Introducere.

Înainte de a se apropia de Dumnezeu, în mod critic, cu raţiunea pură sau

speculativă, în mod normal, omul trăieşte deja o experienţă religioasă prin care se simte
aproape de Dumnezeu, se găseşte în comuniune cu el, îl roagă, îl imploră, îl adoră.
Religia este aceea şi doar aceea care dă un sens deplin şi complet existenţei
individuale. Religia susţine persoana în dificultăţi mai ales acolo unde ştiinţa şi tehnica nu
pot face nimic, o scoate din disperare, atenuează durerea, menţine aprinsă flacăra speranţei,
ajută la traversarea cu încredere întunecatul tunel al morţii. Religia îl ajută pe om să
înţeleagă că nu este singur, chiar şi atunci când nu se poate baza pe ajutorul părinţilor sau
prietenilor; îl ajută să înţeleagă că nu este doar o formă mică într-un univers aşa de mare
dar că este o persoană iubită şi dorită de Dumnezeu, Prima Persoană, care din vecie i-a
pregătit un loc în cer unde se va putea bucura de pacea, de fericirea şi de iubirea
locuitorilor cerului.
Şi mai vast este rolul religiei în viaţa popoarelor. Toate marile civilizaţii sunt
marcate de prezenţa religiei. Ce ar fi fost fără religie civilizaţia indiană, asiriană,
babiloniană, egipteană, greacă, romană, italiană, spaniolă, franceză etc.? Toate marile
opere literare, artistice, toate monumentele, toate produsele acestei civilizaţii sunt rodul
unei profunde inspiraţii religioase.
Parcurgând părţile ilustre ale istoriei omenirii, în toate secolele si in orice nivel al
societăţii, religia a fost forţa centrala unificatoare a culturii; a asistat cultura, a păstrat legea
morală, a educat la înţelepciune. Religia este cheia istoriei. Nu putem cunoaşte, înţelege
structurile intime ale unei societăţi dacă nu cunoaştem bine religia sa. Religia stă deasupra
tuturor marilor literaturi ale lumii.
Voi încerca să expun, într-un mod general, în această lucrare, câteva dintre
aspectele ce le mai importante şi mai frumoase ale religiei islamice. Voi face o prezentare
generală a Islamului, a semnificaţiei acestui termen, a profetului Mohamed, a Coranului, a
celor cinci pilaştri ai religiei islamice, şi spre final voi expune pe scurt părerea Islamului
despre război.

1
 1. Islamul

Islamul este una dintre cele trei mari religii ale omenirii; beneficiază de peste un
miliard de adepţi şi a dat naştere unei civilizaţii prestigioase a cărei influenţă se exercită
asupra omului până în zilele noastre. Dar această religie este încă puţin cunoscută de
marele public din occident şi greu de înţeles în ciuda unei avalanşe de scrieri, de cercetări
şi studii. Islamul nu este doar mai puţin cunoscut, el constituie totodată subiectul a multiple
paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială.
Această religie cucereşte masele cele mai frustrate din punct de vedere economic,
cele mai limitate din punct de vedere intelectual, îi atrage şi îi fascinează pe cei mai
renumiţi gânditori şi filosofi şi face obiectul celor mau profunde cugetări şi celor mai
profunde analize ale lor.
Această religie care propovăduieşte supunerea şi „stăpânirea de sine”, are adepţi
care dau dovadă de nesupunere şi rebeliune.
Această religie care se bazează mai presus de orice pe credinţa intimă şi
implicarea personală, refuzând existenţa preoţilor, este resimţită ca o lege severă,
permanent în vigoare1.

2. Semnificaţia cuvântului islam

Termenul arab Islam înseamnă în mod simplu supunere şi derivă de la un cuvânt

care înseamnă pace. În ambientul religios, înseamnă supunerea totală în faţa voinţei lui
Dumnezeu şi astfel credinciosul este numit musulman.
Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a
iniţiat-o sau de epoca iniţierii. Islamul este adeziunea la pacea lui Dumnezeu propovăduită
de toţi trimişii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă într-un fel cu religia revelată sau cu
religia monoteistă, aceea a lui Noe a lui Abraham, al ui Moise şi în sfârşit a lui Mahomed2.

