INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC FRANCISCAN

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ

CONCILIUL DIN NICEEA

ASPECTE GENERALE

Lucrare prezentată Pr. lect. univ. drd. DAMIAN GHEORGHE PĂTRAŞCU

Student: MAXIM MARICEL

ROMAN 2008
 Introducere

Persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul, este centrul credinţei
creştine. Însă pentru a înţelege credinţa este necesar să se înţeleagă cine este Isus
Cristos.
Dezvoltarea dogmei cristologice în primele veacuri a avut loc într-un context al
întâlnirii dintre misterul creştin şi filozofia elenistică. Această întâlnire a constituit atât o
oportunitate de a exprima misterul lui Isus Cristos în termenii culturii lumii elenistice,
dar a făcut loc şi pericolului de a reduce misterul lui Cristos la o speculare elenistă. În
acest context au apărut şi primele erezii cu privire la persoane lui Cristos, cu toate că,
protagoniştii lor, deşi în eroare, erau mişcaţi de dorinţa sinceră de a transpune misterul
în cultura lor. Din cauza persecuţiilor pe care le-a suferit în primele trei secole, Biserica
nu a putut răspunde acestor erezii decât prin Părinţii apologeţi. Însă, odată cu pacea
constantiniană, tulburările provocate de aceste erezii cresc în proporţii, de aceea pentru a
le combate este nevoie ca Biserica să se unească în concilii şi să definească adevărata
credinţă.Perioada cea mai înfloritoare a dezvoltării unei doctrine cristologice este tocmai
aceea a secolelor IV şi V, perioada conciliilor ecumenice de la Niceea, Contantinopol,
Efes şi Calcedon. Este perioada când au avut loc cele mai mari dezbateri cu privire la
filiaţia divină a lui Isus, la natura umană şi cea divină a lui Isus.
În această lucrare mă voi opri asupra Conciliului din Niceea şi voi încerca să
prezint aspectele generale ale acestui mare eveniment din istoria Bisericii.

La Niceea s-a desfăşurat primul conciliu ecumenic din istoria Bisericii, şi are o
importanţă fundamentală întrucât inaugurează o nouă metodă de exerciţiu al dogmaticii.
Opera sa principală a fost aceea de a defini caracterul consubstanţial (homoousios) al
filiaţiei divine a lui Isus în raport cu Tatăl1. Conciliul din Niceea poate fi văzut ca fiind
simbolul unei noi epoci în istoria Bisericii. El marchează începutul unei strânse
colaborări între Biserica creştină din antichitate şi imperiul roman, care avea să dea
naştere de urmări neaşteptate la toate nivelurile vieţii creştine2.

1
Cf. B. SESBOÜÉ, Gesù Cristo nella tradizione della Chiesa, Paoline, Milano 1987, 89.
2
Cf. B. STUDER, Dio salvatore nei Padri della Chiesa, Borla, Roma 1986, 147.
1
 1. Adevărul despre filiaţia divină a lui Isus

Din totdeauna predicarea Noului Testament, reluată în mod fidel în Simbolurile

de credinţă, anunţă în Isus din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu. Legată înainte de toate de
manifestarea glorioasă a celui înviat, afirmarea filiaţiei divine a lui Isus este înţeleasă, în
lumina reflexiilor neotestamentare, în sensul de preexistenţă a Fiului alături de Tatăl
încă înainte de întemeierea lumii. Isus este deci Fiul trimis de Tatăl, Cuvântul care era
in principio la Dumnezeu (cf. In 1,1). Însă problema se naşte în perspectiva creaţiei,
referitor la cine este Fiul înainte de a fi lumea şi care este raportul său cu Tatăl3.
În pofida eforturilor depuse de Origene, care afirmă că generarea Fiului are loc
nu printr-o diviziune (desprindere) substanţială a Fiului din Tatăl, ci în acelaşi mod în
care voinţa derivă din raţiune, astfel încât Tatăl şi Fiul, deşi în reală distincţie, formează
o unitate substanţială, care este fondată pe profunda comuniune dintre acţiune şi voinţă4.
Totuşi speculaţia trinitară alexandrină la sfârşitul secolului al treilea nu reuşise încă să
depăşească înclinaţia subordinaţionistă. Marele geniu a respins concepţia unei generări
instrumentale a Logosului afirmând că Tatăl şi Fiul sunt coeterni şi că acesta din urmă
este, cel puţin formal, consubstanţial cu cel dintâi. Totuşi el a fondat unitatea lor nu pe
paritatea ontologică efectivă ci doar pe comuniunea în voinţă şi acţiune5.

1.1. Doctrina lui Arie

Iată, în acest curent de gândire, la începutul secolului al IV-lea se inserează

predicarea lui Arie. Acesta s-a născut în Libya şi a fost format la şcoala celebrului
exeget Lucian din Antiohia. Fiind hirotonit preot a fost pus în fruntea uneia dintre cele
mai importante biserici din Alexandria, aceea de Baukolis. În 318 ideile sale despre
Preasfânta Treime au început să ridice probleme, nedumeriri şi nemulţumiri în rândul
poporului creştin şi al clerului alexandrin6.

1.1.1. Contextul

Problema pusă de Arie priveşte înţelegerea precisă şi ultimă a filiaţiei lui Isus.
Subiectul dezbătut este însuşi Isus, cel care s-a manifestat ca om, a suferit pătimirea şi a
cărui înviere martorii o proclamă. Despre acest Isus credinţa afirmă filiaţia preexistentă
în Dumnezeu. Arie se întreabă: în ce sens trebuie înţeleasă această filiaţie? Până unde
3
Cf. B. SESBOÜÉ, op. cit., 90.
4
Cf. F. CARCIONE, Le eresie. Trinità e Incarnazione nella Chiesa, Paoline, Milano 1992, 84-85.
5
Cf. Ibidem, 97-98.
6
Cf. J. QUASTEN, Patrologia, II, Marietti, Casale Monferrato1969, 11.
2
poate ajunge? Poate fi considerată eternă? Cine este până la urmă acest Fiu din
perspectiva lui Dumnezeu însuşi? Poate fi numit Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu în
sensul cel mai strâns al cuvântului? Aceste întrebări provin dintr-un ambient cristologic
ascendent care pleacă de la omul Isus încercând să afle în ce constă raportul de filiaţie
dintre acesta şi Dumnezeu7.
Mergând dincolo de părinţii precedenţi, Arie nu s-a mulţumit să afirme cu un
raţionament dialectic rigid dependenţa de natură a Fiului faţă de Tatăl, dar a ajuns până
într-atât încât să-i nege natura divină şi atributele divine, în mod special eternitatea şi
existenţa din Dumnezeu (ex Deo)8. Fiind de cultură greacă el caută să înţeleagă datele
evanghelice cu privire la Isus în cadrul categoriilor sale. Cultura sa i-a dat un sens acut
al unicităţii absolute a lui Dumnezeu, a monarhiei sale transcendente. Diferite filosofii,
în special cea stoică şi neoplatonică, cunosc un Logos creator, un principiu superior
izvorât din Dumnezeu, dar într-un statut cu totul inferior celui din care provine. În nici
un caz un principiu generat de un altul nu poate fi egal cu principiul fără origine.
Această idee Arie o aplică cu privire la Dumnezeu şi la Isus. Dumnezeul unic este
negenerat, deci un Dumnezeu generat nu poate fi negenerat şi, deci, Dumnezeu în sensul
cel mai strâns al cuvântului9.
O afirmaţie în termeni proprii a divinităţii Fiului preexistent părea să contrazică
atât monoteismul biblic cât şi conceptul filosofic al absolutei unicităţi a lui Dumnezeu.
De aceea tocmai pe aceste două baze Arie îşi fondează argumentele sale apelând pe de o
parte la unele texte din Sfânta Scriptură, în mod special Prov 8,22, şi, la neoplatonism şi
la filosofia stoică a logosului-creator, punând accent pe monarhia divină10.

1.1.2. Argumentaţiile aduse de Arie

Arie propune imaginea Fiului lui Dumnezeu generat într-un sens foarte general,
în felul în care toate provin de la Dumnezeu. Acesta este un rezultat al voinţei paterne,
inferior Tatălui cu care nu împărtăşeşte acelaşi grad de existenţă. Pentru el Fiul este un
Dumnezeu făcut, creat sau fondat, iar această interpretare o bazează pe texte din Sfânta
Scriptură: Prov 8,22; 1Cor 8,6; In 1,12; Dt 14,1; Is 1,2; In 14,28; 17,3; Mc 10,18; 13,32;
In 11,33.3911.

