Introducere

Doctrina clasică creştină afirmă, că omul este prudent şi bun numai simultan, că, deci,
prudenţa face parte din definiţia binelui. Nu există nici o dreptate şi nici un curaj care ar putea
contrazice virtutea prudenţei, iar Cine este nedrept este, mai întâi şi simultan, imprudent. Omnis
virtus moralis debet esse prudens: ,,orice virtute este în mod necesar prudentă”.

Prudenţa este cauza faptului pentru care restul virtuţilor sunt în genere, virtuţi. De
exemplu, poate să existe, ca răspundem o ,,corectitudine” instinctivă: ea devine ,,virtute” a
cumpătării doar prin prudenţă. Virtutea este o ,,capacitate desăvârşită” a omului în calitate de
persoană spirituală, iar dreptatea, curajul şi cumpătarea ajung la ,,desăvârşire”, în calitate de
,,capacităţi” ale omului, abia atunci când îşi au temeiul in prudenţă, adică în „capacitatea
desăvârşită de decizie” corectă, în genere. Abia prin această ,,capacitate desăvârşită de decizie”
înclinaţiile instinctive spre bine vor fi ridicate în centrul spiritual de decizie al omului, din care
iau naştere adevăratele fapte omeneşti. Abia prudenţa perfecţionează acţiunea instinctiv
corectă, ,,predispoziţiile” naturale bune pentru virtutea propriu-zisă aceasta însemnând adevărata
modalitate umană a ,,capacităţii desăvârşite”.
Prudenţa este măsura” dreptăţii, a curajului şi a cumpătării. Asta nu înseamnă decât
următoarele: precum în cunoaşterea creatoare a lui Dumnezeu toate lucrurile create se află pre-
imaginate şi pre-formate, după cum, deci, formele esenţiale intrinseci oricărui real se află ca
,idei”, ca „imagini premergătoare” în Dumnezeu (cum spune Meister Eckhart), după cum
cunoaşterea perceptivă umană a realităţii este o formă ulterioară a lumii obiective a fiinţei, iar
opera configurată este copiată după prototipul viu din cunoaşterea creatoare a artistului, tot aşa,
decizia prudenţei este prototipul şi forma originară a oricărei acţiuni morale bune. Decizia
prudenţei este ,,forma esenţială exterioară” prin care fapta bună este ceea ce este; doar prin
decizia primordială a prudenţei fapta devine dreaptă, curajoasă, cumpătată. Creaţia este ceea ce
este prin concordanţă cu măsura cunoaşterii creatoare a lui Dumnezeu. Cunoaşterea omenească
este adevărată prin concordanţă cu măsura realităţii obiective. Opera de artă este adevărată şi
reală prin concordanţa cu măsura prototipului ei din spiritul artistului. În mod similar, acţiunea

1
liberă a omului este bună prin concordanţă cu măsura prudenţei. Ceea ce este prudent şi ceea ce
este bun sunt, în conţinutul lor, unul şi ace1aşi lucru; şi se deosebesc numai prin locul şi
succesiunea înfăptuirii lor: ceea ce este bun este, întâi de toate, prudent.
Prudenta,, in-formează” celelalte virtuţi, ea le oferă acestora forma interna esenţială.
Aceasta afirmaţie exprimă acelaşi lucru într-o altă manieră. Prudenţa ca ,,măsură” reprezintă
,,forma esenţială exterioară”, prototipul, pre-forma binelui. ,,Forma esenţială întinsă” a binelui
este însă copia proprie esenţei acelui prototip, forma reprodusă a acelei pre-forme. Şi astfel,
prudenţa pune oricărei acţiuni libere a omului pecetea interioară a bunătăţii. Virtutea morală
reprezintă pecetluirea şi întipărirea efectuate de către prudenţă asupra voinţei şi acţiunii.
Prudenţa lucrează în toate virtuţile şi orice virtute participă la ea.
Toate cele zece porunci divine se refera Ia executio prudentae iată o afirmaţie care,
astăzi, a devenit pentru noi aproape ininteligibilă.
Iar păcatele sunt toate împotriva prudenţei. Nedreptatea, laşitatea, necumpătarea
contrazic, virtuţile dreptăţii, curajului şi cumpătării. În cele din urmă, prin opoziţie neîntreruptă
şi nemijlocită, contrazic prudenţa. Oricine păcătuieşte este imprudent. În acest fel, prudenţa
reprezintă cauza, rădăcina, ,,mama”, măsura firul director, conducătoarea şi temeiul formal al
tuturor virtuţilor morale. Ea acţionează în toate, le conduce pe toate la desăvârşirea naturii lor
proprii, toate participă la ea şi numai datorită acestei participări sunt ele virtuţi.
Binele propriu esenţei omului, şi asta înseamnă: adevărata, umana sa fiinţă constă în
aceea că ,,raţiunea desăvârşită în cunoaşterea adevărului” îşi pune amprenta asupra voinţei şi
acţiunii şi le configurează. In acest principiu tomist este sintetizată întreaga doctrină despre
prudenţă, în acesta devine clar sensul unitar al tuturor imaginilor şi conceptelor amintite înainte,
care afirmă, fiecare, primatul prudenţei.
Premisa dreptăţii este adevărul. Cine respinge adevărul, fie el natural sau supranatural,
abia acela este propriu-zis rău şi de neconvertit. Iar în domeniul înţelepciunii naturale din
domeniul care presupune şi desăvârşeşte noua viaţă supranaturală, am putea aminti spusele lui
Goete: „Toate legile şi regulile morale se lasă reduse la una singură: la adevăr”.
Prudenţa este măsura voinţei şi acţiunii, dar, pe de altă parte, măsura prudenţei este lucrul însuşi,
realitatea obiectivă a fiinţei. Primatul prudenţei înseamnă, în primul rând, orientarea voinţei şi