1
Cf. PHILIPPE GAUDIN, Marile religii, Orizonturi, Bucureşti 1995, 121-122.
2
Cf. Ibidem, 125.

2
 3. Profetul Mohamed

Mohamed s-a născut în oraşul Mecca în anul 570, într-o epocă în care
creştinismul nu era stabilit încă pe deplin în Europa. Deoarece tatăl său a murit înainte ca
el să se fi născut şi nu după mult timp rămânând şi fătă mamă, Mahomed a fost crescut de
un unchi care făcea parte din mult-stimatul trib Quraysh. Crescând a devenit cunoscut
pentru marea sa dragoste de adevăr, pentru generozitatea şi pentru sinceritatea sa, încât era
mereu consultat pentru abilitatea de a rezolva disputele. Istoricii îl descriu ca fiind un om
calm şi recules. Mahomed era o persoană profund religioasă şi detesta decăderea
obiceiurilor. Din când în când obişnuia să se retragă să mediteze în grota din Hira, un loc
lângă Mecca.
La vârsta de 40 de ani, pe când era in reculegere spirituală, Mahomed a primit de
la Dumnezeu prima revelaţie prin Arhanghelul Gabriel. În timpul acestei reculegeri s-a
convins că a primit de la înger misiunea profetica de a predica unicitatea lui Dumnezeu,
judecata care nu va întârzia şi obligaţia de a trăi în aşteptarea acestei judecăţi. În numele lui
Alah cel milos şi îndurător! Strigă în numele stăpânului tău care a creat omul dintr-un
cheag de sânge! Strigă! Căci stăpânul tău este cel nespus de darnic! Cel care a învăţat
cum să fie folosit condeiul, l-a învăţat pe om ceea ce nu ştia! (Coran, 95,1-5).
Acest gen de revelaţie, care a durat cam 23 de ani, este cunoscut ca fiind Coranul.
Recitând cuvintele pe care le auzise de la Gabriel şi predicând adevărul pe care Dumnezeu
i-l revelase, împreună cu un mic grup, care îl urma, au început sa suporte o serie de
persecuţii atât de dure încât Dumnezeu le-a poruncit să emigreze. După mai mulţi ani
profetul şi cei ce-l urmau s-au întors în oraşul unde, după ce au iertat pe cei ce-i
prigoniseră, au pus bazele Islamului3.
Cu Mahomed revelaţia s-a terminat; el încheie seria profeţilor. Judecata,
învierea, infernul şi paradisul sunt adevăruri de credinţă islamice identice cu cele creştine
sau, mai exact, preluate de creştinism4.

3
Cf. Storia delle religioni, III, sub îngrijirea lui MAURICE BRILLANT şi RENÈ AIGRAIN, Paoline, Roma 1960,
135.
4
CLAUDIU DUMEA, Religii, Biserici, secte privite din perspectivă catolică, Sapienţia, Iaşi 2002, 65.

3
 4. Coranul

Coranul este mărturia cuvintelor revelate de Dumnezeu profetului prin

Arhanghelul Gabriel. Memorat de Mohamed şi dictat ucenicilor săi; scrierea este
încredinţată scribilor care au verificat exactitatea pe când profetul era încă în viaţă. Nici un
cuvânt din cele ce compun 114 capitole nu a fost schimbat dea lungul secolelor, şi prin
urmare Coranul este unicul şi miraculosul text revelat lui Mohamed cu patrusprezece
secole în urmă. Coranul, ultimul cuvânt revelat de Dumnezeu, este izvorul principal al
credinţei si practicii religioase musulmane. Tratează orice argument în ceea ce priveşte
fiinţele umane: înţelepciune, doctrină, cult şi lege, dar tema centrală este raportul dintre
Dumnezeu şi creaturile sale. În acelaşi timp trasează strada pentru o societate dreaptă,
pentru un comportament corect al oamenilor şi pentru un bun sistem economic5.

Musulmanul crede profund că, Coranul este Cuvântul lui Dumnezeu, Stăpân
Absolut, Creator a tot ce este. Acest mesaj este trimis oamenilor pentru a-i
îndruma. Din această credinţă decurge principiul că numai Coranul este
deţinătorul adevărurilor absolute, repet singur, care determină drepturile unora
şi altora. Este singura referinţă de bună purtare, fiind deci pentru musulman
sursa unică a religiei, eticii şi dreptului.
Cu toate acestea , Coranul menţionează şi alte surse, cărora le acordă încredere.
Astfel, dreptul musulman, deşi este de origine coranică, îşi are rădăcinile şi în
multe alte surse umane şi naturale, cum ar fi Hadith, consensul Ummei,
tradiţiile locale, Binele însuşit de om şi efortul intelectual al legislatorului 6.