7
Cf. B. SESBOÜÉ , op. cit., 90.
8
Cf. K. BILHMEYER – H. TUECHLE, Storia della Chiesa, I, Morcelliana, Brescia 1992, 297.
9
Cf. B. SESBOÜÉ , op. cit., 91-92.
10
Cf. J. DUPUIS, Introduzione alla cristologia, Piemme, Casale Monferrato 1996, 123.
11
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 97.
3
 De fapt el îngrădeşte misterul lui Dumnezeu în numele categoriilor raţiunii
elenistice, aducând credinţei riscul elenizării. Doctrina sa se bazează pe două argumente
fundamentale:
- înainte de toate el consideră că Fiul, întrucât este generat nu poate fi coetern
cu Tatăl. A admite că Fiul este coetern cu Tatăl ar fi însemnat pentru Arie să recunoască
doi negeneraţi, adică două principii şi două divinităţi perfect egale. Generarea, însă,
implică precedenţa cronologică a celui care generează faţă de cel generat. De aceea
chiar dacă Fiul generat înaintea veacurilor şi înainte de crearea lumii ar fi în realitate în
afara timpului (akronos) totuşi în mod necesar a fost un moment în care nu exista,
diferit de Tatăl care este unicul etern în sensul propriu al cuvântului12.
- al doilea argument este faptul că Fiul nu este generat din substanţa (ousia)
Tatălui, astfel raportul de generare se rezolvă în raportul de creare chiar dacă într-un
mod mai special. Fiul este din Tatăl doar în sens generic. O astfel de derivaţie este
înţeleasă în modul prezentat de Paul în 1Cor 11,12, unde se spune că toate lucrurile
derivă din Dumnezeu (toate sunt de la Dumnezeu)13.
În baza acestei exegeze, privitor la generarea Fiului, el afirmă că aceasta nu a
avut loc nici prin emanaţie (bolé) nici prin eflux (aporroia), şi nici nu se poate defini
Fiul ca parte a Negeneratului sau ca fiind consubstanţial lui. Fiul nu derivă dintr-un
substrat comun Tatălui nici din esenţa acestuia ci este o creatură a Tatălui, adus la
existenţă din nefiinţă în vederea creaţiei. Specificitatea sa privilegiată constă în faptul că
a fost creat direct de Dumnezeu fără intervenţia niciunui intermediar14.
Întruparea Fiului este văzută de Arie într-un sens dualistic, după schema Logos-
sarx, şi anume: Fiul, Logosul creat, coboară şi îşi asumă un trup, adică intră într-un trup
neînsufleţit, Logosul devenind sufletul trupului. Astfel Fiul, care, după cum am putut
observa, pentru Arie nu este Dumnezeu adevărat, iată că nu este nici om adevărat,
întrucât trupul asumat şi Logosul care-l însufleţeşte nu pot constitui un om adevărat şi
complet. Pentru Arie trupul (carnea) Fiului nu este decât un văl care acoperă
dumnezeirea. Logosul este cel care conferă naturii umane a Fiului toată vitalitatea sa
psihică şi spirituală, ia funcţia sufletului şi îi atribuie Fiului capacitatea de a suferi şi de
a muri, ceea ce-l transformă în făptură15.
Profesiunea însăşi de credinţă pe care Arie o prezentase episcopului său
Alexandru din Alexandria, la prima vedere apare ca o mărturisire ortodoxă: Cred într-
12
Cf. Ibidem, 97.
13
Cf. Ibidem, 98.
14
Cf. Ibidem, 98-99.
15
Cf. J. DUPUIS, op. cit., 123.
4
un singur Dumnezeu, care singur este nenăscut, singur etern, singur fără început,
singur adevărat, singurul care este imortal, …care a născut pe unicul său Fiu mai
înainte de veacurile eterne16.
Însă ceea ce atribuie numai lui Dumnezeu, refuză să atribuie şi Fiului pe care îl
consideră o creatură imperfectă şi mutabilă, faţă de Tatăl care este perfect şi imutabil. El
consideră ca Tatăl l-a creat pe Fiul pentru a se servi de el la crearea lumii17.
Ignorând distincţia dintre generarea eternă a Fiului din Tatăl şi creaţia în timp a
tuturor lucrurilor, Arie îl pune pe Fiul de partea creaturilor. Pentru el condividerea
naturii divine însemna admiterea unei pluralităţi de fiinţe divine şi a reţine divizibilă şi
mutabilă însăţi natura divină. De aceea orice lucru existent în afara Tatălui este creat şi
chemat la viaţă din nimic, deci şi Fiul este creat de Tatăl şi subordonat lui, deoarece a
început să existe printr-un act al voinţei Tatălui18.

1.1.3. Argumente împotriva lui Arie

Astfel Arie înlătură achiziţiile cele mai genuine ale lui Origene, exasperându-i
aspectele subordinaţioniste şi reluând în manieră mai radicală vechea teologie a
Logosului dragă primilor apologişti. Aceasta explică de ce el întâlneşte atât de repede
opoziţia nu numai a monarhienilor, dar şi a origeniştilor mai moderaţi, care, sub
îndrumarea lui Dionis de Alexandria, munceau pentru a concilia cât mai bine distincţia
trinitară cu credinţa monoteistă. Printre aceştia din urmă se evidenţiază episcopul
Alexandru de Alexandria care, în replica adusă lui Arie, confirmă cu putere generarea
Logosului din veşnicie (ab eterno). De fapt Arie susţinea că deoarece Tatăl este etern şi
relaţia care există între El şi Fiul trebuie să fie eternă19: Tatăl a fost mereu Tată; este
Tată mereu avându-l lângă sine pe Fiul, datorită căruia este chemat Tată. Şi fiind
mereu Fiul alături de El, Tatăl este mereu perfect…20.
Pentru Alexandru nu era posibil să se afirme că a fost un timp în care Fiul nu
era, considera contradictorie recunoaşterea generării în afara timpului ca mai apoi Fiul
să fie considerat posterior Tatălui. De asemenea, el refuza ideea ariană care vede în Fiul
doar o creatură, fie ea prima şi cea mai perfectă din creaţie. De aceea el afirmă că
Logosul a fost generat în mod real de Tatăl; participă deci la substanţa (ousia) sa şi este

16
S. ATHANASIUS, De Synodis, 16: PG 26 708 C – 709 A, în EDUARD FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul
întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi 2004, 436.
17
Cf. J. QUASTEN, op. cit., 11-12.
18
Cf. B. MONDIN, Gesù Cristo salvatore dell’uomo, Studio Dominicano, Bologna 1993, 156.
19
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 99.
20
M. SIMONETTI, La crisi ariana nel IV secolo, Augustinianum, Roma 1975, 55.
5
Fiul său prin natură (katà physis), Dumnezeu adevărat nesupus nici unei schimbări sau
alterări. Astfel diferenţa dintre Tatăl şi Fiul constă doar în faptul că Tatăl este negenerat
în timp ce Fiul este generat; Tatăl nu a avut pe nimeni ca izvor al existenţei sale, şi doar
în această prerogativă poate fi considerat mai mare decât Fiul. Astfel episcopul
Alexandru atenuează enorm subordinaţionismul tradiţional al teologiei alexandrine,
dezvoltând trinitarismul origenian într-o direcţie opusă arianismului21.

1.2. Enunţurile şi definiţiile Conciliului

Combătut de episcopul Alexandru şi excomunicat de sinodul egiptean din 319

Arie se retrage în Palestina şi găseşte sprijinul lui Eusebiu din Nicomedia şi împreună
cu acesta se dedică unei intense activităţi epistolare pentru a găsi susţinători printre
episcopi. Astfel s-a creat o situaţie de mare contrast care implica nu doar comuniunea
Bisericilor Orientale, dar ameninţa chiar pacea imperiului, care abia se restabilise după
victoria lui Constantin asupra lui Liciniu. Tocmai din acest motiv împăratul decide să
intervină trimiţându-le scrisori lui Alexandru şi lui Arie, în care deplânge faptul că din
cauza unor interpretări personale ale unui pasaj biblic (Prov 8,22), ei au cauzat
dezordini şi dispute. Aceste scrisori nu au avut nici un efect; fără nici un rezultat a fost
şi intervenţia consilierului său pentru probleme ecleziastice, Osio de Cordova22.

