Universitatea din Piteşti

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie şi Arte

Istoria Bisericească Universală

“Ereziile antitrinitare”

Prof coordonator:

Asis.univ. Dumitrescu Horia Student: Preda Eftimia

PITEŞTI

2021

1
 Ereziile antitrinitare

Încă de la începutul Bisericii Creştin Ortodoxe au existat înşelări, după cum spune şi
apostolul Petru, în a doua sa epistolă sobornicească (cap. 2): “Dar au fost în popor şi prooroci
mincinoşi, după cum şi între vor fi învaţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi
tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; Şi mulţi se
vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită;”. Deşi dogma
Sfintei Treimi a constituit de la început esenţa şi fundamental credinţei creştine, ea a fost
mărturisită la început la modul general şi numai mai târziu, sub presiunea ereziilor antitrinitare,
s-a formulat amănunţit şi s-a precizat terminologia trinitară. Dogma despre Sfânta Treime a fost
formulată devinitiv la Sinoadele I şi II ecumenic.

Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri):

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care împărtășesc aceeași substanță sau natură. Această credință poate
să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Dogma despre Sfânta
Treime este adevărul fundamental, propriu şi specific al religiei creştine. După învăţătura
creştină, Sfânta Treime ca principiu esenţial creator şi proniat, ţintă supremă şi comuniune
perfectă, este temeiul întregii ordini spirituale, materiale, morale, personale şi sociale. În acest
sens, împlinirea fiinţată şi morală a omului şi a creaturii, în general, nu este altceva decât
apropierea progresivă şi comunicarea de viaţă cu Sfânta Treime.

Întrucât esenţa divină este unică, indivizibilă şi imuabilă, fiecare persoană a Sfintei
Treimi este Dumnezeu adevărat, egal şi nedespărţit de celelalte; fără să se contopească, să se
confunde sau să se amestece, ci se disting între ele. Dacă Dumnezeu nu ar fi persoană, n-ar fi
defapt Dumnezeu, pentru că un absolut impersonal n-ar putea fi simţit de conştiinţa omului ca
forţă, ca absolut. Inconştiinţa, chiar dacă este uriaşă, nu se poate impune conştiinţei, cum este
omul. De altfel, o forţănu este simţităca autoritate, ca responsabilitate dacă e impersonală.
Caracterul de persoană iubitoare atrage cu necesitate existenţa tri-personală, adică deplin
iubitoare. Evident că Dumnezeu ca perosană nu poate fi conceput decât ca Iubire, Iubirea
Supremă.

2
 Însuşirile personale în sânul Sfintei Treimi sunt următoarele: Tatăl naşte din veşnicie pe
Fiul şi purcede pe Duhul, fiind nenăscut şi nepurces; Fiul se naşte din veşnicie din Tatăl, iar
Duhul purcede din veşnicie din Tatăl.

Erezia este învăţătura religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi

autentică, şi, de aceea, această învăţătură este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină. Cei care
pornesc aceste dezbinari, abateri de la credinţa Creştin Ortodoxă se numesc eretici. Sfântul
Apostol Petru ne aminteşte de eretici în a doua sa epistolă, în capitolul 3, versetul 16: “Cum
vorbeşte despre acestea în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe
care cei neştiutori şi neîntăriţile rastălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.”, iar
în capitolul 2: “12. Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi
nimicite,hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor; 14. Având ochii plini de pofta
desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletelecele nestatornice; inima lor e deprinsă
la lăcomie şi sunt fiii blestemului.”

Sfânta Treime este una din cele mai mari taine ale creştinismului reprezentând un mister de
nepătruns pentru mintea omenească. Datorită acestui motiv, de-a lungul timpului, s-a ajuns la
două extreme: unii, pentru că nu au putut s-o înţeleagă pe cale raţională, au negat-o pur şi simplu,
aşa cum au făcut raţionaliştii, iar alţii încercând s-o explice într-un fel sau altul au căzut în grave
erezii.
Un motiv în plus pe calea alunecării de la dreapta credinţă a construit-o şi lipsa de precizie
a termenilor prin care se exprimă fiinţa divină şi trinitatea Persoanelor în primele veacuri
creştine.
Faţă de învăţătura Bisericii, că cele 3 Persoane au o singură Fiinţă, unii dintre eretici
contestă existenţa acestor Persoane, alţii dumnezeiască după numărul celor 3 Persoane.
Ereziile antitrinitare se împart în 4 grupe mari şi anume: Monarhismul, Subordinaţianismul,
Unitariansimul, Triteismul.

