Sfantul trebuie sa umble singur

Majoritatea sufletelor măreţe ale lumii au fost singuratice. Se pare că

singurătatea este un preţ pe care sfântul trebuie să îl plătească pentru sfinţenia lui.
În dimineaţa lumii (sau ar trebui să spunem în întunericul straniu care a venit
curând după zorii creaţiei omului) Enoh, acel suflet evlavios, a umblat cu Dumnezeu şi
nu a mai fost, fiindcă l-a luat Dumnezeu; şi, deşi acest lucru nu este afirmat în aşa de
multe cuvinte, concluzia corectă este că Enoh a umblat pe o cale destul de separată de
cea a contemporanilor lui. Un alt om singuratic a fost Noe, cel care, dintre toţi oamenii
care au trăit înainte de potop, a primit har din partea lui Dumnezeu; fiecare mică
dovadă arată înspre singurătatea vieţii lui, chiar şi atunci când era înconjurat de oamenii
lui.
Din nou, Avraam i-a avut pe Sara şi Lot, la fel ca şi pe mulţi alţi slujitori şi
păzitori de turme, dar cine poate citi povestea lui şi comentariul apostolic cu privire la ea
fără să simtă imediat că era un om „al cărui suflet era ca o stea şi care locuia separat”?
După câte ştim, Dumnezeu nu i-a spus nici măcar un cuvânt atunci când se afla în
tovărăşia oamenilor. El a comunicat cu Dumnezeu cu capul plecat, şi demnitatea
înnăscută a omului i-a interzis să adopte această poziţie în prezenţa altora. Cât de dulce
şi de solemnă a fost scena în acea noapte a sacrificiului, atunci când a văzut flăcările
mişcându-se printre bucăţile jertfei. Acolo, singur, îngrozit de marele întuneric ce îl
înconjura, a auzit vocea lui Dumnezeu şi a ştiut că era un om însemnat să primească
bunăvoinţa divină.
Şi Moise a fost un om separat. Pe când se afla încă la curtea Faraonului, făcea
plimbări lungi singur şi în timpul unei astfel de plimbări, în timp ce era departe de
mulţimi, a văzut un egiptean şi un evreu luptându-se şi a venit în ajutorul conaţionalului
său. După ce, în consecinţă, a fugit din Egipt, a locuit în deşert într-o izolare aproape
totală. Acolo, în timp ce îşi păştea turma singur, i s-a arătat minunea rugului aprins şi
mai târziu, pe muntele Sinai, s-a ghemuit singur pentru a privi cu o uimire fascinantă
Prezenţa, parţial ascunsă, parţial descoperită, din nor şi din foc.
Profeţii vremurilor pre-creştine se deosebeau mult unii faţă de ceilalţi, dar un
semn pe care îl aveau în comun era acela al singurătăţii lor forţate. Ei şi-au iubit neamul
şi s-au mândrit cu religia părinţilor lor, dar loialitatea lor faţă de Dumnezeul lui Avraam,
al lui Isaac şi al lui Iacov, şi zelul lor pentru bunăstarea poporului Israel i-a îndepărtat
de mulţime şi i-a făcut ca, perioade lungi de timp, să fie apăsaţi. „Am ajuns un străin
pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele”, a strigat cineva şi, fără să-şi
dea seama, a vorbit pentru toţi ceilalţi.
Cea mai revelatoare este înfăţişarea Celui despre care au scris Moise şi toţi profeţii,
păşind singur spre cruce, singurătatea Lui nefiind alinată de prezenţa mulţimilor.

Este miezul nopţii, şi pe sprânceana muntelui Măslinilor

Steaua care mai înainte strălucea acum este ştearsă;
Este miezul nopţii, acum, în grădină,
Mântuitorul ce suferă Se roagă singur.
Este miezul nopţii, şi departe de toţi,
Mântuitorul Se luptă singur cu temerile,
Chiar şi ucenicul pe care îl iubea
Nu observă durerea şi lacrimile Stăpânului său.
-- William B. Tappan

El a murit singur, în întuneric, ascuns de faţa omului muritor şi nimeni nu L-a

văzut atunci când a înviat triumfător şi a ieşit din mormânt, chiar dacă după aceea L-au
văzut mulţi şi au mărturisit despre ceea ce au văzut. Există unele lucruri care sunt prea
sacre pentru a fi văzute de alt ochi în afară de cel al lui Dumnezeu. Curiozitatea, larma,
efortul bine intenţionat, dar nepriceput de a ajuta nu poate face altceva decât să îl
stânjenească pe sufletul care aşteaptă şi face puţin probabilă, dacă nu chiar imposibilă
transmiterea mesajului secret al lui Dumnezeu inimii închinătoare.
Câteodată reacţionăm printr-un fel de reflex religios şi repetăm din simţul
datoriei cuvintele şi expresiile potrivite, chiar dacă ele nu exprimă sentimentele noastre
adevărate şi chiar dacă le lipseşte autenticitatea experienţei personale. Chiar acum ne
aflăm într-o astfel de perioadă. O anumită loialitate convenţională poate face pe cineva
care aude acest adevăr nefamiliar exprimat pentru prima dată, să spună cu seninătate:
„Oh, eu nu sunt niciodată singur. Hristos a spus: «nicidecum n-am să te las, cu niciun
chip nu te voi părăsi» şi «Eu sunt cu voi în toate zilele». Cum pot fi singur atunci când
Isus este cu mine?”
Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea vreunui suflet creştin, dar
acest soi de mărturisire este prea frumos ca să fie adevărat. Este evident că mai degrabă
ceea ce gândeşte vorbitorul ar trebui să fie adevărat decât ceea ce s-a dovedit a fi
adevărat prin testul experienţei. Această negare voioasă a singurătăţii nu dovedeşte
altceva decât faptul că vorbitorul nu a umblat niciodată cu Dumnezeu fără sprijinul şi
încurajarea pe care i le-a dat societatea. Sentimentul că nu este singur, pe care îl atribuie
în mod greşit prezenţei lui Hristos, poate apărea, şi probabil apare din cauza prezenţei
oamenilor prietenoşi. Amintiţi vă întotdeauna următorul lucru: nu poţi purta o cruce
împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulţime mare de oameni,
crucea sa este numai a lui şi purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu
ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi
ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.
Durerea singurătăţii apare din constituţia naturii noastre. Dumnezeu ne-a făcut
unul pentru celălalt. Dorinţa pentru tovărăşie este total naturală şi îndreptăţită.
Singurătatea creştinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume
lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtăşia creştinilor
buni, la fel ca şi de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă
după tovărăşia cu alţi oameni la fel ca el, oameni care îi pot înţelege dorinţele,
aspiraţiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, şi deoarece în cercul lui de prieteni
sunt atât de puţini cei care împărtăşesc experienţele lui interioare, este forţat să umble
singur. Tânjirile nesatisfăcute ale profeţilor de a fi înţeleşi de oameni i-au făcut să strige
în durerea lor, şi chiar şi Domnul nostru a suferit în acelaşi fel.
Omul care a mers mai departe în Prezenţa divină într-o experienţă interioară
adevărată nu va găsi mulţi oameni care să îl înţeleagă. Va avea parte de o anumită
măsură din părtăşia socială, bineînţeles, în timp ce relaţionează cu persoanele religioase
în activităţile regulate ale bisericii, dar adevărata părtăşie spirituală va fi greu de găsit.
Dar el nu trebuie să se aştepte ca lucrurile să stea altfel. Până la urmă, el este un străin şi
un pelerin, şi călătoria pe care o face nu o face cu picioarele, ci în inima lui. El umblă cu
Dumnezeu în grădina propriului său suflet – şi cine în afară de Dumnezeu poate umbla
cu el acolo? Este dintr-un alt duh decât mulţimile care umblă în curţile casei Domnului.
A văzut ceea ce ei doar au auzit, şi umblă printre ei cam cum umbla Zaharia, atunci când
s-a întors de la altar şi oamenii şuşoteau: „A avut o vedenie”.
Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudăţenie. El nu trăieşte
pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea
totul Domnului său şi nu cere nimic, nicio parte pentru sine. Lui îi face plăcere nu să fie
onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de
a-L vedea pe Domnul său înălţat şi el să fie neglijat. Găseşte puţini oameni care sunt
dispuşi să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori,
tăcut, absorbit, în mijlocul gălăgiei făcute de discuţiile religioase. Din această cauză este
recunoscut ca fiind obtuz şi prea serios. Astfel, este evitat şi prăpastia dintre el şi
societate se lărgeşte. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul
de mir, de aloe şi de casie din palatele de fildeş, şi fie că găseşte câţiva, fie că nu găseşte
niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, aşa cum a făcut şi Maria odinioară.
Chiar această singurătate îl împinge înapoi înspre Dumnezeu. „Căci tatăl meu şi mama
mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. Neputinţa lui de a găsi tovărăşie umană îl
determină să caute în Dumnezeu ceea ce nu poate găsi nicăieri. În singurătatea lăuntrică
el învaţă ceea ce nu ar fi putut învăţa înconjurat de mulţime – că Hristos este Totul în
toate, că El a fost făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, că
în El avem şi posedăm summum bonum (bunul suprem) al vieţii.
Rămân două lucruri de spus. Primul este că omul singuratic despre care am
vorbit nu este un om plin de sine, nici unul care se dă mai sfânt decât tine, sfântul auster
ce este satirizat atât de vehement în literatura populară. Probabil că el va simţi că este
ultimul dintre toţi oamenii şi sigur se va auto-învinovăţi pentru singurătatea lui. Vrea să
îşi împărtăşească sentimentele cu alţii şi să îşi deschidă inima unui suflet care gândeşte
ca el şi care să îl înţeleagă, dar climatul spiritual în care se află nu încurajează acest
lucru, astfel că rămâne tăcut şi îşi spune durerile doar lui Dumnezeu.
Al doilea lucru, este că sfântul singuratic nu este omul retras, insensibil faţă de
suferinţa umană şi care îşi petrece zilele contemplând cerul. Exact opusul acestui lucru
este adevărat. Singurătatea îl face să fie mai înţelegător şi să se apropie de cel cu inima
zdrobită, de cel căzut şi de cel măcinat de păcat. Deoarece el este detaşat de lume, cu
atât mai mult o poate ajuta. Meister Eckhart i-a învăţat pe adepţii lui că, dacă în
rugăciune, în timp ce simt că sunt în al treilea cer, îşi amintesc că o văduvă săracă are
nevoie de mâncare, trebuie să încheie imediat rugăciunea şi să meargă să aibă grijă de
văduvă. „Dumnezeu nu va îngădui ca tu să pierzi ceva de pe urma acestui lucru”, le-a
spus el. „Poţi să reiei rugăciunea de unde ai lăsat-o şi Domnul se va revanşa faţă de
tine.” Acest lucru este tipic pentru marii mistici şi maeştri ai vieţii interioare de la Pavel
până în zilele noastre.
Slăbiciunea atât de multor creştini moderni este că se simt ca acasă în această
lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societăţii neregenerate, şi-au
pierdut caracterul de pelerin şi au devenit o parte esenţială chiar a ordinii morale
împotriva căreia au fost trimişi să protesteze. Lumea îi recunoaşte şi îi acceptă pentru
ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt
singuri, dar nici sfinţi nu sunt.

Trei răni care dovedesc credincioşie

Și ca nu cumva să ne imaginăm că predicatorul este cel care răneşte, vreau să

citesc Iov 5:17 şi 18: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea
Celui Atotputernic. El face rana şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte.”
Vedeţi, cel care provoacă rana nu este slujitorul, ci Însuşi Stăpânul. Deci, având lucrurile
acestea în mintea noastră, vreau să vă vorbesc despre trei răni care dovedesc
credincioşia unui prieten.
Ca să pătrund direct în mesaj, permiteţi-mi să vă fac cunoştinţă cu o mică
doamnă care a murit de aproximativ şase sute de ani. Ea a trăit, a iubit, s-a rugat şi a
cântat în oraşul Norwich din Anglia. Această mică doamnă nu a avut prea multă lumină
şi nu a avut cum să capete mai multă lumină, dar ce e frumos în privinţa ei este că,
potrivit cu puţina lumină biblică pe care a avut o, a umblat cu Dumnezeu minunat de
aproape, astfel încât a devenit la fel de înmiresmată ca o floare. Cu mult înainte de
vremurile Reformei, ea era, în duhul ei, o evanghelică. A trăit, a murit şi acum este la
Domnul ei de şase sute de ani, dar a lăsat în urma ei parfumul lui Hristos.
Anglia a fost un loc mai bun deoarece această mică doamnă a trăit acolo. A scris o
singură carte, o carte foarte micuţă pe care o poţi strecura în buzunar sau în poşetă, dar
care este atât de parfumată, atât de divină, atât de cerească încât a adus o contribuţie
deosebită literaturii spirituale importante din lume. Doamna la care mă refer este Lady
Julian.
Înainte să înflorească în această viaţă strălucitoare, glorioasă care a făcut-o
vestită ca o creştină minunată în lumea ei, ea a rostit o rugăciune şi Dumnezeu i-a
răspuns. În această seară mă preocupă această rugăciune. Miezul rugăciunii ei a fost
acesta: „Oh, Dumnezeule, dă-mi, te rog, trei răni; rana căinţei, rana compasiunii şi rana
de a tânji după Dumnezeu.” Apoi a adăugat acest mic post scriptum despre care cred că
este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit vreodată: „Cer aceste
lucruri fără nicio condiţie.” Ea nu se târguia cu Dumnezeu. A vrut trei lucruri, şi toate
acestea trei erau pentru slava lui Dumnezeu: „Cer lucrul acesta fără nicio condiţie, Tată;
fă ceea ce Îţi cer şi apoi trimite-mi nota de plată. Oricât mă va costa, nu va fi nicio
problemă.”
Toţi marii creştini au fost nişte suflete rănite. E ciudat să vezi ce face o rană unui
om. Să ne gândim la un soldat care merge pe câmpul de luptă. E glumeţ, plin de putere
şi sigur pe sine. Apoi, într-o zi, îl străpunge o bucată dintr-un şrapnel şi cade – geme,
este înfrânt, este învins. Dintr-o dată, întreaga sa lume se prăbuşeşte în jurul lui şi acest
om, în loc să fie individul măreţ, puternic, cu pieptul lat care credea că este, redevine
dintr-o dată un băiat plângăcios. Și s-a întâmplat, după câte ştiu, ca astfel de oameni să
plângă după mamele lor atunci când sunt întinşi pe câmpul de bătălie sângerând şi
suferind. Nimic nu se compară cu rana de a ne fi luată siguranţa de sine, de a fi reduşi la
copilărie şi de a ne vedea mici şi neajutoraţi.
Multe dintre personajele Vechiului Testament erau persoane rănite, lovite de
Dumnezeu şi extrem de chinuite, aşa cum urma să fie şi Domnul lor. Gândiţi-vă la Iacov,
spre exemplu. De două ori l a năpăstuit Dumnezeu; de două ori s-a întâlnit cu
Dumnezeu şi de fiecare dată s-a ales cu o rană, o dată primind o rană fizică şchiopătând
din coapsă tot restul vieţii lui. Și Ilie – oare nu a fost el mai mult decât un teolog, mai
mult decât un om al doctrinei? A fost un om lovit; a fost lovit cu sabia lui Dumnezeu şi
de-atunci nu a mai fost doar un om din rasa lui Adam care stătea în picioare în virtutea
siguranţei de sine; el a fost un om care a avut o întâlnire cu Dumnezeu, care a fost
înfruntat de Dumnezeu, şi care a fost învins şi zdrobit înaintea Lui. Și atunci când Isaia
L-a văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, ştiţi ce a păţit. Sau
priviţi la Ezechiel, cum s-a plecat în faţa Dumnezeului său şi a redevenit un copilaş. Și
au mai fost mulţi alţii.
Acum cel rănit este înfrânt; omul adamic puternic, viguros şi încrezător în sine
încetează să mai riposteze; îşi aruncă sabia, se predă, şi rana îl răpune. Haideţi să
