Introducere

Filosofia practică examinează raţiunea drept instanţă ce determină actele de voinţă şi, prin
aceasta, deciziile, acţiunile şi conduitele oamenilor, adică raţiunea practică. Prin critică, Kant
înţelege o întoarcere a raţiunii spre ea însăşi prin care se urmăreşte să se determine, din principii,
întinderea şi limitele facultăţilor omului în folosirea lor speculativă şi practică. O noutate
semnificativă pe care o aduce gândirea lui Kant este afirmarea primatului raţiunii practice în
raport cu raţiunea teoretică.
Filosofia practică a lui Kant este un sistem complex articulat. Centrul lui îl constituie o
teorie a moralităţii. Morala se întemeiază la Kant pe un principiu propriu şi este, în acest sens,
autonomă; ea nu recurge din religie, dar conduce în mod necesar la religie. Filosofia morală se
divide într-o etică a persoanei, ca teorie a virtuţii, şi o teorie a dreptului care are ca obiect relaţiile
interpersonale.

1.Principiile practice.
Principiile practice sunt judecăţi care cuprind o determinare universală a voinţei, căreia îi
sunt subordonate mai multe reguli practice. Ele sunt subiective sau maxime, când condiţia este
considerată de către subiect ca valabilă numai pentru voinţa lui; dar sunt obiective sau legi
practice, când condiţia e recunoscută ca obiectivă, adică valabilă pentru voinţa oricărei fiinţe
raţionale.
În voinţa patologic afectată a unei fiinţe raţionale se poate întâlni un conflict între maxime
şi legile practice recunoscute de ea însăşi. De exemplu, cineva îşi poate face o maximă din a nu
suporta nerăzbunată nici o insultă şi totuşi să înţeleagă în acelaşi timp că aceasta nu este o lege
practică, ci numai o maximă a lui, că dimpotrivă, ca regulă pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale,
nu poate fi de acord cu ea însăşi în una şi aceeaşi maximă.
În cunoaşterea practică, adică în aceea care are a face cu principii de determinare a voinţei,
principiile pe care ni le stabilim nu sunt încă pentru aceasta legi cărora să ne supunem inevitabil,
fiindcă în domeniul practic raţiunea are a face cu subiectul, adică cu facultatea de a râvni, după a
cărei natură particulară regula se poate orienta în chip diferit. Regula practică este totdeauna un
produs al raţiunii fiindcă ea prescrie acţiunea ca mijloc de a realiza un efect, urmărit ca scop.
Pentru o fiinţă însă la care raţiunea nu este singurul principiu determinant al voinţei, această
regulă este un imperativ, adică o regulă caracterizată printr-un trebuie, care exprimă o
constrângere obiectivă la acţiune şi semnificând că, dacă acţiunea ar decide în întregime voinţa,
acţiunea s-ar petrece potrivit acestei reguli. Imperativele sunt deci valabile obiectiv şi diferă total
de maxime, care nu sunt decât principii subiective. Maximele sunt principii, dar nu imperative.
Imperativele, dacă sunt condiţionate, sunt precepte practice nu legi. Avem în continuare diferite
teoreme asupra principiilor practice:
1. Toate principiile practice, care presupun un obiect al facultăţii de a râvni ca principiu
determinant al voinţei, sunt toate împreună empirice şi nu pot oferi legi practice.
2. Toate principiile practice materiale sunt de unul şi acelaşi gen şi se încadrează în
principiul universal al iubirii de sine sau al fericirii personale.
3. Dacă o fiinţă raţională trebuie să gândească maximele ei ca legi practice universale, nu le
poate gândi decât ca principii care conţin principiul determinant al voinţei, nu după materie ci
după formă.
4. Autonomia voinţei este unicul principiu al tuturor legilor morale şi al datoriilor care le
sunt conforme; din contra orice eteronomie a bunului-plac nu numai că nu întemeiază nici o
obligaţie, ci mai curând este opusă principiului obligaţiei şi moralităţii voinţei.

2. Despre conceptul unui obiect al raţiunii practice.

Înţelegem printr-un concept de obiect al raţiunii practice reprezentarea unui obiect ca un
efect posibil prin libertate. A fi obiect al cunoaşterii practicii ca atare nu înseamnă deci decât
raportul voinţei cu acţiunea prin care s-ar realiza el sau opusul lui, iar a judeca dacă ceva este sau
nu un obiect al raţiunii pure practice înseamnă a distinge posibilitatea sau imposibilitatea de a voi
acea acţiune prin care, dacă am avea puterea necesară s-ar fi realizat un anumit obiect.
Singurele obiecte ale unei ale unei raţiuni practice sunt deci cele de bine căci prin cel dintâi
se înţelege un obiect necesar al facultăţii de a râvni, prin cel de-al doilea unul al facultăţii de a
detesta, ambele însă după un principiu al raţiunii. Ceea ce trebuie să numim bun trebuie să fie
judecata oricărui om raţional un obiect al facultăţii de a râvni, iar răutatea trebuie să fie în ochii
oricui un obiect de aversiune; prin urmare, pentru această judecată e nevoie, în afară de simţuri, şi
de raţiune. Judecata raţiunii noastre practice depinde fără îndoială foarte mult de binele şi durerea
noastră, iar în ceea ce priveşte natura noastră de fiinţe sensibile, depinde totul de fericirea noastră,
dacă aceasta e judecată după influenţa pe care acest fapt o are asupra existenţei noastre şi asupra
satisfacţiei sufleteşti pe care o resimţim; totuşi nu totul în genere depinde de fericire. Omul este o
fiinţă ce are nevoi dar el nu este totuşi într-atât animal încât să fie indiferent faţă de tot ce-i spune
raţiunea prin ea însăşi şi s-o folosească numai ca unealtă pentru satisfacerea nevoilor lui de fiinţă
sensibilă. Omul are nevoie de raţiune pentru a lua în considerare binele şi durerea lui, dar el o
posedă şi într-un scop mai înalt, anume nu numai să examineze ceea ce este bun sau rău în sine şi
asupra căruia numai singură raţiunea pură poate decide, ci să distingă total această judecată de
cea precedentă şi să facă din ea condiţia supremă a celei din urmă.

