Sunteți pe pagina 1din 6

Clasa a XI-a

Formularea dogmei Sfintei Treimi în


Tradiția creștină

A. Dogma de la Niceea : Fiul de-o-fiinţă (homoousios)


şi co-etern cu Tatăl

Erezia lui Arie

Convocat la cererea împăratului Constantin cel Mare (+ 337), la Niceea,


Bythinia, în 325, în timpul papei Silvestru I, cel dintîi Sinod ecumenic a discutat
problema naturii divine sau dumnezeirii Fiului, problemă ridicată de Arie, un
preot din Alexandria. Arie susţinea că Cuvîntul este, după natură, radical diferit
de Tatăl şi subordonat Acestuia. Tatăl şi Fiul au două naturi diferite şi separate.
Tatăl este veşnic, nu are început şi este necreat, pe cînd Fiul are un început,
fiind creat, mai tîrziu, de Tatăl din ceea ce nu există, din nefiinţă. Tatăl a existat
înainte de Fiul. Arie recurge la tot felul de speculaţii raţionaliste, zicînd de
pildă că dacă Fiul ar fi fără început, atunci ar fi fratele Tatălui, nu Fiul
Acestuia. Desigur, Fiul este o creatură specială, nu Dumnezeu în sens strict
fiinţial, fiind primul născut dintre creaturi. «Unul-Născut» înseamnă pentru
Arie unul creat direct ca fiu de Dumnezeu, iar «Dumnezeu din Dumnezeu» are
sensul de creat Dumnezeu de Dumnezeu. Prin urmare, Cuvîntul este Fiu şi
Domn şi chiar Dumnezeu nu în mod necesar şi substanţial, ci pentru că
Dumnezeu-Tatăl a voit să-L facă aşa.

Condamnarea arianismului

Pentru cei ce puneau un accent deosebit pe argumentul soteriologic al


dumnezeirii lui Iisus Hristos, ca şi al întrupării lui Dumnezeu, ca de pildă
Sfîntul Atanasie (293-373), care a participat la Niceea şi a combătut arianismul,
a spune că Mîntuitorul este o creatură înseamnă o absurditate. Episcopul
Alexandru al Alexandriei condamnă fără ezitare opiniile lui Arie. Depus din
preoţie, Arie se adresează lui Eusebiu de Nicomidia, care va deveni partizanul
şi sprijinitorul acestuia. Într-adevăr, la Sinod se organizează două grupuri
oponente : unul condus de Eusebiu de Nicomidia, care a prezentat o versiune
extremă a arianismului («Fiul este o creatură») ; altul condus de Alexandru de
Alexandria, care susţinea că Fiul este unul cu Tatăl după fiinţă şi eternitatea
Sa. Sinodul din Niceea condamnă arianismul, fără echivoc. Sinodul afirmă că
Iisus Hristos este însuşi Fiul lui Dumnezeu, născut din eternitate din fiinţa
(ousia) Tatălui, născut nu creat, Dumnezeu prin fiinţa Sa identică cu a Tatălui.
Pentru a defini unitatea de esenţă — dumnezeirea şi co-eternitatea Cuvîntului
întrupat cu Tatăl — sinodul foloseşte termenul teologic homoousios = de-o-fiinţă
= consubstanţial, în sensul că există o unire esenţială absolută între Tatăl şi Fiul
întrupat. Fiul întrupat e Dumnezeu prin fiinţa Sa, identică cu a Tatălui, de
care diferă numai ca ipostas. Arienii se opun acestui termen spunînd că nu se
află în Biblie. Termenul fusese respins de un sinod din Antiohia în 268, pe
motivul că sugera o erezie. De altfel, în deceniile următoare, interpretările
diferite cu privire la homoousios vor da naştere la tot atîtea versiuni ale
arianismului. De fapt, chiar la sinod, unii ca Eustatius al Antiohiei şi Marcel de
Ancira, deşi oponenţi ai lui Arie şi Origen, cît priveşte subordinaţianismul
acestora, şi fără să nege dumnezeirea după fiinţă a Fiului, sînt totuşi contra lui
homoousios, deoarece ar sugera o unitate a lui Dumnezeu în care nu poate să
existe cele trei persoane ale Treimii. Ei susţin că Dumnezeu este unul, dar se
face cunoscut în trei moduri de acţiune sau stări de revelaţie, deci o trinitate
pentru scopul revelaţiei (această tendinţă este denumită modalism sau
sabelianism). Sinodul condamnă arianismul, dar nu se referă la această interpretare.
Sinodul nu se pronunţă cu privire la dogma trinitară în totalitatea ei ; de aceea s-a
oprit la expresia «şi în Duhul Sfînt».

B. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) :


Duhul Sfînt, «Cel ce cu Tatăl şi cu Fiul
este împreună adorat şi mărit»

Sinodul II ecumenic, Constantinopol 381, conceput ca sinod al episcopilor din


Orient, este convocat de împăratul Teodosie I (378-395), care din 380 guvernează
partea orientală a imperiului roman, urmînd lui Graţian. Episcop de Roma este papa
Damasus (366-384). Scopul sinodului este de a se pronunţa în legătură cu afirmaţia
pnevmatomahilor («duşmani ai Duhului»), formulată de Macedonie din
Constantinopol, că Duhul Sfînt este o «creatură». Sinodul s-a referit şi la diversele
variante ale arianismului.
Mai întîi, este de remarcat participarea la sinod a unei pleiade de mari teologi şi
personalităţi bisericeşti ale timpului: Meletie de Antiohia, Grigorie de Constantinopol
(sau Teologul), Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Ghelasie al Cezareii
Palestinei, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta, Amfilohie de Iconiu, Diodor de Tars.
La preşedinţia sinodului s-au succedat: Meletie al Antiohiei, Grigorie şi Nectarie de
Constantinopol. În al doilea rînd, sinodalii sînt conştienţi de rolul capital al
terminologiei trinitare, nu numai pentru exprimarea doctrinei ortodoxe în totală
fidelitate faţă de «dogma de la Niceea», ci şi în vederea păstrării unităţii ecumenice
între diverse interpretări care divizau Biserica, pentru practica pastorală şi tactica
«iconomică» a ortodocşilor. Tocmai din această cauză, termenul homoousios, termen
folosit pentru a defini consubstanţialitatea Fiului întrupat cu Tatăl, n-a putut să fie
impus și pentru Duhul Sfânt. Sfîntul Vasile, a cărui teologie trinitară a influenţat în
mod absolut sinodul, deşi murise cu doi ani în urmă, în 379, n-a cerut ca să fie
aplicat, în crez, Duhului Sfînt. Preferînd termeni şi nume care se găsesc în Sfînta
Scriptură şi în practica liturgică, şi care pot obţine consensul tuturor, Sfîntul Vasile
foloseşte cu precădere termenul homotimos, în sensul că Duhului i se cuvine o
adorare şi cinste identice cu cea a Tatălui şi a Fiului.
Preocupat să evite termeni abstracţi şi necunoscuţi, Sinodul ecumenic din
381 recurge la denumiri şi expresii biblice, acceptate în limbajul liturgic. «Cred şi
în Duhul Sfînt, Domnul, de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, care cu
Tatăl şi cu Fiul este împreună adorat şi mărit, care a vorbit prin profeți».
Toţi termenii sînt biblici : II Cor. 3, 17-18; Ioan 6, 63; Romani 8, 2 ; II Cor. 3, 6 ; Ioan
15, 26; I Cor. 2, 12; II Petru 1, 21. Sinodul a schimbat para = de la (Ioan, 15, 26) cu ek
= din (cf. I Cor. 2, 12) (qui a Patre procedit - qui ex Deo est). Expresia «din Tatăl
purcede» recunoaşte «monarhia» Tatălui, dar şi persoana ca entitate individuală
de existenţă a lui Dumnezeu. Expresia «cela ce cu Tatăl şi cu Fiul este împreună
închinat şi mărit» este folosită ca echivalentă cu homoousios, pentru a exprima
consubstanţialitatea şi co-eternitatea lui Dumnezeu ca Treime de persoane. Este
luată direct din vocabularul Sfîntului Vasile cel Mare, care, în lucrarea sa Despre
Duhul Sfînt, examinează doxologiile biblice şi liturgice cu caracter treimic, de
pildă: «Slavă Tatălui şi Fiului împreună cu Duhul», sau «prin Fiul în Duhul
Sfînt». În apărarea acestora, Sfîntul Vasile se bazează pe texte biblice, în special
Matei 28, 19, dar şi pe tradiţie, deoarece textul devenise invocare sacramentală, ca
formulă a Botezului. De aceea, el a putut spune că credinţa ortodoxă este
conformă botezului : «Noi credem aşa cum sîntem botezaţi şi noi doxologim aşa
cum noi credem», stabilind astfel principiul lex orandi, lex credendi (vezi Despre
Duhul Sfînt, cap. 27 şi 29).
Sinodul din 381 (canonul 1) condamnă în ansamblu pe semiarieni (sau
macedonieni - de la Macedonie) numiţi pnevmatomahi.