vorbim despre aceste trei răni în ordinea lor.
Prima este rana căinţei. În ultimii treizeci de ani am auzit că pocăinţa este o
schimbare a minţii şi cred acest lucru, bineînţeles, atâta timp cât funcţionează. Dar chiar
aceasta este problema noastră. Am redus pocăinţa la o schimbare a minţii. Este un act
mental, într-adevăr, dar subliniez faptul că este puţin probabil ca pocăinţa să facă prea
mult bine până când încetează să mai fie doar o schimbare a minţii şi devine o rană în
duhul nostru. Niciun om nu s-a pocăit cu adevărat până când păcatul nu l-a rănit
mortal, până când rana nu l-a zdrobit, nu l-a biruit şi până când nu a scos din el toată
împotrivirea şi toată siguranţa de sine şi până când nu se vede ca pe unul care şi-a bătut
Mântuitorul în cuie pe cruce.
Nu ştiu cum este în privinţa ta, dar singura modalitate în care eu pot rămâne în
relaţii bune cu Dumnezeu este prin a rămâne într-o stare de pocăinţă, prin a păstra un
sentiment de căinţă în duhul meu. Astăzi există multe modalităţi ieftine şi uşoare de a
scăpa de păcat şi de a înlătura pocăinţa. Dar marii creştini din Biblie şi din afara ei au
fost cei răniţi de un sentiment de căinţă astfel încât ei nu au trecut niciodată peste
gândul şi sentimentul că L-au răstignit pe Hristos. Marele episcop Usher obişnuia să
meargă săptămânal pe malul râului şi stătea acolo toată după amiaza zilei de sâmbătă în
genunchi, lângă un buştean, şi îşi plângea păcatele înaintea Dumnezeului său. Probabil
că acesta era secretul puterii lui.
Să ne ferim de pocăinţa zadarnică şi pripită, şi să ne ferim mai ales de lipsa totală
de pocăinţă. Noi suntem un neam păcătos, doamnelor şi domnilor, un popor păcătos, şi
până când cunoştinţa nu loveşte puternic, până când nu ne răneşte, până când nu trece
prin şi dincolo de micul sector al teologiei noastre, nu ne face niciun bine. Un om poate
crede în existenţa unei depravări totale, şi totuşi să nu o depisteze niciodată la el. Mulţi
dintre noi credem în depravarea totală, nefiind răniţi niciodată de conştientizarea
faptului că am păcătuit. Pocăinţa este o rană şi mă rog ca toţi să o simţim.
 Apoi există rana compasiunii. Aceasta este o identificare emoţională, şi Hristos a
avut-o în desăvârşirea ei. Omul care are această rană a compasiunii este omul care
suferă împreună cu alţi oameni. Isus Hristos, Domnul nostru, nu mai poate suferi
pentru a ne mântui. Aceasta a făcut-o, odată pentru totdeauna, atunci când S-a dat pe
Sine Însuşi, Cel fără pată, Tatălui, prin Duhul Sfânt, la crucea Calvarului. El nu poate
suferi pentru a ne mântui, dar El trebuie încă să sufere pentru a ne câştiga. El nu Îşi
cheamă oamenii la o suferinţă răscumpărătoare. Acest lucru este imposibil; nu se poate.
Răscumpărarea este o lucrare încheiată.
Însă, El Îşi cheamă oamenii să simtă împreună cu El; să simtă împreună cu cei
care se bucură şi cu cei care suferă. El Îşi cheamă oamenii să fie un fel de trup omenesc
în care El să poată plânge, să poată suferi şi să poată iubi din nou. Domnul nostru are
două trupuri. Unul este trupul pe care l-a luat la crucea de la Calvar; acela a fost trupul
în care a suferit pentru a ne răscumpăra. Dar acum are un trup pe pământ, alcătuit din
cei care au fost botezaţi în el la convertire, prin Duhul Sfânt. În acel trup El suferă acum
pentru a-i câştiga pe oameni. Pavel a spus că era bucuros că poate suferi pentru coloseni
şi că poate împlini ce lipseşte suferinţelor lui Hristos în trupul său, de dragul bisericii.
Acum, fraţii mei, nu ştiu dacă pot fi sau nu îndeajuns de clar. Știu că astfel de
lucruri trebuie, mai degrabă, să fie simţite decât să fie înţelese, dar cel rănit nu caută
niciodată fericirea. Printre noi există o căutare dezonorantă a fericirii iresponsabile. De-
a lungul ultimilor ani, în timp ce am cercetat scena umană şi după ce i-am urmărit pe
oamenii care spuneau că sunt ai lui Dumnezeu cum trăiesc şi cum mor, am observat că
majoritatea oamenilor vor să fie mai degrabă fericiţi decât să simtă rănile necazurilor
altor oameni. Nu cred că este voia lui Dumnezeu ca noi să căutăm să fim fericiţi, ci mai
degrabă să căutăm să fim sfinţi şi folositori. Omul sfânt va fi omul folositor şi are toate
şansele să fie şi un om fericit; dar dacă el caută fericirea şi uită de sfinţire şi de utilitate,
