Dumnezeu l-a auzit pe Ilie pentru ca Ilie L-a auzit pe Dumnezeu

Avem urgent nevoie de un nou fel de reformă în toate bisericile noastre creştine –
o reformă care ne va determina nu numai să acceptăm voia lui Dumnezeu, ci şi să o
căutăm şi să o adorăm într-un mod practic!
La un moment dat în istorie, câţiva credincioşi preocupaţi au căutat o reformă
care să aducă Biblia înapoi în biserică. Şi au obţinut-o.
Din nou, biserica avea nevoie de o reformă care să dovedească faptul că oamenii
pot fi iertaţi, mântuiţi şi transformaţi. Aceasta a devenit realitate sub fraţii Wesley.
Reforma de care noi avem nevoie acum poate fi descrisă cel mai bine în termeni
de desăvârşire spirituală care, redusă la cea mai simplă formă, înseamnă nici mai mult,
nici mai puţin decât a face voia lui Dumnezeu! Acest lucru ar demasca în faţa tuturor
nevoia noastră, indiferent de cât de sănătoşi credem că suntem în doctrină şi indiferent
de cât de strălucită este reputaţia noastră.
Tânjesc după reînnoirea aceea desăvârşită şi autentică, care ar veni dacă voia lui
Dumnezeu ar fi împlinită în totalitate în vieţile noastre. Tot ce este nespiritual ar fugi,
tot ce nu este asemenea lui Hristos ar dispărea şi tot ce nu este potrivit cu Noul
Testament ar fi respins.
Dacă se va întâmpla vreodată lucrul acesta, va fi din cauza faptului că creştinii
sunt în sfârşit gata să privească la Mântuitor şi să-L lase pe El să lucreze. Atunci, fiecare
îşi va lua crucea cu o asemenea bucurie, încât va putea spune: „Oh, cruce, oh, cruce
dragă, te îmbrăţişez!” Ca şi credincioşi, relaţia noastră faţă de voia lui Dumnezeu poate
avea două laturi: pasivă şi activă. În sensul pasiv înseamnă că ne supunem lucrărilor lui
Dumnezeu, iar în zilele noastre, când se aminteşte despre voia lui Dumnezeu, aproape
inevitabil înţelegem acest fel de supunere faţă de voia Sa.
Vedem această supunere în relatarea din Noul Testament, în care Dumnezeu
Însuşi S-a revelat Mariei. El i-a spus ce avea de gând să facă, iar Maria I-a răspuns:
„facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38b). Dumnezeu i-a promis că urma să facă o
minune mare, iar ea a acceptat, într-adevăr, ca fiind voia lui Dumnezeu.
Dar cel de-al doilea aspect legat de voia Lui este unul pe care rareori îl luăm în
considerare: latura activă a voii lui Dumenezeu. Luăm noi în serios, în mod activ şi
voluntar, poruncile lui Dumnezeu, făcând schimbări pozitive în vieţile noastre, după
cum ne călăuzeşte Dumnezeu, pentru a aduce întreaga noastră viaţă în concordanţă cu
Noul Testament? Aceasta este partea activă a voii lui Dumnezeu pe care aş recunoaşte-o
drept reformă în biserică şi, cu siguranţă, ar avea ca urmare trezirea.
Mulţi se mulţumesc doar să stea pe băncile bisericii şi să cânte: „Facă-se voia Ta,
Doamne”. Ei sunt supuşi acestei interpretări a voii lui Dumnezeu: „Indiferent ce vrea
Dumnezeu să facă, eu sunt de acord.” Sunt supuşi într-un mod pasiv. Dar oare sunt ei
gata să audă vocea lui Dumnezeu, să împlinească poruncile Sale şi să facă ceea ce El
vrea? Această atitudine ar însemna o participare activă, o acceptare a voii lui Dumnezeu
şi punerea întregii vieţi în concordanţă cu învăţătura Noului Testament.
