Proza istorică

Analele
Istoriografia

• Definiție: Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu:

• 1. studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice;

• 2. totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită

țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.
Istoriografia se poate referi, așadar, la două noțiuni diferite, dar
complementare: în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei, iar în
sens restrâns se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.
Istoriografia

• Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că

analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre
numea utilaj mental), argumentarea și metoda de prezentare a micro-
și macro-cosmosului.
Istoriografia

• Se impun două mărci ale literaturii de factură istorică:

• 1. valoarea educativă și moralizatoare a istoriei - historia magistra vitae -
istoria este îndrumătoarea vieții (cf. Cicero, De oratore, II, 1)
• 2. caracterul oratoric dominant - opus oratorium maxime - operă oratorică
prin excelență.
Specii literare ale istoriografiei
Analistica Monografia Memoriile Epitoma Biografia

Prezentarea Prezentarea unui Prezentarea faptelor Prezentarea Prezentarea vieții

evenimentelor an singur aspect al trăite de autor condensată a istoriei unor personalități
de an în ordine strict istoriei, pe baza (Compendiul)
cronologică relatării faptelor „pe
alese” - carptim
Titus Livius (Ab Sallustius (De Caesar (De bello Cornelius Nepos Cornelius Nepos
Urbe condita) coniuratione Gallico; De bello (Chronica) - o (De viris illustribus)
Tacitus (Annales; Catilinae; De bello civili) epitomă a istoriei Suetonius
Historiae) Jugurthino) universale (Vita duodecim
Caesarum)
Caracteristici ale modului de a percepe istoria în Roma antică

• 1.Tema istoricului roman (istoria locului)

• 2.Unghiul din care o abordează (etic)

• 3.Starea de spirit cu care o abordează (pesimism)

1.Tema istoricului roman (istoria locului)

• Istoriografia Romei, încă de la începuturile sale este etnocentrică: istoricul

roman scrie exclusiv istorie romană, evitând să scrie o istorie universală și să
înglobeze sau să prezinte Imperiul Roman ca fiind urmață a altor hegemonii
ori să lase să transpară posibilitatea unei viitoare succesiuni. (L. Andronicus)

• Roma îți are începutul și sfârșitul în ea însăși. Tendința istoricului de a se

dedica strict obiectului său de studiu, și anume istoria națională favorizează o
încărcătură psihică.
2.Unghiul din care o abordează (etic)
• Istoricul abordează obiectul de studiu dintr – un punct de vedere etic.
• Conform istoricului din perioada democrației, geneza Imperiului nu se raportează
atât la organizarea politică și militară (factori de bază în formarea unui stat) cât la
excelentele calități morale ale romanilor.
• Criza internă care biciuiește Roma în ultima perioadă a democrației, se
interpretează ca fiind urmarea cuceririlor și a contactului romanilor cu alte
popoare, factori care influențează negativ fizionomia morală a Romei, în special,
prin deteriorarea virtuților ancestrale și apariția viciilor și a slabiciunilor.
• Istoricul perioadei imperiale atrage atenția, în mod deosebit, asupra calităților și
defectelor conducătorului pe de o parte, iar pe de cealaltă parte a poziției pe care
cetățenii o adoptă față de aceștia.
3.Starea de spirit cu care o abordează
(pesimism)
• Optica istoricului roman, axat pe istoria națională este dominată de scheme de
evoluție istorică care conduc la declin.
• În perioada democrației, problema majoră cu care se confruntă istoricul este
declinul moral, adică retragerea până la dispariție a idealizatelor mores ale
trecutului.
• În perioada imperială interesul istoricului se îndreaptă către pierderea lui libertas
și a consecințelor implicite.
• În ambele perioade, istoricul roman adoptă schema evoluției biologice a statului
roman, fazele căreia corespund vârstelor omului și care, prin natura ei înglobează
declinul. Istoricul urmărește cu agonie declinul Romei fără, însă să conteste
câștigurile prezentului: întinderea teritorială, coeziunea politică și pacea internă.
 TITUS LIVIUS
(59 a.Chr-14/17p.Chr)
Ab Urbe condita
Titus Livius (57 a.chr-19 p.Chr)
Titus Livius
• Este istoriograf de cabinet, consacrat aproape în exclusivitate alcătuirii
operei sale; a creat cea mai întinsă lucrare istorică redactată cândva la
Roma: Ab Urbe Condita. (142 de cărți)
• Această incomensurabilă operă aparține analisticii dar și historiei,
întrucât nu evita cronica unor evenimente recente.
• Asumă concepția ciceroniană de scriere a istoriei, pe baza lealității și
sincerității, cu toate că ajustate unei expuneri moralizatoare,
educative, favorabile Romei, și totodată atractive.
Ab Urbe Condita
• Opera are un scop bine precizat:

• acela de a servi ca îndreptar societății romane contemporane lui

• de a oferi tinerei generații exemple vii dintr-o serie de eroi care au luptat și s-au jertfit apărându-și
patria

• Ab Urbe Condita are:

• Valoare documentară Valoare literară

• sursă bogată de informa- - stil ales, fraze ample, variate,
• ții despre istoria romană metafore, comparații care dau
relief povestirii
- procedee artistice întâlnite:
narațiuni, descrieri, portrete,
discursuri
Concepția despre scrierea de factură istorică
• La baza oricăror scrieri istorice trebuie să se situeze vita - existența politcă și
colectivă cu toate aspectele ei, dar structurată de mores, punct în care interferează
colectivitățile, legile moralei și preocupările filosofilor, ca și de viri care constituie
chintesența poporului roman.
• La acești trei factori decisivi, istoricul adaugă un al patrulea - artes -, mijloacele,
de fapt practicile, modalitățile de a acționa a bărbaților care slujesc drept pildă
generațiilor viitoare.
• Nu a aderat la nicio școală filosofică dar s-a apropiat destul de mult de tezele Noii
Academii și de concepția clasică despre fatum: destinul pusese la încercare
virtuțile romanilor, ca aceștia din urmă să ajungă stăpânii lumii.
• Titus Livius se întoarce pretutindeni la moravuri ca o cauză a cauzelor. Acumularea
bogățiilor, sibaritismul au generat criza societății romane.

• Un sistem complex de valori, un sistem axiologic, temeinic articulat au asigurat

cândva gloria Romei. El fusese lăsat moștenire de primii romani urmașilor ca un cod
socio-cultural sacru. Se desprind din acest cod valori precum: concordia care i-a unit
pe romani împotriva vrăjmașilor, moderatio care i-a determinat să nu se lase
descurajați niciodată și nici să nu-și exagereze victoriile, prudentia, iustitia cândva
întrupată de Numa Pompilius și clementia un concept nou făurit de Caesar și de
August.

• Acordă un statut privilegiat metavalorilor tradiționale pe care încearcă să le

restaureze August: pietas și fides.
• Demersul lui este esențialmente romano-centrist:
• oroare față de regnum (puterea absolută)
• preferă aristocrația - nu-i plac tribunii plebei cărora le atribuie eșecul în prima
parte a celui de-al doilea război punic
• recunoaște pe de altă parte defectele patricienilor care s-au învederat
câteodată lacomi și cruzi
• pledează pentru alianța între libertate și moderație
• admiră republica romană
• pledează pentru un ciceronism politic: guvernare senatorială întemeiată pe
concordia între ordinile sociale
• se convertește ca republican raliat la programul politic implementat de
August care, după bătălia de la Actium, ce a instaurat „pacea pe pământ și pe
mare”, a restaurat vechile temple romane și a supus complet Hispania.
• recunoaște că programul politic augusteic era preferabil anarhiei care-l
precedase.
Particularitățile narative și ale portretului în arta liviană

• Titus Livius atestă un talent narativ deosebit. Fresca liviană a istoriei

ne apare ca un film realizat în tehnica cinemascopului.
• Își comprimă discursul la momente și cuvinte cheie străduindu-se să
zugrăvească pe larg magnificul spectacol al istoriei.
• Discursul care poartă asupra epocilor legendare este impregnat de
poezie epică; pe de altă parte discursul livian prezintă naratorul ca o
entitate independentă de autor, capabil să manipuleze informațiile de
care dispune, în virtutea finalității demersului său.
Particularitățile narative și ale portretului în arta liviană