1. Monarhianismul
Această erezie pleacă de la concepţia că nu poate exista decât un singur Dumnezeu, deci o
singură Persoană divină pentru că altfel nu am avea monoteism, ci politeism.

3
Susţinătorii acestei erezii vorbesc despre persoane divine, dar în încercarea lor de a armoniza
unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu ei accentuează pe de o parte unitatea lui Dumnezeu în
detrimentul trinităţii, iar pe de altă parte, deşi vorbesc despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ei îi
privesc doar ca trei puteri sau 3 moduri de manifestare a unicei Persoane divine.
După felul în care consideră aceste puteri sau moduri de manifestare ale Persoanei divine
unice, monarhienii se împart în două: monarhienii dinamici (ebioniţi), monarhieni modalişti
(patripasieni).
Monarhienii dinamici în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă, ereticul Pavel de
Samosata (ep. Anth) învaţă că există o singură persoană dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl. Fiul lui
Dumnezeu, care în Revelaţie se mai numeşte şi Logosul (Înţelepciunea lui Dumnezeu) nu este o
persoană propriu-zis, aparte de Dumnezeu Tatăl ci numai o putere a Tatălui şi acesta stă în
acelaşi raport cu Tatăl, în care stă raţiunea cu sufletul omenesc. Mai concret, aşa cum omul
pierde calitatea de om dacă se înlătură de la el raţiunea aşa şi Dumnezeu pierde calitatea de
Dumnezeu dacă se ia de la El Logosul.
În privinţa Duhului Sfânt, monarhienii dinamici au aceeaşi părere anume că Sfântul Duh nu
este o persoană divină ci numai o putere a Tatălui.
a. Modalismul
Monarhienii modalişti în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă, ereticul Sabelie
(prezbitor la Roma) admiteau o „Treime” a Dumnezeirii, însă nu una adevărată ci doar aparentă.
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt decât 3 moduri diferite în care se manifestă Dumnezeu. De aici
rezultă, după spusele lui Sabelie că în timpul când Dumnezeu există ca Tată, El nu există ca Fiu,
sau ca Duh Sfânt; când există ca Fiu, nu există ca Tată şi ca Duh Sfânt, etc.
Modalismul, pe lângă faptul că neagă Sfânta Treime, duce la o limitare a Divinităţii, deoarece
atunci când Divinitatea se manifesta ca Fiu întrupat, ea există numai în lume, nu şi mai presus de
lume.
Modalismul a fost combătut de Tertulian de Impolit, şi de Dionisie cel Mare, episcopul
Alexandriei. Aceştia însă în combaterea lor au mers uneori prea departe în afirmarea că Fiul este
deosebit de Tatăl şi au căzut în cealaltă extremă învăţând că Fiul este după fiinţă inferior şi
subordonat Tatălui. Dionisie cel Mare spunea că Fiul se deosebeşte de Tatăl ca creatura de
Creator. Dionisie a revenit mai apoi asupra afirmaţiilor şi comparaţiilor sale, manifestându-şi
întru totul credinţa ortodoxă.

4
 b. Adopționismul
Adopţionismul pretinde că Dumnezeu este o singură ființă, deasupra tuturor și pe deplin
indivizibil și de o singură fire. Adopționismul încearcă să reconcilieze „problema” Sfintei Treimi
(sau cel puțin a lui Iisus) susținând că Fiul nu este co-etern cu Tatăl și că Iisus, în esență, a primit
dumnezeirea (a fost adoptat) fiind necesar planurilor lui Dumnezeu și pentru perfecțiunea vieții
și faptelor Sale. Diferite variante de adopționism susțin că Iisus a fost „înfiat” fie în momentul
botezului, fie în momentul înălțării Sale. Un exponent timpuriu al acestei credințe a fost
Teodosie din Bizanț.