este un om carnal. Eu, unul, nu vreau să iau parte la bucuria religioasă carnală. Există
situaţii în care păcătuieşti dacă te bucuri. Când Isus, Domnul nostru, transpira în
grădină sau atunci când atârna pe cruce, El nu putea fi fericit. El era „Om al durerii şi
obişnuit cu suferinţa”.
Marii sfinţi din trecut, care au cucerit şi au capturat unele regiuni ale lumii
pentru Isus, atunci când se aflau în chinuri nu erau fericiţi. Isus a spus că femeia care
naşte nu este fericită în travaliul ei, dar imediat ce dă naştere copilului, este fericită
pentru că s-a născut un om în lume. Într-un fel, eu şi cu tine trebuie să fim mame în
Israel, acelea prin care Domnul poate suferi, poate plânge, poate iubi şi poate avea milă
din nou pentru a da naştere la copii.
În al treilea rând, există rana tânjirii după Dumnezeu. Această mică femeie a vrut
să tânjească după Dumnezeu cu o tânjire care în inima ei a devenit o rană. Ea a vrut să
fie bolnavă de dragoste. De aceea, s-a rugat: „Oh, Dumnezeule, fie să Te vreau atât de
tare încât să devină o rană în inima mea peste care să nu pot trece.” Astăzi, acceptarea
lui Dumnezeu devine capăt de linie. Acesta este sfârşitul. Şi întregul evanghelism
conduce la un singur lucru – a face ca un număr tot mai mare de oameni să Îl accepte pe
Hristos, şi aici punem punct. Ceea ce am împotriva majorităţii conferinţelor Biblice este
că ne petrecem timpul socotind din nou comorile pe care le avem în Hristos, dar nu
ajungem niciodată în poziţia în care vreuna din aceste comori din Hristos, să intre şi în
noi. El ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în
Hristos, dar nu poţi cumpăra mâncare cu banii care se află, încă, la bancă, aşa cum nu
poţi trăi pe baza comorilor ce se află în Hristos dacă nu devin o experienţă în viaţa ta.
Prea mulţi spunem: „Bine, voi merge la o altă conferinţă biblică”, sau „Voi face un
curs”, sau „Voi cumpăra o carte.” Prieteni, nu avem nevoie de mai multă instruire; am
fost instruiţi la sânge. Unde în lume există mai multă învăţătură biblică fundamentalistă
decât în Chicago? Acesta este Mecca-ul fundamentalismului. Acesta este Vatican-ul
evanghelismului. Avem acasă caiete îngrămădite undeva, sus, de acum douăzeci şi cinci
de ani. Ele ne spun despre nişte informaţii suplimentare cu privire la un text sau despre
o nouă ilustrare pe care a dat-o cineva pentru a scoate în relief o doctrină. Dar, oh, ce
creaturi slabe suntem! Ce oameni fără bucurie suntem!
Observaţi paradoxurile: să primeşti cu bucurie iertarea şi, totuşi, să fii rănit şi să
îţi aminteşti durerea; să te bucuri de pacea lucrării încheiate a lui Hristos şi, totuşi, să
suferi pentru a-i câştiga pe alţii, să Îl găseşti pe Dumnezeu şi, totuşi, să Îl cauţi în
permanenţă. Atunci când Moise a văzut slava lui Dumnezeu, el a cerşit să vadă mai
mult. Atunci când Dumnezeu i-a revelat că a găsit har, a vrut mai mult har. Reţineţi:
omul care are Îl are pe Dumnezeu în cea mai mare măsură este omul care caută cu cea
mai mare înflăcărare mai mult din Dumnezeu.
 A fost un om care a vorbit despre „o sete neastâmpărată, o dorinţă sacră,
infinită”, şi aceasta este ceea ce vreau pentru propria mea inimă. Printre sfinţii artificiali
din zilele noastre, Isus trebuie să ia asupra Lui tot ceea ce are de-a face cu moartea, şi tot
ceea ce vrem este să mai auzim încă o predică despre moartea Lui; Isus îndură tot ceea
ce trebuie îndurat şi noi vrem să fim fericiţi. Dar, fraţilor, dacă am fi ceea ce trebuie să
fim, am căuta să cunoaştem în mod experimental înţelesul cuvintelor: „dacă grăuntele
de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă
roadă”.
Sunt profund preocupat ca eu şi cu tine să facem ceva mai mult decât să stăm şi
să ascultăm; să îndrăznim să mergem la Dumnezeu aşa cum a făcut-o Lady Julian şi să
îndrăznim să Îi cerem să ne dea o rană părintească, o rană care să demonstreze
credincioşie – poate trei răni, dacă dorim: să ne rănească cu un sentiment al propriei
noastre nevrednicii păcătoase încât să nu mai trecem peste ea, să ne rănească cu
suferinţele lumii şi cu durerile bisericii şi apoi să ne rănească cu tânjirea după
Dumnezeu, cu o sete, o sete sfântă şi o tânjire care ne va conduce spre desăvârşire.