1.2.1. Convocarea Conciliului

În aceste condiţii nu a mai rămas decât un singur mod pentru a restabili pacea în
Biserică, si anume convocarea unui conciliu, care, printr-o sentinţă normativă, să se
pronunţe pentru întreaga creştinătate23.
La nivel local au mai avut loc sinoade importante, în special în marile metropole,
printre care Alexandria, Antiohia, Cartagina, Ierusalim, Roma, etc., cu scopul de a
defini acele puncte ale Regula Fidei care erau puse în discuţie de către eretici, însă nu
erau decât adunări regionale la care participau doar câţiva episcopi24.
Întrucât erau şi alte probleme importante de discutat, printre care cea cu privire
la data sărbătoririi Paştelui, împăratul Constantin, întrucât încercările precedente nu au
avut succes, decide să încredinţeze rezolvarea acestor probleme unui Conciliu al
întregului imperiu. Acest Conciliu a fost mai întâi convocat la Ancira şi celebrat, mai
21
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 99-100.
22
Cf. Ibidem, 101.
23
Cf. B. MONDIN, op. cit., 154.
24
Cf. Ibidem, 154.
6
apoi, între lunile mai şi iulie la Niceea, în Bitinia. Numărul participanţilor nu ne este
precizat cu exactitate, chiar dacă tradiţia, făcând referinţă la Gn 14,14, ne prezintă ca
fiind 318. Aceştia proveneau din toate părţile lumii, doar 7 din occident, printre care doi
preoţi romani, Vito şi Vincenţiu, reprezentându-l pe papa Silvestru, care nu a putut
participa din cauza vârstei înaintate25.
Convocarea din partea împăratului nu trebuie deloc să ne mire, întrucât
Constantin, datorită convertirii sale la creştinism, îşi câştigase un important rol politico-
religios şi în sânul Bisericii. Deschiderea conciliului a avut loc pe data de 20 mai 385 cu
un discurs al împăratului, prin care solicita înţelegerea şi pacea în interiorul Bisericii. El
nu-şi revendică pentru sine vreo autoritate specială în materie de credinţă, ci convoacă
acest conciliu din dorinţa de a menţine pacea universală, invitându-i la o înţelegere pe
arieni şi pe contestatarii lor, pentru a consolida astfel unitatea doctrinală şi comuniunea
eclezială, deoarece el era convins că în pacea Bisericii este premiza indispensabilă
pentru pacea imperiului26.

1.2.2. Desfăşurarea Conciliului

Lui Arie i s-a dat posibilitatea să-şi apere în mod personal poziţia sa, putând
conta pe sprijinul lui Eusebiu de Nicomedia şi al unui discret număr de susţinători (circa
20). A fost citit un document al lui Eusebiu din Nicomedia în care se susţinea că
acceptarea derivării Fiului din Tatăl printr-un proces de generare reală şi nu de creare
echivalează cu admiterea că Fiul este din aceeaşi substanţă cu Tatăl sau că monada
divină, în actul generării s-a divizat în două principii absolute. O asemenea declaraţie a
fost imediat contestată de partea anti-ariană, iar Eusebiu din Cezarea a încercat o
mediere. Deşi era agregat la partidul arian, el nu ajunsese la asemenea extremisme.
Reflexia sa teologică pleca de la conceptul de monarhie a Tatălui, considerat ca
Dumnezeu adevărat, primul, principiul absolut, cauza primară a tuturor fiinţelor create,
perfect şi transcendent. Fiul, însă, este instrumentul viu de care tatăl s-a folosit pentru a
realiza creaţia şi pentru a menţine legătura cu ea. El nu este creat din nimic, ca o
creatură oarecare, ci este generat din Negenerat, primind de la Tatăl toată divinitatea.
Pentru Eusebiu, acest lucru nu înseamnă a predica doi dumnezei, întrucât unicul
principiu real şi absolut rămâne Tatăl, iar tot ceea ce Fiul este şi are se realizează prin
participarea Tatălui, astfel Fiul este considerat un Dumnezeu secundar, un Dumnezeu

25
Cf. K. BILHMEYER – H. TUECHLE, op. cit., 299.
26
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 103.
7
minor. Prin aceasta el încearcă să elimine accentele cele mai radicale ale arianismului,
însă această tentativă nu primeşte nici o confirmare din partea partidului anti-arian,
preocupat să găsească o afirmaţie pozitivă a doctrinei trinitare care să purifice gândirea
origeniană de orice dezvoltare subordinaţionistă27.
Respinsă formula de credinţă ariană, prezentată de Eusebiu de Nicomedia,
Părinţii conciliari doreau într-un prim moment să tuteleze dogma folosindu-se de
expresii biblice, mai ales contrapunând expresiei din nimic folosită de arieni în
afirmarea că Logosul este de la Dumnezeu28.

1.2.3. Simbolul de credinţă

După lungi şi profunde reflexii, partidul ortodox, avându-i în frunte pe episcopii

Marcel de Ancira şi Eustaţiu de Antiohia şi pe diaconul Atanasiu, a elaborat profesiunea
de credinţă (Simbolul nicen) asumând ca bază simbolul baptismal al Bisericii din
Cezarea, propus de episcopul ei Eusebiu29.
Astfel, în cele din urmă, în acord cu teologia occidentală şi cu consensul
împăratului, pe 19 iunie 385 a fost fixat în forma definitivă Simbolul nicen. Iată textul
în forma sa definitivă:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor

vizibile şi invizibile, şi într-un singur Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu,
generat unulnăscut din Tatăl, adică din substanţa tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu creat,
consubstanţial cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, cele din cer şi cele de pe
pământ, el pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră s-a întrupat, s-a făcut
om, a pătimit şi a înviat a treia zi şi s-a suit la ceruri, va veni să judece pe cei vii şi
pe cei morţi 30.