5. Cei cinci pilaştri ai Islamului

După doctrina sunnită religia islamică e fondată pe cinci pilaştri, care sunt
principalele acte referitoare la cult, adică profesiunea de credinţă, rugăciunea sau cultul,
pomana, pelerinajul şi postul. Problematica profesiunii de credinţă este aşa de complexă şi
bogată încât din ea se naşte ştiinţa teologică specială: kalam. Ceilalţi patru pilaştri au fost
cuprinşi într-unul singur: purificarea, actul preliminar al oricărei împliniri religioase7.

5
Cf. Storia delle religioni, III, sub îngrijirea lui MAURICE BRILLANT şi RENÈ AIGRAIN, Paoline, Roma 1960,
148.
6
PHILIPPE GAUDIN, op.cit., 203.
7
Cf. MARIO GOZZINI, ed. Vallecchi, Enciclopedia delle religioni, III, Firenze 1971, 1256.

4
 a) Credinţa
Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu iar Mohamed este profetul său.
Această profesiune de credinţă se numeşte shahada, o formula simplă pe care toţi
credincioşii o pronunţă.

Trebuie să ştim că în islam, pentru a te considera musulman, este de ajuns să

crezi pentru a fi şi nu există nici registru parohial, nici botez, nici circumcizie.
Spre Dumnezeu se cuvine să te îndrepţi în mod direct şi strict individual.
Numai Dumnezeu este martorul acestei convertiri. Declararea islamului sau
disimularea lui nu schimbă nimic, nu afectează autenticitatea sentimentului
religios. Dar pentru a sec alătura unui grup de credincioşi şi a trăi la nivel
social islamul, cel interesat trebuie să afirme aceasta prin viu grai, rostind cele
doua fraze de mai sus. Şi musulmanii sunt obligaţi să-l considere ca atare atâta
timp cât nu neagă nici unul din adevărurile islamului 8.

b) Rugăciunea

Conform unui hadit celebru: «rugăciunea este stâlpul principal al religiei, cel
care-l nesocoteşte, nesocoteşte întreaga religie». Aşa cum trupul se hrăneşte cu
alimente pentru a trăi şi a se menţine, intelectul se hrăneşte cu cunoaştere şi
ştiinţă pentru a se lumina şi a răspândi lumină, rugăciunea este hrana naturală a
sufletului. Ea este legătura dintre om şi originea sa, Dumnezeu. În rugăciune
găseşte credinciosul sensul vieţii şi reperele sale. Omul care se roagă este un
om senin, calm şi omenos9.

Salat este numele rugăciunilor obligatorii care se recită zilnic de cinci ori şi care
constituie legătura directă între Dumnezeu şi credincios. Nu există autorităţi ierarhice nici
preoţi în Islam şi prin urmare rugăciunea e condusă de o persoană care cunoaşte bine
Coranul, şi care este aleasă de congregaţie. Aceste cinci rugăciuni conţin versete din Coran
şi sunt recitate în limba arabă, limba revelaţiei, dar pot fi recitate si rugăciuni personale în
limba fiecărui credincios. Rugăciunile se recită la răsărit, la jumătatea zilei, la jumătatea
amiezii, la apusul soarelui şi când se întunecă, dând astfel ritm întregii zile. Chiar dacă este
de preferat ca rugăciunea să fie recitată într-o moschee, un musulman se poate ruga

8
PHILIPPE GAUDIN, op.cit., 188.
9
Ibidem, 189.

5
oriunde, pe câmp, la birou, în fabrică, la şcoală. Cine vizitează lumea arabă rămâne
impresionat de importanţa rugăciunilor în viaţa cotidiană a persoanelor10.

c) Pomana
Unul din principiile fundamentale ale Islamului este că toate lucrurile aparţin lui
Dumnezeu şi aşadar bogăţia a fost încredinţată fiinţei umane. Cuvântul Zakat înseamnă fie
purificare, fie creştere.
Zacat-ul este destinat oamenilor aflaţi la anaghie sau lipsiţi de mijloace, pentru
salvarea demnităţii lor. Coranul precizează într-un verset cele opt categorii care au dreptul
care au dreptul la această chetă colectivă. Într-adevăr, milosteniile trebuie să servesc
sărmanilor, nevoiaşilor, celor care le primesc, inimilor implicate, răscumpărării robilor,
datornicilor, drumului Domnului şi fiilor drumului (Cor, 60,9)11.
Bogăţiile sunt purificate, punând o parte din ele pentru cei nevoiaşi şi, aşa cum se
întâmplă cu o plantă, această tăietură permite o nouă creştere. Orice musulman îşi
calculează propriul zakat individual. Ia din bunurile lor o milostenie, pentru ca ea să-i
purifice (Cor, 103,9). În general, acesta reprezintă plătirea anual a 2,5% din propriul
capital. O persoană pioasă poate da ceea ce doreşte ca şi sadaqa, şi de preferat în mod
rezervat. Deşi acest termen poate fi tradus cu: caritate voluntară, el are un înţeles mult mai
profund. Profetul a spus: chiar şi să primeşti pe fratele tău cu un surâs este un gest de
iubire. Caritatea este datoria oricărui musulman. A fost întrebat ce poate face o persoana
cere nu posedă nimic. Profetul a răspuns: trebuie să lucreze cu propriile mâini spre
propriul beneficiu iar apoi să dea ceva de pomană din câştigul său. Însoţitorii l-au întrebat:
şi dacă acesta nu poate lucra? Profetul a spus: trebuie să-i ajute pe săraci şi pe cei
nevoiaşi. Ei l-au întrebat din nou: şi dacă nu poate face nici măcar asta? Profetul a spus:
trebuie să îndemne pe alţii să facă binele. Ei i-au spus: şi dacă omite să facă chiar şi asta?
Profetul a spus: trebuie sa se ferească de a se comporta incorect. Şi acesta este un gest de
iubire12.
d) Postul
10
Cf. Storia delle religioni, III, sub îngrijirea lui MAURICE BRILLANT şi RENÈ AIGRAIN, Paoline, Roma 1960,
174.
11
PHILIPPE GAUDIN, op.cit.,194-195.
12
Cf. MARIO GOZZINI, op.cit., 1259-1260.

6
 În fiecare an, în timpul lunii de Ramadan, musulmanii postesc de la răsărit până
la apus, abţinându-se de la hrană, băutură şi raporturi sexuale. Bolnavii, bătrânii, cei ce
călătoresc, femeile însărcinate sau cele care alăptează, au permisiunea să întrerupă postul,
urmărind mai apoi ca în cursul anului să postească tot atâtea zile câte nu au postit în timpul
Ramadanului. Persoanele care sunt în imposibilitatea de a posti trebuie să ofere hrană celor
nevoiaşi atâtea zile cât ar fi trebuit să postească. Copiii încep să postească şi să recite
rugăciuni de la vârsta pubertăţii, chiar dacă mulţi dintre ei încep deja înainte. Postul, chiar
dacă este sănătos, este văzut în principal ca o metodă de autopurificare. Cel ce posteşte este
în sintonie cu toţi cei care postesc şi în acelaşi timp creşte spiritual13.
Postul nu a fost inventat odată cu religia islamică deoarece el exista deja în
religiile anterioare. Postul impus de religia islamica are o anumită specificitate. El aste aşa
cum am zis abţinerea de la hrană, băutură şi raporturi sexuale. Postul este un exerciţiu al
voinţei care caută ca prin abţinerea de la necesităţile cele mai permise să ajungă la o
întărire a controlului şi a stăpânirii de sine. Întrucât nu este nimic mai natural ca a bea şi a
mânca, prin această abstinenţă făcută din supunere faţă de Dumnezeu şi din respect pentru
propria persoană şi faţă de propriile legăminte se urmăreşte trecerea de la abţinerea de la
lucrurile permise la o abţinere mai uşoară de la lucrurile nepermise cum ar fi: corupţia,
furtul etc.
Prin post se experimentează pe propriul trup suferinţa privaţiunii şi durerea
produsă de foame, iar acestea dezvoltă sensibilitatea faţă de cei nevoiaşi şi în acelaşi timp
devii părtaş la suferinţele lor14.

e) Pelerinajul
Pelerinajul anual la Mecca este o datorie pentru toţi cei care pot să o îndeplinească
fie din punct de vedere al sănătăţii, fie din punct de vedere financiar. Circa două milioane
de credincioşi, provenind din orice parte a lumii, merg în fiecare an la Mecca, iar aceasta,
printre altele, este o ocazie unică de întâlnire între indivizi de diferite naţionalităţi. Deşi
Mecca e mereu plină de vizitatori, pelerinajul anual începe cu a douăsprezecea lună a
anului islamic, (care este lunar nu solar şi cade uneori vara, iar alteori iarna). Pelerinii
13
Cf. Ibidem, 1261-1262.
14
Cf. PHILIPPE GAUDIN, op.cit., 200-201.

7
îmbracă haine speciale: îmbrăcăminte simplă care fac să dispară orice diferenţă socială
şi culturală, pentru că toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Ritul Hajj care îşi are originea
de la Abraham, presupune înconjurul Ka’ba-lei şi parcurgerea de şapte ori a traseului dintre
Safa şi Marwa, aşa cum a făcut Agar, soţia lui Abraham, pe când era în căutare de apă
pentru fiul său Ismael. Apoi pelerinii se adună şi se unesc în rugăciune pentru a implora
iertarea divină, lucru care este văzut ca o anticipare a judecăţii universale. Cu secole în
urma ritul Hajj era greu de celebrat, insă astăzi Arabia Saudită pune la dispoziţie o serie de
mijloace de transport confortabile. La sfârşitul pelerinajului are loc o festivitate – Eid al-
Adha – care se celebrează cu rugăciuni şi schimburi de daruri în sânul diferitelor
comunităţi musulmane. Acest gest împreună cu Eid al-Fitr, ziua în care se sărbătoreşte
sfârşitul Ramadanului, sunt cele mai importante sărbători din calendarul musulman15.

6. Părerea Islamului despre război

Ca şi creştinismul, permite luptele pentru apărarea personală, pentru apărarea

religiei sau pentru apărarea celor ce au fost alungaţi cu violenţă din casele lor. Sunt
prevăzute anumite reguli foarte rigide care interzic înarmarea civililor, distrugerea
recoltelor, arborilor sau animalelor. După musulmani, nedreptatea va triumfa într-o lume în
care nu ar fi oameni pregătiţi sa-şi dea viaţa pentru o cauză dreaptă16.

Coranul spune: Combateţi pentru cauza lui Dumnezeu împotriva celor ce vă

combat, dar nu exageraţi, pentru ca Dumnezeu nu iubeşte pe cei ce exagerează (2,190).
Dar dacă duşmanul înclină spre pace şi tu să înclini spre pace. Şi încrede-te în Dumnezeu
că El este unul, care ascultă şi cunoaşte toate (2, 256).

Concluzie

Religia islamică cuprinde mult mai multe aspecte şi probleme. Am încercat în

aceste câteva pagini să expun, pe larg, câteva dintre aspectele cele mai importante ale

15
Cf. Storia delle religioni, III, sub îngrijirea lui MAURICE BRILLANT şi RENÈ AIGRAIN, Paoline, Roma 1960,
180.
16
Cf. JEAN DELUMEAU, Religiile lumii, Humanitas, Bucureşti 1996, 328.

8
acestei religii. Islamul nu se potriveşte unei lecturi simple mai mult decât alte religii. De
asemenea, ţinând cont de religiozitatea lor, nu trebuie sa credem ca că nu au loc rivalităţi
locale aşa cum se întâmplă în celelalte religii. Au loc controverse legate de limitele lor, de
legitimitatea şi codurile lor.
Islamul este şi rămâne o religie fascinantă atât pentru legile ei, pentru
religiozitatea membrilor ei, cât şi pentru asemănările pe care le are cu religia creştină.

BIBLIOGRAFIE

9
DELUMEAU JEAN, Religiile lumii, Humanitas, Bucureşti 1996.

DUMEA CLAUDIU, Religii, Biserici, secte privite din perspectivă catolică,

Sapientia, Iaşi 2002.

GAUDIN PHILIPPE, Marile religii, Orizonturi, Bucureşti 1995.

GOZZINI MARIO, ed. Vallecchi, Enciclopedia delle religioni, III, Firenze 1971.

Storia delle religioni, III, sub îngrijirea lui MAURICE BRILLANT şi RENÈ AIGRAIN,

Paoline, Roma 1960.

10