Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

Teologie Pastorală

Referat
Erezii Hristologice

Efectuat:
Student B.Slănină
Controlat:
Prot. I.Uglea

Chișinău 2020
 Introducere
Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis  (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege (ceva)",
"a opta (pentru ceva)"care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea
învățăturii celei drepte și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvinte pe care le
folosește Irineu de Lyon în scrierea sa ,,Contra Haeresis” (împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie
învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în poziție cu poziția ortodoxă acesteia.

Teologul grec din zilele noastre Christos Iannaros spune: „ Erezia înseamnă a opri numai la o parte din
întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este
aceasta: relativizarea absolutului și absolutizarea relativului ”.

În creștinătate s-au formulat de-a lungul timpului diverse concepții particulare fie despre Sf. Treime, fie
despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele 2 firi
în ipostazul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice.

Dogma hristologica în toate aspectele și laturile ei rămâna o mare taina (I Timotei 3:16) care nu va putea fi
pătrunsă niciodată deplin de mintea omenească și de cuvânt. Fără lumina bisericii, „care este stâlpul și
temelia adevărului” ( I Timotei 3:15), mintea omenească iscoditoare și doveditoare de a explica rațional
misterul adevărului relevant despre Hristos și lucrurile Sale poate ușor să alunece în prăpastia ereziilor.
Nici o dogmă nu a iscat atâtea neînțelegeri și nu a produs atâtea erezii decât dogma hristologică, care,
răstălmăcită, pune în pericol grav mântuirea noastră în Iisus Hristos.

1. Ereziile referitoare la divinitatea Mântuitorului

1.1. Arianismul

Învățătura Lui Arie (256-236), preot în Alexandria care invocă unele texte biblice susține că ființa lui
Dumnezeu este unică și că Fiul nu este de o natură cu Tatăl, ci este prima Creație a Tatălui,
schimbabil, mărginit și chiar capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face
parte din planul de creare a lumii, fiindcă Dumenzeu nu a putut crea universul material decât cu
ajutorul unei ființe materiale. Deci, Dumnezeu nu se putea atinge el Însuși de materie, pentru că se
putea întina. Arie mai susținea când Dumnezeu nu a fost Tată până a-l crea pe Fiul, deci fiind singur.
De aceea, Arie numește pe Fiu mai mic decât Tatăl și supus Tatălui. Separând firea Tatălui de cea a
Fiului, Arie face o diferență dintre născut și creat de unde și inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu
în mod adevărat, prin naștere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un început „A fost un timp când
Fiul nu era”. Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește de celelalte creaturi terestre. El
a cea dintâi dintre creații, înțelepciunea creată sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care tatăl a
creat celelalte creaturi.
Arie a fost apărat de Eusebiu, de Nicomidia, însă a fost criticat de Alexandru și Atanasie din
Alexandria. Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) formulează răspunsul împotriva ereziei ariene: ,,care
din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii”, ,,născut, iar nu făcut”, ,,cel de o ființă cu Tatăl”. Esența
Fiului ar fi identică ( homoousios) cu a Tatălui, iar nașterea Sa din Tatăl ar fi din totdeauana ceea ce
însemană că Tatăl nu a exista vreodată fără Fiul. Discipolii lui Arie s-au împărțit în două grupe apoi:
 unii care susțineua că nimic nu e comun între Tat și Fiul (eunomieni), alții susțineau că Fiul are o
esență asemănătoare cu a Tatălui (homeieni). Disputa ariană nu s-a sfâtșit cu I Sinod, deoarece
arianismul a fost adoptat de urmașii împărtului Constantin cel Mare, Constant (352-352) și Valens
(364-378), care i-au combătut pe partizanii Crezului de la Niceea. Arianismul a influențat profund
viața bisericească multe secole de-a rândul (fiind promovat în ziua de azi de secte ca: martorii lui
Iehova). Arianismul a fost un mod rațional omenesce de înțelegere a creștinismului.