3. Despre mobilurile raţiunii pure practice.

Dacă prin mobil se înţelege principiul subiectiv de determinare a voinţei unei fiinţe, a cărei
raţiune nu este deja, în virtutea naturii sale, în mod necesar conformă legii obiective, de aici va
rezulta, că voinţei divine nu i se poate atribui nici un mobil, dar că mobilul voinţei omeneşti nu
poate fi niciodată altceva decât legea morală; prin urmare principiul obiectiv de determinare
trebuie să fie totdeauna şi în acelaşi timp cu totul numai el principiul de determinare subiectiv
suficient al acţiunii, dacă aceasta nu trebuie să satisfacă doar litera legii, fără a-i conţine spiritul.
Esenţialul oricărei determinări a voinţei de către legea morală este că ea e determinată doar
de lege, prin urmare nu numai fără conlucrarea imboldurilor sensibile, ci chiar cu excluderea
tuturor acestora şi în dauna tuturor înclinaţiilor, întrucât ele ar putea fi contrare legii.
Raţiunea pură practică dăunează numai amorului propriu, întrucât, îl limitează numai la
condiţia de a se acorda cu această lege; el se numeşte atunci iubire de sine raţională. Tendinţa
spre preţuirea de sine aparţine şi ea înclinaţiilor, cărora legea morală le dăunează, în măsura în
care această preţuire de sine se bazează numai pe sensibilitate. Legea morală distruge deci
îngâmfarea. Dar cum această lege este totuşi ceva pozitiv în sine, anume forma unei cauzalităţi
intelectuale, adică a libertăţii, ea este în acelaşi timp un obiect de respect, când în opoziţie cu
contrarul ei subiectiv, anume cu înclinaţiile din noi, slăbeşte îngâmfarea, şi este un obiect de
suprem respect când chiar o distruge, adică o umileşte; prin urmare şi temeiul unui sentiment
pozitiv care nu este de origine empirică şi care este cunoscut a priori. Respectul pentru legea
morală este deci un sentiment care este produs de un temei intelectual, iar acest sentiment este
singurul pe care-l putem cunoaşte pe deplin a priori şi a cărei necesitate o putem scruta.
Respect pentru această lege nu există în sentiment, ci doar în judecata raţiunii, când legea
înlătură orice rezistenţă din drum, îndepărtarea unei piedici fiind apreciată deopotrivă cu o
promovare pozitivă a cauzalităţii. De aceea acest sentiment poate fi numit şi un sentiment pentru
legea morală, iar din aceste două raţiuni împreună el poate fi numit un sentiment moral.
Respectul pentru lege este conştiinţa unei supuneri libere a voinţei faţă de lege, unită totuşi cu o
constrângere inevitabilă, care este exercitată asupra tuturor înclinaţiilor, dar numai prin raţiunea
noastră proprie. Legea care reclamă şi chiar inspiră acest respect nu este, precum se vede, alta
decât legea morală.

Concluzie
Legea morală este sfântă. Omul este într-adevăr destul de profan, dar umanitatea în
persoana lui trebuie să-i fie sfântă. Omul şi, împreună cu el, orice creatură raţională este scop în
sine. El subiectul legii morale, care e sfântă, în virtutea autonomiei libertăţii lui. Tocmai de
dragul ei orice voinţă este limitată de condiţia acordului cu autonomia fiinţei raţionale, anume de
a nu o supune la nici o intenţie care nu este posibilă după o lege care ar putea izvorâ din voinţa
subiectului pasiv însuşi; deci a nu folosi niciodată subiectul ca mijloc, ci în acelaşi timp ca scop.
Noi îi atribuim această condiţie cu bună dreptate chiar şi voinţei divine cu privire la fiinţele
raţionale din lume ca creaturi ale ei, întrucât ea se bazează pe personalitatea lor, numai prin care
ele sunt scopuri în sine. Astfel este constituit mobilul autentic al raţiunii pure practice; el nu este
altceva decât legea morală însăşi, întrucât ne face să simţim caracterul sublim al propriei noastre
existenţe suprasensibile şi subiectiv produce în oameni, care sunt în acelaşi timp conştienţi de
existenţa lor sensibilă şi de dependenţa legată cu această existenţă, de natura lor atât de patologic
afectată, respect pentru menirea lor mai înaltă.