1.

Sfânta Olga împarateasa Rusiei, cea întocmai cu apostolii

Tragându-se dintr-o familie de neam ales din tinutul Pskov, din initiativa careia Varegii au
venit in Rusia, printesa Olga fusese inzestrata de la Dumnezeu cu o frumusete rara  si o inteligenta
stralucita. Intr-o zi, pe când traversa fluviul Pskov, ea intâlni pe tânarul print Igor care de indata se
indragosti de ea. La putin timp dupa aceea, tutorele acestuia din urma, printul Oleg, veni sa o ia pe
printesa si o duse la Kiev pentru a i-o da in casatorie. In 945 marele print Igor a fost asasinat de
Slavii din Volinia iar regenta principatului Kiev deveni Olga, pâna la majoratul fiului sau Sviatoslav
(945-960). Guvernând cu intelepciune si mila, stiind in acelasi timp sa dovedeasca un caracter
energic, printesa reusi sa reuneasca puterea, pâna atunci imprastiata, si putu astfel sa puna capat
invaziilor ucigatoare ale triburilor slave. Ea organiza comertul si favoriza schimburile cu Bizantul, in
scopul de a procura poporului sau germenii civilizatiei. Prin 955 intreprinse o calatorie la
Constantinopol unde fu primita cu fast de imparatul Constantin VII Porfirogenetul, care o plasa
printre cele mai inalte doamne de la curte (957) si unde ea primi, se pare, Botezul de la Patriarhul
Polieuct, sub numele de Elena.
La intoarcerea sa in Rusia, ea strabatu tara pentru a raspândi credinta in Hristos si fonda
orasul Pskov, in urma aparitiei unei triple raze de lumina ce cobora din cer. In lipsa fiului sau
Sviatoslav, care participa la misiunile militare, Sfânta Olga lua asupra ei educatia celor trei fii ai
acestuia : Iaropolk, Oleg si Vladimir, dar ea nu reusi sa ii boteze din cauza refuzului tatalui lor,
pagân convins. In 969 ea se imbolnavi si incerca inca o data convertirea marelui print dar se lovi de
refuzul sau obstinat. Sfânta prezise atunci viitoarea convertire a Rusiei la Crestinism precum si
tristul sfârsit al fiului sau, care fu asasinat trei ani mai târziu de catre Pecenegi. Ea isi dadu sufletul
in mâinile Domnului la 11 iulie 969. Moastele sale, transferate la Kiev de Sfântul Vladimir, fura
ascunse cu ocazia frecventelor jafuri ale orasului si nu se mai stie unde se afla.
In ciuda eforturilor printesei de-o-seama-cu-Apostolii, convertirea sa nu avu consecinte imediate
asupra poporului sau ; ea pregati totusi convertirea nepotului sau, Sfântul Vladimir (cf. 15 iulie) si
reprezenta samânta care dadu nastere vietii crestine in Rusia, “precum aurora precede ziua
luminoasa”.

2.Sfântul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, Marele Cneaz al Kievului

Vladimir, Marele Cneaz al Kievului şi singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav,
nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat la domnia Rusiei, care îşi trăgea
seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în Marele Novgorod; iar Igor
Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu,
anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Oleg şi Vladimir, nu însă dintr-o singură
femeie.
Sviatoslav, împărţind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc,
Kievul; celui mijlociu, Oleg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, Marele Novgorod. După moartea
marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său,
Oleg, voievodul dreblenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l
Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i
facă şi lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa
stăpînire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a dreblenilor.

1
 Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemţi, cât şi din
alte părţi ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luînd
domnia Kievului, şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pămîntul
Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând poporul la
închinarea lor. Pe cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost ucis
fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtaşi închinătorilor la idoli, nici să-şi
dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Ceilalţi creştini, care erau luminaţi de Sfînta Olga şi cărora le-a
zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii
fugeau, alţii păzeau în taină sfînta credinţă, iar alţii se întorceau la păgânătate; şi de era undeva
vreo biserică creştinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.
Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleşi. El i-a pus nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile
stăpînirii ruseşti, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea
se făcea şi în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin
voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut
şi el acolo, punînd de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume.
Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în
poftele trupeşti. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în
trupeştile patimi. El avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea
închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cît a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate,
despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre
diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului
Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mîna.
Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la mântuire,
din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de
idoli, să nu piară pînă la sfîrşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi să se povăţuiască la
calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales
romanilor şi grecilor pe marele Împărat Constantin cel Mare, iar la începutul tuturor neamurilor, pe
Sfîntul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut şi aceea de a
răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea de cunoştinţa
adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn şi închinător de idoli, în creştin drept-credincios; din
prigonitor, precum oarecînd pe Saul, în apostol şi învăţător al ruşilor. El a scăpat multe popoare ale
Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte şi le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naştere, în
viaţa cea veşnică.
Ruşii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei.
Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a
creştinat pe sciţi. Căci, ajungînd în munţii Kievului, i-a binecuvîntat şi, înfigînd o cruce pe un deal
înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar
pe câţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfînta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în
alte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sînt alte cetăţi vestite, şi
pretutindenea pe cîţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruşi s-
au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedoneanul, şi pe vremea patriarhiei
Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de dînşii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă
Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul voievodului.
Astfel, arhiereul grec, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să înveţe sfînta
credinţă pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dânsul.
Deci, i-a întrebat arhiereul: “Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: “Cartea aceea care învaţă
credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta
2
căci credinţa voastră este bună şi adevărată şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”.
Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare şi,
ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: “Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!”
Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele
arzînd şi focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune
popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei,
Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viaţa sa,
ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta şi dreapta credinţă şi s-a numit Elena din Sfîntul Botez.
Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi din celelalte cetăţi ale Rusiei, i-a adus la sfînta
credinţă şi la Sfîntul Botez. Dar n-a putut pe toţi să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a
putut să-l plece la creştinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credinţă nu s-a
putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se
dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrşit în zilele marelui domn
Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur şi cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a
povăţuit pe toţi la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, şi chiar poruncind. Creştinarea ruşilor s-a
făcut astfel:
Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai
mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite
popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care
Vladimir i-a întrebat: “Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: “Credem în Dumnezeul care este
în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei,
cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem
împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de
necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl
asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii:
“Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.
După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi
domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă şi evreii
au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a
întrebat: “Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: “Pămîntul nostru este
Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu
păcatele noastre, l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: “Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră,
cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi
răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a
izgonit din faţa sa.
După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii bizantini,
şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreţ şi
insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă - Mai este un filosof cu numele de Chiril, care
împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în
Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost
înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi
Chir).
Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea
lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea
care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la
Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg
3
Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos,
despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită
păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.
Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui
Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi
parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul,
înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate
acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-
amănuntul, a zis: “Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi
morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a
dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla
păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.
Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: “Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor
sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: “Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi
Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la
stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: “Voi mai aştepta
încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi
celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.
Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a
zis: “Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani,
de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au
venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît
alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus
că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine
în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar
păcătoşii se vor munci în veci”.
Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: “Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci
mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai
mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să
ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor
spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis
bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei,
străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor
greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus despre
dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a
îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi
episcopi şi preoţi.
Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au
pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a
laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor
de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe
pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie
duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.
După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare
solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a
chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea
tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi
4
de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a
spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica
lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să
o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare
înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o
bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-
au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care
ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. “Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este
credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.
Boierii au zis către Vladimir: “Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci
bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci
Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a
cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care
să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind
întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă
ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să
cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.
Adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi
s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era
liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea şi, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a
putut să o ia că era tare, şi oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Vladimir le
zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîştige milă de la dînsul. Iar de nu, va
sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua şi în ceasul acela nu va avea nici o milă.
Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strîmtoare în cetate. Căci de
şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă,
căutînd prin judecăţile cele neştiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci şi la tot poporul
Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a şi întîmplat. Atunci, un
protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: “Împărate
Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pămînt spre părţile Răsăritului, urloaiele prin care
curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu
înlesnire, fiind silit de sete”.
Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui
Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzînd pe dînsa
acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii greceşti, care, citindu-i scrisoarea,
a poruncit să caute în pămînt, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd şi
aflîndu-le, le-au tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete şi, nevrînd, s-a supus lui
Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcînd oame-nilor nici
un rău, nici strîmbătate.
După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicînd: “V-
am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveţi o soră
fecioară frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face cetăţii voastre
împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”. Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la
Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un
păgîn. Dar ei, temîndu-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi
către dînsul, astfel: “Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în
credinţă păgînească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de legea ta şi crede, ca şi noi, în Hristos,
adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora
5
noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca
împărăţie”.
Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis la dînşii, zicîndu-le:
“Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, cînd cei trimişi de mine să cerceteze diferitele
credinţe au fost şi la voi şi cînd s-au întors şi ne-au spus cu amănuntul, că credinţa voastră este mai
bună decît toate credinţele şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a
tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la
mine, ca să mă boteze. Voi înşivă, dacă voiţi, veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră
spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia”.
Împăraţii greceşti, primind această bună înştiinţare, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu
rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i: “Milostiveşte-te de împărăţia creştinească,
căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru şi frică ne este, ca să
nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine
şi prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei şi pe cel grecesc îl va elibera de războaiele
cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci, de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare”. Ana,
sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu,
încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor
săi şi a zis cu lacrimi: “Fie voia Domnului!” Împăraţii au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu
arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu cinstiţi boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă şi a
dus-o în palatul împărătesc.
În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împărăteşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la
ochi şi a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credinţă şi de Sfîntul Botez şi, tulburîndu-se în
sine, zicea: “Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las şi să primesc altă
credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Atunci, sora împăraţilor greceşti a trimis
la el, zicîndu-i: “De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfîntul Botez degrabă, căci în alt
mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească,
ci şi de cea sufletească!”
Vladimir, auzind, a răspuns: “De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta
că Dumnezeul creştinilor este mare!” Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar
episcopul mai întîi l-a luat şi l-a învăţat bine dreapta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfinta
Sofia, care este în mijlocul cetăţii Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o
minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd
prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise
orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare şi episcopul a pus mîna pe
el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. De atunci a
văzut şi a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credinţă, mulţumind Domnului
Hristos, bucurîndu-se şi veselindu-se.
Boierii şi oastea lui, văzînd acea minune, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare
ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un
păcătos care se pocăieşte, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe
Dumnezeu şi au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a
boierilor lui şi a oştirilor s-a săvîrşit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui
Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.
După Botez, împăraţii greci au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie şi nu după multe
zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia
şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în
Constantinopol cu sora împăraţilor. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel
6
Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredinţînd prin
această minune pe mulţi din popor. Ci acesta este altul cu acelaşi nume şi mai în urmă cu anii, căci
de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani şi mai mulţi. Vladimir a luat din Herson
împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi.
El a mai luat de acolo şi moaştele Sfîntului Sfinţit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei
şi ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi
pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în
Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune
sîrguinţă pentru creştinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum şi toată stăpînirea sa cea
rusească.
Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai
multe femei: “Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leşească; Sviatopolc cu
femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav cu altă
doamnă Cehina; Boris şi Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav şi Sudislav cu o altă femeie. Pe
aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea
celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi pînă
acum, Creştatic.
Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu
toţii la râul Poceiniu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru, toţi bătrîni şi tineri, mari şi mici,
bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta
potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Făcându-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la
rîu, şi cu dînsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala şi
vîrsta, mulţime foarte mare din amîndouă părţile, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor
răbdători de chinuri Boris şi Gleb.
Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea
bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal.
Astfel să stea toţi în apă, unii pînă la grumaji, alţii pînă la brîu, despărţindu-se în cete. Preoţii,
îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru
aceea şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez. Ei le puneau nume la
fiecare ceată cîte un nume deosebit şi le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre
dînşii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul
Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 şi după
botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulţimi de atîta popor,
se bucura cu duhul şi, ridicînd ochii şi mîinile spre cer, a zis: “Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut
cerul şi pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine.
Întăreşte-i în dreapta credinţă şi ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca să
preamăresc numele Tău cel sfînt în părţile Rusiei”.
După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le
risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l
târască din deal la vale spre râul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu
pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai
multă necinste diavolului. Deci, târîndu-l la mal, l-a aruncat în râul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să
nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sânt în josul Niprului, iar vântul şi valurile, l-
au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta
printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece,
iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere.

7
 Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa,
mergea pe mal, plîngînd şi strigînd: “Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: “Înoată şi ieşi la
mal”. Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd
necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în
rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toţi
ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc.
Văzînd kievenii cei necredincioşi sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau
după ei, iar cei pricepuţi ziceau: “Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este
mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă
credinţă mai bună, lepădînd pe cea proastă”.
După sfărîmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile
acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul
unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi
Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a
sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe
urmă s-a numit Desiatina.
La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se
săvîrşeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în
Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari greci şi înfrumuseţată cu toate
podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de
demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd: “Doamne,
Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o
dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te
cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu,
nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara
Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osîrdie în această biserică,
ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile
Preacuratei Tale Maici”.
Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis: “Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele,
dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, a întărit-
o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a
dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a
încredinţat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a
adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată podoaba bisericească
cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura
cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le
dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la învăţătura cărţii.
Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte morţi.
Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci
a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea
dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine
obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de
soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte femei
ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu
bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.
La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît
altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: “Eu am primit credinţa şi legea
8
creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi”. Dar ea a
răspuns: “Oare numai ţie îţi trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu
doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt
bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicînd ea acestea, şedea lîngă dînsa în
vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte
cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a
însănătoşit şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a
bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a
tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al
călugăriei, luînd numele de Anastasia.
După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfinţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l
ca să mai trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii sînt puţini,
pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioşi la
duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea,
Preasfinţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi
preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile
Zaliscului, în stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe
care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor
episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.
Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul.
Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-
l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care
locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: “Vai, Vai! Amar mie, că am
căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum
îmi fac multe răutăţi! Vai mie!” Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov şi îndată s-a
afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăşi afară din
apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod
şi a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.
Sfântul Vladimir, străbătînd şi prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd
popoarele, le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de
scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul
său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe
Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui
pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod,
în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca
şi pe Sudislav, în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă
strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul
domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos
Dumnezeu şi să caute mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind
biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.
Astfel, rînduindu-i pe ei şi trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum
ajunsese la adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia biserici şi
mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru
săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea
acasă toată hrana şi băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii

9
şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin
cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.
Sfântul Vladimir atît era de milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de
pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră
tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrînii au zis către Vladimir:
“Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?” Iar el a zis: “Mă tem de păcat”. Mitropolitul şi
bătrînii au zis: “Tu eşti pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor
buni. Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii
că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui
mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit
în peştera nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.
Apropiindu-se fericitul sfîrşit al Sfântului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui,
marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creştinării Rusiei
şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu
după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul
său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise
în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai
putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată
oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea din Kiev, ci aştepta
sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele
cuviincioase sfîrşitului său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în
15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al
Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1005.
Astfel s-a sfîrşit Marele Cneaz Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut
la marea domnie a Kievului, mutându-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului
8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de
stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întâi tăinuia
moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, Desiatina.
Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toţi kievenii şi mărginaşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi
tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură şi l-au
aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi
întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.
Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos şi face din om nevrednic, unul cinstit,
cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înşelăciune idolească atîtea popoare
de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu şi
s-a rînduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu
Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

10
 3.Sfinţii cneaji Boris şi Gleb

Sfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub
numele de "Purtători de pătimiri". El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în
creştinism cu numele de Roman). După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis
Prinţului Gleb un mesager mincinos care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ
Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din
Kiev.
Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni. Fratele
său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum,
deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său
Svyatopolk.
Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie
lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă. Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui
Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu
modest din lemn. (+1015). În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi
trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.
Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare,
săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi "Purtători de Pătimiri". Mitropolitul Ioan al
Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie,
începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.
Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat
locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la
Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander
Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.
Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au
văzut la raclele lor. Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de
Pătimiri Boris şi Gleb.

4.Sfântul Cuvios Antonie de la Pecerska

În vremea binecredinciosului cneaz Vladimir se năstea în anul 983 într-un sat de lângă
Cernigov copilul Antipa. Acesta a fost atras de nevointa pentru Hristos si de la o vârstă fragedă a
dorit să se călugăreasca. Dumnezeu i-a insuflat tânărului să meargă în tara grecilor la Muntele
Athos. Acolo a primit Antipa chipul monahal si a primit schima si numele de Antonie. După multă
vreme de nevointe, egumenul mănăstirii i-a spus lui Antonie: "Antonie! Mergi în Rusia, ca acolo să
fii exemplu si întărire pentru altii si să fie cu tine binecuvântarea Sfântului Munte!" Aceasta se
întâmpla pe la 1013. Negăsind un loc care să-i placă în mănăstiri, s-a asezat într-o pesteră de-a
varegilor lângă Berostovo. Dar după moartea lui Vladimir, a venit cneaz necredinciosul Sviatopolk.
Văzând tulburarea si fărădelegile din tară, Antonie s-a întors în SfântulMunte.
În vremurile acelea, un călugăr, Ilarion, a mers pe un deal împădurit de pe Nipru si a săpat o
pesteră de doistânjeni pentru nevointă, petrecând timpul în cântări de psalmi si rugăciuni. Cneazul
Sviatopolk a fost învinsde fratele sau, Iaroslav, si alungat de pe tron. Atunci, egumenul de la
Muntele Athos i-a grăit lui Antonie:"Antonie! Dumnezeu doreste ca tu iarăsi sa mergi în Rusia si să
fie cu tine binecuvântarea Sfântului Munte!"Primind binecuvântarea, Antonie s-a întors la Kiev prin

11
anul 1028. Ajungând pe dealul unde îsi făcuse pesteraIlarion, i-a plăcut locul si a spus: "Doamne! Să
fie acest loc binecuvântarea Sfântului Munte Athos si a părintelui meu si întăreste-mă să locuiesc
aici!"
Asa a rămas prea cuviosul Antonie în pestera lui Ilarion. Ducea o viată de pustnic, trăia în
rugăciuneneîncetată, mânca doar pâine uscată si bea numai apă la o zi, uneori la două zile. Când
priveghea zi si noapte, Antonie nu mânca chiar o săptămână. Multi auzeau de viata sfântă a
pustnicului si veneau la el. I s-au alăturat apoi ieromonahul Nikon si Teodosie, un tânăr în vârstă de
23 ani, Moise, Leonte si Varlaam, fiulunui boier foarte bogat si Efrem, eunucul cneazului Iziaslav.
Chiar cneazul Iziaslav a venit la Antonie pentrua-l binecuvânta imediat ce a urcat pe tron în 1054.
Astfel, s-au adunat în jurul lui Antonie 12 oameni. Au săpat o pesteră mai mare, au zidit în ea o
biserică si au împărtit-o în chilii. În pestera aceasta a trăit SfântulAntonie patruzeci de ani si
pestera există până în zilele noastre sub numele de Blijnih Pecer (Pestera de aproape). Atunci,
Antonie a binecuvântat obstea, l-a numit egumen pe Varlaam si s-a dus să se nevoiască într-o altă
pesteră, numită până astazi Dalnih Pecer (Pestera de departe).
Dar cu trecerea timpului, crestea si obstea si staretul Varlaam a mers la Antonie să
binecuvânteze să ridice o biserică. Sfântul a binecuvântat si au ridicat monahii o biserică de lemn cu
hramul Adormirea Maicii Domnului deasupra pesterii. Cneazul Iziaslav a ridicat si el o biserică
măreată în Kiev si l-a cerut pe Varlaamde staret. Multe mănăstiri sunt ridicate de cneji si boieri, dar
ele nu se pot asemăna cu cele întemeiate prin lacimi, prin post, prin rugăciuni si prin priveghere.
Rămasi fără staret, monahii s-au dus la Antonie să aleagăpe unul dintre ei. Cuviosul a spus: "Cel
care dintre voi este ascultător, blând, smerit, acela să vă fie staret".Toti s-au uitat spre Teodosie.
Obstea avea la douăzeci de monahi. Primind stăretia, Teodosie a început să senevoiască si mai cu
osârdie, petrecând în posturi si rugăciuni însotite de lacrimi fierbinti, fiind ajutat si deprea cuviosul
Antonie.
Intre timp, numărul fratilor a crescut până la o sută. Atunci Teodosie a cerut binecuvântare
de la Sfântul Antonie să înfiinteze o mănăstire. Sfântul a binecuvântat si monahii au cerut ajutor la
cneaz să zidească biserica. Cneazul, fiind binecredincios, a îndeplinit vointa cuviosilor si, pe acel
munte, obstea a ridicat o biserică mare de lemn, au împodobit-o cu icoane, au ridicat chilii si au
îngrădit mănăstirea. Astfel, monahii au trecut din pesteră în mănăstire, iar mănăstirea s-a numit
Pecerska (a pesterilor). Teodosie a introdus regula monahală studită (a Mănăstirii Studion de lângă
Constantinopol).
În Constantinopol era împărăteasă regenta Evdochia, văduva împăratului Constantin Duca
(1059-1067) simama lui Mihail VII (1071-1078), o femeie energică, instruită si cultă, autoarea a
multor lucrări în versuri si aunui tratat despre viata monastică. Această împărăteasă a convocat
patru foarte buni mesteri zidari la Biserica Vlahernelor. Mesterii nu stiau despre ce este vorba, căci
nu cunosteau vreo altă intentie a împărătesei de a ridica o biserică. Împărăteasa le-a spus: "Iată, eu
vreau sa-mi zidesc o biserică în orasul Kiev din Rusia. Luati-vă aur pentru trei ani si duceti-vă acolo.
Am să trimit în întâmpinarea voastră pe Antonie si pe Teodosie, cei dintâi stătători de acolo.
Antonie are să vă dea numai blagoslovenie pentru începerea lucrului si îndată va trece la cele
vesnice, iar Teodosie se va sfârsila un an după dânsul. Mergeti însă acolo. Eu însămi vă voi răsplăti
în asa felcum voi nici nu vă puteti gândi măcar. Eu însămi voi veni în biserică si voi locui în ea. Iesiti
si uitati-vă, iar măsurile le-am trimis eu mai înainte. Ele sunt după cingătoarea fiului meu. În numele
meu, Născătoarea de Dumnezeu, va fi această biserică; iată, vă dau si o icoană să vă fie
povătuitoare". La aceste cuvinte ea a dat mesterilor părticele din moastele Sfintilor Mucenici
Artenie,Policnet, Leontie, Acachie, Areta, Iacov si Teodor, poruncindu-le să le aseze la temelia
bisericii. Împărăteasa le-a mai dat si o icoană mică cu Adormirea Maicii Domnului, icoană ce există
si astăzi. După zece zile mesterii au ajuns la Kiev.
12
 Dar iată că acum erau fondurile necesare, erau si mesteri, dar nimeni nu stiaunde să se
ridice biserica. Văzând lume multă adunată si vorbind despre aceasta, cneazul Sveatoslav (1073-
1076) s-a apropiat si le-a zis că cel mai bun loc pentru biserică este mosia lui. Dar mosia era întinsă
si trebuiasă se stie pe ce loc anume să fie zidită. Atunci s-a rugat trei zile cuviosul Antonie lui
Dumnezeu. Si i s-a arătat Mântuitorul în prima noapte de rugăciune si i-a spus: "Antonie! Ai
dobândit preamărirea mea, orice vei cere îti voi da". Auzind aceste cuvinte, pustnicul a cerut un
semn, ca în prima noapte tot pământul să fie plin de rouă, iar locul bisericii să fie uscat; iar în a
doua noapte, ca tot pământul să fie uscat, iar pe locul bisericiisă fie rouă. Asa a fost. Era locul în
care, prin vedenie, s-a arătat unora un arc de foc si o biserică. În a treia zi a binecuvântat
preacuviosul Antonie acel loc si cu brâul primit de la Simon a poruncit să se măsoare 30 de brâuri în
lungime si 20 în lătime, cum i s-a spus lui Simon de sus. După ce au măsurat locul s-a rugat Sfântul
Antonie si iată din cer a venit foc care a ars pădurea si a săpat santurile bisericii. Antonie a
binecuvântat începerea lucrării si a trecut la Domnul la 10 iulie 1073. Moastele au fost puse în
pestera lui si de atunci nimeni nu le-a mai văzut.

5.Sfantul Teodosie al Peşterilor Kievului

Părintele nostru Teodosie al Peşterilor Kievului, împreună cu Sfântul Antonie al Peşterilor

Kievului, este considerat unul din fondatorii Lavrei Peşterilor Kievului (Mănăstirea Peşterilor din
Kiev) şi înfiinţării monahismului în Rusia în secolul al XI-lea. Prăznuirea lui se face în 3 mai.
Părintele Teodosie s-a născut în 1009. A crescut alături de părinţii săi în Vasilkov şi Kursk.
Tatăl său era judecător. Teodosie a fost un tânăr pios şi drept, care mergea la biserică în fiecare zi şi
citea ciu atenţie Sfânta Scriptură. Viaţa lui era închinată Domnului. El ducea o viaţă simplă şi se
bucura să lucreze pământul alături de ţărani, ceea ce nu era pe placul mamei sale. La 13 ani tatăl
său a murit iar Teodosie a început să se gândească la cuvintele Domnului Cine iubeşte pe tată, ori
pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai
mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Matei 10:37). Cu aceste cuvinte ale Mântuitorului în
minte, el s-a hotărât să-şi lase mama şi să meargă la Kiev unde să se alăture Părintelui Antonie
despre care el auzise mai înainte.
La întâlnirea cu Teodosie, Antonie i-a arătat viaţa austeră pe care o ducea şi peştera mică şi
incomodă în care trăia. Teodosie i-a răspuns că însusşi Domnul l-a trimis la el şi că el, Teodosie, i se
va supune în toate. Conştient de măreţia viitorului acestuia, Antonie l-a acceptat şi l-a chemat pe
ieromonahul Nikon să-l tundă. În acel moment avea 23 de ani.
Deoarece mănăstirea creştea în continuu, Antonie, dorindu-şi o viaţă austeră, s-a mutat
într-o peşteră pe care şi-a săpat-o singur într-un deal din apropiere, care a devenit cunoscut ca
Peşterile de Aproape. El l-a numit pe Varlaam din Kiev ca stareţ. Teodosie a rămas cu Varlaam la
mănăstirea Peşterilor de Departe. După ce Varlaam a părăsit Mănăstirea Peşterilor pentru a merge
la Mănăstirea Dimitriev, Teodosie a fost ales părinte superior de către fraţii săi, călugării. Din
această însărcinare, ela a vegheat viaţa călugărilor şi, ca un adevărat lider, el a dat exemplu
participând la toate muncile obişnuite ale obştei: căratul apei, tăiatul lemnelor, coptul, etc.. El a
înfiinţat lângă mănăstire un adăpost pentru săraci şi handicapaţi care a fost întreţinut de călugări
folosind o zecime din veniturile mănăstirii.
Odată cu creşterea obştii, Teodosie a văzut necesitatea stabilirii unui set de regulii pentru
viaţa comunitară. Pentru stabilirea acestui cod de reguli el a luat ca model viaţa comunitară a
mănăstirii Studion din Constantinopol şi a folosit regulamentul de la Studion ca bază pentru

13
păstorirea obştii din Mănăstirea Peşterilor. Punând accesntul pe caritate şi bunuri comune, regulile
au dus la renaşterea idealului cenobitic strict şi au dat monahismului rus caracterul său cordial.
Teodosie şi-a menţinut echidistanţa faţă de certurile frecvente dintre prinţi şi nu s-a sfiit să-i
admonesteze ca un părinte spiritual când a fost cazul. Chiar şi în cazul Prinţului Sviatoslav, pe care l-
a admonestat că i-a uzurpat tronul fratelui său, Iziaslav, Teodosie a fost capabil să menţină relaţii
paşnice. Mai mult, Sviatoslav a donat pământul pentru construcţia unei biserici de piatră.
Nici Sfântul Teodosie şi nici Sfântul Antonie nu au văzut această biserică finalizată. Părintele
Antonie a adormit în 1073, urmat de Părintele Teodosie în 3 mai 1074. Înainte de a trece la
Domnul, Teodosie l-a uns pe discipolul său Ştefan ca stareţ.
Iniţial, a fost pus în peşteră, de unde moaştele sale descoperite intacte de stareţul Nestorie
împreună cu călugărul Nestor, autorul Cronicii de Început, obştea mănăstirii le-a transferat în noua
catedrală în 1092. Într-o procesiune solemnă, moaştele sale au fost transferate în Catedrala
Adormirii în 14 august 1092. În 1106, Părintele Teodosie a fost ridicat la rangul de sfânt şi adăugat
listei celor canonizaţi
Moştenire
Introducerea regulii de la Studion în Mănăstirea Peşterilor Kievului este considerată cea mai
mare realizare a Sfântului Teodosie. Această regulă se va împrăştia ulterior în întreaga Rusie. Astăzi,
el este considerat primul organizator al monahismului din Biserica Ortodoxă a Rusiei.

6. Sf. Ierarh Petru Movila, mitropolitul Kievului

In mijlocul poporului roman au odraslit si multi oameni de seama care si-au pus toate
puterile de munca in slujba altor Biserici si popoare, aducandu-si o contributie pretioasa la
renasterea lor culturala, politica sau bisericeasca. Intre acestia se situeaza la loc de cinste si Petru
Movila, mitropolitul Kievului, a carui personalitate a dominat intreaga viata bisericeasca si nationala
a Ucrainei ortodoxe in prima jumatate a sec. al XVII-lea.
S-a nascut la Suceava, probabil in anul 1596, ca fiu al lui Simion Movila, care va domni mai
tarziu in Tara romaneasca, si al sotiei acestuia, Marghita, calugarita ulterior sub numele de Melania.
tatal sau a avut ca frati pe Ieremia Movila, domn al Moldovei intre 1595-1606 si pe Gheorghe,
viitorul mitropolit.
Dupa moartea tatalui sau, tanarul fiu de domnitor va pribegi, impreuna cu mama si cu fratii
sai in Tara Romaneasca, dupa care se vor aseza definitiv in Polonia. Invatatura si-o va incepe in casa
parinteasca, apoi o va continua la vestita scoala a „Fratiei” ortodoxe din Kiev si la Academia
Zamoiska din Zemosc, unde va invata limbile latina, greaca, slavona si polona, la care se adaugau si
celelalte discipline studiate: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Potrivit obiceiului
nobililor polonezi, a trebuit sa invete si manuirea armelor, luand parte si la doua lupte ale polonilor
impotriva turcilor, la Tutora si Hotin.
Datorita unei chemari launtrice, dar si sub inraurirea staretului manastirii Pecerska,
arhimandritul Zaharia Kopastenski, a hotarat sa se calugareasca. Astfel, dupa ce se va pregati
duhovniceste la mosia sa din Rubiejovka, unde a zidit si o biserica cu hramul Sfantul Ioan cel Nou de
la Suceava, va fi tuns in monahism, la Lavra Pecerska, dupa anul 1625. In toamna anului 1627 a fost
ales egumen al manastirii, la varsta de 31 de ani. Situatia ortodoxiei in acea perioada era tulbure
din cauza incercarilor de catolicizare a nobilimii lituane, bieloruse si ucrainiene, care era, in mare
parte, ortodoxa. Insa, prin activitatea sa depusa timp de 5 ani ca egumen, Petru Movila a reusit sa
ridice prestigiul cultural si bisericesc al manastirii la un nivel necunoscut pana atunci. Astfel, s-a
ocupat de restaurarea si infrumusetarea manastirilor si a pesterilor in care se gaseau moaste de
14
sfinti si a continuat activitatea tipografica a inaintasilor sai, dand la lumina mai multe carti de slujba
si de invatatura.
In anul 1631 a pus bazele unui colegiu in Lavra, din care se va dezvolta vestita Academie
duhovniceasca de la Kiev, iar in 1632, prin alegerea si inscaunarea lui Wladislav IV (1632-1648) ca
rege al Poloniei, a reusit sa recastige libertatea de cult a Ortodoxiei in regatul polonez,
recunoasterea legala a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici,
tipografii si spitale, restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, care fusesera rapite de uniti.
La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Boretki a trecut la cele vesnice, si ca urmare a
alegerilor, Petru Movila va fi numit mitropolit „al Kievului, Haliciului si a toata Rusia”, alegere
recunoscuta de Wladislav IV si intarita de Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. La 28 aprilie 1633 va fi
hirotonit arhiereu, in catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lvov. In acest fel, rodnica
sa activitate inceputa ca egumen al Lavrei Pecerska va fi continuata cu si mai mare insufletire. In
latura gospodareasca remarcam refacerea si infrumusetarea unor biserici si manastiri din Kiev,
printre care catedrala mitropolitana Sfanta Sofia si manastirile aferente acesteia, precum si biserica
principala a manastirii Pecerska. In afara de acestea, a ridicat si cateva spitale si azile si a pus bazele
unei noi fratii ortodoxe, si a luat masuri pentru intarirea disciplinei clericale si monahale.
In chip deosebit insa trebuie subliniata activitatea culturala a mitropolitului Petru Movila,
care a purtat o permanenta grija fata de colegiul sau din Kiev, considerata cel mai vechi asezamant
de invatamant superior la slavii ortodocsi, dupa model careia se va organiza, in 1640, o scoala la
manastirea Trei Ierarhi, de catre domnitorul Vasile Lupu. Sub aspect tipografic, se cunosc
aproximativ 50 de tiparituri ingrijite de mitropolitul Petru Movila, unele dintre ele fiind lucrate de el
insusi. Aceste lucrari se pot imparti in 3 categorii: de slujba, de evlavie si zidire sufleteasca, si de
aparare a ortodoxiei. Dar cea mai insemnata carte a lui Petru Movila ramane Evhologhionul sau
Molitfelnicul (Trebnicul), cu peste 1500 de pagini si 126 de slujbe, tiparit in 1646 la Lavra Pecerska.
Mai putem mentiona ca facand parte dintre lucrarile sale si lucrarea Evanghelia invatatoare sau
Cazania, tradusa din greceste si tiparita la Kiev in 1637, precum si Nomocanonul, o lucrare
canonico-juridica aparuta in 1629.
Ca expresie a dragostei sale fata de neamul din care facea parte, pe frontispiciul multora din
tiparituri se gasea stema Movilestilor sau a celor doua tari romane in care domnise ai sai, iar el
insusi se intitula adesea „fiu de neam moldovean” sau „fiu al voievodului Tarii Moldovei”.
Dar dintre toate se distinge prin importanta ei, lucrarea Marturisirea Ortodoxa
(Pravoslavnica Marturisire), care a aparut ca urmare a nevoii de invatatura ortodoxa, cat si din
pricina aparitiei unei marturisiri de credinta calvinizante, pusa in seama patriarhului ecumenic Chiril
Lucaris. Aceasta lucrare a fost intocmita in limba latina sub titlul Expositio fidei Ecclesiaae Rusiae
minoris, si cuprindea 261 de intrebari si raspunsuri, impartite dupa cele trei virtuti teologice:
credinta, nadejdea si dragostea. Deoarece la lucrarile Sinodului intrunit intre 8 si 18 septembrie
1640 la Kiev nu s-au putut pune de acord membrii participanti asupra a doua puncte din aceasta
lucrare, care stipulau existenta purgatoriului si momentul epiclezei, s-a ajuns la ideea convocarii
unui alt Sinod, cu participarea delegatiilor mai multor Biserici Ortodoxe surori. Cum acest Sinod nu
se putea tine nici la Constantinopol, care era stapanit de turci, si nici la Kiev, aflat sub stapanirea
polonilor catolici, mitropolitul Petru Movila s-a gandit ca Moldova, tara sa natala, ar fi un loc
potrivit pentru convocarea acestui Sinod. Astfel, intre 15 septembrie si 27 octombrie 1642, la Iasi s-
au tinut lucrarile acestui Sinod, care avea ca drept scop cercetarea Marturisirii ortodoxe a
mitropolitului Petru Movila. Cele doua puncte care contineau influente catolice au fost indreptate,
astfel ca la data de 30 octombrie Marturisirea, tradusa in greceste, a fost transmisa Sinodului
patriarhal din Constantinopol, care in martie 1643 a aprobat ca traducerea greaca a acestei
Marturisiri, sa devina Marturisirea ortodoxa a Bisericii sobornicesti si apostolesti a Rasaritului.
15
Astfel, lucrarea invatatului mitropolit de neam roman devenea a treia marturisire de credinta a
Bisericii ortodoxe, dupa Simbolul credintei si Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. Dupa 1667, aceasta
Marturisire va fi tradusa in mai multe limbi si tiparita in numeroase editii, fiind cercetata si
apreciata de numerosi teologi, din toate timpurile si toate confesiunile, mult timp fiind folosita si ca
manual in scolile teologice din Rusia, tarile romane sau alte parti. De aceea, pe buna dreptate,
marele istoric si dogmatist Macarie Bulgakov socotea pe Petru Movila drept „parintele teologiei
ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul ca ”opera lui Movila si-a castigat
un loc neatins de nici o alta lucrare similara din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”. In acest fel
putem considera ca Petru Movila a fost un mare dar duhovnicesc facut de poporul roman Bisericii
ucraino-bieloruse, dar si Ortodoxiei intregi.
Dupa o pastorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movila a trecut la cele vesnice, in ziua de 1
ianuarie 1647, fiind ingropat in biserica cea mare a manastirii Pecerska. prin testamentul sau,
averea sa fost lasata Colegiului de la Kiev si catedralei Sfintei Sofia si manastirii Pecerska, pentru
refacerea lor si pentru azilul de batrani.

7. Sfanta Cuvioasa Dositeia

Pământul Rusiei a plămădit din vremuri îndelungate sfinţi bine plăcuţi lui Dumnezeu, care s-
au rugat pentru lume. Fie că s-au născut în familii de oameni simpli şi credincioşi, fie că au fost rod
al unor familii de aristocraţi ruşi, toţi aceştia au oferit oamenilor mărturie şi nădejde că Învierea lui
Hristos nu a fost în zadar. Cuvioasa Dositeia, născută într-o familie bogată, a fost atrasă de mică de
viaţa călugărească şi, prin purtarea sa smerită, a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, pentru
Hristos, prin pustiul Kitaev, în chip bărbătesc.
În 1721, într-o familie bogată din neamul lui Dimitrie Donskoi, unul dintre aristocraţii ruşi, s-
a născut o copilă pe care părinţii au botezat-o cu numele Daria.
Ea a crescut în lux şi belşug alături de surorile ei, fiind o comoară pentru familie şi pentru
servitorii care o răsfăţau. Dariei nu îi lipsea nimic. Părea că toate bunurile pământeşti îi stăteau la
dispoziţie, dar viitorul ei avea să fie cu totul altul decât cel dorit de părinţii acesteia. A cunoscut
viaţa de mănăstire sub îndrumarea bunicii
Cu puţin timp înainte de naşterea Dariei, bunica ei s-a retras la Mănăstirea „Înălţarea
Domnului“ din Moscova, fiind tunsă în monahism cu numele Porfiria.
Când Daria a împlinit 2 ani, a mers împreună cu părinţii într-un pelerinaj la Lavra Sfântului
Serghie şi au poposit pentru câteva zile şi la monahia Porfiria. Atât de mult s-a bucurat bunica când
şi-a văzut nepoata, încât monahia nu a mai vrut să se despartă de aceasta, stăruind până ce părinţii
au acceptat ca micuţa să rămănă acolo pentru un timp. Acum începe formarea Dariei în viaţa
monahală, sub îndrumarea bunicii sale.
Fiind o fire chibzuită şi înzestrată cu o memorie bună, ea era foarte atentă la toate mişcările
bunicii, astfel că toate acele clipe petrecute împreună au căzut ca nişte seminţe roditoare în sufletul
ei, iar roadele aveau să se vadă mai târziu.
Bunica şi-a iniţiat nepoata în tainele vieţii monahale şi i-a vorbit neîncetat despre creaţie,
despre Fiul lui Dumnezeu care a săvârşit nenumarate minuni, despre Răstignirea şi Învierea Sa şi
despre puterea binefăcătoare a rugăciunii. Astfel s-a născut în sufletul copilei dragostea faţă de
Dumnezeu şi faţă de Biserică. Era milostivă cu săracii, ţinea post fără ca nici măcar bunica ei să ştie,
iar în zilele de post împărţea hrana sa pelerinilor şi celor săraci.
Se rătăceşte special prin dumbravă, pentru a pleca la mănăstire

16
 La împlinirea vârstei de nouă ani, Daria pleacă de lângă bunica Porfiria. Fiind obişnuită cu
viaţa din mănăstire, Dariei îi este destul de greu să se adapteze în noul mediu. Părinţii, care erau
nerăbdători ca aceasta să se căsătorescă, erau nemulţumiţi de purtarea fiicei lor, care continua să
fie milostivă cu cei săraci, pe care îi aducea în camera sa şi le dădea mâncare. Deşi avea o vârstă
fragedă, se nevoia având drept pat o scândură îngustă, iar în loc de pernă, un sac de paie. Ea
aştepta un moment prielnic pentru a părăsi casa părintească pentru totdeauna.
Într-una din zile, Daria acceptă, spre uimirea surorilor, invitaţia la o scurtă plimbare prin
dumbravă. Planul ei a fost altul. Ajunsă în dumbravă, se rătăceşte de surorile ei, fără a-şi da seama.
Acestea o căutau, dar ea era departe, fericită şi nerăbdătoare să-şi lase întreaga viaţă în grija lui
Hristos. De acum începea un drum presărat cu ispite, dar pe cât de greu, pe atât de minunată avea
să fie răsplata.
Fără a se gândi prea mult la cele ce vor urma, s-a îndreptat spre Mănăstirea „Înălţarea
Domnului“, unde odinioară bunica sădise în sufletul ei dragul de mănăstire. După ce îşi revede
bunica, fără a mai vorbi cu cineva a părăsit această mănăstire.
S-a nevoit în Lavra Sfântului Serghie
Hotărârea şi dorul după monahism o determină pe Daria să ia unele decizii radicale. Îşi
tunde părul, îşi cumpără haine bărbăteşti şi astfel îmbrăcată se îndreaptă spre Lavra Sfintei Treimi a
Cuviosului Serghie de Radonej. Nu stârnea nici o bănuială că sub chipul bărbătesc se ascunde, de
fapt, o tânără fată. Ajunsă la mănăstire, stareţul o primeşte binevoitor. Aici se prezintă cu numele
Dositei, fiu de ţărani sârbi, fugari. Stareţul refuză să-l tundă în monahism, însă, mai târziu, consiliul
Lavrei i-a permis să rămână acolo. În scurt timp a câştigat încrederea tuturor. Nu era nici o
ascultare pe care să nu o îndeplinească. Ispitele erau mari, dar ea se apăra şi se întărea prin
rugăciune. Părinţii o căutau disperaţi, folosind toate mijloacele pentru a o găsi. Primul loc în care au
căutat-o a fost, fireşte, la bunica Porfiria; dar aceasta nu-şi mai văzuse nepoata de când ei au luat-o
de acolo. Au venit apoi la Lavra Sfântului Serghie, unde s-au rugat stăruitor să li se arate unde se
află fiica lor. Rugăciunea le-a fost auzită, căci fratele Dositei trece pe lângă ei pentru a aprinde
lumânările de la icoane.
Şi-a găsit liniştea în pustiul Kitaev
Mai târziu, fratele Dositei a plecat de aici şi a ajuns la Lavra Pecerska din Kiev. Aici vorbeşte
cu stareţul, prezentându-se ca fiul unui ţăran rus, fugar, care şi-a închinat viaţa slujirii Domnului
Hristos şi cere să fie primit acolo. Stareţul îl trimite la Mitropolitul Rafael Zaborovski. Deşi acesta
din urmă a fost impresionat de erudiţia lui Dositei, îi refuză dorinţa. Atunci Dositei s-a îndreptat
spre pustiul Kitaev. Aici a vazut peşterile din stânca Kitai, ce demonstrau că mulţi sihaştri se
nevoiseră în acele locuri din cauza dispoziţiilor stricte ale Ţarului Petru şi ale succesorilor, ce
interziceau închinarea fugarilor în mănăstiri.
Şi-a săpat singură în stâncă o peşteră mică, pentru a nu se folosi de rodul strădaniei altora.
În acest loc avea să trăiască Dositei mulţi ani, ducând o viaţă aspră, şi se hrănea numai cu pâine şi
apă pe care i le aducea un călugăr al mănăstirii Kitaev.
Când începea Postul Mare, Dositei se zăvora în peşteră şi ieşea numai noaptea, pentru a-şi
aduna rădăcini şi muşchi de copaci care îi serveau drept hrană. N-a putut sta ascuns de ochii lumii
prea mult, devenind cunoscut în tot Kievul, chiar şi la Palatul Ţarului.
A primit haină monahală la porunca împărătesei Elisabeta Petrova
În 1744, împărăteasa Elisabeta Petrova vizitează Kievul. Pe parcursul şederii sale, ea merge
să vadă peşterile, Catedrala „Sfânta Sofia“, diferite biserici şi sfinte locuri din Kiev, precum şi locul
pitoresc al pustiei Kievului. Ajunsă aici, se închină la locul sfânt unde trăise strămoşul ei, cneazul
Andrei Bogolinbov. Aflând şi de pustnicul Dositei, doreşte să-l cunoască. Impresionată de o discuţie
despre viaţa monahală, rânduieşte ca fratele Dositei să fie tuns în monahism, ea însăşi participând
17
la slujbă. La plecare, împărăteasa îi dă o pungă cu monede de aur, cu care avea să se ridice mai
târziu o bisericuţă de lemn, în satul Pirogov. În tot acest timp pustnicul nostru îşi continuă nevoinţa
neîntreruptă, iar după aproape 20 de ani de pustnicie, Dositei a revăzut-o pe sora sa, care venise la
el să-i vorbească despre necazurile ce se abătuseră asupra familiei. La plecare, Cuviosul a sfătuit-o
să nu-şi mai caute sora, ci să se bucure pentru ea că şi-a găsit calea.
A plecat la Domnul cu rugăciunea pe buze
La scurt timp, pentru faptul că în Rusia se interzice să mai fie pustinci, Dositei se mută la
Lavra Pecerska, unde nu stă decât patru ani, fiind foarte solicitat de creştini din toate colţurile
Rusiei şi nu numai. Obţine binecuvântarea mitropolitului Kievului de a se întoarce la Kitaev. Aici a
trăit în aspră înfrânare timp de un an, alături de ucenicul său, Teofan.
Fiindu-i descoperite vremea şi ziua sfârşitului, Dositei a ieşit din chilie şi a mers să îşi ia
rămas bun de la toţi fraţii. Deschizând uşa fiecăruia, cu smerenie cădea în genunchi, cerându-le
iertare cu lacrimi în ochi: „iertaţi-mă, căci mult v-am supărat pe toţi cu cuvântul, cu lucrul, cu
gândul“. Întors în chilie, s-a zăvorât şi a cântat psalmi, dându-şi sufletul lui Dumnezeu cu rugăciunea
pe buze, îngenunchind. A plecat la Domnul pe 25 septembrie 1776, la vârsta de 56 de ani, fiind
îngropat pe teritoriul Mănăstirii Kitaev, lângă Biserica „Sfânta Treime“.

8. Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos

Preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ din
orăşelul Mahnovo din apropierea Kievului, în luna octombrie a anului 1788, soţia sa, Eufrosina, i-a
născut 2 gemeni, Toma şi Calinic.
Deşi Eufrosina se străduia să-şi alăpteze amândoi pruncii, Toma, cel mai mare dintre
gemeni, n-a vrut nicicum să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul
de la moarte prin înfometare, mama a fost nevoită să găsească fel de fel de mijloace pentru a-l
hrăni. Îi dădea lui Toma să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le
primea cu plăcere, însă refuza să-şi atingă buzele de vasul cu lapte fiert. De fiecare dată, copilul îşi
întorcea faţa, plângând în hohote, şi pentru nimic în lume nu voia să guste vreun fel de hrană cu
lapte.
Această situaţie o neliniştea pe Eufrosina care şi-ar fi dorit ca şi Toma să fie asemănător
tuturor copiilor. Mama pruncului a mai fost tulburată şi de unele superstiţii şi închipuiri ale
prietenelor ei.
Toate aceste lucruri au început să-l înfăţişeze pe Toma drept un copil neobişnuit, iar pentru
Eufrosina, în simplitatea şi neştiinţa ei, el devenea în fiecare zi un fel de sălbăticiune de care îşi
dorea din ce în ce mai mult să scape. Permanent se plângea şi spunea: „E un copil schimbat. N-am
vrut să-l botez în aceeaşi zi cu Calinic şi uite că ielele mi l-au schimbat“.
„Nu pot să înec un copil nevinovat!“
Într-o seară, a chemat-o la sine pe slujnica apropiată şi i-a împărtăşit acesteia gândul de a
scăpa de micuţul Toma, dar fără să afle soţul ei. I-a poruncit atunci slujnicii ca a doua zi dimineaţă,
înainte de răsăritul soarelui, să-l ducă pe Toma la râu şi să-l arunce în apă. Toate acestea cu
promisiunea ca nimeni să nu afle gestul necugetat.
A doua zi, slujnica a alergat la râu şi, pecetluindu-l pe prunc cu semnul crucii, l-a aruncat în
apă. Pruncul, păzit de îngerească purtare de grijă, a ieşit deasupra apei şi, plutind liniştit pe unde,
ca într-un leagăn moale, a ajuns la celălalt mal. Acolo, valurile râului l-au aruncat pe uscat. Cu toate
că văzuse minunea, slujnica, ce se temea foarte tare de mânia stăpânei, s-a hotărât să-şi ducă la

18
capăt cumplita faptă şi l-a aruncat iarăşi în apă pe Toma. Şi de data aceasta, valurile l-au purtat pe
prunc şi l-au aruncat pe nisipul moale.
Răscolită de o asemenea minune de netăgăduit, slujnica a luat pe prunc şi, încredinţându-se
că este viu şi nevătămat, a vărsat lacrimi fierbinţi de pocăinţă, l-a înapoiat pe Toma mamei lui şi, cu
glas tremurând de emoţie şi de teamă, i-a povestit cele întâmplate.
„Puteţi să mă şi omorâţi, dar nu pot să-l înec pe copilul ăsta nevinovat! Dumnezeu Însuşi i-a
scăpat viaţa cu puterea Sa nevăzută şi va fi vai de noi pentru această faptă haină!“, a spus slujnica.
Tânăra mamă, ascultând cu o înverşunare parcă neomenească istorisirea slujnicii îngrozite,
nu a crezut defel în vorbele ei şi a început s-o certe pentru mila ei necuvenită, pasămite, faţă de
prunc.
Furioasă, Eufrosina l-a smuls pe Toma din braţele femeii şi a fugit, nu departe de casa lor,
unde se afla o moară de apă şi, fiind atentă să nu o vadă nimeni, l-a aruncat pe Toma sub roată.
Crezând că pruncul era de-acum mort, a plecat pe ascuns. Auzind plânsetele copilului, morarul a
venit repede, a privit în jos şi a văzut un prunc plutind chiar în mijlocul scocului. Atunci, morarul s-a
coborât şi l-a scos grabnic din apă pe copilul ce îi era cunoscut. Slujnica ce urmărise din depărtare
fapta nelegiuită a mamei şi văzând noua minune, s-a apropiat de morarul încremenit de uimire şi-i
povesti tot ce ştia despre copil şi toate arătările minunate ale puterii dumnezeieşti, pe care le trăise
ea însăşi.
Părinţi de împrumut
Atunci, s-au hotărât împreună să îl înştiinţeze pe tatăl copilului care, auzind cele întâmplate,
a hotărât să dea spre îngrijire copilul unei doici bătrâne, cu experienţă, care s-a purtat foarte
frumos cu Toma şi care îl purta la biserică în fiecare sărbătoare, pentru a se apropia de Hristos.
Tatăl copilului, simţind că i se apropie sfârşitul, a rugat pe morarul salvator al micuţului să îl
ia şi să îi poarte de grijă. Morarul s-a învoit cu bucurie şi l-a luat pe Toma în casa lui, ca pe o
binecuvântare de la Dumnezeu.
Un ţăran înstărit dintr-un sat apropiat l-a rugat pe morar să-i dea lui copilul ca să-l crească.
Morarul, văzând bunele intenţii ale ţăranului, s-a lăsat înduplecat de rugăminţile lui şi l-a
încredinţat pe Toma ţăranului.
Dar copilul, care nu împlinise încă 3 ani, a rămas din nou orfan, pentru că bogătaşul, care-l
îngrijea cu multă bucurie, a murit. Soţia acestuia l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia la sine pe
băiat. La noul său binefăcător, Toma a trăit până la vârsta de 7 ani. Copiii, văzând că Toma era mai
retras, îl batjocoreau şi râdeau de el.
Curând, însă, după ce Toma împlinise vârsta de 7 ani, preotul s-a îmbolnăvit şi a murit şi iată
că tânărul pribeag s-a trezit iarăşi în nevoie.
Rămas din nou fără ajutor părintesc, Toma a primit purtarea de grijă a epitropului din sat
care, după o încercare nereuşită de a-l încredinţa din nou Eufrosinei, l-a dus pe micuţ în Kiev, în
Mănăstirea Bratski, unde trăia în rândul obştei un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi
bun.
Toma îşi vizitează mama
Aici, la mănăstire, Toma se îndeletniceşte cu învăţătura şi cu rugăciunea zilnică. Citea
neîncetat din dumnezeiştile Scripturi, iar psalmii cei mai dragi i-a învăţat pe dinafară şi îi rostea ori
de câte ori putea într-o zi.
Viaţa curată a lui Toma, rugăciunea zilnică şi citirile sfinte au înduplecat sufletul mamei sale
care, începând să pătimească greu din cauza unei boli, vărsa lacrimi, pentru că îşi dăduse seama că
toate acestea veneau asupra ei pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei nevinovat. Oriunde s-
ar fi aflat, nicăieri nu afla odihnă şi uşurare. Striga neîncetat către Dumnezeu, rugându-L să-i dea

19
iertare. Şi Domnul S-a milostivit de ea. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în
casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.
Smerit ascultător în Mănăstirea Kievo-Bratski
Bunul unchi nu a rămas pentru mult timp ocrotitor al nepotului său. Curând, el a murit,
lăsându-l pe Toma fără mijloace de trai şi fără adăpost. Despre continuarea studiilor nici nu mai
putea fi vorba. Retrăgându-se de la Academie, Toma a început să-şi câştige pâinea din munca sa. În
anul 1810 a fost numit dascăl în oraşul Cighirin. Din pricina glasului prea slab, însă, a fost mutat în
acelaşi an ca paraclisier în târguşorul Obuhov.
În anul 1812 a intrat în Mănăstirea Kievo-Bratski.
În Mănăstirea Bratski, Toma a împlinit felurite ascultări: a fost la brutărie, unde frământa
aluat şi cocea pâini, apoi l-au mutat ca bucătar; după nu multă vreme l-au numit ajutor de felcer,
iar, în cele din urmă, paraclisier şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.
Urcându-se în clopotniţă odată cu primele raze ale dimineţii, el se cufunda acolo în contemplaţie şi
rugăciune tainică. Nimeni nu-l stânjenea acolo.
În ziua de 11 decembrie a anului 1821 Toma a fost tuns monah şi a primit numele de
Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit responsabil cu veşmintele bisericii, iar
în ziua de 30 septembrie a anului 1822, pentru osârdia cu care îşi îndeplinea ascultarea, precum şi
pentru pilduitoarea sa viaţă călugărească, a fost hirotonit ierodiacon. Noua îndatorire a dat un şi
mai mare avânt nevoinţelor sale. Lua asupra sa ascultările fraţilor mai mici, slujea obştii cu multă
sârguinţă, arătând tuturor multă dragoste.
În ziua de 6 februarie a anului 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit
totodată iconom al Mănăstirii Bratski.
A urmat calea unei nevoinţe aparte - nebunia pentru Hristos
Vrând însă să se îndeletnicească mai mult cu rugăciunea, ceru să fie eliberat de ascultarea
de iconom şi să primească binecuvâtarea de a pustnici în peşterile săpate de preacuviosul Teodosie
în satul Lesniki. Fiindu-i respinsă această cerere, monahul Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe
aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos, iar în ziua de 9 decembrie 1834 a
primit schima, luând noul nume de Teofil.
Nevoitor într-o grădină
În ziua tunderii sale în marea schismă, Teofil a început să caute un loc mai potrivit pentru
nevoinţele sale pustniceşti. Pentru acest ţel, şi-a ales o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa, unde
înfloreşte acum Mănăstirea de maici Pokrovski. Stăpânul acestei livezi, Iosif Nikiforovici Dikovski, îl
cinstea nespus pe stareţ şi niciodată nu întreprindea nimic fără sfaturile şi îndrumările acestuia.
Aflându-se sub înrâurirea fericitului, felul de viaţă al lui Dikovski era cu adevărat de nevoitor:
dormea puţin, postea, nu mânca carne, se ruga mereu şi se îndeletnicea cu citirea de cărţi
mântuitoare de suflet.
La 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil a cerut să fie mutat din Mănăstirea
Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunilor trupului.
Arhiepiscopul Filaret l-a mutat, în schimb, în pustia Goloseev din apropierea Kievului. Faima
nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori.
Nu-i plăcea să fie distras de la rugăciune
În anul 1848, când asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa
sa ciudată, a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi“.
Puţini oameni reuşeau să se apropie de părintele Teofil ca să ia binecuvântare. El petrecea
zile întregi în pădure la rugăciune şi numai către Vecernie se întorcea acasă pentru a prinde
începutul dumnezeieştii slujbe. Însă, chiar dacă reuşea cineva să se apropie, părintele îl umbrea cu
binecuvântarea din mers, stăpânit parcă de o anumită grabă. Fericitului nu-i plăcea deloc să fie luat
20
în seamă sau să fie distras de la rugăciune. De aceea, atunci când băga de seamă că este aşteptat în
cale de rugători, o cotea într-o parte, prin desiş; iar dacă asta se întâmpla chiar în mănăstire, atunci
se suia într-un stejar înalt care creştea chiar pe arhondaric şi pe ale cărui ramuri erau prinse 4
scânduri, ori se ascundea în grădina mănăstirii.
Sfârşitul cuviosului Teofil
Cu puţin înainte de sfârşitul său,fericitul Teofil s-a mutat din Kitaiev în Goloseev, dar îşi
dorea foarte mult să moară în vechiul cuib. Astfel, în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca
mitropolitului, s-a întors iar la Kitaiev.
În ultimele zile ale vieţii sale, venea în Lavră în fiecare zi să slujească un acatist Maicii
Domnului, înaintea icoanei sale făcătoare de minuni numită: „Censtohovska“, care se află până
acum în brutăria obştii.
A trecut la Domnul în sihăstria Kitaiev cu hramul „Sfânta Treime“, în anul 1853, octombrie
28, fiind în vârstă de 65 de ani, iar trupul său a fost aşezat, potrivit testamentului sfântului, în sicriul
său, pe care l-a ţinut tot timpul vieţii în chilie.

9. Sfintilor Mucenici Flor si Lavru.

Acesti sfinti au fost dupa trup frati gemeni, si aveau mestesugul de taietori în piatra, pe
care-l învatasera de la Sfintii Proclu si Maxim care marturisisera pentru Hristos.
După ce Proclu şi Maxim au fost martirizaţi, fraţii Flor şi Lavru au plecat în oraşul Ulpiana
(Dardania), din provincia Illiria, guvernată de Licaon.
Aici au cerut de la guvernator permisiunea sa exploateze piatră din carierele existente şi, în
scurt timp, s-a aflat despre marea lor pricepere în acest domeniu. Lucrul lor se făptuia împletit cu
gândul că, aşa cum se modelează piatra, asemenea trebuie modelate inimile, îndepărtând patimile,
ca să se ajungă la asemănarea cu Hristos. Îngemănaţi nu doar după trup, ci şi după gândul cel bun,
fraţii se îndreptau cu paşi siguri spre mucenicie, nu înainte însă de a atrage la credinţă pe mulţi.
Într-o zi ei au fost chemaţi de Liciniu, fiul împărătesei Elpidia, care le-a încredinţat o sumă
uriaşă de bani, cu scopul construirii unui templu păgân măreţ, pentru care prinţul avea pregătite
planurile, inclusiv ale idolilor, din interior în detaliu. Aparent, fraţii au primit slujba. Îndată, fără
ştirea prinţului, ei au împărţit banii la oameni sărmani. Apoi au muncit din greu, ridicând templul,
ajutaţi ziua de un înger; iar noaptea se rugau. Fiul unui preot păgân, venit să-i spioneze la lucru, s-a
lovit la ochi cu o piatră, orbind. Tatăl acestuia a venit la faţa locului, alarmat. Însă fraţii, netulburaţi,
le-au vorbit despre puterea Mântuitorului şi au vindecat pe tânăr cu rugăciunea, urmând
convertirea subită a celor doi. Aceştia au venit să ajute la ridicarea templului, care avea cu totul altă
destinaţie.
Finalizând lucrarea, îndată au fost aduşi idolii pregătiţi de prinţ. Dar în noaptea ce a urmat,
Sfinţii Flor şi Lavru au convocat pe toţi cerşetorii care primiseră milostenie (circa 300), care Îl
mărturiseau cu toţii pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Împreună cu ei, au dărâmat idolii cei mari, apoi i-
au sfărâmat şi i-au scos afară din templu. În partea de răsărit a acestuia au montat o cruce şi au
aprins lumânări, dorind astfel ca templul să fie o biserică creştină.
A doua zi, când a aflat prinţul, a pregătit cu mare mânie un cuptor pentru arderea
cerşetorilor, care au fost aruncaţi în el de vii, primind mucenicia – ei sunt serbaţi împreună cu Sfinţii
Flor şi Lavru, la 18 august. Iar pentru Sfinţii zidari a propus chinuri mai mari, legându-i de roţi,
poruncind să fie bătuţi şi târâţi astfel prin oraş. Dar şi cei zece soldaţi care îi torturau s-au convertit,
văzându-le răbdarea. Nedumerit, Liciniu i-a încredinţat guvernatorului Licaon, care să le găsească
pedeapsa potrivită cu „îndărătnicia” lor. Acesta a hotărât aruncarea lor într-o fântână părăsită şi
21
umplerea ei cu pământ. Aşa au primit trecerea la Domnul fraţii gemeni, netemători de puterea
lumească închinătoare la zei.
După o vreme s-au aflat moaştele lor, nestricate şi frumos mirositoare, care săvârşesc
minuni şi care au fost mutate la Constantinopol. O parte a acestora a ajuns şi în Rusia, in jurul
anului 1200, unde cultul celor doi fraţi este foarte răspândit (în special în jurul Novgorodului – NV
Rusiei). Sinaxarele româneşti şi greceşti insistă asupra legăturii dintre Sfinţii fraţi şi ridicarea
templului transformat în biserică, pe când în sinaxarele ruse este adăugat faptul că Sfinţii Flor şi
Lavru sunt cinstiţi ca ocrotitori ai animalelor şi patroni ai cailor, deoarece, la deschiderea raclei cu
moaştele lor s-a îndepărtat o epidemie care se manifesta între bovine. Dar şi pentru că, potrivit
unor legende ruse, Sfântul Arhanghel Mihail i-ar fi învăţat pe aceştia tainele îmblânzirii cailor. De
aceea, în multe icoane ruse vechi, Sfinţii sunt înfăţişaţi împreună cu Sfântul Arhanghel şi cu mai
mulţi cai.

10. Sfânta Cuvioasă Elena Behteeva (Florovskaia) din Kiev, Ucraina (23
martie)

Aceasta s-a născut în anul 1756 în Zadonsk, guberia Voronej din Rusia, într-o familie
înstărită şi de vază, primind numele Ecaterina. Familia sa, precum şi rudeniile sale, se aflau în relaţii
apropiate cu sfântul ierarh Tihon din Zadonsk (pomenit la 14 mai si 13 august) care venea din
vreme în vreme la dânşii şi stătea câte două luni sau mai mult. Evlavia prieteniei cu sfântul Tihon s-
a transmis fără îndoială şi tinerei Ecaterina, care la 18 ani, mânată de dorul de a petrece departe de
desfătările cele vremelnice ale lumii acesteia, plecă pe ascuns din casa părintească îndreptându-se
către mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Voronej.
Mare fu întristarea părinţilor ei care începură să o caute pretutindeni până o aflară. Aceştia
încercând a o convinge să se întoarcă din drumul cel plin de osteneli pe care îl apucase, fură ei înşişi
înduplecaţi de neclintirea fiicei lor şi de cuvântul cel plin de înţelepciune al egumenei.
După intrarea sa în mănăstire, luă asupra sa sarcina educaţiei unei orfane dintr-o familie de
vază dar săracă şi începu a petrece în îndelungi postiri şi în rugăciune neîncetată. Curând, vestea
bunei sale sporiri se răspândi în împrejurimi, mulţi cercetând-o pentru a primi povăţuire
duhovnicească. Aceasta stârni nemulţumirea egumenei care se strădui cu orice chip să o
îndepărteze din mănăstire, vrăjmăşie ce cuprinse curând şi inimile maicilor precum şi a elevei sale.
Astfel, cuprinsă de adâncă mâhnire tânăra Elena se rugă Domnului şi sfântului ierarh Tihon din
Zadonsk şi curând primi mângâiere căci căzând istovită într-un somn adânc îl visă pe sfântul ierarh
care îi spuse:
- Te-ai plâns că ţi s-a luat tot. Să ştii că te voi răsplăti pentru pierderea ta cu o mângâiere
neaşteptată.
În locul elevei sale, se apropie de sora Elisabeta (mai apoi, în monahism, Evghenia), cu care
hotărî să plece la Kiev pentru a afla o mănăstire unde să se poată nevoi în pace.
După sosirea la Kiev, îşi luară cu chirie un ungher sărăcăcios departe de oraş şi zilnic
mergeau la Marea Lavră a Peşterilor, unde se rugau cu multe lacrimi sfinţilor sfintei lavre. Aici,
aflând despre necazurile tinerelor surori, sfântul Antonie Smirniţki (ieromonah iar mai apoi stareţ al
lavrei, trecut în rândul sfinţilor la 24 iunie 2008) le ajută să intre în mănăstirea Sfinţilor Flor şi Lavru
(Florovski) din Kiev.
După o vreme, în mănăstire izbucni un incendiu care prefăcu în scrum şi chilia lor. Cele două
nevoitoare, primind nenorocirea ca fiind voia Domnului, se întoarseră în Voronej încercând a intra

22
din nou în obştea unde vieţuiseră mai înainte, însă curând primiră vestea că mănăstirea Florovski se
va reînfiinţa. Cuprinse de bucurie, se întoarseră la Kiev. În călătoria lor, întâmpinară multe greutăţi,
foame, mizerie şi multe alte lipsuri, încât cu greu ajunseră la locul dorit. Sălăşluindu-se din nou în
mănăstirea Florovski, după o vreme le arse din nou chilia, iar ele fură izgonite din mănăstire.
Acestea rugându-se iară fierbinte Domnului şi sfinţilor marii lavre, primiră ajutor curând căci un om
de vază din Voronej care sosise la Kiev şi cunoştea familia sfintei cuvioase Elena, îl înduplecă pe
mitropolitul Kievului Serapion să binecuvânteze întoarcerea celor două nevoitoare la mănăstirea de
unde fuseseră izgonite. Ierarhul promise, însă făgăduinţa fu împlinită abia de succesorul său,
mitropolitul Evghenie care era rudă îndepărtată cu sfânta Elena. Astfel, în anul 1817, pe când sfânta
Elena avea 61 de ani, fură reprimite în mănăstirea lor unde petrecură până la sfârşitul vieţii lor.
Mulţi primeau mângâiere şi tămăduire sufletească din blândeţea sfintei Elena, din iubirea sa
de aproapele şi din pacea pe care toţi cei care o cercetau o simţeau în inimile lor. Iar ea se nevoia în
taină în privegheri de toată noaptea, în rugăciuni fierbinţi pentru întreaga lume şi în postiri,
acoperindu-le pe toate în haina smereniei şi simplităţii purtării. Pentru virtuţile sale cu care se
împodobise în urma îndelungii răbdări în toţii ani vieţii sale de strâmtorări şi necazuri, sfânta Elena
era iubită de toţi.
Pe când avea 78 de ani, în primăvara anului 1834, fu cuprinsă de boală, căci se apropiase
clipa părăsirii celor pământeşti. Sfânta Elena, care îndurase multe necazuri întreaga sa viaţă, primi
boala cu o neobişnuită răbdare, adâncindu-se în rugăciune şi având liniştea primirii a toate ca din
mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Când fu împărtăşită cu Sfintele Taine, rosti cu multă însufleţire cuvintele „Cred, Doamne!”,
căci după cum povesti maicilor după aceea, văzu sfântul potir cuprins de o lumină cerească.
După ce îşi ceru iertare întregii obşti, plecă în pace pentru a se sălăşlui în locaşurile cele de
sus ale Domnului, fiind îngropată în mormântul sfântului ierarh Tihon din Zadonsk. Acest mormânt
sărăcăcios şi-l pregătise sfântul ierarh cu mult timp înainte de adormirea sa cerând cu stăruinţă să
fie înmormântat acolo, însă după plecarea sa la cele veşnice, mormântul se află prea strâmt, iar
fraţii îl îngropară în altul, împărţind apoi sărăcăcioasa agoniseală a sfântului printre care şi acest
mormânt care ajunse la sfânta Elena, iar aceasta îl păstră vreme de 50 de ani.
Vreme de aproape două veacuri, mulţi credincioşi aflară mângâiere şi izbăvire din necazuri,
nevoi, boli şi neputinţe, la mormântul său, iar toţi simţiră în sufletele lor aceeaşi pace pe care sfânta
Elena o răspândea încă din viaţă tuturor celor care o căutau.
Din rânduiala lui Dumnezeu, afându-se cinstiele sale moaşte, la 6 octombrie 2009 sfânta
Elena fu proslăvită cu sfinţii. În cuvântul de la canonizare se vorbi despre preţuirea pe care stareţi şi
mireni o aveau pentru dânsa, precum şi de puterea de a dărui mângâiere în necazuri.

11. Sfantul Cuvios Iona din Kiev.

Cuviosul Iona din Kiev s-a nascut la sfarsitul secolului al XVIII-lea si a murit la inceputul
secolului al XX-lea. A trait 108 ani. Inca de mic copil Iona a fost luat la cer de trei ori, prima oara la
un an, apoi pe la 5-6 ani si a treia oara a fost in Împaratia Cereasca pe la 7-9 ani. Toate acestea sunt
scrise in cartea despre viata Cuviosului. A fost ucenic al Sfantului Serafim din Sarov timp de opt ani.
In scrierile despre viata Sfantului Serafim nu se aminteste despre Cuviosul Iona, insa legenda spune
ca atunci cand Iona s-a dus la Sarov, staretul Serafim i-a spus: ”De ce ai intarziat? Te astept de doi
ani. Mi-a aratat Maica Domnului ca vei veni”. Cuviosul Iona avea atunci 30 de ani.
Inainte de a muri Sfantul Serafim de Sarov l-a indrumat pe Iona sa plece la manastirea
Belobereskaia. Aici Cuviosului i s-a aratat de mai multe ori Maica Domnului care i-a spus sa plece la
23
Kiev, pentru a ridica o manastire. Dar Iona se considera nevrednic sa faca o lucrare atat de mare. A
plecat insa la Kiev si s-a oprit la manastirea Mihailovsk, apoi la manastirea Vidubitki. Credinciosii,
afland despre harul lui Iona, au inceput sa vina la manastire, in numar tot mai mare, pentru a cere
ajutorul parintelui. Aceasta a trezit invidia unor calugari cu mai putina credinta si Iona incepe sa fie
prigonit chiar in interiorul bisericii.
Cuviosul Iona pleaca din manastire si se stabileste pe un deal din apropiere unde isi ridica o
chilie. In martie 1865 i se arata din nou Maica Domnului, indemnandu-l din nou sa ridice o
manastire. Maica Domnului stropeste cu apa sfintita locul viitoarei manastiri, momentul fiind
imortalizat in doua fresce din Biserica Sfintei Treimi in care ne aflam. In jurul Cuviosului Iona se
aduna mai multi calugari si enoriasi cu posibilitati materiale mai mari. In 1870 incepe zidirea
Manastirii Sfanta Treime. Inca de la intemeiere manastirea a avut reguli foarte stricte. Aici nu erau
primiti calugari de la alte manastiri ci numai tineri cu sufletul curat, neprihanit. Postul era sever,
slujbele erau foarte lungi iar regulile vietii monahale erau foarte stricte. Nu e de mirare ca din
aceasta manastire au iesit multe inalte fete bisericesti.
Cuviosul Iona a avut parte de o viata zbuciumata fiind, nu de putine ori, persecutat de
oameni din afara bisericii dar si din interiorul ei. Prin intrigi a fost pana la urma inlaturat de la
conducerea manastirii, in ultimii ani ai vietii sale. A avut insa foarte multi fii duhovnicesti si foarte
multi multi oameni credinciosi l-au ajutat aducand cele necesare pentru construirea acestei biserici
incepute in secolul al XIX-lea. Cuviosul a spus ca dupa moarte el va fi mucenic. In anii '50 niste
vandali au descoperit mormantul, l-au scos pe Cuvios din sicriu, i-au taiat capul si au jucat cu el
fotbal. Aici in racla sunt acum moastele sfinte dar fara cap. Capul este probabil undeva peste
granita, dus probabil de vreun credincios.
In anul 1934 comunistii au inchis manastirea Cuviosului Iona iar mai tarziu au deschis
mormantul acestuia. Sfintele moaste au fost mutate intr-un cimitir din Kiev dar in 1993 au fost
aduse din nou in manastire de catre noua obste de calugari si asezate in racla in cripta bisericii.
Cuviosul Iona a fost canonizat in 1996 de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

12. Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara (4 decembrie)

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un
oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin,
care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru
că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era
nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl
său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a
închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise
mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel
simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea
faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.
Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus
la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea
pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la
frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: "Cine
le-a făcut pe acestea?". Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului,
la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele ce-i
stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a întrebat: "Care zei?".
24
Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care
sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii",
dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl
meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei
de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut
zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri
nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?"
Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia
a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie
cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în
inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului,
neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru
sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur
este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a
întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu
strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-
l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le
ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".
Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei
cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea
învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia
doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de
aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.
Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei
credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa,
afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur
Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu
tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn
ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de
nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele
scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci
numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.
Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi
slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui
în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i
spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar
vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea
cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a
lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta,
adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi
mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi
la sfîrşit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi
aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta".
Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe
lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia
ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

25
 După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind
că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta
sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie
cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a
poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor
săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i
va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare
logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.
După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa
sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi
auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela.
Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate
cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata
Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi
despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a
creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.
Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos
şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip
neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină,
cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus
Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a
botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus
într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui
Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-
a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.
În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit
odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două
ferestre la baie, a zis către lucrători: "Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine
a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?" Meşterii au răspuns: "Aşa ne-a
poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara
stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii
nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi
răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc". Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a
poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare
era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se
către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră
cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie
chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele
acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate
acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de
marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei
Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a
scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găseşte
scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi
voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor,
nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".

26
 Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără
de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc
idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei
ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet". Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în
rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de
Dumnezeu.
După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în
casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început
cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai
două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale,
Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut". Deci, îndată
chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia
fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit
să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii,
ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru
că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care
luminează pe tot omul ce vine în lume".
Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar
neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu
degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip lumina
cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta a grăit: "Ia aminte, părintele meu,
şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru
lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am
poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul - să închipuiască pe Tatăl,
cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi".
Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: "Şi am închipuit aici şi
semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru
mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca
aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să
izgonească de aici toată puterea diavolească".
Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta
Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale
sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.
Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a
vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în
mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un
munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui
său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi
ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind
pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei
muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor
fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi
îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui,
unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte
pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci,
înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor,
care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii,
27
Dioscor i-a întrebat: "N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind milostiv
şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: "N-am
văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor
acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu
chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.
Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la
pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După
aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu
pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul
locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi
crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa
cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd:
"Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către
dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar
tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta". Ighemonul, văzînd
frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu
blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de
legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate
să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.
Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor
celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate
deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul
o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a
tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te
sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te
cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece
nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară
Varvara i-a răspuns: "Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui
jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate
cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători.
Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu:Idolii păgînilor
sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a
făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate;
iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii".
După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o
dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea
goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc.
Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît
s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a
frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea
care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au
clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos,
Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.
După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de
munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în
temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite
şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la
28
mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină
mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel
nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava
negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd
Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme.
Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea
veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile
bunătăţi, întru împărăţia Mea". Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta
Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El.
Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a
vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei,
lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca
dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului
că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.
Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd
a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost
aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea
tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi
toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu
osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi
ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos
începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.
Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan,
spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a
ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa
luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat.
Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru
tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum
eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-
le jertfă".
Sfînta a răspuns: "Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi
neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor
umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru
ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte
toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc
Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti
vrednic".
Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să
spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu
făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost
bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-
ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.
În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai
sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi.
Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a
nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată
despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe
29
dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu
piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către
Dumnezeu şi a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi
poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-
am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei,
care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim
bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".
Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie.
După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele
grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: "Nu
întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria
mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta".
După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă,
iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată
cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a
strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi
pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu
fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta". Şi îndată
Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit
spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere
goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă
mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana
aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul
că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-
au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.
Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima,
văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat
făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă
ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a
fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu,
zicînd: "Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai
întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o,
Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se
apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că
ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini". Aşa rugîndu-se sfînta, s-a
auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini
cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare
bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel
însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de
mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul,
iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete
s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor,
cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a
lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa
sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

30
 În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele
moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit
şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor
şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

13. Sfantul Lavrentie al Cernigovului

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori,
se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni
ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la
Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.
Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de
monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe
urmă.
Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea
Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A
avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să
poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.
Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La
acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat
cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului.
Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului - un talent întrebuinţat tot
restul vieţii sale.
Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi
cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în
mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de
conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului
Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar
talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi
fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-
i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a
împlinit, cu adevărat.
Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit
ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia
dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se
îndeletnicea de la o vârstă fragedă.
Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-
o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu
pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi
asudăm din plin”.
Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc,
simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o
dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete
rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.
Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi
să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui
31
postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i
primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.
Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici
a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici,
Domniţki-ul.
Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la
toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele,
înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a
răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.
S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era
cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni
flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.
În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile
mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta.
Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să
vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu
Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept,
poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-
a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să
fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a
personalului. El zâmbi. „Vezi tu… Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te
rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”.
Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu
pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe
înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează.
Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra
adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am
mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă
întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”
Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-
a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M.,
povestea:
‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu
Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”.
„Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu
putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi,
pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată.
„Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’
Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:
‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele
Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi
spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte,
avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un
preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’
Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.
Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise
la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când
32
am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii
întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe,
din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier
acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa
ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”
‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale
rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci
când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea.
Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o
zgârietură…’
Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de
Dumnezeu M. povesteşte:
„Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de
însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers,
şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând:
„Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-
adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.”
O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire;
multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi
spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul,
„va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit
şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.
O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul
ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să
ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se
întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.
E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:
„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac
pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la
Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă
parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o
înştiinţare, să îi faci pomenirea”.
„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum
era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa
cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvântare
să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau
către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu
sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai
deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse
Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel
credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise
nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei:
‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.
Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din
urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot]
pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja

33
[antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai
rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.
Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat
peste întreaga lume”.
„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi
slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”
Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur
împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în
casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel
nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu
mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie
Stareţul.
„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise,
şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor.
Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă
vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se
pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie
să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din
Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”
„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă
duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”
„Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al
desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece
ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va
intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.”
Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul
Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca
pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va
striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât…”
„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu
glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în
ceruri.”
„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne
mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn.
Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui
semnul satanei.”
„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va
vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în
această vreme înfricoşată.”
„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu
vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se
teamă nimeni!
„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da
Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri,
pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva
ar putea cădea [în ele].”

34
 Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur
loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor
sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar
acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor
mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”
„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor
duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face
nimic.”
„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de
trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor
mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui
Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor
pregăti pentru tot norodul.”
„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”
Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea
vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica.
„Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].
„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un
om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii
lui Antihrist nu va exista moarte.”
„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă:
„Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei
mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini
numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”
„Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în
viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”
„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va
putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii
noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai e vreme,
îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi.
Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”
Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i
acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”.
Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”.
Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată
izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să
moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”
Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un
om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi,
muri curând.
Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar
el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”
După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul
Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme
de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu
limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo

35
era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase
uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

14. Sfântul Ierarh Teodosie, arhiepiscop de Cernigov, Ucraina (5 februarie)

Acesta s-a născut în veacul al XVII-lea într-o familie de preot unde a deprins toată
înţelepciunea şi evlavia drept măritoare care-i vor fi temelie pentru tot restul vieţii.
Încă din fragedă pruncie arătă adâncă iubire de Dumnezeu şi multă râvnă pentru cele ale
Bisericii. La vârsta cuvenită intră la Seminarul aflat în mănăstirea Schimbării la Faţă din Kiev unde în
vremea aceea se aflau dascăli străluciţi ai vremii. Seminarul Schimbarea la Faţă se afla în fruntea
luptei ortodoxe împotriva asaltului clerului catolic, mai ales al iezuiţilor.
Sfântul Teodosie crescu în apropierea sfinţilor cuvioşi Antonie şi Teodosie şi a altor
bineplăcuţi lui Dumnezeu de la Lavra Peşterilor din Kiev, încercând să vieţuiască şi el după pilda
vieţii lor. Întregul său timp liber şi-l dăruia rugăciunii, cugetării la Dumnezeu şi citirii din Sfânta
Scriptură.
Din pricina încetării activităţii seminarului, sfântul Teodosie nu îşi termină studiile, însă intră
în obştea Lavrei Peşterilor din Kiev primind numele sfântului Teodosie, ctitorul Lavrei Peşterilor
(pomenit la 3 mai).
Mai apoi, mitropolitul Varlaam al Kievului îl făcu arhidiacon al Catedralei din Kiev dând-i în
grijă treburile administrative ale reşedinţei episcopale. