Familia şi vocaţiile

Gen 12,1-9

Ps 8,1-9

Lc 5,1-11

„Şi Dumnezeu i-a zis lui Abraham: «Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui
tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta»" (Gen 12,1).

Forţa lăuntrică, solicitantă în drumul vocaţional al omului, se află în răspunsul afirmativ

la chemarea lui Dumnezeu, răspuns care depăşeşte nonsensul aparent ce poate descuraja
şi deruta. Însetat de propria-i realizare, cel botezat tinde spre acel scop care rezumă
întreaga sa vocaţie: sfinţenia. Este un cuvânt simplu care însumează nenumăratele calităţi
ale celui ce îi aparţine lui Dumnezeu. Este îmbinarea armonioasă dintre natura coruptă de
păcat şi inefabila deschidere transcendentală a fiinţei umane. Descompus din cauza
răului, creştinul caută ca prin întreaga sa viaţă să ajungă la demnitatea pe care a pierdut-o.
Se află mereu în căutare, pe un drum, asemenea lui Abraham, lui Moise, asemenea
profeţilor, regilor sau apostolilor, asemenea sfinţilor.

V-aţi întrebat vreodată: Care este drumul meu? Cum aş putea să-mi împlinesc menirea de
creştin? Care este slujirea mea?

Sfânta Scriptură, tradiţia şi realitatea concretă a Bisericii ne oferă posibilităţi vocaţionale

fără număr. Indiferent de specificul lor, toate au o singură orientare: împlinirea omului în
totala sa dăruire lui Dumnezeu. Leviţii, judecătorii, martirii, călugăriţele, misionarii,
precum şi cei căsătoriţi, au acelaşi scop: a i se dedica în totalitate lui Dumnezeu. Nu se
poate vorbi de o clasificare a vocaţiilor în virtutea funcţiilor, pentru că toate îl slujesc pe
Dumnezeu în aceeaşi măsură, însă diferit în demnitate. Laicul şi persoana consacrată tind
spre mântuire, însă modul lor de slujire este diferit în grad. Atâta timp cât ele devin scop
în sine, nici una dintre vocaţii nu este mai bună decât cealaltă. Dumnezeu le-a orânduit
spre gloria sa, şi nu a omului, iar ceea ce-i conferă demnitate fiecăreia în parte este
măsura împlinirii voinţei lui Dumnezeu.

Astăzi, există în om tendinţa de a controla totul până în cele mai mici amănunte,
determinând cu precizie deznodământul actelor sale. Sugrumat de haosul voinţelor
proprii, omul trăieşte iluzii care îi pot cauza moartea spirituală.

Se spune că un om călătorea singur prin deşert. Însetat şi la capătul puterilor, vede în faţa
sa o oază la o distanţă relativ mică. Auzea clipocitul apei, simţea mirosul îmbietor al
fructelor şi briza uşoară a vântului răcoritor. Se gândea că nu este decât un miraj, o
vedenie. Acesta era primul semn al faptului că nu mai avea mult de trăit. Descurajat şi
istovit, temându-se să afle răspunsul la întrebarea sa, se abandonează nisipului şi moare.
Nu peste mult timp trec pe acolo alţi doi călători care, miraţi de scena ce o aveau în faţa
ochilor, exclamară: „Cum este posibil ca omul acesta să fi murit în apropierea acestei
oaze? Apa aproape că îi udă haina şi iarba îi mângâie faţa. Cu siguranţă, acesta a fost un
om modern”.

Iată unde poate conduce încrederea în forţele proprii. În ultimele decenii, omul modern s-
a rupt de Dumnezeu în dorinţa sa de autonomie. Filozoful german Friedrich Nietzsche a
declarat: „Dumnezeu este mort”, deschizând astfel calea mentalităţii actuale. Acesta este
deşertul în care omul rătăceşte dezorientat şi lipsit de sens. Exaltarea neînţeleaptă a
propriilor impresii poate ucide spiritul. Neacceptarea tainei şi credinţa în concret conduc
spre adevăratele miraje. Ele nu sunt realitate vitală şi nu produc nimic bun şi în favoarea
omului, oricât de evidente ar fi acţiunile lui Dumnezeu.

De multe ori întâlnim astfel de cazuri şi în familiile noastre. Câţi părinţi nu încearcă să-şi
evite propriile eşecuri şi să-şi realizeze propriile idealuri în copiii a căror fericire numai ei
cred că o pot concretiza? Iubirea nu este iubire în egoism şi determinare. Libertatea şi
încrederea sunt fundamentele iubirii. Ei uită, de fapt, că protagonistul vocaţiei nu este
altul decât Dumnezeu care o sădeşte în inima fiului, fâcându-l acum protagonistul
responsabil al unei voinţe sacre, la care numai el are dreptul să răspundă. Indiferent care
ar fi chemarea sa: viaţa consacrată sau oricare dintre profesii, medic, profesor,
muncitor..., el decide care îi va fi răspunsul. Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea către
familii din 1994, li se adresa astfel părinţilor: „Voi, care-i naşteţi pe copiii voştri pentru
patria pământească, nu uitaţi că, în acelaşi timp, îi naşteţi pentru Dumnezeu”. Răspunsul
vocaţional se naşte în intimitatea relaţiei cu Dumnezeu. El nu poate fi tangibil, ci este un
dialog tacit în care, la început, certitudinea abia se întrevede. Rolul familiei, în acest caz,
este acela de a proteja germenul firav al chemării, încercând să-l dezvolte, şi nu să-l
sufoce.

Din realitatea aridă a fiecăruia, Dumnezeu cheamă, aşa cum a făcut cu Abraham sau cu
Petru, despre care am auzit în lecturile de astăzi. Domnul intră în istoria fiecăruia şi, fără
a o anula, o transformă nu după cum omul, uneori modern, o gândeşte, ci după cum doar
Dumnezeu o vrea. El trece pe malurile incertitudinii noastre, fără a se uita la vrednicie,
iubeşte şi se încrede, apoi pleacă mai departe, însă acum nu mai este singur. Toate acestea
sunt posibile datorită curajului celui care calcă pe urmele Mântuitorului.

Vocaţia lui Cristos este mântuirea omenirii. Ea se realizează prin ascultarea Tatălui, prin
moartea pe cruce. Tatăl nu rămâne pasiv la suferinţa Fiului, ci ţine în braţele sale crucea
pe care acesta atârnă şi pe care se odihneşte Duhul Sfânt sub chip de porumbel, aşa cum
se poate observa în unele tablouri din casele şi bisericile noastre. Vocaţia Tatălui este
aceea de a aduce la existenţă, însă ce fel de tată este acela care îşi trimite fiul la moarte
pentru a genera viaţa? Nimeni nu-i va putea înţelege nonsensul gestului său dacă nu
priveşte la iubirea profundă, deseori absurdă şi atât de totală. Aceasta este vocaţia
Duhului Sfânt de a fi iubirea dintre Tată şi Fiu. Nici una dintre persoanele Sfintei Treimi
nu este străină de jertfa Fiului. Nu este o jertfă exterioară şi absentă, ca cea de ispăşire din
Vechiul Testament, care nu a reuşit niciodată să atragă după sine iertarea păcatelor, ci
fiecare dintre persoanele divine, în virtutea unităţii trinitare, participă în felul său. Numai
Fiul – omul – moare, însă tot jertfă este şi disponibilitatea Tatălui în asistenţa Duhului
Sfânt.

Această moarte se actualizează zilnic pe altarele noastre atunci când celebrăm sfânta
Liturghie, iar vocaţia fiecăruia dintre noi, care formăm familia creştină, stă în faptul de a
nu fi străini sau pasivi, ci zi de zi să ne jertfim şi noi Tatălui, murind pentru propria
noastră voinţă. În această rămânere a lui Cristos cu noi în Euharistie să fim acea ofrandă
de bună mireasmă, plăcută Domnului, ce se consumă precum tâmâia pe focul purificator
al dedicării noastre!

Cristinel FARCAŞ