PRIVIND ȚINTĂ LA ISUS

−−−−−−−−−−−−−−−−−−

CARTEA I

Capitolul I
Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre,
adică la Isus.
− Evrei 12:2

PREFAȚA, ÎMPĂRȚIREA ȘI CUVINTELE DE DESCHIDERE

Cel mai splendid subiect de discuție și de scriere este ISUS

HRISTOS. Citind lucrările lui Cicero, Augustin le-a lăudat pentru
elocvența lor, dar a continuat spunând: „Nu sunt dulci pentru că
numele lui Isus nu este în ele”. Iar mărturisirea lui Bernard este
asemănătoare: „Dacă scrii, nu mă delectez cu ceea ce scrii dacă nu
citesc numele Isus acolo; dacă discuți sau dezbați, nu mă delectez cu
aceste discuții dacă numele Isus nu se aude în ele”. Într-adevăr, tot
ce spunem nu este decât fără gust dacă nu este presărat cu această
sare: „n-am avut de gând să știu între voi altceva (spune Pavel) decât
pe Isus Hristos și pe El răstignit”. Înainte de a predica printre
corinteni, el a hotărât ca acesta să fie singurul punct de cunoaștere
despre care să poată afirma că are pricepere și a decis ca, în decursul
slujirii sale, să se trudească să aducă oamenii la acest punct; acesta a
fost lucrul pe care l-a transformat în „lărgimea, lungimea, adâncimea
și înălțimea” cunoașterii sale; „ba încă, și acum (spune el) privesc
toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al
cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” (Ef. 3:18, Fil. 3:8).

În această cunoaștere a lui Hristos există un „preț nespus de

mare” față de toate celelalte cunoașteri din lume; nu există nimic mai
plăcut și mai mângâietor, mai însuflețitor și înviorător, mai
fermecător și mai satisfăcător pentru suflet. Numai Hristos este
1
soarele și centrul tuturor adevărurilor divine revelate, iar noi nu
putem predica nimic altceva ca fiind obiectul credinței noastre și
elementul necesar al mântuirii sufletului nostru care să nu se
întâlnească în Hristos sau care să nu facă referire la Hristos, într-un
fel sau altul. Numai Hristos este întregul fericirii omului, Soarele care
îl luminează, Medicul care îl tămăduiește, Zidul de foc care îl apără,
Prietenul care îl mângâie, Mărgăritarul care îl îmbogățește, Chivotul
care îl sprijină, Stânca ce îl susține în cele mai mari presiuni, „ca un
adăpost împotriva vântului și ca un loc de scăpare împotriva furtunii,
ca râuri de apă într-un loc uscat și ca umbra unei stânci mari într-un
pământ ars de sete" (Isaia 32:2). Numai Hristos este scara dintre
pământ și cer, Mijlocitorul dintre Dumnezeu și om, o taină pe care
îngerii din ceruri doresc să o afle, să o iscodească și să privească în ea
(1 Pet. 1:12). Iată un subiect binecuvântat într-adevăr. Cine nu s-ar
bucura să-l cerceteze, să se familiarizeze cu el? „Viața veșnică este
aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, și pe
Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Veniți deci, haideți să
privim la acest Fiu al neprihănirii! O astfel de privire nu ne poate
aduce niciun rău, ci numai bine. Într-adevăr, dacă privim îndelung la
soarele natural, ochii noștri pot orbi, iar fețele ni se pot înnegri, dar,
dacă privim țintă la Isus, ochii noștri vor fi mai limpezi, iar fețele mai
strălucitoare. Dacă „lumina ochiului înveselește inima" (Prov. 15:30),
cu cât mai mult va fi astfel când avem un obiect atât de binecuvântat
la care să privim! După cum Hristos este mai minunat decât lumea
întreagă, tot așa această priveliște întrece toate celelalte priveliști;
este rezumatul fericirii creștinului, chintesența îndatoririlor
evanghelice − a privi țintă la ISUS.