Cele două nu pot fi separate Unii oameni, atunci când citesc Biblia, spun că nu
pot înţelege de ce Ilie şi alţi bărbaţi aveau o asemenea putere activă cu Dumnezeul cel
viu. Răspunsul la această întrebare este destul de simplu. Dumnezeu l-a auzit pe Ilie
pentru că Ilie L-a auzit pe Dumnezeu. Dumnezeu a făcut ceea ce i-a cerut Ilie pentru că
Ilie făcuse ceea ce Dumnezeu îi ceruse. Aceastea două nu pot fi separate.
Când vrem să luăm în considerare voia activă a lui Dumnezeu pentru vieţile
noastre, ajungem imediat să cunoaştem într-un mod personal crucea, deoarece voia Lui
este locul necazului binecuvântat, dureros şi roditor! Apostolul Pavel ştia lucrul acesta şi
l-a numit „părtăşia suferinţelor lui Hristos”. Convingerea mea este că unul din motivele
pentru care noi manifestăm o putere spirituală atât de mică este faptul că noi nu suntem
gata să acceptăm şi să experimentăm părtăşia suferinţelor Mântuitorului, adică să
acceptăm crucea Sa.
Cum putem avea şi cum putem cunoaşte intimitatea binecuvântată cu Domnul
Isus, dacă noi nu vrem să mergem pe drumul pe care ni L-a arătat El? Nu o avem pentru
că noi refuzăm să punem voia lui Dumnezeu în legătură cu crucea.
Toţi sfinţii mari erau obişnuiţi cu crucea, chiar şi cei care au trăit înainte de
Hristos. De fapt, ei erau familiarizaţi cu crucea deoarece ascultarea le-o adusese. Toţi
creştinii care trăiesc în ascultare deplină, vor experimenta crucea şi vor vedea că sunt
deseori încercaţi în duhul lor. Dacă-şi cunosc inimile, ei vor fi pregătiţi să-şi poarte
crucea, atunci când timpul acesteia va veni.
Gândiţi-vă la Iacov, cel din Vechiul Testament şi observaţi direcţia din care a
venit crucea sa: exact din sinele lui pământesc. I-a luat ceva timp să descopere natura
inimii sale, să recunoască şi să mărturisească faptul că crucea lui Iacov era însuşi Iacov.
Citiţi din nou despre Daniel şi veţi vedea că lumea era crucea sa. Uitaţi-vă la Iov şi vă
veţi da seama că diavolul a fost crucea lui. Diavolul l-a răstignit pe Iov, lumea l-a
răstignit pe Daniel şi Iacov a fost răstignit pe lemnul propriei „Iacovităţi”, carnea sa.
Cercetaţi vieţile apostolilor din Noul Testament şi veţi afla că crucile lor au venit din
partea autorităţilor religioase.
Tot astfel, în istoria bisericii, ne uităm la Luther şi observăm faptul că crucea sa a
venit din partea bisericii romane, care face atâta caz din crucile de lemn în timp ce
crucea lui Wesley a venit din partea bisericii protestante. Continuaţi să treceţi în revistă
sufletele mari care au urmat voia lui Dumnezeu şi veţi rosti numele bărbaţilor şi
femeilor care au privit înainte prin credinţă, iar ascultarea lor i-a condus negreşit în
locuri de necaz binecuvântat, dureros şi roditor. Trebuie să evidenţiez aici greşeala de a
crede că urmându-L pe Isus, noi putem foarte uşor să urcăm Calvarul şi să murim – pur
şi simplu! Recunosc că atunci când Isus era aici pe pământ, cea mai uşoară şi cea mai
ieftină cale de a ieşi cu basma curată, era să-L urmezi pe El în mod fizic. Oricine ar fi
putut să renunţe la muncă şi să-şi ia rămas bun de la toţi, cu explicaţia: „Mă duc să-L
urmez pe Isus”. Mulţimi de oameni au făcut lucrul acesta. Ei au mers trupeşte după El,
dar din punct de vedere spiritual, nu înţelegeau nimic cu privire la Persoana Sa. Aşadar,
în vremea aceea, cea mai uşoară şi cea mai ieftină cale de a scăpa de cruce, era să o porţi
trupeşte.
