. Dar pretutindeni dorința supremă de
dragoste și părtășie cu Cristos cel răstignit îl controla mereu. Vizitând
galeria de picturi din Düsseldorf și privind picturile, atenția i-a fost frapată
de un tablou “Ecce Homo”, ce reprezenta suferințele lui Cristos Domnul și
dedesubt avea cuvintele: “Aceasta am făcut Eu pentru tine. Ce faci tu
pentru Mine?”

Tabloul era lucrat de un pictor credincios numit Stenburg. După trezirea sa

spirituală prin citirea Noului Testament, pictorul dorea să împărtășească și
altora bucuria pe care o primise. Dragostea pentru Mântuitorul îi umplea
inima. Dar el nu putea să predice. El știa doar să picteze. După mai multă
rugăciune, i-a venit gândul să lucreze acest tablou pe care îl dăruise
galeriei de picturi din orașul său. Adesea Stenburg stătea în colțul sălii cu
picturi și se ruga ca Dumnezeu să lucreze la inimile celor ce se opreau în
fața tabloului său.

Când Zinzendorf se opri în fața acestui tablou, sorbit de frumusețea lui și

străpuns de cuvintele lui, l-a privit timp îndelungat. Un fior negrăit îi
stăpânea sufletul. Căzuse noaptea și el nu se putea despărți de acest
tablou, până ce păzitorul sălii veni să-l înștiințeze că sunase pentru
închiderea sălii. Tânărul conte plecă cu părere de rău. A doua zi se duse la
Paris. Își aranjă afacerile și apoi se puse în slujba Domnului cu viață, titluri,
avere; cu tot ce avea și tot ce era, voia să trăiască spre slava Celui ce a
făcut totul pentru el. Inima lui s-a alipit de Isus cel răstignit și apoi toată
viața nu a vrut să mai știe altceva decât pe Cristos și pe El răstignit. În
toate acțiunile sale, el a căutat să răspundă la întrebarea: “Dar tu ce faci
pentru Mine?” După aceasta, tânărul conte a scris unui prieten al său:
“Dacă obiectul trimiterii mele în Franța a fost să mă facă un om al lumii, eu
declar că aceștia sunt bani aruncați, căci Dumnezeu în bunătatea Sa, va
păstra în mine dorința să trăiesc numai pentru Isus Cristos”. În Paris, o
ducesă i-a spus odată: “Bună seara, conte, ai fost seara trecută la operă?”
“Nu, madam - răspunse el - nu am timp pentru operă”. “Ah, sclipitoare
nenorocire!” exclamă el părăsind acest mare oraș.

„Eu am o singură pasiune, și aceasta este Hristos.” – sunt cuvintele lui.

Această sete după Dumnezeu, această pasiune este un semn al prezenței
Duhului Sfânt.

48
 15 Al nouălea semn –
Recunoașterea celorlalți copii
ai lui Dumnezeu și dragostea
pentru ei
Chiar și acum când intru într-o biserică tradițională nu pot afirma că mă
simt între frați, deși ei se numesc creștini. Din păcate e posibil ca și în
unele biserici evanghelice moderne să nu te simți prea confortabil, spiritual
vorbind. Dar uneori dai peste o grupare de creștini, poate chiar undeva
printr-o casă, sau printr-un sat uitat de lume, și simți în duhul tău că acolo
este Casa Domnului.

Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește
pe fratele său rămâne în moarte. (1 Ioan 3:14)

49
 16 Al zecelea semn –
Frica de Domnul

Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul
Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și
de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de
Domnul; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, (Isaia 11:1-
3)

Frica Domnului este începutul înțelepciunii; toți cei ce o păzesc au o minte

sănătoasă, și slava Lui ține în veci. (Psalmi 111:10)

Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-și împietrește inima cade în
nenorocire. – (Proverbe 28:14)

Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai
degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă. (Matei 10:28)

Copilul lui Dumnezeu are o teamă sfântă de Dumnezeu. Pe de o parte știe

și se simte iubit de Dumnezeu, iar pe de altă parte știe să fie smerit,
ascultător, și nu-și permite o viață ușuratică înaintea lui Dumnezeu.

50
17 Al unsprezecelea semn –
Dorința de a mărturisi

„Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în
Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15)

„Și nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.” (1 Corinteni
12:3)

Dorința de a mărturisi pe Isus Hristos vine instinctiv. În primul rând, pentru

că ai aflat tu însuți un adevăr pe care nu-l știai mai dinainte, iar adevărul
acesta nu este unul oarecare, ci este unul cu consecințe veșnice. Acum,
după ce ai cunoscut „convertirea” (nașterea din nou), tu știi foarte sigur că
cel dinaintea ta, care nu-L cunoaște pe Isus Hristos și trăiește încă în
întuneric și în păcatele lumii acesteia, va muri și va merge în iad. Și vrei
să-l salvezi, spunându-i.

Mărturisirea ta nu este ca cea a unor „martori ai lui Iehova”, care au de

îndeplinit un plan, ci mărturisirea ta se datorează adevărului pe care-l
cunoști și pe care, din dragoste, vrei să-l împărtășești și aproapelui tău.

Ortodocșii și catolicii de rând, dar și evanghelicii nenăscuți din nou, nu au

ce mărturisi. Ei nu au la ce să te cheme.

Dorința de a mărturisi este prezentă chiar și atunci când simți că nu ai

putere s-o faci. În cartea „Lumini peste veacuri”, de Petru Popovici, citim
despre un pictor care vedea că nu are puterea și darul să-L mărturisească
pe Domnul Isus Hristos cu gura. Atunci, a făcut un tablou care-L înfățișa pe
Isus răstignit, iar dedesubtul tabloului a scris cuvintele „Aceasta am făcut

51
Eu pentru tine. Ce faci tu pentru Mine?” Tabloul a fost expus într-un muzeu,
iar pictorul venea de multe ori, stătea în apropierea tabloului și se ruga
pentru cei care priveau la tablou.” Unul dintre privitori a fost contele de
Zinzendorf. Acesta, când a văzut tabloul, nu și-a mai putut lua privirea de la
el ore întregi, până la închiderea muzeului. Și viața lui a fost revoluționată
din temelii. Iată ce a făcut dorința unui om de a-L mărturisi pe Isus Hristos.

52
18 Al doisprezecelea semn –
Dorul de veșnicii

53
 19 Semnele de bază

Tăierea împrejur a inimii

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în
neprihănire nu este de la Dumnezeu... (1 Ioan 3:10)

Credința

Şi, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de
Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută. (Evrei
11:6)

Roada Duhului – dragostea

Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. (1

Ioan 4:8)

54
 20 Semne pe care nu te poți baza

Darurile Duhului Sfânt

Deși sunt date de Duhul Sfânt, darurile spirituale nu sunt un semn că astăzi
ești copilul lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl vedem arătat în Matei 7:15-27 și
1 Corinteni 13. Ele sunt temporare, în timp ce roada Duhului este veșnică.
Și Domnul Isus a spus că „după roadele lor îi veți cunoaște”.

Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce

face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne,
Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi
n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată
nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.” (Matei
7:21-23)

Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste (ROADA
DUHULUI SFÂNT), sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă
aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș
avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.
Şi chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da
trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. (1 Corinteni 13:1-3)

Între daruri, „botezul cu Duhul Sfânt cu vorbirea în limbi” este cel mai des
invocat ca o dovadă a mântuirii. Mulți care nu au experimentat acest lucru
se simt vinovați și nesiguri cu privire la mântuirea lor. Și dacă nu au o
legătură personală cu Dumnezeu și nu au o bază în Cuvântul lui Dumne-
zeu, ajung ușor în capcana de a alerga de la o seară de stăruință la alta,
pentru a primi acest „botez”. Ochii celor mai mulți sunt ațintiți către
momentul – zic ei – al umplerii. Să vadă dacă ai vorbit în limbi, dacă ai

55
profețit, dacă ai tremurat. Din păcate, oameni nenăscuți din nou sau în care
nu se observă roada Duhului Sfânt, se cred mântuiți pentru că, o dată în
viață, spun ei că au vorbit în limbi.

Apartenența la un cult, o grupare

Oricât ar fi de vechi ar fi cultul în care te afli (unii își caută rădăcinile ana-
baptiste, alții caută să demonstreze că se trag chiar din biserica primară),
toate acestea nu sunt decât „înșirări de neamuri”, cum le numește apostolul
Pavel. Unii caută nume sonore: Martorii lui Iehova, biserica lui Isus Hristos
a Sfinților din Zilele din Urmă (Mormonii), biserica Nou apostolică. Dar
mântuirea este personală, prin credința în Isus Hristos, și se vede prin
semnele menționate mai sus.