În text avem actul și obiectul. În original, actul este foarte

energic, aphorontes eis, pe care limba engleză nu îl exprimă în
totalitate; a privi țintă semnifică o dezlipire, o întoarcere a ochilor de
la un obiect spre altul; sunt două expresii − apo și eis −; una semnifică
o întoarcere a ochiului de la toate celelalte lucruri, iar cealaltă o fixare
rapidă a ochiului asupra unui astfel de obiect, și numai asupra unuia
de acest fel. Așadar, este atât o întoarcere a privirii, cât și o fixare a
privirii. Fixare asupra a ce? Acesta este obiectul − o privire țintă Ia Isus
2
− un nume care denumește mila și mărinimia Lui, așa cum Hristos
denumește slujba și rolul Lui. Nu voi fi atât de curios încât să întreb
de ce este numit Isus, și nu Hristos; presupun că Persoana este vizată,
iar aceasta le implică pe amândouă. Să observăm numai lucrul acesta:
Isus este cel mai pur nume evanghelic dintre toate celelalte nume −
Isus nu era în dialectul Vechiului Testament; primul loc în care citim
că acest nume Îi este dat lui Hristos este în Matei 1:21: „și-I vei pune
numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale",
Unii fac observația că acest nume, ISUS, I s-a dat de două ori: o dată
înainte de moarte − Matei 1:21, iar apoi pentru totdeauna − Filipeni
2:10. Primul a fost un anunț al intrării Sale în legământ cu Dumnezeu
pentru a împlini Legea pentru noi și pentru a muri pentru păcatele
noastre; al doilea a fost un anunț al unei persoane atât de meritorii
care, pentru smerenia Sa, a fost mai înălțată decât a fost orice altă
persoană și decât va fi vreodată orice altă persoană. La început, Isus
a fost numele umil al harului Său meritat; acum, Isus este numele
înălțat al slavei Sale sublime. La început, evreii L-au răstignit pe Isus
și Numele Lui; iar apostolul (Pavel) s-a îndoit că Isus era adevăratul
Isus; dar acum Dumnezeu L-a înviat din morți și „L-a înălțat nespus de
mult, și l-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca
în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de
pe pământ și de sub pământ” (Fil. 2:9,10). Intenția mea nu este să
insist asupra acestui nume în opoziție cu alte nume ale lui Hristos; El
este deseori numit Hristos, Domnul, Mijlocitorul, Fiul lui Dumnezeu și
Emanuel; de ce? Isus este toate acestea, Isus este Hristos, căci El este
Unsul lui Dumnezeu; Isus este Domnul, căci El are stăpânire asupra
întregii lumi; Isus este Mijlocitorul, căci El este Împăciuitorul dintre
Dumnezeu și om; Isus este Fiul lui Dumnezeu, căci El a fost veșnic
născut înaintea tuturor lumilor; Isus este Emanuel, căci a fost întrupat
și deci Dumnezeu este cu noi. Dar pentru că Isus înseamnă Mântuitor
și acest nume l-a fost dat tocmai pe această bază „căci El va mântui
pe poporul Lui de păcatele Sale”, scopul meu va fi acesta: de a privi
la Isus în special în timp ce săvârșește măreața lucrare a mântuirii
noastre de la început la sfârșit. Într-adevăr, aceasta este vestea bună,
Evanghelia, privilegiul evanghelic și îndatorirea noastră evanghelică –
de a privi țintă la Isus.
3
 Capitolul II
Secțiunea I − Îndatorirea de a ne întoarce privirile de Ia toate
celelalte lucruri, bune și rele

DOCTRINA I. Mai întâi, trebuie să ne întoarcem privirile de la

toate celelalte lucruri, trebuie să ne întoarcem gândurile de la orice
lucru care ne-ar putea distrage în alergarea noastră creștină de la a
privi țintă la Isus. Aphorontes, primul cuvânt sau prima parte a
cuvântului din textul meu, ne vorbește astfel: trage-ți mâinile sau
întoarce-ți ochii de la orice stă în calea lui Isus Hristos. Îmi aduc
aminte că pe ușa lui Platon era scris: „Nimeni nu poate intra aici dacă
nu este un geometru". Însă pe ușa textului meu este scris contrariul:
„Niciun om cu gânduri pământești nu poate intra aici". Dacă un lucru
din lume − fie el cel mai minunat − stă în calea lui Isus Hristos, atunci
trebuie depistat imediat; nu trebuie să aruncăm nicio privire, nicio
căutătură ascunsă la niciun lucru care ar putea împiedica această
priveliște frumoasă și încântătoare a lui Isus.
Acesta a fost lucrul pe care Domnul i l-a cerut lui Lot: „Să nu te
uiți înapoi” (Genesa 19:17). Trebuia să respingă și să urască într-atât
desfrâul Sodomei încât să nu îi acorde nicio privire.
„În ziua aceea, omul se va uita spre Făcătorul său, și ochii i se
vor întoarce spre Sfântul lui Israel; nu se va mai uita spre altare, care
sunt lucrarea mâinilor lui” (Isaia 17:7,8). Aceasta a fost consecința
pedepsei lui Dumnezeu lăsată Israelului ales, anume să nu acorde
nicio privire altarelor ca să nu își întoarcă sau să își îndepărteze ochii
de la Făcătorul său.
„Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd”,
spune Pavel în 2 Corinteni 4:18. Țelul unui creștin este dincolo de
lucrurile vizibile. Oh, când un suflet ajunge să cunoască faptul că
există un Dumnezeu veșnic, că există un Isus veșnic, că există o
cunună veșnică, când cunoaște acel scop măreț al lui Hristos de a
mântui suflete sărmane și de a Se transmite veșnic pe Sine unor
asemenea creaturi sărmane, îi dispar celelalte dorințe față de
lucrurile vizibile, temporale. Ce sunt ele în comparație cu celelalte?