2. Erezii referitoare la persoana umană a lui Iisus Hristos

2.1. Gnosticismul

De la grecescul gnosis = cunoaștere, inițiere. E o doctrină sincretistă, compusă din elemente ale
religilor de mistere, foarte populare în India, Babilonia și Persia, mituri ale filozofiei grecești, asociate,
însă, și cu unele idei creștine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comunăa a gnosticismului este
dualismul dintre ființa divina originară, inaccesibilă, și o serie de emanații rele care ajung în lume, în
materie. Sistemul lui Valentin (160 d. Hr.), creștin din Alexandria care a expus învățătura Sa la Roma
cu Maricon între 135-160 d. Hr este centrat pe ideea de pleroma. Lumea spirituală pură (pleroma) este
compusă dintr-o comunitate de eoni, emanații divine provenite din Dumnezeu Tatăl. Creația ar fi
identică cu căderea în păcat, iar lumea materială care în esență este rea, ca și spiritele umane au fost
create de un demiurg. Cuvântul (Hristos, Logosul) nu este același cu Dumenzeu-Creatorul, ci o
emanație spirituală care a trecut prin Maria ca apa prin conductă, nu a murit fizic și nu a înviat.
Mântuirea ar fi un act de cunoaștere revelată, necesară revenirii în armonia pleromii. Există o egalitate
ființială între oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupești și nici cei psihici) posedă
această cunoaștere și, deci, se pot mântui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Ipolit, Epifanie,
Efrem Sirul și Ilineu de Lyon au combătut gnosticismul. Ei afirmă despre creație că este bună, fiind
opera lui Dumnezeu. Printre reprezentanții gnosticismului creștin se afirmă: Simon din Samaria
(Simon Magul), Nicolae ( fondatorul sectei nicolaiților), Cerint (contemporan cu Apostolul Ioan),
Menandru din Samaria, Saturnil din Antiohia, Vasili din Alexandria (circa a. 125), Carpocrate (165-
166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (născut în a. 85), Bardesan din Odessa (n. 154).

Doctrine gnostice:

Dumnezeu este indiferenet la soarta omenirii, universului, omenirea și materia sunt impure (nu sunt
rezultatul unui Dumnezeu iubitor și grijuliu, ci emanații aspra cărora Dumenzeu nu are control direct).
Puterile care guvernează într-un mod secret universul sunt arhanghelii răului, asupra cărora Dumnezeu
nu are niciun control. Oamenii sunt răi în esență (cu excepția celor puțini aleși, în care scânteia divină
arde încă, cei predestinați să se reunească cu făptura divină). Slavarea, mântuirea nu sunt oferite
tuturor, ci unui număr limitat de aleși. Cei aleși primesc cunoașterea divină de la Hristos, revelația este
pură cunoașterii divine și indiferentă de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezintă
oricum răul. Vechiul testaemnt ar fi răiu, fiind produs de Dumnezeul rău al evreilor. Idealul este viața
divină a spiritului uman (care se atinge spre ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de
animalitatea restului omenirii). Mântuitorul aduce salvarea odată cu înțelegerea, revelația. Vorbin
despre parusie (sfârșitul lumii), ei spun că presupusa promisune a lui Hrisos de „a se întoarce pe când”
(credincioșii contemporani vor fi încă în viață) nu s-a împlinit, gnsosticii au ale scalea helenistico-
dualist-ezoterică și au denunțat învățăturile bisericii creștine ca fiind banale, bune pentru prostime.
În așteptarea întoarecrii lui Hristos, unuii credincioți și-au pierdut răbdrea și au urcta î căruta
gnosticismului, Creștinimsul considera că Domnul este pentru trup, și trupul pentru Domnul, întimp ce
gnosticismul soctotea că materia reprezintă întotdeauna răul, iar spiritu reprezintă tttodeauna binmele.
Extinzând aceatsă ide și aplicând-o l perosna Fiului lui Dumnezeu, gnostciii vedeau o doiferentă
separativa între Iisus Hristos. Iisus ar fi un simplu om, în timp ce Hristos ar repreznta o emanație
divină, care a venit la botezul său in Iordan și care la părăsit la răstignirea Sa. Ca atare, atat întruparea,
cât și Învirea ca piloni ai creștinismului, sunt negate de gnostici. Încă de la început diagnoza istorică ne
arată că nu exista un izvor pur al adevărului de credință care puțin câte puțin să fi fost afectat de
doctrine false, ci o multitudine de mărturii de credință care printr-o alegere unilaterală adică printr-o
deviere de la doctrină, au condus la formarea unităților separate (secte). Confruntarea bisericii cu
aceste comunitți separate și cu învățătura lor a contribuit la aprofundarea mesajului creștin și la o trăire
corectă a lui de către pimii creștini (I Corinteni 11:19).
La sfârșitul primului secolului în Asia mică trăiește și propagă învățătura Kerintos, despre care Irineu
de Lyon ne spune că susținea o hristologie diferită decât cea transmisă de tradiția apostolică. Pentru
dânsul, Hrisos era Fiul natural a Mariei și a lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalți oameni, după
Botez, Hristos s-ar fi coborât asupra lui Iisus în formă de porumbel. Numai de acum înainte l-ar fi
revelat pe Tatăl și ar fi săvârșit minuni. Înainte de moarte, Hristos l-a părăsit iarăși și numai Iisus a
pătimit, a murit și înviat. Tot Irineu ne spune că Evanghelistul Ioan a fost determinat să scrie
Evanghelia sa pentru a apăra puritatea mesajului si a persoanei lui Hristos de erorile pe care Kerintos
le propaga. Se pare că ideile lui nu au câștigat mulți adepți.
Dacă Kerintos rămâne un persoanj singular, Ebioniții de la (termeneul ebraic=sărac), în schimb, vor
găsi numeroși pentru ereziile lor. La început erau iudeo-creștini-ortodocș care după anii 66-67 au
plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Iordania. Mai târziu, susținând obligativitatea legii mozaice
pentru mântuire, ei se vor separa de biserică. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 60. De la
dânșii avem unele fragmenete ale Evangheliei lui Matei, pseudo-Clementinele. Un scriitor ebrionit
este Simmascus, traducător al Scripturii. Această traducere, cât și alte scrieri ale sale vor fi cunsocute
și de către Origen. Atât în problema hristologică, cât și în considerarea validilității legii mozaice,
ebioniții sunt împărțiți, unii lăsându-se împărțiți de idei gnostice: de la început Dumezeu a creat două
principii, unlu bun (care va stăpâni în lumea viitoare) și altul rău (stăpânul lumii prezente). Principiul
bune este Hristos (Mesia doar din momentul botezului și până la începerea pătimirii) care trebuie să
conducă iudaismul la o autentică observare a legii mozaice. Hristos aespins orice formă de sacrificu;
nici sacrificul Său pe cruce nu are, așadar, vreo valoare. În locul sacrificiului intră viața de sărăcie și
comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor și greșelilor personale, ebonitul face abluțiuni zilnice
(spălări ritualice), paritcipă la o cină sacră cu apă și pâine și sfințește zilele de sâmbătă și duminăcă.
Alături de ebioniți trebuie menționați și elchasaiții, de la un oarecare Elchasai, cere și-a desfășurat
activitatea aprintre sirieni și parți. Secta susține existența a două principii: unul feminin (duhul
feminin) și altul masculin (Iisus Hristos), om și profet care ar fi avut mai multe încarnări). La fel
prcatică abluțiunile frecvente și susține obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt
asemeni acestora; în plus insistă asupra botezului care spoate fi primit de mai multe ori ca ser de
curățire interioară. Se acordă mare importanță celebrări ascensiunii sulfetelor defuncților spre
 împărăția luminii. Există un mare rege al luminii, marele Amni, iar alătuir de el - mici Mani. În
opoziție cu marele Mani și însoțitorii se află lumea apei negre, populată de demoni și spirite rele.
Nicidecum nu se poate admite ideea că gnositcismul și-ar avea vreo rădăcină în paginile Noului
Testament. Gnosticisml reprezintă un sincretism religios al antichității târzii care pe baza unui dualism
oriental, pune la un loc concepții religioase ale iudaismului târziu și unele elemente denaturate ale
revelației creștine. Gnoticismul a existat și inaintea creștinismului, iar multe dintre persoanele ce îl
imbrătișaseră, apoi trecuseră la creștinism nu au renunațat toata la vechea lor credință, ci s-au limitat la
a dăuga unele idei creștine la vechile lor convinegeri gnostice. Astfel apare ,,gnosticismul creștin”.
Între anii 1945-1946 săpăturile arhelogice scot la iveală o întreagă bibiotecă de la Nag Hammadi, în
Egiptul de sus, în apropiere de străvechea chinovie pahomiană Kenoboskio, în 13 papirusuri sunt
cuprinse 40 opere necuoscute până atunic, în limba coctă, în ce amai mare reprezentân traduecri d
eopere grecești din secolul II după Hristos. Din aceste opere (,,Apocrife ale Noului Testament” și
,,Lucrări gnostice pure”) putem reconstrui cu sigurantă principalele concepte ale gnosticimului:
a. Un dualism accentuat între cauza primară ultraterenă și lumea materială destinată morții
b. Imposibilitatea de a se pierde scâteia divină a luminii din eul gnosticui, chiar daă sulfetul său este
inchiat total si in vis de rău
c. Urmând calea unaosterii, eul poate să se elibereze, eul poate să s eelibereze de legaturle materiei sis
ase intoarc apsre imptatia luminii adevăratului Dumnezeu
d. Căderea și ridicare gnosticului sunt imbrăcat in speculatii mitologice care, compelatte cu elemnte
scoase di filozofa, religia șia strologia contemporană, accentueacă caracterul său sincretist.