Neapartenența la vreun cult

Dacă unii se adăpostesc în spatele cultului, alții și-au găsit adăpostul în

faptul că nu aparțin niciunui cult. Am vorbit cu un frate care era mândru că
nu aparține niciunui cult, ca și cum cultele ar fi organizări omenești. Și
această abordare este la fel de greșită. Realitatea rămâne cea biblică,
„după roadele lor îi veți cunoaște”.

56
Practicarea oricăror ritualuri sau forme religioase

Niciun ritual, nicio formă religioasă nu este un semn că ești mânuit. Nici
botezul în apă, nici legământul în fața bisericii, nici punerea mâinilor, nici
mersul la biserică, nici faptul că iei parte la Cina Domnului, nici faptul că ții
duminica sau ții sâmbăta, nimic din toate acestea nu le poți lua ca dovezi
că ești creștin, născut din nou, copil al lui Dumnezeu, mântuit.

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că
toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17)

57
24 Biruitorii fiarei

BIRUITORII FIAREI

Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de

sticlă, cu lăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai
icoanei ei și ai numărului numelui ei. (Apocalipsa 15:2)

Cine sunt acești biruitori ai fiarei? Oare vor fi ortodocșii, sau catolicii, sau
reformații, sau creștinii după Evanghelie, sau baptiștii, sau penticostalii?
Vor fi cei botezați de mici sau cei botezați la maturitate? Cei botezați prin
stropire sau prin scufundare? Cei botezați în Numele Domnului Isus sau cei
botezați în Numele Sfintei Treimi? Cei care țin duminica sau cei care țin
sâmbăta?

Dar tu ești între acești biruitori ai fiarei? Eu nu te întreb dacă citești biblia
(asta trebuie s-o faci în fiecare zi), nici la ce biserică mergi (deși o biserică
bună te ajută), nici dacă cultul din care faci parte este înregistrat oficial la
stat sau faci parte dintr-o grupare neînsemnată de casă. Ci te întreb dacă
faci parte dintre biruitorii fiarei.

Ei L-au biruit prin sângele Mielului și prin Cuvântul mărturisirii lor.

(Apocalipsa 12:11)

Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu și i-ați biruit, pentru că Cel ce

este în voi este mai mare decât cel ce este în lume. (1 Ioan 4:4)

Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. (2 Petru 2:19)

Cine sunt biruitorii fiarei? Cei care nu au fost biruiți de ispitele, de păcatele,
de atracțiile, de „strălucirea” acestei lumi (Iosif). Cei care nu s-au lăsat

58
biruiți de ură (David). Cei care nu s-au lăsat biruiți de frică (Daniel și cei trei
tineri din Babilon). Cei care nu s-au lăsat biruiți de necazurile pământești.

Cei care n-au vrut să aibă de-a face cu nimic din ofertele diavolului. N-au
vrut nici lumea lui, nici caracterul lui, nici ofertele lui seducătoare ale
păcatului. Așa cum a spus Domnul Isus: „... vine stăpânitorul lumii acesteia. El
n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30)

Biblia este plină de exemple de biruitori.

Avraam
Păzitorii vitelor lui Avraam și păzitorii vitelor lui Lot au ajuns la ceartă din
cauza teritoriului care nu-i mai încăpea. Cearta risca să se propage și între
Avraam și Lot. Dar Avraam n-a vrut să se certe; deși era cel mai mare
acolo, n-a vrut să acapareze. A cedat în fața lui Lot: „Alege ce vrei, eu nu
mă voi certa cu tine.”

David
Deși nevinovat, David era urmărit de împăratul Saul pentru a fi omorât.
Totuși, la un moment dat, Saul putea fi omorât de David. Dar David nu se
lasă biruit nici de răzbunare, nici de ură, și-l cruță pe Saul. După care îi
spune aceste cuvinte memorabile: „Judece Domnul între mine și tine și Domnul
să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul de la cei răi vine, zice
vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine.” (1 Samuel 24:12-13)

Iosif
Vândut de frații lui, sclav într-o țară străină, Iosif nu se lasă biruit de
plăcerile de-o clipă ale păcatului. O refuză pe nevasta lui Potifar, de
asemenea cu niște cuvinte memorabile: „El (Potifar) nu este mai mare decât
mine în casa aceasta și nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că ești nevasta lui.
Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui
Dumnezeu?” (Geneza 39:9)

De asemenea, Iosif nu se lasă biruit de resentimente, ură sau răzbunare

față de frații săi care l-au vândut ca sclav: „Când au văzut frații lui Iosif că tatăl
lor a murit, au zis: „Dacă va prinde Iosif ură pe noi și ne va întoarce tot răul pe care i
l-am făcut?” ... Iosif le-a zis: „Fiți fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui
Dumnezeu? Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău: dar Dumnezeu a schimbat
răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume, să scape viața unui
popor în mare număr. Fiți, dar, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii
voștri.” Şi i-a mângâiat și le-a îmbărbătat inimile.” (Geneza 50:15-21)

59
Domnul Isus
Satana l-a ademenit în toate felurile, dar Domnul Isus nu s-a lăsat biruit,
nici de ispita de a ieși din situația în care l-a pus Dumnezeu, nici de a-L
ispiti pe Tatăl, nici de strălucirea acestei lumi.

Sora de la Șelimbăr
Acum câțiva ani am stat la masă la o conferință cu o soră tânără. Și ne-a
povestit o experiență prin care a trecut. Redau din amintiri vorbele ei:

„Cu câțiva ani în urmă terminase facultatea de medicină printre primii. Toți
știau că pentru un post de medic trebuia să dai șpagă câteva mii de euro.
Tatăl meu era un om influent în oraș. Acum era plecat în afara țării și
câștiga foarte bine. Aș fi avut bani ca să dau mită, dar n-am vrut să fac
ceva ce nu-i era plăcut Domnului.

N-am reușit să iau un post la spital. Așa că m-am angajat ca suplinitoare în

învățământ. Un an de zile am lucrat astfel. Spre sfârșitul anului școlar eram
întristată de situația mea. Îmi doream să profesez medicina, dar nu aveam
șanse. Mi-am vărsat inima înaintea Domnului. Urma să-mi fac din nou
actele pentru a rămâne pe mai departe suplinitoare.

Dar într-o zi am auzit că s-au scos trei posturi la concurs la unul din
spitalele din oraș. Mi-am pregătit rapid dosarul și peste câteva zile am dat
concursul, doar prin credința în Dumnezeu. Am luat a doua. M-am prezen-
tat la directorul spitalului. Acesta îl cunoștea pe tatăl meu. Când m-a văzut,
și fiindcă știa că terminasem facultatea anul trecut, m-a întrebat mirat: „De
ce n-ai venit anul trecut la mine? O rezolvam atunci, și nu mai trebuia să
aștepți.” „Domnul doctor, eu am un Dumnezeu. Lui i-am încredințat viața
mea.”

Un copil al lui Dumnezeu care nu s-a lăsat biruit de sistemul corupt al

acestei lumi. La fel cum, altădată, apostolul Pavel nu s-a lăsat biruit de
sistemul corupt al lumii și a așteptat împlinirea planurilor lui Dumnezeu:
„Totodată el (Felix) trăgea nădejde că Pavel are să-i dea bani; de aceea trimitea și
mai des să-l cheme, ca să stea de vorbă cu el. Doi ani au trecut astfel; și, în locul lui
Felix, a venit Porcius Festus...” (Faptele apostolilor 24:26-27)

Toți aceștia nu s-au lăsat biruiți de Satana și de răul care provine de la el, și
au biruit prin puterea lui Dumnezeu, după cuvintele: „Nu te lăsa biruit de rău,
ci biruiește răul prin bine.” (Romani 12:21)

60
BIRUIȚI DE FIARĂ

Pe de altă parte, biblia este plină de oameni care s-au lăsat biruiți de fiară,
de păcatele și poftele acestei lumi.