2
acţiunii spre adevăr, în cele din urmă, însă, acesta se referă la orientarea voinţei şi acţiunii spre
realitatea obiectivă. Ceea ce este bun este, întâi de toate, prudent; însă prudent este ceea ce e
conform realităţii.
Primatul prudenţei înseamnă că înfăptuirea binelui presupune cunoaşterea realităţii.
Poate face bine numai cel care ştie cum stau lucrurile. Primatul prudenţei afirmă că aşa-numitele
„intenţie bună” şi „opinie bună” nu sunt nicidecum suficiente. Înfăptuirea binelui presupune ca
acţiunea noastră să fie conformă situaţiei reale; asta înseamnă: conformă realităţii concrete care
circumscrie o acţiune omenească concretă, şi presupune, aşadar, ca noi să luăm în serios şi să
considerăm obiectiv aceste realităţi concrete.
Deciziile prudente din care izvorăşte acţiunea liberă pe care o înfăptuim, se hrănesc din
două izvoare: este necesar ca omul prudent să cunoască principiile primordiale generale ale
raţiunii, dar şi stările particulare de fapt despre care este vorba în acţiunile morale. Prudenţa
insuflată creştinului presupune, în plus, cele trei virtuţi teologice ale credinţei, speranţei şi iubirii;
prin ele, creştinul devine conştient de faptul că participarea la viaţa Dumnezeului trinitar este
ţelul suprauman al existenţei creştine.
Prudenţa nu se ocupă, nemijlocit, de scopurile finale ale vieţii omeneşti, naturale sau
supranaturale, ci de căile către aceste scopuri. Specificul prudenţei nu constă în permanenta
actualizare a acelor principii primordiale generale (deşi abia această actualizare face posibilă
decizia prudentă, iar fără virtuţile teologice nu există nici o prudenţă creştină). Cu toate acestea,
specificul prudenţei constă în raportarea la domeniul „mijloacelor şi căilor” şi la cel al realităţilor
concrete.
Ceea ce noi obişnuim să numim conştiinţă nu este, de altfel, decât unitatea vie dintre
conştiinţa originară şi prudenţă. Spre deosebire de conştiinţa originară, prudenţa, sau mai mult
raţiunea practică desăvârşită în vederea prudenţei, este, spre a spune astfel, „conştiinţa situaţiei”.
Sentinţa conştiinţei originare reprezintă, precum principiul contradicţiei pentru cunoaşterea
concretă, premisa şi baza pentru deciziile concrete ale „conştiinţei de situaţie”. Abia în aceste
decizii, conştiinţa originară îşi găseşte realizarea propriu-zisă.
Fiecare creştin primeşte prin botez, simultan cu noua viaţă în prietenia cu Dumnezeu, o
prudenţă supranaturală. Totuşi, spune sfântul Toma, această prudenţă dăruită fiecărui creştin se

3
referă numai la ceea ce-i este necesar pentru mântuirea sa veşnică. Ar mai exista însă încă o
prudenţă, una mai deplină, care nu este primită nemijlocit prin botez, ce îi oferă omului
capacitatea de a se conduce pe sine şi pe alţii cu precauţie, nu numai în lucrurile care sunt
necesare mântuirii, ci şi în toate cele care aparţin unei vieţi omeneşti; aceasta este acea prudenţă
în care graţia supranaturală s-a unit cu premisa unei capacităţi desăvârşite în mod natural.
Privirea tăcută asupra realităţii reprezintă atitudinea de bază comună fiecărei premise de
care este legată desăvârşirea „prudenţei ca şi cunoaştere”.

Concluzie

Ochiul celui care se află într-o relaţie de prietenie desăvârşită cu Dumnezeu zăreşte
dimensiuni mai profunde ale realităţii, pentru care privirea omului şi creştinului mediocru încă nu
este deschisă. Celor care sunt invadaţi de această mare iubire a lui Dumnezeu li se relevă mai clar
şi mai luminos adevărul lucrurilor reale. Lor, mai ales, li se face cunoscută mai mişcător şi mai
copleşitor, realitatea credinţei Dumnezeului trinitar.
Nici suprema prudenţă supranaturală nu poate avea alt sens decât acesta, anume de a
lăsa adevărul mai profund cunoscut al realităţii lui Dumnezeu şi a lumii să devină măsură pentru
propria voinţă şi acţiune. Căci niciodată nu poate exista pentru om alt etalon decât lucrurile însele
şi adevărul în care ele se revelează. În mod similar pentru el nu poate exista nici o altă măsură
mai înaltă decât Dumnezeul care fiinţează şi Adevărul său.
Iar despre omul care „lucrează după adevăr”, Sfânta Scriptură (Ioan,3,21) ne spune că
doar acesta „vine la lumină”.