4
 I. Întrebare: Dar care sunt lucrurile de la care trebuie să ne
întoarcem privirile? Răspund: 1. Lucruri bune. 2. Lucruri rele.
1. Lucruri bune: În versetul precedent, apostolul ne vorbește
despre un nor de martori pe care, fără îndoială, la vremea lor, trebuie
să îi privim. Dar când acest al doilea obiect vine la vedere, împrăștie
definitiv norul și Îl aduce pe Isus Însuși. Acum, apostolul vrea ca noi,
aphoran, să ne luăm ochii de la ei și să-i întoarcem spre Isus Hristos.
Este ca și cum el ar spune: Dacă vrei cu adevărat să vezi o priveliște
odată pentru totdeauna, privește la El; sfinții − chiar dacă sunt
călăuze pentru noi − nu sunt decât urmași ai Lui; El este călăuza
supremă, conducătorul lor și al nostru, al tuturor. Privește la El. Este
o vreme când Iacov poate spune: „Frații mei, luați ca pildă […] pe
prorocii care au vorbit în Numele Domnului” (Iacov 5:10). Dar când
Isus vine spunând: „Eu v-am dat o pildă” (loan 13:15), un exemplu
mai presus de toate celelalte exemple, atunci „orice făptură să tacă
înaintea Domnului" (Zaharia 2:13). Fie ca toți sfinții și serafimii să-și
acopere fețele cu aripile, dar noi să privim la Isus și să lăsăm deoparte
toate celelalte priveliști.

2. Lucruri rele. − a. În general. b. În special.

a. În general, trebuie să ne întoarcem privirile de la toate

lucrurile care sunt în afara lui Isus Hristos, cu atât mai mult dacă sunt
lucruri rele. Într-un cuvânt, trebuie să ne întoarcem privirile de Ia
orice eu, fie că este eu păcătos, eu natural sau eu religios. În cazul
acesta, trebuie să ne dezlipim ochii de la toate aceste lucruri.

b. În special, trebuie să ne întoarcem privirile de la toate

lucrurile care sunt în lume, pe care apostolul Ie rezumă în trei
expresii: „pofta firii pământești, pofta ochilor, și lăudăroșia vieții" (1
loan 2:16). Este vorba de plăceri, câștiguri și onoare.

» Trebuie să ne întoarcem privirile de la această lume în ceea

ce privește plăcerile ei păcătoase. Iuda ne spune: „oameni supuși
poftelor firii, care n-au Duhul” (luda 19). Nu putem privi țintă la
plăceri și la Isus în același timp. Iov ne spune că „cei ce cântă cu sunet
5
de tobă și de harpă, se desfată cu sunete de caval; își petrec zilele în
fericire" sunt aceiași care îi spun lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi. Nu
voim să cunoaștem căile Tale. Ce este Cel Atotputernic, ca să-L
slujim? Ce vom câștiga dacă-l vom înălța rugăciuni?" (Iov 21:12-15).
Avem un viu exemplu al acestui lucru în convertirea lui Augustin. El
ar fi vrut, într-adevăr, să-L aibă pe Hristos și, de asemenea, plăcerile
lui, dar când a văzut că nu se poate, oh! ce conflicte au avut loc
înlăuntrul lui! În livada lui (după cum povestește el în cartea sa de
Confesiuni), toate plăcerile trecute s-au înfățișat înaintea ochilor săi
spunându-i: „Ce, vrei să pleci de la noi pentru totdeauna, iar noi să nu
mai fim cu tine niciodată?" „Oh, Doamne, (a spus Augustin, scriindu-
și Confesiunile), întoarce mintea mea de la a gândi ceea ce ele au
reproșat sufletului meu! Ce murdărie! Ce plăceri rușinoase au pus
înaintea ochilor mei!" După această luptă, o ploaie de lacrimi s-a
revărsat din el și, aruncându-se la pământ sub un smochin, a strigat:
„Oh, Doamne, cât timp, cât timp voi mai spune mâine, mâine? De ce
nu azi, Doamne, de ce nu azi? De ce să nu fie un sfârșit al vieții mele
murdare chiar în acest ceas?” Imediat după aceasta, a auzit o voce ca
și cum ar fi fost un băiat sau o fată cântând în trecere: „la și citește,
ia și citește", după care, deschizându-și Biblia care era lângă el, a citit
în tăcere primul capitol care i s-a ivit sub ochi, unde scria: „Să trăim
frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în curvii și în fapte
de rușine; nu în certuri și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus
Hristos, și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți
poftele" (Rom. 13:13,14). „Nu voi citi mai mult” (a spus Augustin) și,
într-adevăr, nici nu mai era nevoie, căci „numaidecât, ca și cum
lumina fusese turnată în inima mea, tot întunericul îndoielii mele
dispăruse". Ochiul lui era în sfârșit întors de la plăcerile lui și de atunci
înainte a fost mereu ațintit la Isus.

» Trebuie să ne întoarcem privirile de la această lume în ceea

ce privește câștigurile ei păcătoase. O privire asupra acestora te
împiedică să privești țintă la Isus. „Dacă iubește cineva lumea.
dragostea Tatălui nu este în el (1 Ioan 2:15). Exact în măsura în care
lumea predomină în noi, în aceeași măsură dragostea Tatălui este
slăbită atât în noi cât și față de noi: „Suflete preacurvare! (spune
6
Iacov), nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu?" (Iacov
4:4). Lăcomia în creștini este adulter spiritual atunci când noi avem
suficient în Dumnezeu și în Hristos și totuși dorim să ne împlinim
fericirea în lume – aceasta este curvie pură. Acum, există grade în
această curvie spirituală ca:

a. Gândirea acestei lumi. Știți că poate exista curvie în

sentimente, atunci când trupul nu este spurcat; privirile necurate
reprezintă un grad al poftei ; deci copiii lui Dumnezeu pot avea unele
priviri lumești, gânduri hoinare; când ispita este puternică, lumea
poate fi mărită în imaginația și evaluarea lor.
b. Alipirea inimii de lume. Iată un grad mai înalt al acestui
adulter spiritual. Inimile noastre sunt datoare lui Hristos și îi aparțin
lui Hristos. Acum, dacă ne fixăm inimile − care ar trebui să fie curate
și credincioase lui Isus Hristos − asupra lumii, ce curvie este aceasta!
„Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona" (Mat. 6:24). Femeia care
nu este mulțumită cu un soț trebuie că este o curvă.
c. A prefera lumea înaintea lui Hristos Însuși. Aceasta este
culmea lăcomiei, culmea acestei curvii. Cum, să facem mădularele lui
Hristos mădularele unei curve? Oh, suflete lumești! Gândurile
voastre admirative sunt ale lui Hristos, ostenelile voastre sunt ale lui
Hristos, dragostea este a lui Hristos, timpul, grija, tânjirile sunt ale lui
Hristos; toate acestea sunt ale lui Hristos. Vei da tu ceea ce este al lui
Hristos lumii? Vei prefera lumea înaintea lui Hristos cu tot ce are El?
Cum, trăiești ca o curvă declarată care preferă pe oricine înaintea
soțului ei? Cum te va expune acest lucru disprețului oamenilor și al
îngerilor! În ziua aceea finală, ei vor veni îndreptând degetul și vor
spune: iată omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea
în bogățiile lui cele mari (Ps. 52:7). lată gadareanul care și-a iubit
scroafa mai mult decât pe Isus Hristos. „Nu iubiți lumea”, spune loan
(1 loan 2:5). Cineva a spus că Hristos nu este niciodată prețios atâta
timp cât, pentru el, lumea pare a fi glorioasă. Pe măsură ce începem
să gustăm dulceață din Hristos, lumea începe să devină amară pentru
noi. Cu cât gustăm mai multă dulceață dintr-una, cu atât gustăm mai
multă amărăciune dintr-alta.

7
 » Trebuie să ne întoarcem privirile de la lume în ceea ce
privește onoarea ei păcătoasă. Ce este această onoare dacă nu o
dorință excesivă ca oamenii să gândească bine despre tine sau să fii
vorbit de bine, să fii lăudat sau glorificat de oameni? Este ca și cum
un om aleargă în sus și-n jos pe stradă după o pană ce plutește în aer
și care este azvârlită încoace și încolo de vijeliile și rafalele gurilor a
nenumărați oameni; oare o va prinde vreodată? Dacă o va prinde,
este doar o pană − așa este această lăudăroșie a vieții, această
onoare, această slavă deșartă; este greu să o obții, dar dacă o primești
ea nu este altceva decât suflarea gurilor câtorva oameni care se
schimbă cu orice ocazie neînsemnată; însă lucrul cel mai rău dintre
toate este că ne împiedică să-L vedem pe Isus Hristos. Printre cei
chemați „nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici
mulți de neam ales” (1 Cor. 1:26). Onoarea lumii îi ține pe mulți
departe de Hristos și, de aceea, „Moise, când s-a făcut mare n-a vrut
să fie numit fiul fiicei lui Faraon. − el socotea ocara lui Hristos ca o mai
mare bogăție decât comorile Egiptului” (Evrei 11:24,26). Dacă orbul
de pe drumul spre Ierihon ar fi depins de suflarea, plăcerea sau
aprobarea mulțimii, nu ar fi primit niciodată beneficiul vederii sale,
deoarece ei (spune textul) „cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă"
(Luca 18:39). Încercau să-l împiedice să alerge și să strige atât de tare
după Hristos. Experiența ne spune cât de mult ne trag înapoi și ne
întorc aceste lucruri de la Isus Hristos: „pofta ochilor, pofta firii
pământești și lăudăroșia vieții".

II. Întrebare. Dar de ce trebuie să ne întoarcem privirile de la

orice ni le distrage, pentru a privi țintă la Isus?

1. Pentru că nu ne putem uita țintă și la Hristos, și la astfel de

lucruri. Ochiul nu poate privi în sus și în jos în același timp, într-o
traiectorie dreaptă. Nu ne putem gândi serios la cer și la pământ în
același timp. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, spune Hristos în
Matei 6:24, mai ales la unii care se luptă și au întrebuințări contrare,
așa cum sunt Hristos și Mamona.
2. Pentru că în timp ce ne uităm la aceste lucruri, nu putem
vedea frumusețea din Hristos. Să presupunem că aruncăm o privire
8
fugară la Hristos în timp ce privim atent spre alte lucruri. Vai! Hristos
nu va avea nicio valoare în timpul acela. Aceasta a fost vocea
păcătoșilor cu privire la Hristos: „n-avea nici frumusețe, nici strălucire
care să ne atragă privirile, și înfățișarea lui n-avea nimic care să ne
placă" (Isaia 53:2). Într-adevăr, frumusețea este atracția sufletului;
sufletul trebuie să vadă o anumită frumusețe în lucrul pentru care își
va manifesta dorința. Însă privirile noastre doritoare întoarse spre
alte lucruri Îl fac pe Hristos prăpădit și jalnic în ochii noștri.

Pentru că, în comparație cu Hristos, toate celelalte lucruri nu

sunt vrednice de privit, nu sunt decât lucruri de rând, lucruri
inferioare, sărăcăcioase, ieftine, prăpădite, lucruri nedemne în
comparație cu Hristos. „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere
(spune Pavel), față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos
Isus, Domnul meu − Ie socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos”
(Fil. 3:8); unii traduc acest cuvânt [skubala] prin pleavă; alții prin
lucruri de dat la câini; alții prin fecale, excremente; toți sunt de acord
că este un lucru pe care oamenii îl aruncă, nutrind o anume indignare.
4. Pentru că este potrivit cu însăși legea căsătoriei. „De aceea
va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipsi de nevasta sa"
(Gen. 2:24). Domnul Hristos se căsătorește cu sufletele sfinților Săi.
„Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin
neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare" (Osea 2:19). Și din
această cauză, sufletul trebuie să părăsească totul și să se alipească
de Hristos − așa cum fac femeile căsătorite − trebuie să lăsăm totul
pentru Soțul nostru. Domnul Isus. „Ascultă, fiică, vezi și pleacă-ți
urechea; uită pe poporul tău și casa tatălui tău!” (Ps. 45:10).
5. Pentru că Hristos este un Hristos gelos. Acum, gelozia în
suflet este o patimă care nu va suporta nicio împărțire a obiectului
iubit. Femeia care are un soț gelos trebuie să-și părăsească toți vechii
tovarăși. Dacă aruncă vreo privire sau vreo ocheadă amoroasă după
ei, soțul va fi gelos, iar „gelozia este neînduplecată ca locuința
morților" (Cânt. Cânt. 8:6). Creștini! Dumnezeul nostru este „un
Dumnezeu gelos” (Exod 30:5). Hristosul nostru este un Hristos gelos;
El nu poate suporta ca noi să privim la alte lucruri și să le poftim.

9
 6. Pentru că toate celelalte lucruri nu pot satisface vreodată
ochiul. „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare (spune
Solomon), așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură
privind” (Ecl. 1:8). Nu este decât obosit de privirile către diverse
obiecte și, cu toate acestea, încă dorește altele noi; dar, odată ce i se
dă voie să privească acea imagine slăvită a lui Hristos, rămâne deplin
satisfăcut. Așa se face că fiicele Sionului sunt chemate să vină: „Ieșiți,
fetele Sionului, și priviți pe împăratul Solomon, cu cununa cu care l-a
încununat mamă-sa în ziua cununiei lui, în ziua veseliei inimii lui”
(Cânt. Cânt. 3:11). Ieșiți, fetele Sionului, lăsați deoparte toate
emoțiile personale și pământești și uitați-vă țintă la această glorie a
lui Hristos. Așa cum fetele Ierusalimului ce stăteau sau rămâneau în
camerele lor, în odăile și în casele lor, și nu puteau privi slava
împăratului Solomon când trecea, au fost chemate să iasă afară, tot
așa și noi, dacă vrem să-L privim pe marele împărat, Isus Hristos, în
slava Lui cea mai minunată (o priveliște capabilă să satisfacă ochiul și
să încânte inima), trebuie să ieșim afară, trebuie să ieșim din noi
înșine, altfel nu putem vedea slava Lui. Noi stăm în noi înșine, închiși
într-o pivniță întunecoasă și, de aceea, suntem chemați să ieșim la
lumina limpede a credinței și, cu ochii credinței să privim, în meditație
zilnică, slava lui Hristos Isus.

Secțiunea II − Un îndemn de a ne întoarce privirile de la toate

celelalte lucruri

Un cuvânt de îndemnare, creștini! Vă implor să vă întoarceți

privirea de la toate celelalte lucruri, mei ales de la lucrurile rele. Știu
că vă rog un lucru greu; aș avea nevoie de retorica (arta și puterea de
convingere a) unui înger pentru a vă convinge să vă întoarceți ochii
de la aceste lucruri; de fapt, chiar de-aș avea-o, ar fi prea puțin, căci
„numai Dumnezeu trebuie să-l convingă pe Iafet să locuiască în
corturile lui Sem”, dar, cu toate acestea, dați-mi voie să vă ofer câteva
conșiderații, aventurându-mă să vă conving, și apoi să las problema
în seama lui Dumnezeu.
1. Gândiți-vă că toate celelalte lucruri rele sunt ca un nimic
înaintea lui Dumnezeu. „Da, orice om, în starea lui cea mai bună, este
10
doar deșertăciune” (Ps. 39:5). Nu doar omul, ci orice om; nu doar
omul în starea lui cea mai rea, ci orice om în starea lui cea mai bună;
nu doar orice om în starea lui cea mai bună este de mică valoare, ci
orice om în starea lui cea mai bună este deșertăciune, goliciune,
nimic. Poate că zici că este așa doar în parte. Dar nu! În orice parte
omul este deșertăciune în întregime, în totalitate, pe deplin. Ar putea
crede cineva că omul mare, bogat și respectabil la care noi privim
având gânduri atât de admirative înseamnă atât de puțin în evaluarea
lui Dumnezeu? Oh, mirați-vă, mirați-vă! Și, cu toate acestea, nu este
nicio mirare, căci într-o zi voi înșivă veți descoperi experiența acestui
adevăr. Oamenii bogați „au adormit somnul de apoi; n-au putut să se
apere toți acei oameni viteji" sau, după cum redau alții, „nu și-au mai
găsit nimic în mâini" (Ps. 76:5). Adică, oamenii bogați trec prin
această viață așa cum trec oamenii printr-un somn, închipuindu-și că
au munți de aur și stânci de diamante, dar când ajung la ziua morții
descoperă că nu au nimic. De ce, creștine, „îți vei aținti ochii spre ceea
ce nu este?” (Prov. 23:5). a. Observați că bogățiile nu sunt, nu sunt
nimic − acele lucruri care îi fac pe oameni mari în ochii lumii nu sunt
nimic în ochii lui Dumnezeu. b. Observați că Dumnezeu nu vrea ca noi
să ne uităm la ele; acestea nu sunt lucruri vrednice de privit. c.
Observați cu ce indignare vorbește El împotriva acelora care își
ațintesc ochii la aceste deșertăciuni; îți vei aținti tu ochii asupra unui
lucru care nu este? Este ca și cum El ar spune: Ce lucru deșert,
nerațional, prostesc, absurd este acesta!
2. Gândiți-vă că toate lucrurile de acest fel, dacă sunt ceva, nu
sunt decât fleacuri, amăgiri, spini, mizerii, lucruri nesigure. Aceasta
este o temă comună, toți sunt de acord în privința acestui adevăr; și
ce lucru ușor este să declami deșertăciunea, mizeria și nesiguranța
lumii. Dar, oh, faci tu din acestea subiectul meditației tale, ești tu
serios și te gândești profund la ele și dorești ca Dumnezeu să fie în
gândurile tale? Oh, ce lucrare poate să facă aceasta în pieptul tău!
Oh, cum ți-ar alunga iubirile și dorințele pentru celelalte lucruri!
Creștini! Gândiți-vă la toate aceste însușiri ale tuturor lucrurilor
pământești. Când lumea te ispitește, nu fi momit de frumusețea ei în
așa fel încât să uiți de deșertăciunea ei. Spune: iată o floare frumoasă,
dar trecătoare; iată un pahar sclipitor, dar fragil.
11
 3. Gândiți-vă la diferența dintre aceste obiecte: Hristos și toate
celelalte lucruri. Astfel, toate celelalte lucruri sunt deșertăciuni, însă
Hristos este real, trainic, esențial, glorios. Toate celelalte sunt
temporare, trecătoare, însă Hristos este o realitate ce dăinuie. Același
ieri, azi și în veci. „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine" (Apoc. 1:4).
Toate celelalte sunt spini, tulburări, dar Hristos este plin de bucurie și
de mângâiere, cel mai fermecător obiect, este dragoste în întregime
sau plin de farmec. Oh, cine se va angaja să-și umple vistieriile cu
pietricele când va avea mărgăritare, sau aur, sau argint, sau lucruri
scumpe? Ce, trebuie să-ți întorci privirea de la păcatele tale? Pune
înaintea ta harurile (roadele) Duhului lui Hristos. Trebuie să-ți întorci
privirea de Ia tovărășia ta deșartă, păcătoasă? Pune înaintea ta faptul
că „părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos" (1 loan
1:3). Trebuie să-ți întorci privirea de la fastul și slava ta? Pune înaintea