Dar, fraţilor, luarea crucii noastre nu va însemna actul fizic de a-L urma pe Isus
pe un drum plin de praf. Nu vom urca dealul unde sunt deja două cruci, ca să fim
răstigniţi între acestea. Crucea noastră va însemna orice durere, orice suferinţă şi orice
necaz care va veni peste noi din pricina ascultării noastre faţă de voia lui Dumnezeu.
Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au purtat totdeauna mărturie cu privire la faptul că
ascultarea cu toată inima aduce crucea la lumină mai repede decât orice altceva.
Unirea cu Hristos înseamnă a fi identificat cu Hristos, identificat cu El în
răstignire. Dar noi trebuie să mergem mai departe, să fim identificaţi cu El şi în înviere,
pentru că dincolo de cruce este învierea şi manifestarea Prezenţei Sale.
Nu vreau să fac greşeala unor predicatori care nu au pătruns niciodată dincolo de
mesajul despre moarte, moarte, moarte! Ei predică lucrul acesta atât de mult, încât nu
reuşesc niciodată să ducă pe cineva dincolo de moarte, în viaţa de înviere şi victorie.
 Îmi aduc aminte că atunci când eram tânăr şi creşteam din punct de vedere
spiritual, fiind umplut într-un mod minunat cu Duhul Sfânt, am citit o carte despre
cruce. Din primul capitol, autorul cărţii te punea pe cruce şi rămâneai acolo până în
ultimul capitol. Toată cartea era mohorâtă şi mi-a fost foarte greu să mă descotorosesc
de ea pentru că era numai moarte, moarte, moarte! În acea vreme, mi-a ajutat mult felul
extraordinar al lui A.B.Simpson de a vedea lucrurile cu privire la cruce şi la moartea faţă
de sine. El ducea cititorii prin însemnătatea crucii spre înţelegerea faptului că dincolo de
cruce se află puterea şi viaţa învierii – o identificare cu Mântuitorul înviat şi
manifestarea Prezenţei Sale iubitoare.
Bătrânul sfânt care a trăit în secolul al XV-lea şi pe care deja l-am citat, a spus:
„Când vine vorba de confecţionarea crucilor noastre, Dumnezeu este foarte ingenios”.
Având în vedere lucrul acesta, noi trebuie să recunoaştem că atunci când creştinii
afirmă: „Sunt răstignit împreună cu Hristos prin credinţă”, ei folosesc pur şi simplu un
termen tehnic şi nu se referă la o cruce reală. Dar Dumnezeu vrea ca toţi copiii Săi să
cunoască crucea. El ştie că identificarea noastră cu Domnul Isus nu ne face decât bine
din punct de vedere spiritual. Prin urmare, El este ingenios în confecţionarea crucilor
pentru noi.
Citatul continuă: „El poate să le facă din fier şi din plumb; acestea sunt grele. Pe
unele le face din paie, care par să nu cântărească nimic, dar oamenii află că acestea nu
sunt mai uşoare decât celelalte, când trebuie să le porţi. O cruce care pare a fi de paie,
făcându-i pe alţii să creadă că e o nimica toată, poate să te răstignească din cap până în
picioare. Pe altele le face din aur şi pietre preţioase, care orbesc prin strălucirea lor
spectatorii şi trezesc invidia publicului, dar care răstignesc la fel ca şi crucile care sunt
mult mai dispreţuite.”
Creştinii care sunt puşi în poziţii înalte, cărora li s-a încredinţat bogăţie şi
influenţă, ştiu câte ceva despre felul acesta de cruce care poate părea strălucitor
spectatorilor şi care poate trezi invidia celorlalţi. Dacă ei ştiu cum să o poarte, aceasta îi
răstigneşte la fel de mult ca şi celelalte. Se pare că El confecţionează crucile noastre din
toate lucrurile pe care noi le îndrăgim cel mai mult, astfel încât, atunci când acestea se
transformă în amărăciune, suntem capabili să învăţăm adevărata măsură a valorilor
veşnice. De asemenea, se pare că lui Dumnezeu de multe ori îi place să adauge suferinţă
trupească la această robie a Duhului.
 „Nimic altceva nu e mai folositor decât aceste două cruci împreună”, continuă
citatul din cartea bătrânului sfânt. „Acestea răstignesc un om din cap până în picioare”.
