Introducere

Nu ştiu dacă exista, sau dacă a existat, în lume vreo persoană care să fi privit cerul şi să nu fi
rămas fascinată de frumuseţea acestuia, frumuseţe care, după părerea mea este cu atât mai mare cu cât
misterul cerului este mai mare. Însă nu pot spune că acum când am o oarecare idee despre ceea ce se
întâmplă în univers, îmi place mai puţin ba din contra sunt fascinat mai mult de frumuseţea
evenimentelor cu cât acestea se desfăşoară într-o ordine şi cu o precizie de ceasornic.
Îndemnat tocmai de această fascinaţie doresc ca odată cu elaborarea acestei lucrări să cunosc mai multe
destre cer chiar dacă într-o măsură mai mare din punct de vedere filosofic. Aşadar vom urmări în
această lucrare câteva idei destre eternitatea lumii şi despre cer în viziunea diferitor filosofi. Cantitatea
de material de care dispun fiind mare sunt nevoit să selectez; de asemenea toate ideile sunt împrumutate
şi nimic nu-mi aparţine.

1. Eternitatea lumii.

Ideea că lumea este eternă apare în propoziţiilc cenzurate de episcopul Tempier în mai mul te
rânduri, strict legată de o înţelegere ierarhică a ontologiei şi a cosmologiei, astfel încât treptei
ontologice a cuprinzătorului tuturor speciilor inteligibile îi corespunde treapta cosmologică a cerului.
Mişcarca circulară perfectă a acestuia din urmă, moştenită din tradiţia platonico-aristotelică, asigură
eternitatea lumii. În schimb, în disputa asupra eternităţii lumii dintre magiştrii secolului al Xlll-
lea, termenii discuţiei ocolesc adesea tema circularităţii cerului şi pun problema in termenii creaţiei
lumii în timp sau în afara timpului. Oare există o punte de legătură între tema antică a eternităţii
lumii şi maniera de a pune problema în mediul universitar medieval? La rândul ei, această punte
de legatură ar putea reprezenta prin excelenţă dovada legăturii dintre eternitatea lumii şi unitatea
intelectului.
 Eternitatea lumii, în receptarea fìlosofìlor latini, un neagă creaţia d i v i n ă , ci neagă existenţa
un u i început absolut şi demonstrabil în mod necesar al timpului. Remarca aceasta, pe care o vom
întâlni la câţiva filosofi ai secolului al Xlll-lea, recuperează tradiţia neoplatoniciană, suprapunând
ideea creaţiei creştine emantismului plotinian. Iată principalele formulări ale lui Tempier:
87. Că lumea este eternă în ceeace priveşte speciale cuprinse în ea; şi că timpul este etern, şi
mişcarea şi agentul, şi cel care patireste; şi pentru că aceasta provine de la potenţa infinită a lui Dumnezeu,
este cu neputinţă să esiste o înnoire în efect în lipsa unei înnoiri încauză.
101. Că revoluţiile cerului au fost în trecut infinite ca număr, dar nu a fost imposibil să fie înţelese ca
depinzând de cauza primă, ci de intelectul creat.
Elementele oferite de cele două propoziţii cenzurate ar putea contura un tablou destul de clar: a)
eternitatea speciilor antrenează eternitatea individualelor; b) eternitatea formei este corelativă cu
eternitatea materiei; c) eternitatea lumii este coerentă cu imutabilitatea voinţei divine; d) inlelectul creat
(model al intelectului unic) conferă lumii eternitate, pentru că se identifică cu cerul revoluţiilor perfecte.

2. Platon şi principiul cerului.

Cerul este în economia dialogului Timaios, o realitate cu un statut dublu; el este, pe de o parte, unul
sensibil şi în consecinţă născut chiar dacă pieirea lui nu depinde decât de voinţa Demiurgului. Pe de altă
parte, cerul constituie o realitate care cuprinde întreaga lume şi care are un statut inteligibil. Să reamintim
faptul, pe cât de bine cunoscut, tot pe atât de important, că acest principiu al dublei semnificaţii a cerului a
traversat istoria modelelor ontologice ale platonismului, aristotelismului, al neoplatonismului şi al
filosofiei arabe, şi a trecut în scolastică prin textul latin tradus de Cicero, împreună cu comentariile lui
Chalcidius şi cu cosmologia din celebrul comentariu la visul lui Scipio al lui Macrobius. Principiul a
apărut sintetizat, în fine, în propoziţia 94 condamnată de episcopul Parisului: că există două principii
eterne adică corpusul cerului , şi sufletul lui, şi a fost cunoscut în filosofia scolastică sub numele comnun
de animatio caeli. În Timaios, ca şi mai târziu in Legile (87d), Platon acordă această dublă semnificaţie
cerului, încât el îl consideră o manifestare a bunătăţii divine, iar mişcarea circulară perfectă a lui drept o
formă de revelare a inteligenţei demiurgice.
Cerul sensibil este pentru Platon, pieritor, dar natura lui este diferită de aceea a lumii pământene.
Cerul se mişcă circular pentru că mişcarea aceasta este cea mai „apropiată de raţiune şi inteligenţă”, astfel
încât mişcarea circulară a cerului este extrem de apropiată de eternitatea incorporabilului inteligibil.