ta privilegiul înfierii. Voi veți fi numiți moștenitori, fii și fiice ai lui
Dumnezeu (Rom. 8:17). Trebuie să-ți întorci privirile de la bogățiile
lumești? Pune înaintea ta bogățiile harurilor lui Hristos. Trebuie să-ți
întorci privirile de la plăcerile păcătoase? Pune înaintea ta plinătatea
bucuriei și acele „desfătări veșnice de la dreapta Sa" (Ps. 16:11).
Trebuie să-ți întorci privirile de la propria neprihănire? Pune înaintea
ta neprihănirea lui Hristos Isus. Oh, ce diferență uriașă este între
aceste obiecte: Hristos și toate celelalte lucruri!
4. Gândiți-vă că Hristos Și-a întors privirea de la cer și de la
lucrurile cerești pentru voi. Cu cât mai mult ar trebui ca tu să-ți întorci
privirea de la pământ și de la lucrurile pământești, de la lume și de la
lucrurile lumești pentru El? Hristos a lăsat slava, tovărășia și plăcerile
paradisului pentru tine și „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși”, (altfel spus),
S-a făcut nimic pe Sine pentru tine. „Cunoașteți harul Domnului
nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi,
pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2. Cor. 8:9). Oh, lăsați
ca această dragoste blajină să vă câștige de partea Lui și debarasați-
vă de toate celelalte lucruri!
5. Gândiți-vă că sufletul rațional al omului este de origine prea
nobilă pentru a-și irosi puterea în alte lucruri; sufletul omului este de
aceeași natură cu a îngerilor; este un fel de viață divină. Acum, dacă
un om ar avea o moară de aur, nu ar folosi-o pentru a măcina noroi,
12
paie și bețe putrezite. Sufletul, mintea, facultatea de gândire ale
omului sunt prea nobile pentru a fi folosite în lucrurile acestui
pământ. Sufletul are o natură extrem de cuprinzătoare; el poate avea
relație nu numai cu îngerii, dar și cu Însuși Dumnezeul veșnic, cu Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt; este de o substanță transcendentală. Dacă punem
întreaga lume în balanță cu el, lumea este ca un nimic în comparație
cu sufletul. Cel mai josnic suflet al sclavului condamnat la galeră
înseamnă mai mult decât cerul și pământul, decât soarele, luna și
stelele și decât toată oștirea cerului. Acum, dacă sufletul unui om este
de o asemenea natură nobilă prin naștere, dacă Domnul a pus un
asemenea duh în pieptul omului, ce lucru rău este ca el să acorde
puterea sufletului său unor lucruri nevaloroase, de rând, josnice și
pământești!
6. Gândiți-vă cât de scurt este timpul pe care îl aveți aici, în
această lume. lată argumentul apostolului: „De acum, vremea s-a
scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce se folosesc de lumea
aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea" (1 Cor. 7:29,31). De aceea, fie
ca inimile noastre să se dezlipească de aceste lucruri. Încă puține zile
și nu vei mai fi aici; timpul trece, multe sute de boli sunt gata să te
asalteze pe tine, cel ce citești sau auzi, sau vorbești, sau umbli; foarte
curând vei fi purtat pe umerii oamenilor și pus în țărână, iar acolo vei
fi lăsat pradă viermilor în întuneric și putrezire. Aproape ai ajuns
acolo, nu mai sunt decât câteva zile, sau luni, sau ani, și ce sunt
acestea odată ce au trecut și au dispărut? Oh! „Și ce ar folosi unui om
să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul?” (Mat. 16:26).
7. Gândiți-vă la marea dare de seamă pe care va trebui să o dați
pentru toate lucrurile pământești. Păcatul majorității fiilor oamenilor
este că privesc la plăcerile lumești, dar ei nu țin seama de darea de
seamă pe care va trebui să o dea pentru ele. Oh, există un motiv
predominant pentru a-ți dezlipi ochii! Gândește-te la socoteala
ultimă. Ce ar fi dacă ai muri acum și ai merge pe calea pe care merge
tot ce este pământesc, iar apoi ți-ai face socoteala − ce bine ți-ar face
să-ți amintești de toate satisfacțiile și plăcerile de care te-ai bucurat
odată pe pământ? Dacă un om, după mulți ani petrecuți în țări
străine, se întoarce în sfârșit acasă cu această notă de cheltuieli: „Atât
pentru cântat, atât pentru dansat, atât pentru curtat, atât pentru
13
ospețe”, cine nu l-ar învinovăți pentru o socoteală atât de nesăbuită?
Oh, va fi o socoteală tristă dacă nota de plată va veni și va spune că
ți-ai petrecut cea mai mare parte a timpului uitându-te și privind
îndelung la lucruri pământești!