Lipsa dorinţei este boala tuturor bolilor,

Prin ea multe mii au mers pe cărarea întunecoasă;
O privire ţintă şi o tânjire radioasă după Dumnezeu
Este balsamul şi vinul voinţelor predestinate.

Observati această expresie: „O privire ţintă şi o tânjire radioasă după Dumnezeu”.

Aproape în fiecare zi din viaţa mea mă rog ca o privire ţintă şi o tânjire radioasă
după Dumnezeu să revină în Bisericile evanghelice. Nu avem nevoie să ni se îndrepte
doctrina; suntem la fel de ortodocşi ca şi fariseii de odinioară. Dar această tânjire după
Dumnezeu, care aduce torente spirituale şi vijelii de căutări şi de lepădări de sine –
acestea sunt aproape şterse din mijlocul nostru.

Lui Dumnezeu Îi face mare plăcere să tânjim după El, să-L căutăm,
Deoarece El Însuşi ne-a căutat cu o asemenea tânjire şi dragoste;
El a murit pentru că ne-a dorit – minunat gând!
 Și acum El tânjeşte să fim cu El în cer.

Cred că Dumnezeu vrea să tânjim după El cu tânjirea care va deveni bolnavă de

dragoste, care va deveni o rană pentru duhurile noastre, ca să ne determine să
continuăm să ne îndreptăm spre El, găsind şi căutând mereu, având şi dorind mereu.
Astfel, în timp ce înaintăm în Dumnezeu şi ne apropiem de Hristos, pământul devine
din ce în ce mai puţin valoros şi cerul este mai aproape.
Să îndrăznim să ne plecăm inimile în acest moment şi să spunem: „Tată, am fost un
creştin iresponsabil, copilăros – mai preocupat să fiu fericit decât să fiu sfânt. Oh,
Dumnezeule, dă-mi trei răni. Răneşte-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoşenii.
Răneşte-mă cu compasiune pentru lume şi răneşte-mă cu o dragoste pentru Tine care
mă va face să urmăresc şi să explorez mereu, să caut şi să găsesc mereu.”
Dacă îndrăzneşti să faci această rugăciune cu sinceritate şi în cazul în care chiar
vrei acest lucru, în faţa lui Dumnezeu, acesta ar putea fi un punct de cotitură în viaţa ta.
Ar putea însemna o uşă a biruinţei deschisă pentru tine. Fie ca Dumnezeu să ne acorde
acest lucru.