2. Subordinaţianismul
Subordinaţianismul, ca părere teologică greşită, îl întâlnim încă prin secolul II. De
subordonaţianismul au fost acuzaţi nu numai Ipolit, Origen şi Dionisie cel Mare ci şi Atenogora
Teofil, Tertulian şi Lucian. Ca erezie însă, care a avut răsunet mare şi un însemnat număr de
adepţi şi care a produs tulburări în Biserică, subordinatianismul, dus la extrem, apare numai în
sec. IV sub formă de arianism și macedonianism.

a. Arianismul
Întemeietorul acestei erezii este Arie, un preot din Alexandria. Arianismul este o tendinţă
nereuşită de a împăca raţional învăţătura despre Sfânta Treime cu unitatea lui Dumnezeu. El
începe să fie manifestat şi discutat în public în anul 319.
Arie învăţa că există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de lume. Fiind mai presus
de lume El nu poate intra în contact cu lumea finită. Din această cauză, când a hotărât să creeze
lumea, a creat mai întâi din nimic o fiinţă deosebită prin care a creat apoi întreg universul.
Această fiinţă numită Fiul lui Dumnezeu a fost creată pe de o parte în timp, deci nu este veşnică,
iar pe de altă parte este creată din nimic, nu din fiinţa Tatălui. Prin urmare a fost un timp când
fiul nu există iar Dumnezeu nu era Tatăl.
Consecinţele ce decurg de aici sunt următoarele:
1. Iisus Hristos nefiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nu este Dumnezeu cu adevărat.
2. Pentru că este prima şi cea mai perfectă creatură a Tatălui, El poate fi numit Fiul lui
Dumnezeu doar Fiu adoptiv şi nu în sensul adevărat al cuvântului.

5
 3. Pentru că Dumnezeu a creat lumea prin El poate fi şi El numit Dumnezeu, dar nu
Dumnezeu adevărat ci un Dumnezeu prin participare şi pentru că a primit din măreţia şi puterea
creatoare a Tatălui poate fi şi El adevărat ca Dumnezeu.
4. Dacă Fiul este creatură şi poate fi numit Dumnezeu Arie punea pe picior de egalitate pe
Creator cu creatura Sa, ceea ce din punct de vedere logic este o eroare iar din punct de vedere
dogmatic este o erezie.
5. Dacă Dumnezeu a avut nevoie de o fiinţă intermediară pentru a crea lumea înseamnă că
Dumnezeu este limitat deci nu e o fiinţă absolută.
Sinodul I Ecumenic (325) a condamnat erezia lui Arie arătând că Fiul este Dumnezeu adevărat,
de o fiinţă cu Tatăl şi născut din veci. Unii din membrii sinodului nu voiau să admită
termenul omousios pentru că el nu era folosit în Sf. Scriptură şi fusese condamnat la Pavel de
Samasala. Datorită Sf. Atanasie (diacon) sinodul a adoptat acest termen prin care se exprimă
deplin egalitatea şi consubstanţiatitatea Fiului cu Tatăl. Prin el împreună şi în parte întreagă se
arată că există o unică Fiinţă divină pe care o au deodată Tatăl, Fiul (şi Sf. Duh), şi dovedită
acestui fapt, fiul nu este creatură ci „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu
făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”.
Dacă fiecare are Fiinţa divină întreagă şi deodată, atunci Fiul nu e subordonat Tatălui ci e egal cu
El.
Sfântul Spiridon s-a servit de o cărămidă, vrând să arate că după cum cărămida constă din
trei elemente: pământ, apă, foc şi totuşi e una la vedere tot aşa şi în Sfânta Treime, deşi sunt trei
Persoane, Ele sunt o singură fiinţă. Unii au asemănat Sfânta Treime cu râul, apa şi izvorul, alţii
cu soarele, raza şi lumina, alţii cu trecutul, prezentul şi viitorul. Însă analogiile au fost folosite
diferit în teologia răsăriteană şi apuseană.
În Apus: Fericitul Augustin: raţiunea, voinţa, sentimentul – caracter individualist.
În Răsărit: Părinţii Capadocieni: Tata, Mama, Fiul – analogia familiei – caracter de conversiune
pentru că ia în considerare relaţia antologice dintre Persoanele Sfintei Treimi.

