Dogmatică

Controverse și erezii privitoare la Sfânta Treime (I)

Pînă în secolul al IV-lea, învățătura despre Sfânta Treime a fost în centrul discuţiilor teologice. În
aceste dispute au fost folosite nu numai, diferite metode de exegeză biblică şi termeni teologici cu
variate sensuri, ci şi argumente logice şi speculaţii filosofice luate din sistemele timpului. În general,
teologia creştină a fost confruntată cu următoarele probleme: Ce proprietate distinge pe Fiul de Tatăl?
În ce sens Fiul este ; Dumnezeu și egal cu Tatăl? Ce determină distincţiile dintre cele trei Persoane?

De aici au apărut câteva tendinţele principale antitrinitare:

(a) tendinţele «monarhianiste», care atribuiau numai celui «nenăscut», Tatălui dumnezeirea, în
timp ce naşterea Fiului din Tatăl este secundară;
(b) tendinţe «subordinaţianiste», care învăţau că Fiul este o fi inţă mai mică decît Tatăl, deci
inferioară şi inegală, deşi co-etern (origeniştii susţineau, în acelaşi timp, eternitatea Fiului şi
subordonarea Acestuia faţă de Tatăl).
(c) tendinţe, modaliste, după care există o «trinitate» numai pentru revelaţia în exterior a lui
Dumnezeu, dar nu ca subzistenţă individuală sau existenţă ipostatică.
Dat fiind faptul că aceste tendinţe exclusive încălcau principiile fundamentale ale credinţei
creştine, Biserica a intervenit pentru a face cunos cută poziţia ortodoxă. În principiu, Biserica creştină
în totalitatea ei n-a admis nici să fie împărţită fiinţa lui Dumnezeu şi nici ca, o parte a Treimii să fie
numită «creatură». Trebuie să mărturisim un Dumnezeu unic şi cele Trei Persoane libere, pe fiecare cu
proprietatea Sa ipostatică.

Aceste poziţii şi erezii antitrinitare nu pot fi descrise în mod sintetic. Sinodul Ecumenic din 381
menţionează pe cele mai importante, şi face anumite deosebiri în ce priveşte atitudinea canonică a
Ortodoxiei. Părinţii capadocieni considerau că la originea acestor de vieri teologice există două
influenţe: critica creştinismului formulată de teologia iudaică, un fel de monarhianism reduc ţionist, și
de poliarhia elenistă, care sugera existenţa a trei principii primordiale. După cum se ştie, teologia
iudaică nu recunoaşte că Fiul este născut din Tatăl, din eternitate, și nu-l recunoaște pe Iisus drept Fiu
al lui Dumnezeu.

a) M o n a r h i a n i s m . Cum se afirmă deodată «monarhia» Tatălui, care este principiul unităţii lui
Dumnezeu, fără a se nega existenţa ipostaselor, şi Trinitatea lui Dumnezeu, fără a introduce
«multiplicări» în fiinţa Sa necompusă, simplă? Erezia cunoscută ca «monarhianism» a pornit de la
intenţia de a combate teza celor care susţineau «multiplicitatea» eonilor (ebioniţii) şi dualismul teist
(Marcion), numiţi şi alogoi, deoarece respingeau învăţătura despre Logos exprimată în Evanghelia după
Ioan (evanghelie scrisă, după aceştia, de Cerinthus), doctrina Logosului fiind la baza tuturor
speculaţiilor gnostice în general;

Teza principală a monarhianismului este aceea că dumnezeirea lui Hristos nu poate fi echivalată în
nici o formă cu cea a Tatălui, deoarece acest fapt ar distruge monarhia, principiul unită ţii lui
Dumnezeu. Trinitatea divină este astfel respinsă. Există mai multe variante ale acestei teze:

 monarhianismul dinamic (dynamis = putere), după care Cuvîntul este o simplă putere, forţă
divină care emană de la Tatăl, dar nu este Dumnezeu în suşi. Fiul nu este o persoană care
subzistă împreună cu Tatăl. Theodot este condamnat de Biserica din Roma, în 195, pentru că
refuză să atribuie lui Hristos numele de Dumnezeu. La fel şi urmaşul său, Artemon;
  monarhianismul modalist. Modalismul apare în Asia Mică şi se dezvoltă la Roma; acesta este
propagat de Praxeas, către 190, apoi de Noet de Smyrna şi de Sabelie. Această variantă este
opusă radical ideii de Trinitate, identificînd pe Hristos cu Ta tăl. Iisus Hristos este
Dumnezeu, dar Hristos e Tatăl însuşi. Cele trei ipostase reprezintă «moduri» în care
Dumnezeu apare în exterior.

Pavel de Samosata a sistematizat erezia cunoscută sub numele de monarhianism. Mare teolog şi
om politic, devenit episcop de Antiohia în 260, combătut de origeniştii din Alexandria, el neagă
subzistenţa personală a Cuvîntului lui Dumnezeu, acesta fiind doar putere a Tatălui, singura persoană
divină, principiul unic (monarhia) al fiinţei divine. Sinodul Ecumenic de la Niceea (325) numeşte pe
adepţii lui Pavel «paulinişti», cărora le impune, la revenirea la Ortodoxie, să fie «rebotezaţi» (Canonul
14). Preoţii lor, de asemenea, să fie rebotezaţi, apoi hirotoniţi.

Presupoziţia lui Pavel de Samosata este că creştinismul este o religie monoteistă, ca şi iudaismul;
de aceea în polemica cu pagânii, învăţătura despre unitatea lui Dumnezeu este esenţială. Această
unitate este de aşa natură încît numai Tatăl posedă dumnezeirea şi este Dumnezeu cu adevă rat. Nici
Fiul nu este Dumnezeu, nici Cuvîntul, nici înţelepciunea. Cuvîntul este «puterea» lui Dumnezeu (de
unde denumirea de monarhianism «dinamic»), deci nu o persoană distinctă care coexistă
împreună cu El. Iisus este un om, dar în El a locuit puterea sau în ţelepciunea, lui Dumnezeu. El
devine Fiu numai după întrupare, după ce S-a născut în pîntecele maicii Sale. Pavel face astfel
deosebirea între Cuvînt (Logos) şi Fiu, spunînd că Fiul este Cuvîntul întrupat, doar în sensul că în
Fiul sălăşluieşte înţelepciunea (Logosul), aşa cum a locuit în Moise şi profeţi. Iisus nu este divin, ci
un om care a primit în El «ca într-un templu», puterea «de sus». Între Iisus şi Cuvîntul este doar o
unire morală. Pavel insistă atît de mult asu pra unităţii lui Dumnezeu, încît persoanele şi
particularităţile lor ipostatice dispar. Numai Tatălui I se atribuie nenaşterea şi deci dumnezeirea.
Naşterea Fiului, filiaţia, nu este esenţială. Din această cauză, Paul fusese deja condamnat în 268, de
origenişti.

Susţinînd că Logosul care a locuit în Moise şi profeţi a locuit în omul Iisus, pe care Dumnezeu L-a
adoptat după răstignire şi înviere, şi căruia I-a dat un fel de dumnezeire, Pavel continuă
adopţianismul, erezie apărută la Roma, datorită lui Theodot (către 195). După acesta, Iisus, care S-a
născut miraculos dintr-o fecioară, a primit, la botezul în Iordan, Duhul Sfînt; de aceea este Hristos. El
a fost răstignit, a înviat şi a mîntuit lumea prin ascultarea S-a, pentru care Dumnezeu L-a adoptat ca
Fiul Său. Între ei se află o relaţie de iubire, nu o unitate de substanţă.