Secțiunea III − Îndrumări care să ne ajute să ne întoarcem privirile de

la toate celelalte lucruri

1. Studiază în fiecare zi din ce în ce mai mult deșertăciunea

creaturii. Citește de multe ori cartea Eclesiastului; este suficient ca ea
să te învețe, prin ajutorul lui Hristos, această lecție. O meditație
asupra acestor cuvinte: „deșertăciune a deșertăciunilor, zice
Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor!” (Ecl. 1:2), este serioasă
și roditoare. Ce lucrare ar putea face în sufletele noastre! De obicei,
oamenii privesc la aceste lucruri printr-o fereastră falsă sau de la
distanță, fapt ce îi face să le admire așa de mult. Dar dacă le-ar putea
vedea cu adevărat în ele însele, cât de urâte ar fi! Sau dacă le-ar putea
vedea în comparație cu Hristos, oh, cât de deșarte ar fi! Astfel,
onoarea și măreția ar părea niște baloane de săpun, iar plăcerile și
desfătările ar părea niște umbre.
2. Nu stați mult la discuție cu niciun lucru lumesc care este în
afara lui Hristos. Pe cât posibil, aveți cât mai puțin de-a face cu lumea,
cu plăcerile păcătoase, cu câștigurile, cu bogățiile și cu căile ei; cu cât
mai puțin, cu atât mai bine! Lucrurile acestei lumi au un caracter
lipicios; dacă îți lași inima să stea puțin printre ele, se va lipi de ele și,
odată ce s-a lipit de ele, nu va mai fi nicio cale care să o poată dezlipi
decât fie pocăința, fie focul iadului.
3. Fii mai mult și mai bine familiarizat cu Isus Hristos. Apropie-
te mai mult de El. Stai mai mult in părtășie cu El, gustă mai mult din
Hristos și din cer, și atunci pământul va avea cel mai rău gust. Oh!
Când mă uit la Hristos și mă gândesc că El, Cel care era Domnul cerului
și al pământului, S-a așezat într-o poziție atât de săracă și de umilă
doar pentru răscumpărarea aleșilor Săi, ce altceva ar putea face
faptul acesta decât să-mi amorțească inima față de lume? „Privesc
toate aceste lucruri ca o pierdere față de prețul nespus de mare al
cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu; ...și le socotesc ca un gunoi,
14
ca să câștig pe Hristos” (Fil. 3:8). Dacă Hristos este înaintea ochilor
noștri, atunci toată lumea nu este altceva decât gunoi și zgură, o
pierdere prin comparație. Slava lui Hristos va întuneca toate celelalte
lucruri din lume.
4. Puneți înaintea voastră exemplul acelor sfinți care s-au
socotit pe ei înșiși a fi străini și călători pe acest pământ. Apostolul ne
dă o listă a celor care au mărturisit „că sunt străini și călători pe
pământ” și iată cum au fost tratați: „au fost uciși cu pietre, tăiați în
două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit
îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți,
munciți”. Cine au fost aceștia? Au fost aceia „de care lumea nu era
vrednică" (Evrei 11:13,37,38). Oh! Când citim sau auzim cu câtă
bucurie au trecut acești slujitori ai Celui Preaînalt prin condițiile
acestei pustii, cred că acest lucru ar trebui să ne întoarcă inimile de la
lucrurile pământești.
5. În meditațiile tale, du-te în cer și rămâi acolo un timp. Mintea
care este în cer nu poate fi în slujba acestor lucruri pământești. Și-ar
lăsa omul plugul și secerișul în câmp pentru a alerga cu copiii după
fluturi? Cu atât mai puțin sufletul, care s-a familiarizat cu cerul și cu
lucrurile cerești, nu-și va fixa ochii la astfel de lucruri sărăcăcioase de
jos. Non vacat exiquis etc. este caracterul unui om cu adevărat
prevăzător. Copiii Împărăției de sus nu au timp pentru fleacuri, mai
ales atunci când sunt implicați în treburile Împărăției. Oh! Când un
creștin are chiar și numai o licărire a eternității, iar apoi se uită din
nou jos, la lume, cum o mai disprețuiește și o desconsideră el! „Am
zis râsului: «Ești o nebunie!» și veseliei: «Ce te înșeli degeaba?»" (Ecl.
2:2). Sfinții gustă cerul, se bucură de o asemenea dulceață încât nu le
mai pasă de alte lucruri. Creștini! Cum vă va dezlipi inima această
meditație! Și cum vă va face să râdeți la nebuniile lumii! Și cum vă va
face să disprețuiți amăgirea cu jucăriile copilărești! Dacă diavolul l-ar
fi incitat pe Petru pe munte, acolo unde L-a văzut pe Hristos
schimbându-Se la față, și pe Moise și pe Ilie vorbind cu El, ar mai fi
fost el așa de ușor târât în a se lepăda de Domnul lui? Cum, cu toată
slava aceea înaintea ochilor? Deci, dacă diavolul incită un suflet
credincios și îi întoarce inima către câștiguri sau plăceri sau către
onoarea lumii, ce va spune un astfel de suflet atunci când va fi luat pe
15
munte cu Hristos? „Înapoia mea, Satano; cu multe jucării
neînsemnate mai vrei tu să mă convingi! Ai vrea să vând aceste lucruri
pe nimic? Există vreo onoare sau vreo desfătare ca aceasta? Sau
poate fi câștig lucrul care mă face să pierd aceasta?” Astfel ar
răspunde sufletul. Oh, de-am putea să păstrăm gustul sufletelor
noastre desfătat continuu de dulceața cerului! Așa cum un om scuipă
sucul de aloe pentru miere, la fel ar trebui să scuipăm și noi cu dispreț
momelile acestei lumi.
6. Strigă cu putere către Dumnezeu ca El să-ți dezlipească inima
și ochii. „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deșarte" (Ps. 119:37),
se roagă David. Dumnezeu trebuie să o facă; dacă nu, vei fi istovit în
mulțimea strădaniilor tale. Dar dacă Domnul îți întoarce ochiul, va fi
cu adevărat întors. „Pleacă-mi inima spre învățăturile Tale, și nu spre
câștig", se roagă David din nou (Ps. 119:36). Dacă inima ta se pleacă
în jos, atunci mergi la Dumnezeu să ți-o ridice și să ți-o încline spre
cer; dacă inima ta urmărește câștigul, atunci strigă către Dumnezeu
și spune: „Doamne, nu după câștig, ci spre învățăturile Tale pleacă-mi
inima”.

Până acum, am stat la ușa versetului pentru a te chema

înăuntru. Acum, dacă vei intra și dacă ești hotărât, dacă îți ațintești
ochii, îți voi arăta o priveliște binecuvântată, nespus de glorioasă. Dar,
în primul rând, trebuie să explic actul − tu trebuie să privești. În al
doilea rând, obiectul − trebuie să privești la Isus.

16