b. Macedonianismul
Episcopii întruniţi la Sinodul de la Niceea (325) nu s-au ocupat decât de raportul dintre Fiul
şi Tatăl, mulţumindu-se să fixeze în simbol doar mărturisirea „credem în Duhul Sfânt”.

6
Macedonianismul este arianismul extins la Persoana Duhului Sfânt. Dacă Fiul este creat, nici
Duhul Sfânt nu putea să fie necreat. Această concluzie a tras-o Macedonie, fost episcop de
Constantinopol (+362). Sfântul Duh era creatură şi slujitor al Tatălui. Pentru că luptau împotriva
Duhului Sfânt se mai numeau şi pnermatomahi.
Pnermatomahii au fost comobătuţi de Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de
Nazianz, Dodo, cel Orb etc. iar Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381) condamnă
macedoniaminismul declarând:
„Şi întru Duhul Sfânt Domnul de viaţă Făcătorul care de la Tatăl purcede, acela ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”.
3. Unitarianismul
Erezie ivită începând cu secolul XVI o dată cu apariţia protestanţilor când au apărut şi persoane
izolate care au negat adevărul despre Sf. Treime. Dintre aceştia Faust Socinius a dat ereziei o
organizare bine închegată. Adepţii lui se numesc socineni sau unitarieni întrucât învaţă că
Dumnezeu este numai o Persoană: Tatăl. Învăţătura despre Sf. Treime nu ar fi cuprinsă în Sf.
Scriptură şi ar contrazice raţiunea. Iisus e un simplu om, născut în mod supranatural, trimis să
mântuiască pe oameni. După moarte, a fost luat la cer, iar Duhul Sfânt este o putere care sfinţeşte
pe om (martorii lui Iehova)
4. Triteismul
Învaţă existenţa a trei Dumnezei. Triteismul separă fiinţa divină şi o repetă după cele trei
Persoane ajungând la trei dumnezei. Face deci tocmai contrariul de ceea ce învaţă simbolul
atanasian, de a nu împărţi fiinţa în Dumnezeu.
Sistematizatorul acestei erezii a fost filozoful Ioan Filopan din Alexandria (sec. VI) (filipanism).
Acesta învăţa că noţiunea de fiinţă înseamnă gen şi cele trei Persoane divine au o fiinţă abstractă,
după cum trei oameni au aceeaşi fiinţă sau substanţă umană, dar nu în mod concret ci abstract.
Fiecare Persoană posedă Fiinţa divină în mod separat. Avem trei dumnezei şi Persoanele Sfintei
Treimi nu pot exista una în alta.
După alţii în Dumnezeu mai există, pe lângă cele trei persoane încă şi Fiinţa care îşi are existenţa
proprie alături de persoane. Deci e vorba de tetrateism (Damian, episcopul monofizit din
Alexandria (578-604)).

7
Pentru combaterea triteismului sau tetrateismului Biserica nu a avut nevoie de hotărâri speciale,
întrucât aceste erezii erau combătute prin Simbolul  Nico-Constatinopolitan şi implicit
condamnate prin Sinoadele I şi II ecumenice.
Cum însă aceste erezii s-au manifestat mai mult în Evul Mediu în Apus, Biserica de aici a luat o
atitudine directă şi energică împotriva lor, condamnându-le la Sinodul IV Lateran (1215).

8
Bibliografie:

1. Ramureanu Ioan, Istoria Bisericii Universale, Bucuresti, 1992;

2. Dragoi Eugen, Istoria Bisericii Universale, Galati, 2001;