C. Contribuţia Părinţilor capadocieni

În fixarea dogmei şi terminologiei trinitare, Ortodoxia a avut contribuţia unor


personalităţi şi gînditori de o mare autoritate teologică : Atanasie de Alexandria
(293-373), Grigorie de Nazianz (330-390), Grigorie de Nyssa (331-395), Vasile de
Cezareea (329-379), Chiril al Alexandriei (380-444), Chiril al Ierusalimului (+ 386),
Ioan Hrisostom (354-407), Asterie de Amasia (+410). Sinodul ecumenic din 381,
prin reafirmarea crezului de la Niceea, prin completarea acestuia cu articolul de
credinţă despre Duhul Sfînt, prin condamnarea arianismului şi a
pnevmatomahilor, constituie un triumf al teologiei «Părinţilor capadocieni» sau
«neo-niceeni». Într-adevăr ei explică «dogma de la Niceea», raportul între
substanţa divină una şi cele trei Persoane ale Treimii.

Sfîntul Vasile cel Mare

Sfîntul Vasile de Cezareea (330-379), cunoscut ca mare organizator şi liturgist,


a scris Contra lui Eunomius (3 cărţi) şi Despre Duhul Sfînt, contribuind la
popularizarea termenilor trinitari prin textele de cult. De altfel, el a făcut o
profundă exegeză doxologiei tradiţionale : «Mărire Tatălui şi Fiului, împreună
cu Duhul Sfînt». Pentru acesta, doctrina ortodoxă este aceea care învaţă o ousia
şi trei ipostase.
După părerea sa, Eunomie care învăţa că Fiul, fiindcă este născut, nu este
Dumnezeu în sens strict, deoarece Dumnezeu nu poate comunica natura Sa
avînd ca proprietate nenaşterea, face confuzie între eternitate şi nenaştere.
Naşterea se aplică numai existenţelor materiale create, zicea Eunomie. A fost deci
un timp cînd Fiul n-a existat (Arie era de aceeaşi opinie, anume că Fiul nu
exista cînd S-a născut). Dimpotrivă, Sfîntul Vasile afirmă că Fiul e născut
veşnic, are o naştere eternă. Nenaşterea Tatălui înseamnă că Acesta are propria
lui cauză, principiu.
Sfîntul Vasile a combătut opinia care pretindea că Duhul este o creatură. El
susţine dumnezeirea şi consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului, inclusiv formula
homoousios. El nu numeşte Duhul homoousion, ci homotinon.
Sfîntul Vasile e cunoscut prin argumentarea biblică a doctrinei trinitare,
exegeza fiind la baza teologiei dogmatice, ca şi prin importanţa acordată tradiţiei
liturgice ca regulă de credinţă. De asemenea, el a compus o liturghie în care
aplică principiul lex orandi - lex credendi.

Sf. Grigorie de Nazianz

Sfîntul Grigorie de Nazianz (329-390), «teologul», scriitor, poet şi predicator de