Cain s-a lăsat biruit de invidie și l-a omorât pe neprihănitul Abel (Geneza 4:1-
8); Acan s-a lăsat biruit de pofta ochilor (Iosua 7); Saul s-a lăsat biruit de
invidie și ură față de David până în clipa morții; Absalom, fiul lui David, s-a
lăsat biruit de dorința de putere și a sfârșit-o în rușine și moarte; Amnon, fiul
lui David, s-a lăsat biruit de pofte față de sora lui, Tamar, și a sfârșit-o rău;
cei doi fameni de la curtea împăratului Ahașveroș s-au lăsat biruiți de
mânie și au vrut să-l omoare pe împărat (Estera 2:21); Fariseii din vremea
Domnului Isus s-au lăsat biruiți de invidie și L-au dat la moarte pe Isus,
Iuda s-a lăsat biruit de lăcomie și L-a vândut pe Isus, Anania și Safira s-au
lăsat biruiți de pofte și au pierit (Fapte 5), Dima s-a lăsat biruit de
„strălucirea” acestei lumi și s-a pierdut (2 Timotei 4:10), Diotref s-a lăsat
biruit de putere (3 Ioan).

În cartea „O revelație divină despre iad”, de Mary Baxter, este relatată

călătoria în iad a autoarei împreună cu Domnul Isus. Iadul este plin de
oameni care au fost biruiți de patimi, de pofte, de iubirea de bani, de iubirea
de putere, de neiertare. Unul din aceste cazuri mi-a rămas în memorie prin
realitatea crudă a unei femei care s-a lăsat biruită de neiertare și a sfârșit-o
în chinul veșnic:

Într-una din gropile din iad era o femeie care se tânguia și cerea să fie
scoasă din suferințele de acolo. Mary Baxter a întrebat de ce se află acea
femeie în iad. Isus a zis, „Fiică, Eu am chemat această femeie la 30 de ani
să predice Cuvântul Meu și să fie o martoră a Evangheliei. Am chemat pe
diferite persoane pentru diferite scopuri ale Trupului Meu. Dar dacă un
bărbat or femeie, băiat or fată nu vrea Duhul Meu, Eu Mă voi depărta. Da,
ea a răspuns la chemarea Mea pentru mulți ani, și a crescut în cunoștința
de Dumnezeu. Ea a învățat vocea Mea, și a făcut multe lucruri bune pentru
Mine. A studiat Cuvântul lui Dumnezeu. Se ruga des, și a avut multe rugă-
ciuni ascultate. A învățat pe mulți calea sfințeniei. Ea a fost credincioasă în
casa ei.

Anii au trecut și ea a aflat că soțul ei avea o legătură cu o altă femeie. Și cu

toate că el i-a cerut iertare, ea s-a înrăit și nu voia să-l ierte și să încerce să
salveze căsătoria lor. Adevărat, soțul ei a greșit, și el a făcut un păcat foarte
grav. Dar această femeie cunoștea Cuvântul Meu. Ea știa să ierte, și știa
că din fiecare ispită este o cale de scăpare. Soțul ei a rugat-o să-l ierte. Ea

61
nu a vrut. În schimb, supărarea a făcut rădăcină în inima ei. Supărarea a
crescut în ea. Nu voia să se întoarcă la Mine. Ea se amăra tot mai mult cu
fiecare zi, și și-a zis în inima ei, «Uite, eu îl servesc pe Domnul până la
capăt, și soțul meu se duce cu altă femeie!» «Crezi că este bine?» m-a
întrebat ea. Eu i-am zis, «Nu, nu este bine. Dar el a venit la tine și s-a
pocăit și a zis că niciodată nu va mai face.» Eu i-am spus, «Fiică, privește
înăuntrul tău, și vezi că tu însăți ai cauzat aceasta.» «Nu eu, Doamne, a
zis ea, Eu sunt cea sfântă, și el este cel păcătos.» Ea nu voia să asculte la
Mine.

Timpul s-a scurs, și nu se mai ruga și nu mai citea Biblia. Ea a devenit

supărată nu numai pe soțul ei, dar pe toți cei din jurul ei. Ea cita versete,
dar pe el nu îl ierta. Ea nu voia să asculte la Mine. Inima ei s-a amărât, și
mare păcat a intrat în inima ei. Uciderea a crescut în inima unde odată a
locuit iubirea. Și într-o zi, în mânia ei, ea a omorât pe soțul ei și pe cealaltă
femeie. Satan atunci a luat-o de tot, și ea s-a omorât singură.”

Am privit la acest suflet care a părăsit pe Hristos și și-a condamnat sufletul

pentru veșnicie la foc și la durere. Am ascultat la ce-i spunea ea lui Isus.
«Voi ierta acum, Doamne,» zicea ea. «Lasă-mă afară! Acum Te voi ascul-
ta... Te rog, Doamne, te rog lasă-mă afară!» Am plâns împreună cu femeia
din groapă și am rugat pe Domnul să mă păzească de toată amărăciunea
inimii. «Nu mă lăsa ca să permit ura să vină în inima mea, Doamne Isuse,»
am zis.

Acestora li se aplică versetele tragice din Scriptură:

În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea

Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele,
starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei
să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de
la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată:
„Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși
în mocirlă.” (2 Petru 2:20-22)

BIRUIȚI PENTRU PUȚINĂ VREME, DAR ÎN FINAL BIRUITORI

Dumnezeu a lăsat în Scriptură și câteva cazuri de oameni care, deși au fost

biruiți pentru o vreme de cel rău, s-au redresat și au încheiat viața biruitori.
Exemplele acestea au fost lăsate pentru ca oricine să știe că a pierde o
luptă nu înseamnă pierderea războiului. Chiar dacă a pierdut o luptă,

62
încrede-te în Domnul, smerește-te până la pământ și mărturisește-ți înfrân-
gerea, cheamă-L pe Domnul în ajutor, și vei putea termina viața aceasta
biruitor.

Împăratul David
Unul dintre cele mai evidente cazuri este cel al împăratului David. Din
neveghere, a căzut în preacurvie și ucidere. Psalmii 32 și 51 descriu
pocăința lui, apelul lui la mila lui Dumnezeu și încrederea lui în iertarea lui
Dumnezeu. David a strigat după ajutor și a primit har să se ridice.

63
Apostolul Petru
Petru s-a lepădat cu jurământ de trei ori că nu-L cunoaște pe Domnul Isus
Hristos.

Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot. Când a
văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat țintă la el și i-a zis: „Şi tu erai cu Isus din
Nazaret!” El s-a lepădat și a zis: „Nu știu, nici nu înțeleg ce vrei să zici.” Apoi a ieșit
în pridvor. Şi a cântat cocoșul.

Când l-a văzut slujnica, a început iarăși să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta
este unul dintre oamenii aceia.” Şi el s-a lepădat din nou.

După puțină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăși lui Petru: „Nu mai încape
îndoială că ești unul din oamenii aceia; căci ești galileean, și graiul tău seamănă cu
al lor.” Atunci el a început să se blesteme și să se jure: „Nu cunosc pe Omul acesta
despre care vorbiți!” Îndată a cântat cocoșul a doua oară. Şi Petru și-a adus aminte
de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei
lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă.
(Marcu 14:66-72)

Spre deosebire de Iuda, care s-a dus și s-a spânzurat, Petru s-a pocăit, a
plâns cu amar și a crezut în iertarea Domnului Isus.

Curvarul din Corint

În cele două epistole către corinteni (1 Corinteni 5 și 2 Corinteni 2) este
prezentat cazul unui creștin care a căzut în groaznicul păcat al curviei, și
încă cu nevasta tatălui său (mama lui vitregă). Dat afară din adunare și dat
pe mâna Satanei, acest om găsește drumul înapoi, probabil după o grea
suferință. Iertarea și reprimirea lui în adunare sunt dovada că nu s-a lăsat
biruit definitiv de cel rău.

CÂND A ÎNCEPUT BIRUINȚA?

Ei L-au biruit prin sângele Mielului și prin Cuvântul mărturisirii lor...

(Apocalipsa 12:11)

Copilul lui Dumnezeu are viața împărțită în două părți, la fel ca istoria
omenirii: „înainte de Hristos” și „după Hristos”. El își vede viața dinainte,
când era biruit de tot felul de păcate: de pofte, de ură, de răutate, de lipsă
de milă, de egoism, de mânie, de mândrie, de îngâmfare.

64
Și își vede și viața nouă în Hristos, când, deși înconjurat de răul lumii
acesteia, nu se mai lasă biruit de rău, ci biruiește răul prin fuga de păcat,
prin răbdare, prin rugăciune, prin bine, prin împotrivirea față de diavolul.

65