Gnosticismul pe parcursul timpului îmbracă forme și aspecte noi in funcție de promotorii săi
principali sau din cauza adaptării sale la noua situatie. Dualismul său, de exemplu, provine din
Iranul antic, iar atunci când se întalneste cu Vechiul Testament, Dumenzeul creator este interpretat
ca un demiurg care nu cunoștea lumina, o altă zonă sunt concepțiile astrologice babiloniene; după
Alexandru Macedon, acestea au pătruns masiv în luema greacă, propagândus-e acum pe larg ideea
influentelor planetare asupra destinului omului. Atunci când sincrestismul gnosis ajunge la apogeu,
el se intaneste cu crestinismul care incpee sa se raspândescă peste granitele Palestinei. Spe anul
160d. Hr, Iustin ne spune că există creștini care Îl recunosc pe Dumenzeu ca Creator, dar văd în
Creatorul Lumii un creator rău; există grupe de creștini care se numesc valentinieni, marceoniți sau
vasilieni, însă ulterior aceste grupuri nu mai fac parte din biserică.
Principalii exponenți ai gnoticismului sunt: Menandru, samarinean de origine ce se propune pe
sine ca adevăratul răscumpărător trimis în această lume de puterile invizibile. Din Siria provine
Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmași și la Roma; Egipteanul Valentin; exponentul
principal al gnostcismului este Marcion născut la începutul sec. al II-lea, este probabil fiul
Episcopului din Sinope. Liturghia este foarte asemăntoare cu cea ortodoxă și mulți creștini trec cu
ușurință în grupul marcioniților. Docrina marcionită exclude întreg Vechiul Testament, doar Noul
care aduce evanghelia iubirii divine.

