PARTEA ÎNTÎI.

FILOZOFIA CUNOAŞTERII
CAPITOLUL II . PROBLEMA CUNOAŞTERII. SCEPTICISMUL

INTRODUCERE. Filozofia după originea numelui,atribuit de Pitagora, este

iubirea de înţelepciune. Ea se poate defini ca „Ştiinţă a tuturor lucrurilor după ultimele lor
cauze cunoscute prin lumina naturală a raţiunii”. Filozofia este deci ocunoaştere a tuturor
lucrurilor. Filozofia ne învaţă cum să ne perfecţionăm raţiunea, cum să ne perfecţionăm
natura. Filozoofia s-a născut atunci când primul om a început să raţioneze. Filozofia este în
mod natural iubire şi cercetare a adevărului.
ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERII
Prima problema a filozofiei, a carei solutie condiţionează toate celelalte
probleme, este problema gnoseologiei sau problema cunoasterii.
Oamenii in adeziunile lor la ceea ce cred ei ca este adevărul, se inseala: exista
iluzii ale simturilor, erori ale intelectului. Si atunci apare întrebarea: Putem noi cunoaşte
adevărul?Îl putem cunoaste cu certitudine? Cu o certitudine justificată din punct de vedere
filozofic în fata oricărei critici?

NOŢUNI PRELIMINARE Adevărul logic, după modelul comun de

înţelegere, este acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut; contrastul dintre ele este eroarea.
Numim adevărată acea propoziţie care este conformă cu realitatea, şi falsă pe cea care nu
este conformă cu realitatea. În faţa adevărului gîndirea se poate afla în diferite stări: non-
ştiinţa, dubiul, opinia, şi certitudinea.
.
SCEPTICISMUL. Scepticii au fost numiţi mai întîi cei care nu negau că
omul poate ajunge la adevăr, dar spuneau că acesta nu a fost găsit de nimeni încă, de unde
şi misiunea lor de a-l căuta. Mai târziu, s-au numit sceptici cei care afirmau că adevărul
este inaccesibil. Scepticismul universal ,este: imposibil ca fapt, absurd ca doctrină,
dezastros in consecinţe. Scepticismul parţial, limitează posibilitatea omului de a cunoaşte
adevărul.
 ARGUMENTELE SCEPTICILOR
1. Istoria ne arată o neînţelegere între filozofi. Deci nu putem fi siguri de nimic.
2. Potenţele cognoscibile pot fi greşite, limitate; deci mă asigură că ele nu greşesc.
3. Se obiectează iluziile simţurilor.
4. Dacă am avea alte simţuri am percepe lucrurile în mod diferit.
S-a demonstrat că a te îndoi de toate este imposibil. Măcar un adevăr îl putem cunoaşte şi îl
cunoaştem de fapt. Vom vedea, până unde poate ajunge capacitatea noastră de a cunoaşte
ceea ce este adevărat, şi caracterul absolut al adevărului.

CAPITOLUL VI. REALISMUL SCOLASTIC

Materialismul ateu, este o doctrină cu valoare filozofică scăzută, dar cu
importanţă practică deosebită deoarece se află la baza sistemului propus de comunism.
Spiritualismul creştin, care porneşte de la o exigenţă realistă, de la o altă
exigenţă metafizică şi, în afară de acestea, de la o altă exigenţă morală şi religioasă, are
caracteristici importante ca: afirmarea spiritului şi valorilor sale, efortul de pătrundere în
profunzimea spiritului, recunoaşterea limitării acestui spirit, care postulează in Absolut
care este Dumnezeu; deci o viziune creştină despre Dumnezeu şi despre raporturile omului
cu Dumnezeu, care se concretizează în normele morale, ceea ce justifică numele de creştin
dat acestui spiritualism.
Realismul scolastic. Filozofia scolastică afirmă spunând că mintea noastră
are capacitatea de a cunoaşte cu certitudine adevărul.
A. O adevărată demonstraţie nu este nici posibilă nici necesară.
B. Reflecţia ne arată că natura cunoaşterii noastre este de a ajunge la realitatea
obiectivă pentru a se comforma ei; deci suntem capabili de a cunoaşte, cu
certitudine adevărul absolut.
1.Natura cunoaşterii noastre este de a ajunge la realitatea obiectivă.
2.Natura cunoaşterii noastre este de a se comforma realităţii obiective.
3.Suntem capabili, deci, să cunoaştem cu certitudine adevărul absolut.
Astfel noi putem cunoaşte adevărul, îl putem cunoaşte cu certitudine, cu o
certitudine legitimă din punct de vedere filozofic.
 PARTEA A DOUA. FILOZOFIA EXISTENŢEI
CAPITOLUL VIII. CONCEPTUL DE EXISTENŢĂ

CONCEPTUL DE EXISTENŢĂ sau ENS- ceea ce există, este primul care

apare în mintea omului şi de aceea îl posedă orice om. Noţiunea de existenţă este supremă,
nu are nimic deasupra ei şi nu e posibilă o adevărată explicare a sa. Conceptul de existenţă
este cel dintâi şi cel mai simplu concept prin care le explicăm pe celelalte mai complexe.
Acesta face parte din conceptul universal care se potriveşte tuturor lucrurilor. Dumnezeu şi
lumea, plantele, animalele, omul, etc. Datorită acestui caracter de universalitate, în
filozofia tradiţională, existenţa este numită transcedentală.

TRANSCENDENŢA EXISTENŢEI. În filozofia tradiţională existenţa este

transcendentă deoarece în afară de existenţă există nefiinţa adică nimic.În filozofia
modernă transcendent se numeşte ceea ce trece dincolo de experienţa noastră: Dumnezeu şi
spiritul.
. PROBLEMA EXISTENŢEI. Care este natura lucrurilor? Aici avem
răspunsuri ala mai multor filozofi: Thales din Milet susţine că apa este principiul tuturor
lucrurilor, Anaximene susţine aerul, Anaximandru susţine că ceva nedeterminat. Pitagoricii
au spus că numărul este principiul tuturor lucrurilor, însă Parmenide ajunge la o concepţie
filozofică care demonstrează că lucrurile au o unitate mai profundă în existenţă: apa există,
aerul există, pământul există, totul există: deci existenţa este principiul tuturor lucrurilor.

ANALOGIA EXISTENŢEI. Existenţa este analogă, adică nici cu totul egală

nici cu totul diferită, dar într-un mod oarecare la fel; o asemănare care nu este pur
extrinsecă, ci intrisecă lucrurilor şi ţine de natura lor intimă: toate sunt existenţe, dar ele
diferă în însăşi noţiunea de existenţă, deoarece existenţă nu este omogenă şi simplă din
punct de vedere structural, ci complexă.
 CAPITOLUL XII. CATEGORIILE EXISTENŢEI

Fiinţele care există oricare-ar fi natura lor determinată fie există în sine şi sunt
substanţe, fie există într-un obiectale cărui modificări sunt numite accidente.

SUBSTANŢA. Deşi din punct de vedere etimologic numele de substanţă

înseamnă ceea ce stă dedesupt, nota sa caracteristică şi esenţială este aceea de a exista în
sine şi pentru sine.
Apare întrebarea dacă sufletul este substanţă sau accident, (din moment ce nu
există în sine ci în trup). Răspundem că sufletul şi trupul nu sunt două lucruri ci douăpărţi
ale unui singurlucru, care este omul.

NATURA. Substanţa este numită natură în măsura în care este un principiu al

activităţii; orice substanţă de fapt este activă.

INDIVIDUL. Substanţa poate fi: universală (om, trandafir, etc.), şi singulară

(Petru, acest trandafir, etc.). Substanţa universală există numai în minte; în realitate totul
este singular şi individual.

ACCIDENT. Prin accident se înţelege acea realitate care modifică substanţa

fără a-i schimba esenţa, cum este ştiinţa pentru om, căldura pentru apă, etc. Este posibil ca
accidentul să-şi păstreze propria existenţă separată de substanţă. Ştim că în Euharistie
întreaga substanţă a pâinii şi a vinului se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului nostru
Isus Cristos, în timp ce rămân speciile euharistice, adică accidentele pâinii şi ale vinului.
 PARTEA A TREIA. REALITATEA MATERIALĂ
CAPITOLUL XIII. NATURA CORPURILOR

PROBLEMELE REALITĂŢII MATERIALE. Există două probleme

principale: una referitoare la natura corpurilor şi alta referitoare la cantitatea şi calităţilele
lor precum şi probleme legate de spaţiu şi timp despre care vom vorbi în capitolul următor.

PROBLEMA FILOZOFICĂ. În problema constituirii corpurilor filozofia

tradiţională răspunde prin doctrina hilemorfismului. Conform acestei doctrine, propusă de
Aristotel, orice corp, chiar şi cel mai elementar, este constituit dintr-un dublu principiu:.
Principiul potenţial, numit materie primă pentru a-l deosebi de materia în sens obişnuit.
Principiul actual se numeşte formă substanţială îl deosebeşte de alte lucruri.

DOVEZILE HILEMORFISMULUI. ARGUMENTE:

1.Orice corp material trebuie să fie constituit dintr-un dublu principiu, potenţial şi actual
2.Observarea corpurilor materiale care ne apar fiind dotate cu etindere şi pasivitate, de
asemenea cu unitate şi activitate.
3.Argumentul principal apare la transformarea unui corp radioactiv în altul de o specie
diferită. În reacţia chimică ceva rămâne neschimbat şi este ceea ce numim materie primă.
Cu privire la problema dificilă şi obscură a constituţiei corpurilor este necesar
să fie înţelese corect cele două principii constitutive afirmate de hilemorfism.

CAPITOLUL XIV. CANTITATE ŞI CALITATE, SPAŢIU ŞI TIMP

CANTITATEA este proprietatea corpurilor prin care acestea sunt extinse.Din

punct de vedere filozofic cantitatea este un accident distinct în mod real de substanţa
corporală. Cantitatea nu poate să existe în mod natural fără substanţă. În mod miraculos ea
poate; şi luăm din nou exemplul pâinii şi vinului care se transformă în Trupul şi Sângele
Domnului nostru Isus Cristos.
 LOCUL. Din cauza cantităţii lor corpurile se află într-un anumit loc, în timp ce
spiretele care, nu au cantitate, există dar nu se află într-un anumit loc. Prin locul unui corp
se înţelege un alt corp în care primul este continut: masa e în cameră.

SPAŢIUL. Din cauza cantităţii lor corpurile ocupă unspaţiu care este
extinderea conţinutăîn loc, şi ocupată de corpul conţinut.

CALITĂŢILE SENSIBILE. Calitatea este o modificare accidentală a

substanţei legată de forma sa substanţială. Distingerea calităţii de substanţă apare din faptul
că o substanţă rămânând esenţial aceeaşi poate să-şi schimbe calităţile.

MIŞCAREA este orice mutaţie sau trecere de la un mod de a fi la un altul.

Mişcarea substanţelor corporale poate fi: calitativă, cantitativă şi locală.

TIMPUL este măsura mişcării sau, cum spune Aristotel, numărul mişcării
după un întâi şi un apoi adică după o succesiune de momente. Timpul este real ca mişcarea.

TIMP, EV, VEŢNICIE. Deosebit de timp ev-ul este durata existenţelor

imuiabile din punct de vedere substanţial şi supuse numai la mutaţii accidentale instantanee
cum sunt îngerii.

VEŞNICIA este durata existenţei absolut imuiabile, atât din punct de vedere
substanţial cât şi accidental, care nu poate avea nici început nici sfârşit nici întâi nici apoi.

RELATIVITATE ŞI RELATIVISM. Spaţiul despre care am vorbit pe scurt

sunt două realităţi distincte dar nu separate; nimic nu împiedică să fie considerate împreună
într-o unitate de spaţiu şi timp şi să se poată vorbi de un spaţiu în patru dimensiuni unind
cele trei dimensiuni permanente proprii spaţiului cu cea de-a patra dimensiune fluidă care
este timpul.
 PARTEA A PATRA. FIINŢELE VII ŞI OMUL
CAPITOLUL XV. VIAŢA ŞI PRINCIPIUL VITAL

CE ESTE VIAŢA? Fiinţe vii sunt acelea şi numai acelea care se mişcă.

EXISTENŢA ÎN PRINCIPIUL VITAL.

1. Dovada ştiinţifică. Ştiiţa constată faptul că nu se obţine o vieţuitoare dintr-o
materie anorganică. S-a constatat în urma experienţelor că în fiinţele vii, în afară de
elementele şi forţele fizico-chimice, există un principiu vital. Pentru a se realiza un corp
viu nu sunt suficiente elementele care compun o substanţă vie; este nevoie de un principiu,
un suflu, un impuls superior care este principiul vital.
2. Dovada filozofică. Filozofia ne demonstrează imposibilitatea de a obţine
viaţa numai prin forţele fizico-chimice. Viul reprezintă o combinaţie care nu este conţinută
în numărul celor posibile numai prin forţe fizico-chimice.
1. Acţiunile fiinţelor vii sunt superioare celor ale materiei anorganice.
2. În activitatea viului există o autoteologie şi o subordonare a părţilor
faţă de tot, fapt care necesită un principiu superior materiei.
Observăm:
a.construirea organismului se dezvoltă dintr-o celulă prin evoluţie internă.
b. activitatea organismului format este o armonie şi o subordonare
admirabilă în împărţirea lucrului.
c.activitatea organismului se modifică în cazuri extraordinare.
3. Legile care reglementează lumea vie sunt diferite şi nu de puţine ori
opuse celor din lumea inanimată.

3. Originea vieţii. Referitor la originea vieţii pe pământ este posibil ca ea să fi

avut loc printr-o intervenţie specială directă a lui Dumnezeu sau printr-o intervenţie
indirectă a sa.
 CAPITOLUL XXI. ORIGINEA SUFLETULUI ŞI UNIREA SA CU TRUPUL

ORIGINEA SUFLETULUI UMAN. Sufletul uman nu poate fi produsul

evoluţiei sufletului material al animalului, nici nu este rodul unei geneze materiale aşa cum
este sufletul plantei sau al animalului, deci trebuie să se nască într-un alt mod.
Au fost propuse diferite sisteme:
1.Emantismul panteist, care afirmă că sufletul nostru este o parte din
Dumnezeu, un fragment al divinităţii.
2.Traducţionismul, afirmă că sufletul uman se naşte dintr-un germen spiritual
care se desprinde din sufletul părinţilor.
Amândouă doctrinele sunt false: prima contrazice atributele lui Dumnezeu, a
doua contrazice natura sufletului spiritual.
3.Creaţionismul, reprezintă unica explicaţie necesară. El afirmă că sufletul
fiecărui om este creat în mod imediat de Dumnezeu, în chiar momentul în care e insulfat şi
unit cu trupul pentru a constitui împreună cu acesta un nou individ uman.

UNIREA SUFLETULUI CU TRUPUL. Considerăm adevărată soluţia

scolasticăla care vom ajunge prin intermediul a trei afirmaţii:
1.Sufletul spiritual se uneşte în mod imediat cu trupul.
2.Sufletul nu se uneşte cu trupul în mod accidental.
3.Sufletul se uneşte în mod substanţial cu trupul.
a.Sufletul formează împreună cu trupul o singură persoană.
b.Sufletul formează împreuună cu trupul o singură natură.
4.Soluţia. sufletul şi trupul sunt două substanţe, dar incomplete, destinate să se
unească şi să se completeze reciproc, să formeze împreună o singură fiinţă.

LOCUL SUFLETULUI. Sufletul se află în toate şi în fiecare dintre

părţile trupului; toate sunt însufleţite de suflet, în toate el trebuie să fie prezent.
 Desigur, nu în fiecare parte a trupului îşi exercită sufletul întreaga putere, dar cu ochii
vede, cu urechile el aude, cu papilele gustative simte gustul şi aşa mai departe.
PARTEA A CINCEA. DUMNEZEU
CAPITOLUL XXV. EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

DOVADA FIZICĂ. Argumentul poate fi expus pe scurt astfel: În natură există

o ordine teologică minunată. Deci există în mod necesar o inteligenţă ordonatoare supremă.
Dar această inteligenţă ordonatoare trebuie să fie şi creatoare a universului. Deci există
Dumnezeu creator şi ordonator al universului.

ORDINEA COSMICĂ
a. regnul vegetal. O sămânţă mică are o ordine minunată în structura sa.
b. regnul animal. Structura organismului, diferitele organe şi adaptabilitatea lor,
instinctele, toate acţionează cu siguranţă, precizie, şi perfecţiune.
c. omul. Totul se întâmplă ca şi cum fiecare organ ar cunoaşte necesităţile prezente şi
viitoare ale întregului şi s-ar modifica conform acestora.
d. pământul. Poziţia faţă de soare, mişcarea dublă: de rotaţie, şi de revoluţie, etc. sunt
într-o ordine perfectă.
e. universul. Aristotel spunea: „În univers totul este supus unei ordini determinate”.

ARGUMENTUL. În univers există o ordine evidentă a mijloacelor:

a. Ordonarea mijloacelor de atingere a scopului aparţine numai intelectului.
b. Această inteligenţă ordonatoare nu se află în univers şi este inteligenţa unei
Existenţe spirituale distincte în univers.
c. Trebuie să conchidem că ordonatorul suprem al lumii este şi creatorul
universului: este Dumnezeu. Aşadar există Dumnezeu creator şi ordonator
al universului.
La această concluzie au ajuns toţi marii oameni de ştiinţă care ştiu să privească
în faţă adevărul fără prejudecăţi. Newton spunea: „ Astronomia găseşte la fiecare pas urma
acţiunii lui Dumnezeu”.
 CAPITOLUL XXVII. NATURA LUI DUMNEZEU

În mod direct nu putem cunoaşte natura lui Dumnezeu, dar indirect putem
cunoaşte ceva prin aceleaşi creaturi care ne-au revelat existenţa. Pornind de la creaturi la
Creator, pe cele trei căi indicate de sfântul Toma, putem avea, nu un concept propriu şi
perfect al naturii lui Dumnnezeu, ci un concept imperfect şi analog.
a. pe calea cauzalităţii. În Dumnezeu, cauza primă, trebuie să fie toate
perfecţiunile creaturilor.
b. pe calea îndepărtării. Perfecţiunile din creaturi trebuie să se găsească în
Dumnezeu fără imperfecţiunile cu care perfecţiunile se amestecă în creaturi.
c. pe calea superiorităţii. În Dumnezeu există fiinţa, viaţa, bunătatea, etc. dar
fără nici o imperfecţiune, şi într-un grad infinit.

NATURA LUI DUMNEZEU. Dumnezeu este, înainte de toate, Fiinţa

subzistentă, Fiinţa infinită, şi cea mai perfectă; acesta este conţinutul intim al naturii sale
prin care se deosebeşte în mod infinit de toate lucrurile create.

VIAŢA LUI DUMNEZEU. Viaţa lui Dumnezeu, cel mai pur spirit, este cea
proprie unei fiinţe spirituale, care înseamnă a înţelege şi a voi, a cunoaşte şi a iubi. Viaţa
divină este atât de perfectă încât, cunoscându-se pe sine, dă naştere la o Idee sau la un Verb
subzistent în însăşi natura divină, şi iubindu-se pe sine, emană o iubire pură.
OPERA LUI DUMNEZEU este rodul cunoaşterii şi al iubirii lui Dumnezeu.
Omul şi întreg universul sunt opera lui Dumnezeu.

DUMNEZEU ŞI PROBLEMA RĂULUI. Răul fizic se datorează esenţei

finite a lucrurilor. Deci poate fi admis de Dumnezeu aşa cum poate fi admisă durerea fizică
ce însoţeşte răul fizic. Păcatul sau răul moral este efectul voinţei deficiente; nu este voit de
Dumnezeu ci numai permis.
DUREREA dezleagă pe om de lucrurile pământeşti şi-l apropie de cele
veşnice; durerea înseamnă ispăşire; durerea sfinţeşte deoarece prin încercarea durerii omul
merită acea fericire pe care Dumnezeu vrea să i-o dea ca răsplată. Astfel Dumnezeu nu
tulbură niciodată bucuria fiilor săi decât pentru a le pregăti una mai sigură şi mai mare.
PARTEA A ŞASEA. FILOZOFIA ACŢIUNII
CAPITOLUL XXVIII. VIAŢA MORALĂ

FILOZOFIA MORALĂ SAU ETICA este acea parte a filozofiei care

studiază acţiunile omului.

SCOPUL OMULUI este cunoaşterea deplină a adevărului şi iubirea deplină a

bunătăţii; şi cum Dumnezeu este adevărul infinit şi bunătatea infinită, în mod natural omul
tinde spre Dumnezeu scopul său ultim.

MORALITATEA ACTELOR. Omul tinde spre scopul său în mod conştient

şi liber; în această conştienţă şi libertate consistă moralitatea actelor umane. Actul uman
este un act ce provine de la om printr-o determinare liberă. Moralitatea actului este
proporţională cu gradul de cunoaştere şi libertate de care se bucură subiectul. În
cunoaşterea şi libertatea actelor, omul poate avea limitări care provin din patimi. Patimile
sunt energii senzitive care se află în noi şi care se trezesc în mod spontan pentru a înţelege
un bine senzitiv, care ne place , sau un rău senzitiv care nu ne place. Putem face ca
patimile în loc să fie un pericol constant al vieţii superioare să devină un ajutor preţios.

NORMA MORALITĂŢII este însăşi natura umană. Constituie bunătatea sau

răutatea actului ceea ce este conformitatea sau nonconformitatea sa cu natura umană. La
bunătatea şi răutatea actelor contribuie şi scopul şi circumstanţele.

OBLIGAŢIA MORALĂ este aceea simţită de om când caută să facă binele şi

să evite răul. Autoritatea superioară omului care este Dumnezeu vrea ca omul, făcând
binele şi evitând răul, să-şi ajungă scopul şi fericirea.
Păcatul sau vina pe care omul le comite atunci când face răul, consistă în
această neascultare faţă de voinţa divină, manifestată în natura umană. În afară de
impedimentul pus în dobândirea scopului său păcatul îl face pe om pasibil de o pedeapsă,
care să repare ordinea săvârşită.
CAPITOLUL XXX. MORALA SPECIALĂ

MORALA INDIVIDUALĂ. Legea iubirii trebuie să reglementeze relaţiile

dintre noi. Avem datoria de a conserva viaţa pentru că noi nefiind stăpânii vieţii noastre
trebuie să o folosim conform voinţei Aceluia de la care am primit-o; de aici caracterul ilicit
al sinuciderii.
Iubirea reciprocă cere sinceritate fapt pentru care este ilicită minciuna.

SOCIETATEA DOMESTICĂ SAU FAMILIA. Familia este prima celulă a

vieţii sociale. Ea este necesară pentru conservarea neamului omenesc şi este îndeosebi utilă
pentru perfecţionarea fiecărui individ în parte.

SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ este o societate mai amplă, fie la nivel

continental, fie chiar la nivel mondial. Organizaţiile din zilele noastre sunt încă tentative
slabe şi imperfecte dar care răspund unei adevărate necesităţi naturale.Este important ca
structurile acestor organizaţii să fie bazate pe normele moralei şi ale dreptului natural
valabil şi în domeniul internaţional.
Numai victoria forţei morale asupra forţei armate folosită uneori pentru
soluţionarea problemelor internaţionale, poate să asigure pacea şi bunăstarea popoarelor.

MORALA ŞI RELIGIA. Ansamblul raporturilor dintre om şi Dumnezeu

constituie religia care face parte din morală; este o parte importantă a ei, deoarece
Dumnezeu este fundamentul obligaţiei morale şi de aceea o morală fără Dumnezeu şi fără
religie este o morală fără fundament.
Religia presupune din partea omului recunoaşterea supremaţiei lui Dumnezeu şi
dependenţa sa totala de El
Religia adevărată a fost revelată de Isus Cristos, Omul Dumnezeu, şi aceasta
este religia creştină.