Cum putem observa, textul respinge înainte de toate argumentele arianismului

afirmând cu tărie că Fiul nu este o creatură a Tatălui. Deoarece el este generat şi nu
creat, are aceiaşi natură a Tatălui şi este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi
deci imutabil, inalterabil şi etern ca şi Tatăl. Dar în acelaşi timp, Părinţii conciliari nu
puteau trece cu vederea celelalte erori din trecut. Astfel împotriva dualismului gnostico-
marcionit Conciliul aminteşte că Dumnezeu este creatorul atât al lucrurilor vizibile cât
şi al lucrurilor invizibile, atât al lumii materiale cât şi la lumii spirituale; împotriva
docetismului afirmă că Fiul, care s-a coborât din cer, nu a rămas spirit pur, ci în mod
27
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 103-105.
28
Cf. K. BILHMEYER – H. TUECHLE, op. cit., 299-300.
29
Cf. B. MONDIN, op. cit., 158.
30
DS 125.
8
real s-a întrupat, a luat trup omenesc; împotriva adopţionismului adaugă că Fiul nu doar
a coborât asupra unui om, ci el însuşi s-a făcut om; împotriva patripassianismului
conclude că Fiul, şi nu Tatăl, este cel care a pătimit pe cruce, înainte de a muri, de a
învia şi de a se sui la cer31.
Într-un apendice au fost lovite cu anatema Bisericii principalele teze ale lui Arie,
care afirmau că a fost un timp în care Fiul nu era, că el provenea din nefiinţă, dintr-o
substanţă sau natură diferită de cea a Tatălui şi că el este creatură, mutabil şi variabil.32
Simbolul a fost acceptat aproape de toţi. Doar doi episcopi libici Secund din
Tolemaida şi Teon din Marmarica, care încă de la început au fost de partea lui Arie, au
refuzat să semneze şi, drept urmare, ei au fost excomunicaţi şi trimişi în exil de împărat,
împreună cu Arie. Mai târziu Constantin i-a condamnat la exil şi episcopii Eusebiu din
Nicomedia şi Teognid din Niceea întrucât nu au vrut să rupă comuniunea eclezială cu
unii arieni alexandrini. De asemenea împăratul a poruncit ca să fie arse toate scrierile lui
Arie şi ale susţinătorilor săi şi a decretat pedeapsa cu moartea pentru cei care le-ar fi
păstrat în ascuns. Printre altele, al doilea punct de tratat era data sărbătoririi Paştelui.
Majoritatea a acceptat să se celebreze în prima duminică ce cade după ziua a 14-a a lunii
Nisan33.
Cu o structură trinitară, această profesiune de credinţă, în ceea ce priveşte
persoana Fiului adoptă, în maniera problematicii puse de Arie, o perspectivă de jos. Este
afirmată în mod direct filiaţia divină a lui Isus. Astfel Fiul nu a fost creat din nimic,
după cum afirma Arie, ci s-a născut din substanţa Tatălui, de aceea el este Dumnezeu
adevărat. Şi observăm cum această afirmaţie este întărită: Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat34.

1.2.4. Homoousios

Termenul cel mai caracteristic care-l califică este: consubstanţial (homoousios), de

o fiinţă cu Tatăl. Acest termen, totuşi, trebuie interpretat în contextul în care este folosit,
şi anume ca răspunzând la negaţia ariană cu privire la egalitatea în divinitate a Fiului cu
Tatăl. Astfel Conciliul afirmă identitatea generică a naturii, proclamând că Fiul lui
Dumnezeu este la fel de divin ca şi Tatăl şi egal lui în divinitate35.