3. Paradigma aristotelică a mişcării circulare.

Cerul lui Aristotel npare să fie argumentul cel mai important care ne face să considerăm faptul că
lumea lui este eternă. Însă, dincolo de aceasta este cu adevărat acest cer diferit de cel al lui Platon?
Răspunsul nostru este afirmativ. Mai întâi, mişcarea circulară a lui Aristotel nu este în mod declarat
datorată asemănării dintre cer şi inteligenţă. Lumea este pusă în mişcare de primul motor ca efect al iubirii
şi dorinţei cu care ele înconjoară ecest prim motor, temă care va fi reluată, de Plotin. Cerul este o realitate
mai simplă decât lumea sublunară, iar din acest motiv i se atribuie cea mai simplă mişcare, care nu poate
fi alta decât mişcarea circulară.
Cerul lui Aristotel, spunea Pierre Aubenque, nu este în mai mică măsură inteligibil decât sensibil.
Aceasta se datorează în primul rând faptului că el este cuprinzătorul întregii lumi, în al doilea rând faptului
că el are o relaţie de analogie cu întreaga lume sublunară, iar în al treilea rând fiindcă el întreţine o relaţie
specială cu sufletul.

4. Argumentele Sfântului Augustin.

Sfântul Augustin a reprezentat practic primul episod de reţinut al polemicii creştine în jurul
problemei eternităţii lumii. De fapt el s-a distanţat de ideea că lumea este eternă prin trei argumente:
a) deşi percepţia timpului era ca o extensiune a sufletului, ea nu dă seama de certitudinea unui
început sau sfârşit al timpului. Şi totuşi discursul omului nu poate depăşi orizontul timpului
fără ca acest discurs să-şi piardă sensul (este absurd să ne întrebăm ce făcea Dumnezeu
înainte de a crea lumea).
b) dacă lumea ar fi eternă, atunci sufletul nu ar mai fi cunoscut niciodată căderea ca moment
privilegiat al timpului însuşi. În plus într-o lume eternă, sufletul (care este prin esenţă mai
presus de timp) nu poate fi nici fericit (fiindcă ar cunoaşte umilinţele viitoare), nici
nefericit (fiindcă ar cunoaşte viitoarele fericiri proprii).
c) distincţia dintre creaţie şi şi început al timpului este „abea inteligibilă” deoarece tot ceea ce
omul poate concepe se rezumă la realităţi temporare.
 Regimul cerului este unul dublu: pe de o parte, cerul sensibil, ca măsură necesară a timpului, este
respins, dar pe de altă parte el are şi o natură raţională, care este „cerul cerului”, şi aparţine mai degrabă
lui Dumnezeu decât omului, deşi are un regim creat.
În sfârşit cerul pare a fi pentru lumea sublunară ceea ce intelectul este pentru om. Lumea sublunară
imită pe cât posibil eternitatea cerului, iar cerul învăluie întreaga lume şi colaborează la naşterea fiinţelor
vii.

Concluzie

Chiar şi după cele ce am văzut eu cred că cerul rămâne un mister pentru noi cu atât mai mult cu
cât ceea ce am văzut este din punct de vedere filosofic. Trebuie recunoscut, totuşi, că partea cea mai
frumoasă rămâne latura cosmică a cerului, dar aceasta se studiază la astronomie. Viziunea filosofică pare
mult mai complicată dar merită de luat în consideraţie. Am observat aşa cum am spus despre eternitatea
lumii şi de asemenea am văzut câteva păreri aparţinând unor filosofi renumiţi. Nu ştiu dacă am reuşit în
această lucrare să îndeplinesc întru totul cerinţele dar sper că da.