mare talent, este cunoscut mai ales pentru Cuvîntările teologice, scrise pentru a
combate părerile anomeienilor, eutihienilor şi pnevmatomahilor. Lui i se
datorează cîteva precizări esenţiale de termeni.
Grigorie de Nazianz distinge în «iconomia» divină trei perioade (cf. Evrei 12,
26-27): Legea Vechiului Testament, Evanghelia lui Hristos și Cincizecimea sau
Venirea Duhului Sfînt. Fiecare perioadă revelează o persoană distinctă a Sfintei
Treimi. În a treia perioadă, după Cincizecime, Dumnezeu se descoperă prin
Sfîntul Duh.
Pentru Sfîntul Grigorie, Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt reprezintă termeni de
relaţie, adică desemnează relaţiile interne între cele trei Persoane. Desigur, există
particularităţi comune sau caracteristici treimice. Aceste nume nu se referă însă la
substanţa divină identică şi comună, ci la originea, la principiul fiecărei persoane.
«Dumnezeu-Tatăl nu se referă nici la fiinţă, nici la lucrare, ci la relaţia de
origine şi de comuniune fiinţială ce există între Tatăl şi Fiul. Aceste distincţii
personale sînt : nenaşterea pentru Tatăl; naşterea pentru Fiul; purcederea pentru
Duhul Sfînt. Doctrina de la Niceea trebuie să fie înţeleasă în acelaşi sens: o
singura fiinţă-substanţă, în trei ipostase-persoane. Deosebirile după atribute sau
lucrări, ca de pildă : Tatăl este fiinţa transcendentă absolută, iar Fiul are rolul de
a face relaţia cu lumea creată, conduc la subordinaţianism şi la arianism.
Teologia trebuie să recunoască Tatălui atributul de principiu, de origine,
al Fiului, prin naştere, al Duhului, prin purcedere. Tatăl este originea
dumnezeirii care se vădeşte în Fiul şi în Sfîntul Duh, în primul ca Fiu
născut, în cel de al doilea, ca Duh purces. Un Dumnezeu unic şi trei
Persoane, fiecare cu însușirea Sa personală:

«Dar nici să despărţim naturile după învăţătura lui Arie, care pe bună
dreptate a fost numită nebunie, nici să cădem în sărăcia iudaică şi să presupunem
un fel de invidie în natura dumnezeiască, atribuind numai celui nenăscut
dumnezeirea şi temîndu-ne că în acest caz s-ar pierde pentru noi oarecum
divinitatea, mărturisind că este Tatăl unui Dumnezeu adevărat şi de-o fiinţă cu El în
sfîrşit, nu trebuie să admitem nici existenţa altor trei principii primordiale, care se
împotrivesc şi se războiesc între ele, introducînd prin o asemenea greşeală poliarhia
elinică, de care abia am scăpat» (Cuvîntare apologetic ă . Despre fugă, cap. 37).

Sfântul Grigorie de Nyssa

Sfîntul Grigorie de Nyssa (335-394), fratele cel mic al Sfântului Vasile, teolog
şi scriitor mistic, încearcă o sistematizare a credinţei, după metoda lui Origen
(185-255), folosind însă afirmaţiile teologice ale celorlalţi capadocieni. Într-
adevăr, el este de acord cu multe din principiile teologiei lui Origen, mai ales
cu metoda alegorică de interpretare a Bibliei, dar nu admite toate concluziile
şi opiniile acestuia. La rîndul său, Grigorie de Nyssa a influenţat, cu teologia sa
mistică, pe autorul Scrierilor areopagitice (texte atribuite lui Dionisie Areo-
pagitul, convertit de Sfîntul Pavel (cf. Fapte 17, 34), care se pare că datează de
la sfîrşitul secolului IV).
În lucrarea sa Despre Sfînta Treime, Sfîntul Grigorie respinge ideea că
în Treime ar fi trei dumnezei. Distincţiile între cele trei persoane nu pot
fi stabilite pe baza relaţiilor sau lucrărilor lor externe, care implică grade
de putere şi slavă. Chiar numele derivate din lucrări nu împart fiinţa.
Ceea ce determină distincţiile sînt relaţiile interne ale persoanelor. Contra
lui Apolinarie, Grigorie de Nyssa afirmă integritatea naturii umane a lui
Hristos. Ca urmare a unirii ipostatice, are loc comunicarea însușiirilor
unei naturi către cealaltă natură (comunicatio idiomatum).

Cu părinţii capadocieni, dogmele fundamentale ale creştinismului, ca şi


terminologia trinitară, sînt definitiv stabilite şi organizate, folosindu-se
argumente sistematice.
Ei fac o distincţie clară între ousia și hypostasis - termeni folosiţi la Niceea ca
sinonimi (traduşi în Occident cu substantia), de unde ambiguitatea care exista
în această perioadă a secolului al IV-lea. Ousia desemnează esenţa comună,
dumnezeirea, iar hypostasis exprimă subzistenţa personală, individuală. Fiinţa
comună la care participă persoanele este tot atît de reală ca şi entităţile
personale, ipostatice. Deci, Dumnezeu este o unitate de fiinţă şi treime de
ipostase. Distincţiile sau proprietăţile ipostatice arată relaţiile interne de origine,
nu o separare în dumnezeire.

S-ar putea să vă placă și