Vechea şi noua cruce

Cu totul neanunţată şi de cele mai multe ori nedescoperită în timpurile moderne

a apărut o nouă cruce în cercurile populare evanghelice. Este ca vechea cruce, dar
diferită: asemănarea este superficială; diferenţele, fundamentale.
Din această nouă cruce a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, şi din acea nouă
filosofie a apărut o nouă tehnică evanghelică – un nou tip de întâlnire şi un nou fel de
predicare. Acest nou evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul
lui nu este acelaşi şi accentul lui nu este ca cel de dinainte.
Vechea cruce nu face niciun schimb de mărfuri cu lumea. Pentru firea mândră a
lui Adam a însemnat finalul călătoriei. A dus la îndeplinire sentinţa stabilită de Legea de
pe Sinai. Noua cruce nu este opusă rasei umane; mai degrabă este un amic prietenos şi,
dacă este înţeles cum trebuie, este sursa oceanelor distracţiei curate, bune şi a bucuriei
inocente. Îl lasă pe Adam să trăiască fără să se amestece. Motivaţia vieţii lui este
neschimbată; el trăieşte încă pentru propria lui plăcere, doar că acum îi place să cânte
refrenuri şi să se uite la filme creştine în loc să fredoneze cântece indecente şi să bea
lichior tare. Accentul încă este pus pe plăcere, chiar dacă distracţia este acum pe un plan
mai înalt din punct de vedere moral, dacă nu chiar intelectual.
Noua cruce încurajează o abordare evanghelistică nouă şi cu totul diferită.
Evanghelistul nu cere abnegarea vechii vieţi înainte să poată fi primită noua viaţă. El
predică similitudini, nu contraste. El caută să manipuleze interesul public arătând că
acest creştinism nu cere nimic neplăcut; mai degrabă el oferă acelaşi lucru pe care îl
oferă şi lumea, numai că la un nivel mai înalt. Orice lucru după care strigă acum lumea
înnebunită de păcat este prezentat inteligent ca fiind chiar lucrul pe care îl oferă
Evanghelia, doar că produsul religios este mai bun.
Noua cruce nu ucide păcătosul, ci îl redirecţionează. Îl angrenează într-un mod
mai curat şi mai încântător de viaţă şi îi cruţă respectul de sine. Celui care se afirmă îi
spune: „Vino şi afirmă-te pentru Hristos”. Celui egoist îi spune: „Vino şi laudă-te în
Domnul”. Celui care caută senzaţii tari îi spune: „Vino şi bucură-te de fiorul părtăşiei
creştine”. Mesajul creştin este înclinat în direcţia modei actuale pentru a-l face
acceptabil pentru public.
Filosofia din spatele acestor lucruri poate fi sinceră, dar sinceritatea ei nu o face
să nu fie falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea ratează totalmente întregul sens al
crucii.
Vechea cruce este un simbol al morţii. Ea susţine sfârşitul aspru şi violent al
fiinţei umane. Omul din vremurile romane care şi-a luat crucea şi a început să parcurgă
drumul şi-a luat deja la revedere de la prietenii lui. El nu avea să se mai întoarcă înapoi.
Pleca pentru a i se pune capăt. Crucea nu a făcut niciun compromis, nu a modificat
nimic, nu a cruţat nimic; ea a ucis tot ce este în om, în mod complet şi definitiv. Nu a
încercat să fie în relaţii bune cu victima ei. A lovit crud şi dur şi, atunci când şi-a
terminat treaba, omul nu mai exista. Rasa adamică este sub sentinţa morţii. Nu există
comutare şi nicio scăpare. Dumnezeu nu poate accepta vreun rod al păcatului, oricât de
inocent sau frumos ar părea în ochii oamenilor. Dumnezeu îl salvează pe om omorându-
l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă.
 Evanghelismul care face paralele prietenoase între căile lui Dumnezeu şi căile
omului nu este fidel Bibliei şi este nemilos faţă de sufletele celor care îl ascultă. Credinţa
lui Hristos nu este paralelă cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos noi nu ne
ridicăm vechea noastră viaţă într-un plan superior; o lăsăm la cruce. Bobul de grâu
trebuie să cadă în pământ şi să moară.
Noi, cei care predicăm Evanghelia, nu trebuie să ne considerăm reprezentanţi ai
departamentului de relaţii publice, trimişi să stabilească o relaţie bună între Hristos şi
lume. Nu trebuie să ne imaginăm că suntem însărcinaţi să facem ca Hristos să fie
acceptat în marile afaceri, în presă, în lumea sportului sau în educaţia modernă. Nu
suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum.
Dumnezeu oferă viaţa, dar nu o viaţă veche îmbunătăţită. Viaţa pe care o oferă
este o viaţă provenită din moarte. Stă întotdeauna de cealaltă parte a crucii. Oricine vrea
să o aibă trebuie să treacă sub toiag. Trebuie să se repudieze şi să fie de acord cu sentinţa
dreaptă a lui Dumnezeu împotriva lui.
Ce înseamnă aceasta pentru individ, pentru omul condamnat care vrea să
găsească viaţă în Hristos Isus? Cum poate fi transpusă în viaţă această teologie? El
trebuie doar să se pocăiască şi să creadă. Trebuie să renunţe la păcatele sale şi apoi să se
lepede de sine. Nu trebuie să ascundă nimic, nu trebuie să apere nimic, nu trebuie să
scuze nimic. Nu trebuie să caute să cadă de acord cu Dumnezeu, ci trebuie să îşi plece
capul în faţa loviturii provocate de supărarea neînduplecată a lui Dumnezeu şi să
recunoască faptul că este vrednic de moarte.
Odată ce acest lucru este înfăptuit, fie ca el să privească ţintă, cu o încredere
simplă, la Mântuitorul înviat, şi de la El va veni viaţă, naştere din nou, curăţire şi putere.
Crucea care a curmat viaţa pământească a lui Isus pune acum capăt păcătosului; şi
puterea care L-a înviat pe Hristos din morţi îl învie acum la o nouă viaţă împreună cu
Hristos.
Pentru acela care nu este de acord cu aceasta sau o numeşte doar o perspectivă
îngustă şi personală asupra adevărului, lăsaţi mă să spun că Dumnezeu Şi-a pus semnul
de aprobare asupra acestui mesaj din timpurile lui Pavel până în prezent. Fie că este
exprimat sau nu în exact aceleaşi cuvinte, acesta a fost conţinutul tuturor predicilor care
au adus viaţă şi putere lumii de-a lungul secolelor. Misticii, reformatorii şi oamenii
trezirii au pus accent pe aceasta, şi semnele, minunile şi lucrările măreţe ale Duhului
Sfânt au mărturisit despre aprobarea lui Dumnezeu.
Îndrăznim noi, urmaşii unei asemenea moşteniri a puterii, să modificăm
adevărul? Îndrăznim noi, cu cioturile creioanelor noastre, să ştergem schiţa planului
[făcut de Marele Arhitect] sau să modificăm tiparul arătat nouă pe Munte? Ferească
Dumnezeu! Haideţi să predicăm vechea cruce şi vom cunoaşte vechea putere.

Cum să progresăm din punct de vedere spiritual

Automulţumirea creştinilor este ruşinea creştinismului.