Mărturisesc că atunci când am citit lucrul acesta, am simţit un şoc în sufletul meu,
conştientizând din nou că Isus Hristos a fost răstignit din cap până în picioare! Când
oamenii L-au pironit acolo, El era răstignit în toate părţile trupului Său şi nu a fost nici o
părticică din natura Sa sfântă care să nu fi îndurat intensitatea maximă a durerilor de pe
cruce.
Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie gata pentru tot ce aduce crucea sau, în caz
contrar, vom pica testul cu siguranţă! Este dorinţa lui Dumnezeu să se ocupe astfel de
noi în privinţa tuturor lucrurilor pe care lumea le admiră şi le înalţă, pentru ca noi să le
putem vedea în lumina adevărată. El ne va trata fără milă pentru că vrea să ne ridice
fără măsură, aşa cum a făcut cu Fiul Său pe cruce! Apostolul Pavel ne-a arătat
perspectiva sa minunată asupra voii lui Dumnezeu, cu privire la persoana şi lucrarea
pământească a lui Isus Hristos:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine Însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se
asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut
ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce! (Filipeni 2:5-8)

Dar observaţi cuvântul următor: „De aceea”.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este
mai presus de orice nume; pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, ... Şi
orice limbă să mărturisească! (vers. 9-11).
De aceea eu cred că Dumnezeu va răstigni fără milă pe aceia pe care El vrea să-i
ridice nemăsurat de mult! De aceea, noi, ca şi credincioşi, trebuie să-I predăm Lui
controlul deplin asupra a tot ceea ce noi considerăm a fi de valoare în termeni de putere
omenească, talente şi realizări. Lui Dumnezeu Îi face plăcere să zădărnicească tot ce vine
sub masca puterii umane – care, de fapt, este slăbiciunea mascată! Puterea noastră
intelectuală, mintea noastră strălucită, nenumăratele noastre talente – toate acestea
sunt bune dacă Dumnezeu a rânduit aşa, dar în realitate, ele sunt slăbiciuni umane
deghizate. Dumnezeu vrea să ne răstignească din cap până în picioare – făcând în aşa fel
încât puterile noastre să fie ridicole şi nefolositoare – în dorinţa de a ne ridica
nemăsurat de mult pentru gloria Sa şi pentru binele nostru veşnic. Îndrăznim noi să
conştientizăm ce lucru minunat este faptul că Domnul întregii creaţiuni vrea să ne ridice
într-o poziţie aşa de înaltă de glorie şi rodnicie? Putem concepe că Dumnezeu vorbeşte
cu îngerii şi cu toate creaturile care împlinesc voia Sa spunând despre noi: „Capacul este
luat de pe acest copil al Meu! Pentru el nu va exista nici un nivel maxim, nu există
măsură pentru ceea ce el poate avea şi nu există nici o limită până unde aş putea Eu să-l
duc. Lăsaţi-l deschis. Îl voi ridica fără măsură pentru că am putut să-l răstignesc fără
milă!”
Voi, cei care sunteţi părinţi şi cei care aţi avut grijă de copii, ştiţi ce înseamnă să
pedepseşti fără milă şi totuşi, în acelaşi timp, să-l pedepseşti şi să-l disciplinezi cu
dragoste şi milă. Ce faci atunci când vrei ca fiul sau fiica ta să fie cel mai bun exemplu de
maturitate, de caracter şi de cetăţean? Te rogi pentru el şi-l iubeşti atât de mult, încât ai
da sângele din vene pentru el şi cu toate acestea, baţi fără milă cu nuiaua disciplinei şi a
pedepsei. De fapt, mila te face să-l pedepseşti fără milă!
Lucrul acesta pare a fi o amestecătură frumoasă, dar acesta este caracterul lui
Dumnezeu şi dorinţa Sa pentru noi, dacă suntem copiii Lui. Dragostea şi mila lui
Dumnezeu pentru copiii Săi prescriu pedeapsa crucii, aşa încât noi să devenim acei
credincioşi şi ucenici maturi pe care El îi vrea.