• Practică intropatia istoriei care, din aparent evenimențială, este în

realitate văzută din interior: analizează din interiorul tramei narative
motivațiile, preocupările și reacțiile oamenilor față de evenimente și
situații.
• Spațiul și timpul se comprimă când „naratorul” consideră că
evenimetele decurg favorabil cauzei și, deopotrivă, se lungesc când
evenimentele au o evoluție dăunătoare, oferind astfel discursului său
nu doar caracter epic ci și dramatic.
Particularitățile narative și ale portretului în arta liviană

• Factorul psihologic individualizează și nuanțează scenariile diferitelor

episoade. Pe lângă narația propriu-zisă utilizează și descrieri, atribuite
unuia sau mai multor personaje, dar și discursuri câteodată extrase
din tradiția analistică dar de cele mai multe ori fictive.
• Istoricul alternează echilibrat în discursurile personajelor stilul direct
și indirect pentru a ilustra statutul unui personaj sau al unei situații
politice.
Particularitățile narative și ale portretului în arta liviană

• Preferă să-și portretizeze treptat personajele. Privilegiază portretul

dinamic, structurat progresiv. Portretul direct apare rar și nu este
aproape niciodată complet: fizic și moral. Câteodată își caracterizează
personajul, după moartea acestuia, printr-o notiță necrologică, alteori
îl descrie când îl introduce în scenă.
Particularitățile narative și ale portretului în arta liviană

• Celebru este portretul lui Cato cel Bătrân, unde istoricul nu

menționează nicio trăsătură fizică, însă insistă asupra carierei acestuia
și asupra manifestărilor lui caracteriologice. Prevalează actele și
faptele lui Cato și se evită detalierea substanței morale a eroului.

• Hannibal este închipuit ca un antierou, devorat de ura împotriva

Romei, ca un demon, înzestrat cu o remarcabilă forță morală și geniu
militar, care au servit, de fapt, să impulsioneze virtuțile romane.
Acestea sunt ilustrate de Scipio, ca și de alți conducători „trimiși de
destin” (fatales duces) ca să construiască gloria Romei.
Concluzii

• T.Livius s-a străduit să glorifice, prin toate mijloacele, gesta poporului

roman, principalul personaj al operei sale.

• Arta narativă liviană poate să seducă orice cititor. Se adresează

deopotrivă vârstei copilăriei - care regăsește în desfășurările sale,
concomitent epice și dramatice, cadențele basmului-, ca și omului
matur, intereat de fapte eclatante și de un stil fermecător.
Mors Ciceronis

• Împrejurările morții lui Marcus Tullius Cicero (7 decembrie 43 a.Chr) sunt

pvestite de Titus Livius în Cartea 120, în ultimul fragment cunoscut din cele
142 de cărți ale operei.

• Trecut pe lista de proscriși, Cicero, plecat din Roma, este surprins de asasinii
trimiși de Marcus Antonius, pe țărmul mării.

• Oratorul le interzice sclavilor să-l apere, și le cere să oprească lectica pentru a

scoate capul afară, oferindu-l asasinilor.
Mors Ciceronis
• Primo (Primul) in Tusculanum fugerat (a fugi), inde (de acolo, in acest moment) transversis (de-a curmezisul)
itineribus (din nou) in Formianum ut (cum) ab (de la, din) Caieta navem (cu zel) conscensurus (a urca)
proficiscitur (a plecat). Unde (unde) aliquotiens in altum (măreț) provectum cum (odată cu) modo (de
curând) venti adversi (a sosi) rettulissent, modo ipse (însuși) iactationem (a arunca) navis (corabie) caeco
(întâmplare oarbă) volvente fluctu (valul) pati non posset, taedium tandem eum et fugae et vitae cepit
regressusque ad superiorem villam, quae paulo plus mille passibus a mari abest, 'moriar' inquit 'in patria
saepe servata.' (...) Vixit tres et sexaginta annos, ut, si vis affuisset, ne immatura quidem mors videri possit.
ingenium et operibus et praemiis operus felix; (...) si vis tamen virtutibus vitia pensarit, vir magnis ac
memorabilis fuit.

• (Ab Urbe condita, CXX)