FILOSOFIA PATRISTICA

Personalitatea:Aureliu Augustinus
realizat de:Duminica Galina(gr.TVPF-191)
Filosofia medievală cuprinde secolele
IV – XV (din anul 313 (325) – când
creştinismul devine religie oficială a Imperiului
Roman).

 
Filosofia din acea perioadă se
transformase într-o „slujnică” a
teologiei. Ea este în deservirea
bisericii, adică explică, pe cât e
posibilraţional,adevărurile Bibliei.
 

  Religia a dominat dezvoltarea

ştiinţei, artei, culturii.
Perioada patristică
◦ Reprezintă o doctrină teologico-filosofică elaborată în sec. IV-VIII, prin care s-au pus bazele
dogmaticii şi cultului creştin. Ea are o ramură greacă şi una latină.
◦ Reprezentanţi ai ramurii greceşti sunt :
Ramura latină a fost împărtăşită de
Grigore din Nazainz (329-389)  

Climent Alexandrinul (150-215)

Vasile cel Mare (330-379)
Tertullian (160-240)
Grigore din Nyssa (335-394) Aurelius Augustin (354-430)
Pseudo-Dionisie Areopagul (sec. V) Grigore cel Mare (m. 604)
Isidor din Hispalis (cca. 560-636)
Ioan Damaschinul ( = din Damasc; cca. 670-750)
Problema principala a patristicii:
 
Problema principală a patristicii este încercarea de a crea o teorie
filosofică a creştinismului. În creştinism locul principal îl ocupă
personalitatea lui Dumnezeu, adică ce reprezintă Dumnezeu, cine este el.
 

Doctrina patristica consideră că Dumnezeu este Duh, el este nematerial. Unii

filosofi susţineau că Dumnezeu poate fi cunoscut, iar alţii – că nu
poate fi cunoscut.
 
În rezultat au apărut 2 teorii despre fiinţa lui Dumnezeu:
1) teoria catafatică – în care Dumnezeu este considerat binele absolut,
puterea absolută, dreptatea şi adevărul absolut;
2) 2) teoria apofatică – reprezentanţii ei consideră că Dumnezeu nu poate
fi cunoscut pentru că el nu este dat în organele senzoriale şi nici nu-l
putem înţelege cu raţiunea. Unul din reprezentanţii acestei teorii spunea :
„cred pentru că este absurd”.
 Aureliu Augustinus

Cel mai de vază reprezentant al patristicei a fost teologul și filosoful roman Aurelius Augustin.

A fost episcop de Hippon (Africa de Nord), cetăţean roman. S-a născut dintr-un tată berber* şi
dintr-o mamă creştină (Sfânta Monica). După ce se căsătoreşte devine retor (profesor de retorică).

În 387 (la vârsta de 33 de ani) este botezat la Milano şi trece la o viaţă ascetică (aspră şi retrasă).

În 391 devine preot, iar la 395 episcop al oraşului Hippon–Regius din Africa.
* Berberi – triburi nord-africane; religia – cultele naturii
(munte, peşteră, râu, soare, lună şi stele)
Augustin a fost cea mai vie figură a credinţei, un om cu simţire artistică, cu o gândire mereu trează
şi penetrantă (pătrunzătoare), un gânditor foarte sistematic. Ca scriitor teolog Augustin este
inepuizabil, fiind o sursă de inspiraţie pentru întreaga biserică a Evului Mediu, chiar pentru eretici
şi reformişti anticlericali, dar mai ales o sursă de îmbogăţire spirituală şi de nelinişte pentru
biserica catolică.
Concepţia filosofică a lui Augustin este supusă principiului :
 