31
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 106.
32
Cf. K. BILHMEYER – H. TUECHLE, op. cit., 300.
33
Cf. F. CARCIONE, op. cit., 107.
34
Cf. Ibidem, 107.
35
Cf. J. DUPUIS, op. cit., 124.
9
 Acest termen – folosit mai întâi în gnoză, iar mai apoi condamnat într-un conciliu
particular din Antiohia, deoarece îl folosise Paul din Samosatra – a fost considerat de
părinţii conciliari ca fiind cel mai potrivit pentru a indica cu claritate asemănarea
desăvârşită, sau, mai bine zis, identitatea de fiinţă a Fiului cu Tatăl în dumnezeire,
eliminând toate subterfugiile interpretărilor Ariene36.
Fiul, fiind prin natură Dumnezeu, nu este doar asemănător Tatălui prin ascultare şi
merit, ci este Dumnezeu, întrucât asemănarea priveşte doar un mod de a fi, însă aici este
vorba de identitatea de fiinţă. Fiul este rodul desăvârşit al Tatălui, vlăstarul sau odrasla
Tatălui, după cum învaţă sfântul Atanasiu37.
Crezul din Niceea începe tocmai prin a afirma această unitate a naturii divine:
Credem într-un singur Dumnezeu. Dacă substanţa Fiului este absolut identică cu aceea a
Tatălui, ea nu poate fi decât însăşi substanţa Tatălui. Ceea ce este Tatăl este şi Fiul.
Simplitatea lui Dumnezeu nu-l exclude pe Fiul de la natura divină, ci, dimpotrivă, îl
include în ea. Termenul consubstanţial, deşi nu se găseşte în sfânta Scriptură, nu face
altceva decât să precizeze ceea ce fusese deja afirmat în prologul Evangheliei după
sfântul Ioan: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu (In 1,1). Prin aceasta Conciliul exclude orice inferioritate a Tatălui in ceea ce
priveşte substanţa sau fiinţa sa divină38.
În ceea ce priveşte condiţia umană a lui Isus, Simbolul de la Niceea afirmă că Fiul
lui Dumnezeu nu doar s-a întrupat, dar adaugă s-a făcut om. Această umanizare a Fiului
lui Dumnezeu este văzută într-o perspectivă soteriologică care prelungeşte motivul
soteriologic al Părinţilor Bisericii. Era pusă în joc mântuirea omenirii în Isus Cristos,
căci dacă Isus Cristos nu ar fi Dumnezeu adevărat, atunci nu ar fi fost capabil să ne
aducă mântuirea, sau omenirea nu s-ar fi putut mântui prin el. Pentru a-i face părtaşi pe
oameni la filiaţia divină a lui Isus Cristos, era necesar ca Fiul întrupat să fie om
adevărat, adică mediatorul care să unească în propria persoană atât umanitatea cât şi
divinitatea, şi nu doar o fiinţă intermediară care nu este nici una nici alta39.
De aceea Conciliul din Niceea este de maximă importanţă, întrucât prin deciziile
sale, ce au implicat întreaga Biserică, a eliminat ambiguităţile cu privire la formularea
credinţei.