Cred cu toată convingerea că, în aceste vremuri, Dumnezeu vrea să ridice un grup
de creştini care sunt gata să fie complet separaţi de toate prejudecăţile şi dorinţele
fireşti. El îi vrea pe aceia care sunt pregătiţi să se pună la dispoziţia lui Dumnezeu, să
poarte orice fel de cruce – indiferent dacă aceasta e din fier, plumb, paie sau aur – şi să
fie acele exemple de care El are nevoie pe acest pământ.
Întrebarea esenţială este aceasta: Există în noi o râvnă şi o dorinţă fierbinte
pentru crucea pe care El vrea să o arate prin noi? Deseori, noi cântăm: „Pune crucea Ta
înaintea ochilor mei care aproape se închid, / Luminează întunericul şi arată-mi
cerurile”.
Ce zguduitor e să vezi faptul că, în adunările creştinilor, crucea este aşa de prost
înţeleasă. Gândiţi-vă la bietele suflete care nu au aflat niciodată semnificaţia
evanghelică, siguranţa răscumpărării, îndreptăţirea, curăţirea şi iertarea. Când aceştia
ajung în punctul morţii, cel mai bun lucru pe care ştiu să-l facă este să-şi agaţe o cruce
confecţionată pe piept, ţinând-o strâns şi sperând ca din acest metal colorat sau lemn
gravat să vină o putere care să-i ducă în siguranţă peste râu.
Nu, nu! Acest fel de cruce nu e de folos. Crucea pe care noi o vrem este aceea care
va veni la noi ca urmare a faptului că noi suntem în voia lui Dumnezeu. Nu este vorba
despre o cruce care se află pe un deal sau pe o biserică. Nu e crucea care poate fi purtată
la gât. Trebuie să fie crucea ascultării de voia lui Dumnezeu şi fiecare creştin în parte
trebuie să o îmbrăţişeze!
Dorinţa de a suferi de dragul lui Isus – iată ce am pierdut din biserica creştină.
Vrem ca Paştele nostru să vină fără a fi nevoiţi să trecem prin Vinerea Mare. Uităm că
Mântuitorul, înainte de a putea învia şi cânta în mijlocul fraţilor Săi, a trebuit mai întâi
să-Şi plece capul şi să sufere printre ai Săi!
Noi uităm aşa de uşor că în viaţa spirituală, trebuie să fie întâi întunericul nopţii
şi apoi strălucirea zorilor. Înainte ca viaţa de după înviere să poată fi cunoscută, trebuie
să existe moartea care pune capăt domniei sinelui. Această dorinţă de a spune de
bunăvoie: „Îl voi urma pe El, indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătesc. Voi lua
crucea, indiferent de ce va urma!”, este o decizie serioasă, dar şi binecuvântată. În urmă
cu câţiva ani, înainte de a experimenta toate aceste lucruri, am scris câteva cuvinte, care
mult timp au fost rugăciunea mea, fără încetare: „Oh, Dumnezeule, lasă-mă să mor
corect, decât să mă laşi să trăiesc greşit. Păzeşte-mă, Doamne, să mă împietresc
vreodată aşa de mult, încât să ajung să fiu doar un alt creştin obişnuit. Doamne, aş vrea
mai degrabă să ajung undeva sus şi apoi să mor, decât să trăiesc o viaţă săracă şi
nefolositoare, la un nivel scăzut.”
Fiecare în parte, spunem de multe ori că aşteptăm trezirea. Trezirea va veni la noi
şi în noi când o vom vrea cu adevărat şi când vom plăti preţul. Aţi ajuns în locul
cercetării inimii, în locul agoniei în Duhul, în locul necazului şi al durerii binecuvântate,
de dragul lui Isus?
Fără această decizie şi fără această predare, te poţi ruga pentru trezire până în
ziua morţii. Te poţi alătura unor grupuri, poţi sta treaz ca să te rogi pentru trezire toată
noaptea, dar nu vei câştiga decât experienţă şi probabil singura pierdere va fi somnul!
Noi trebuie să îndrăznim să ne rugăm: „Oh, Dumnezeule, răstigneşte-mă din cap până
în picioare; aştern în ţărână slava vieţii ca fiind moartă!”
Aceasta este reforma de care avem nevoie!