3. Erezii referitoare la unirea ipostatică

3.1. Nestorianismul
 Doctrină susținută de patriarhul Nestorie al Constanipolului (380-440) care atribuia lui Iisus Hristos
două personae: una umană ( omul Iisus) și una divină (Logosul, Cuvântul Hristos). Natura umană este
dstinctă și independentă; de aceea în Iisus Hristos au existat două subiecte. Nestorianismul a fost
conmaat in Sinod Ecuemnic III de la Efes (431) pentru că refuza Mariei titlul Născătoare de
Dumnezeu ( Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umană a fost nu numai completă și
idnependentă, compusă din tru și suflet și din intelect/ voință, ci a vrut și un egou propriu care se
păstreză împreună cu persoana Cuvântului. Încercând să soluționeze logic prezența lui Iisus în chipul
omenesc, Nestorie ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane și anume persoana unirii care le
leagă pe celelate două, propovăduiește, face minuni, mânâncă alături de Apostoli și ucenici.
Nestorianismul nu mai cunoaște în Maria pe Maica Domnului, care este, după ei, doar Născătoare de
Iisus ,și nu Născătoare de Dumneeu cum afirmă biserica.Nestore susținea că în Iisus au exstat practic
două persoane: persoan divină a fiuluili Dumneze, născut din Dumenzeu-Tatăl și persoana uman-
istorică care s-a născut din Maria.

Monofizismul
Denumirea provine de la îmbinarea grecească mono-phisis =o singură fire. Idee preidicată de Eutihe
(378-454) ) călugăr din Constantinopool ce a a firmat că iisus Hristos nua re decât o singriă fire
(monophisis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuză distincția
dintre hipostasis (ipostas, persoană) și phisis (natură, fire), spunând că dacă iisus Hristos este o
persoană el nu poate avea două naturi. Monopissmul era incuraja de formularea lui Kiril din
Alexandria care a apărat formula: ,,unică este natura (phisis), întrupată a cuvântului dumnezeiesc. Teza
a fost combătură la Sinodul al 4-lea ecumenic de la Calcedon (451), care vorbeste de realitatea
integrală a Fiului, care are os ingră persoană in două firi. Cele două naturi, dumnezeiască și
omenească, își păstrează integritatea lor, dar ele sunt unite într-un singur ipostas.

Monotelismul
O altă ontroversă hristologică care a luat nastere in sec al VII-le a a fost monotelismul. Noua prolemaă
pusă d eteologii vremii era dacăa a vut iisus hristos o dublă energie si o dublă vointă, cu toate că
sindoul a 4-lea ecumenic de la Calcedon stabilie că fiecared intre cele doă naturi ale lui II Hr își
păastraeză toate insusirle si caracteristicile. Monotelismul nu este laltceva dect o pelunigre a
monopihisimului. Monotelismul a fost eliminat odată cu venirea la domnie a impăratului Constantin
Pogonatul. Aesta, vrând să restabilească pacea și intelegeea in biserica, convoacă sinodul al VI-lea
Ecumenic unde s-a hotărât că nu s epoate admite ca Dumnezeu și firea omeneacsă a lui iisus Hrisyos
să fi avut o singură și aceeași lucrare.

Adoptianismul
Mișcare apărută la Roma datorită lui Theocdosius, datorită lui (către anul 195 ătre Hr) după care Iisus,
nscut dintr-o fecioară, a primit la otex în Iordan Duhul Sfânt, adică l-a primti în corp pe Logossul
Hristos (conștiinața universală). Iisus s asor sătigni , ainvita si a mantuir lumea.Pentru exemplara lui
supunere , dumenzeu l-ar fi adoptat ca Fiu al Său. În același sens, Paved e Samosata (260-272)
, epsicop de Antiohia, susține că Logosul Hristos, care a sălășluit în sufletul lui mOise și a ltor profeti
inițiați, a sta teporar și în Iisus (între botez și răstignire). Iisus se află într-o relație d eiubire cu
Dumenzeu iar între Duhul sfânt a exixtat o unitate de voință, o unitate morală, iar nu o unitate de
substanță.

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
(IBM al BOR) București. 1997
2. Pr. Prof. Dr. Bria Ion, ,,Tratat de Teologie Simbolică și Dogmatică”, Editura România Creștină,
București, 1999
3. Pr. Prof. Dr. Stăniloaie Dumitru ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R,
Bcurești, 1998
4. Pr. Prof. Dr. Bria Ion ,,Dicționar de Teologie Ortodoxă (DTO)”, Ed. I. B. M. B. O. R, București,
1994