Timpul este scurt, iar eternitatea este lungă. Sfârşitul tuturor lucrurilor este
aproape. Omul s-a dovedit a fi nepotrivit din punct de vedere moral să conducă lumea în
care a fost pus prin bunăvoinţa Celui Atotputernic. El a călărit până la marginea
craterului, nu se poate întoarce şi, temându-se groaznic, îşi ţine răsuflarea în aşteptarea
momentului în care va fi aruncat în infern.
Între timp, pe pământ există un grup de oameni care pretinde că are răspunsul la
toate întrebările majore ale vieţii. Aceşti oameni pretind că au găsit drumul înapoi spre
Dumnezeu, eliberare de păcate, viaţă veşnică şi o garanţie sigură a cerului în lumea
viitoare.
Aceştia sunt creştinii. Ei declară că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, făcut trup pentru a locui printre noi. Ei insistă asupra faptului că El
este Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturisesc că El este pentru ei înţelepciune, neprihănire,
sfinţire, răscumpărare şi afirmă cu tărie că El va fi pentru ei Învierea şi Viaţa în veşnicie.
Aceşti creştini ştiu, şi atunci când sunt presaţi vor admite că inimile lor finite nu
au explorat decât o parte jalnic de mică din bogăţiile infinite care sunt ale lor în Hristos
Isus. Ei citesc despre vieţile marilor sfinţi a căror dorinţă ferventă după Dumnezeu i-a
purtat până sus pe munte, înspre desăvârşirea spirituală; şi pentru un scurt moment ei
pot tânji să fie ca aceste suflete aprinse, ale căror lumină şi mireasmă dăinuiesc, încă, în
lumea în care au trăit şi au trudit odată. Dar năzuinţa trece repede. Lumea este prea
mult cu ei şi cerinţele vieţii lor pământeşti sunt prea insistente; astfel, ei se aşează înapoi
pentru a-şi trăi vieţile obişnuite şi pentru a accepta obişnuitul ca pe ceva normal. După
un timp reuşesc să obţină un fel de mulţumire interioară şi aceasta este ultima dată când
auzim de ei.
Această mulţumire însoţită de un progres nepotrivit şi imperfect în viaţa de
sfinţenie este, repet, o ruşine în Biserica Întâiului născut. Întreaga Scriptură este
împotriva unui astfel de lucru. Duhul Sfânt caută în mod constant să-i deştepte pe cei
mulţumiţi de sine. „Să mergem spre”, este îndemnul Duhului. Apostolul Pavel cuprinde
acest lucru în mărturia lui splendidă, aşa cum o găsim în epistola către Filipeni: „Dar
lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui
Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus
de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le
socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos ... Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii
Lui ... dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este
înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos
Isus”.
Dacă acceptăm această mărturie ca fiind expresia sinceră a unui creştin normal,
nu văd cum putem justifica propria noastră indiferenţă faţă de lucrurile spirituale. Dar
dacă cineva simte nevoia de a progresa clar în viaţa lui Hristos, ce poate face pentru a
înainta? Iată câteva sugestii:

1. Străduieşte-te să treci dincolo de o simplă tânjire a gândului. Fă-ţi faţa ca o

cremene şi începe să îţi pui în ordine viaţa. Orice om este atât de sfânt pe cât
doreşte să fie. Dar dorinţa trebuie să fie, într-adevăr, irezistibilă.
Înnoadă capetele slăbite ale vieţii tale. Începe să dai zeciuială; instituie
rugăciunea în familie; plăteşte-ţi datoriile, atât cât este posibil, şi învoieşte-te
deschis cu fiecare creditor căruia nu îi poţi plăti imediat; restituie atât cât poţi;
pune deoparte timp ca să te rogi şi să cercetezi Scripturile; supune-te total voii lui
Dumnezeu. Vei fi surprins şi încântat de rezultate.
2. Leapădă orice obicei necreştin. Dacă alţi creştini îl practică fără să îi mustre
conştiinţa, poate că Dumnezeu te cheamă pe tine să te apropii mai mult de El
decât sunt dispuşi aceşti alţi creştini să o facă. Aminteşte-ţi cuvintele: „Alţii au
voie, tu nu.” Nu condamna şi nu critica, ci caută o cale mai bună. Dumnezeu te va
onora.
 3. Adu-L pe Însuşi Hristos în centrul inimii tale şi păstrează-L acolo în mod
continuu. Doar în Hristos vei găsi împlinire totală. În El poţi fi unit cu
Dumnezeirea într-o conştienţă lucidă, vitală. Aminteşte-ţi că tot ce este în
Dumnezeu îţi este accesibil prin Hristos. Cultivă cunoaşterea Lui mai presus de
orice altceva de pe pământ.
4. Deschide-ţi inima pentru Duhul Sfânt şi invită-L să te umple. O va face. Nu
lăsa pe nimeni să îţi interpreteze Scriptura în aşa fel încât să elimine darul
Tatălui, Duhul. Fiecare om este atât de plin de Duhul pe cât vrea să fie. Goleşte-ţi
inima şi Duhul Se va grăbi să intre în ea pentru a o umple.
Niciodată în Scriptură sau în biografia creştină nu a fost umplut cineva cu Duhul
fără să ştie aceasta, şi niciodată nu a fost cineva umplut fără să ştie când s-a
întâmplat aceasta. Şi nimeni nu a fost umplut treptat.
5. Poartă-te aspru cu tine şi blând cu alţii. Poartă-ţi crucea, dar nu pune niciodată
una pe spatele altcuiva. Începe să practici prezenţa lui Dumnezeu. Cultivă
părtăşia Triunului Dumnezeu prin rugăciune, smerenie, ascultare şi renunţare la
sine.

Orice creştin care face aceste lucruri, va progresa rapid din punct de vedere
spiritual. Cu toţii avem toate motivele ca să mergem înainte în vieţile noastre creştine şi
nu există niciun motiv pentru care să nu facem asta. Haideţi să mergem înainte.