„Fără credinţă (religie) nu există cunoaștere, nu poate exista nici un

adevăr”.
În tinereţe, până la vârsta de 33 de ani, când vine în creştinism,
Augustin a fost reprezentantul a mai multor şcoli filosofice : a fost
sceptic*, maniheist*
Augustin susține că filosofia și teologia urmăresc același scop. Credința este
o entitate a rațiunii, de aceea filosofia și teologia se găsesc pe un
picior egal.
  Bazându-se pe filosofia lui Platon, Augustin a elaborat o învăţătură îndreptată
împotriva scepticismului, care avea ca scopcunoaşterea adevărului absolut
(adică pe Dumnezeu).
După Augustin, adevărul raţional întotdeauna presupune credinţă („înţeleg pentru
ca să cred”), iar credinţa duce întotdeauna la raţiune („cred pentru ca să
înţeleg”).Astfel, la Augustin credinţa nu este împotriva raţiunii, ci este
supraraţională.
 Augustin, punând problema fiinţei (existenţei) lui Dumnezeu, spune că Dumnezeu este imaterial, este
spirit, dar este şi o personalitate
 
Dumnezeu există în 3 ipostaze, dar are aceeaşi esenţă :
  a) Dumnezeu-Tatăl – care este creatorul
b) Dumnezeu-Fiul – Iisus Hristos sau Cuvântul lui Dumnezeu
c) Dumnezeu-Sfântul Duh – care înseamnă iubirea.
 
 
După Augustin, în Dumnezeu se află ideile eterne în conformitate cu care Dumnezeu a creat lumea.
Aceste idei eterne din raţiunea divină alcătuiesc Logosul, adică cuvântul lui Dumnezeu.
 
 
Evanghelia după Ioan spune : „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu şi Cuvântul
a fost Dumnezeu”.
 
Augustin considera că Dumnezeu este stâlpul creaţiunii divine. El este ca o lume în miniatură, ca un
microcosmos, în care se reflectă întreaga lume. De aceea, mântuirea omului înseamnă mântuirea
lumii.
 
Omul este înalta creație a lui Dumnezeu (EL). Sufletul – spune Augustin – este cu totul nematerial. El
este creat de către Dumnezeu în momentul naşterii trupului. Sufletul este nemuritor deoarece el se
împărtăşeşte din raţiunea divină. Sufletul este partea divină în om.
 Un alt aspect al filosofiei lui Augustin este învăţătura despre sensul vieţii omului şi
fericirea lui.

 La Augustin scopul vieții omului este fericirea care poate fi atinsă în Dumnezeu.
 
 Spre deosebire de şcolile vechi, care considerau că fericirea umană depinde de fiecare om în
parte, de activitatea lui, de înţelegerea realităţii, Augustin considera că fericirea umană
depinde de voinţa lui Dumnezeu.
 
El spunea: „Fericirea nu este în mânile nostre, este în mânile lui Dumnezeu. Dacă
îl iubim pe Dumnezeu – suntem fericiţi, dacă ne iubim pe noi, suntem păcătoşi şi
nefericiţi”.
 
După Augustin, omul nu va cunoaşte pe deplin fericirea, dacă nu se va opri în lumea lui
Dumnezeu. De aceea, viaţa de pe pământ este ca o pregătire, prin contemplaţie (meditaţie)
şi dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu, pentru o trecere ulterioară în lumea de apoi,
unde şi este adevărata fericire.
 
În conformitatea cu cele șase zile de creație, Augustin distinge șase vârste
ale omului : pruncia, copilăria, adolescența, tinerețea, vârsta matură și bătrânețea.
 
 
Interpretând natura omului, Augustin pune accentul nu pe sentiment și rațiune,
dar pe voința liberă. Prezența la om a voinței libere se explică prin existența
în lume a răului. Voința lui Dumnezeu îl îndreaptă pe om către bine.
 
 
Creând omul după chipul și înfățișarea sa, Dumnezeu i-a dăruit voință liberă.
Adam și Eva au ales răul și prin aceasta au păcătuit. Acesta este păcatul
strămoșesc.
 
Dacă toți suntem păcătoși, atunci cine are dreptul moral de a ne mântui
de păcatele pe care le săvârșim pe parcursul vieții ?
Augustin susține că acest drept îl are biserica prin viața monahală
dedicată slujirii lui Dumnezeu.