1.2. O interpretare autentică a Scripturii

36
Cf. E. FERENŢ, op. cit., 444.
37
Cf. ATANASIU, Scrisoare către Eusebiu din Nicomedia, în E. FERENŢ, op. cit., 444.
38
Cf. E. FERENŢ, op. cit., 445.
39
Cf. J. DUPUIS, op. cit., 125.
10
 După cum am putut observa, conflictul de la Niceea a pornit de la interpretarea
Scripturii şi cu ea, a mărturisirilor de credinţă. Întreaga polemică se învârte în jurul
limbajului Sfintei Scripturi, care, cu privire la Isus, vorbeşte atât de Fiu cât şi de Cuvânt.
Filiaţia divină trebuie înainte de toate să fie înţeleasă după schema generării,
purificată, însă, de orice conotaţie corporală. Aşa cum un om dă naştere unui om, adică
unei fiinţe similare lui în ceea ce priveşte natura sau substanţa sa, tot la fel şi Dumnezeu
Tatăl îl generează pe Dumnezeu Fiul. Această referinţă la generarea umană este
analogică. În acest caz avem o exterioritate între tată şi fiu,o temporalitate a generării şi
o distincţie numerică în interiorul unei identităţi specifice. Însă toate aceste caracteristici
depind de dimensiunea carnală a generării care comportă o diviziune şi o separare a
fiinţei. Astfel limbajul Scripturii ne pune pe drumul unei alte referinţe numindu-l pe
Isus Cuvântul. Avem de fapt experienţa generării cuvântului mintal, rodul activităţii
spiritului nostru, distinct de acesta, chiar dacă rămâne imanent şi nu comportă separare.
Şi această generare pur spirituală este plină de lacune, în sensul că acest cuvânt generat
nu este cu adevărat subzistent. Dar perspectiva convergentă a celor două referinţe ne
permite să concepem în Dumnezeu pe baza acestor afirmaţii şi pe baza acestor negaţii,
şi în mod excepţional, o generare autentică, pur spirituală, care nu pune în pericol
unitatea naturii divine şi eterne, într-o deplină egalitate a fiinţei, deoarece Dumnezeu
este mereu Tată şi Fiu, cu acelaşi titlu pentru care este mereu Dumnezeu. Şi întrucât nu
este stare intermediară între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa creaturii, refuzul acestei
generări eliberate de orice limită în ceea ce îl priveşte pe Fiul, înseamnă a-l reduce la
starea de creatură şi a contrazice credinţa originară40.
De fapt, Conciliul din Niceea ne indică pur şi simplu că mesajul Noului Testament
şi al credinţei creştine cu privire la Isus trebuie să fie înţeles în sensul strâns al unei
filiaţii autentice. Intenţia Părinţilor conciliari a fost aceea de a exprima sensul autentic al
afirmaţiilor Noului Testament cu privire la Isus, fără ambiguităţi. Însă nu trebuie uitat
faptul că reprezentarea concretă a acestei filiaţii ne este dată de relaţia existenţială care-l
uneşte pe Isus cu Tatăl şi îşi găseşte apogeul în darul crucii, dar absolut al Fiului faţă de
Tatăl, şi în darul învierii, dar absolut al Tatălui faţă de Fiul41.
Misterul pascal este manifestarea pentru noi şi exteriorizarea actului generării
eterne. De aceea anunţul învierii citează Psalmul 2: Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am
născut (Ps 2,7).
40
Cf. B. SESBOÜÉ, op. cit., 94.
41
Cf. Ibidem, 95.
11
 Concluzie

Am văzut aşadar cum Arie nu reuşeşte să înţeleagă filiaţia divină a lui Isus, nu
reuşeşte să înţeleagă cum poate Dumnezeu să nască un fiu şi să rămână totuşi Unul. Este
adevărat că intenţia lui era printre cele mai bune, nu dorea decât că demonstreze că nu
este decât un singur Dumnezeu şi să apere credinţa în faţa culturii politeismului care
domina cultura greacă şi cea romană. Totuşi, datorită faptului că nu ştie să se plece în
faţa misterului, cade în erezie. Erezia răspândită de el duce la tulburări în cadrul
Bisericii dar şi în cadrul Imperiului, care de abia căpătase puţină linişte, de aceea
împăratul convocă primul conciliu, cel de la Niceea, care face primul mare pas în câmp
cristologic şi aduce primul Simbol de credinţă acceptat de întreaga Biserică. Datorită
acestui conciliu avem prima definiţie cu privire la persoana lui Isus Cristos. Este
adevărat, acest conciliu nu reuşeşte să explice în totalitate misterul Cuvântului întrupat,
dar dă un răspuns provocării lui Arie. Afirmă cu tărie că Isus nu este creatură, nu este
nici un dumnezeu minor, ci este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, şi ceea ce este mai important în acest conciliu, Isus este de aceeaşi
fiinţă (homoousios) cu Tatăl.

BIBLIOGRAFIE

ATANASIU, Scrisoare către Eusebiu din Nicomedia.

ATHANASIUS, De Synodis, 16: PG 26 708 C – 709 A.

12
BILHMEYER K. – TUECHLE H., Storia della Chiesa, I, Morcelliana, Brescia 1992.

CARCIONE F., Le eresie. Trinità e Incarnazione nella Chiesa, Paoline, Milano 1992.

DENZINGER H. – SCHONMETZER A., Enchiridion simbolorum. Definitorum et

declaratiorum de rebuis fidei et morum, sub îngrijirea lui P. HÜNERMAN, EDB,

Bologna 20034.

DUPUIS J., Introduzione alla cristologia, Piemme, Casale Monferrato 1996.

FERENŢ E., Isus Cristos, Cuvântul întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi

2004.

MONDIN B., Gesù Cristo salvatore dell’uomo, Studio Dominicano, Bologna 1993.

QUASTEN J., Patrologia, II, Marietti, Casale Monferrato 1969.

SESBOÜÉ B., Gesù Cristo nella tradizione della Chiesa, Paoline, Milano 1987.

SIMONETTI M., La crisi ariana nel IV secolo, Augustinianum, Roma 1975.

STUDER B., Dio salvatore nei Padri della Chiesa, Borla, Roma 1986.

13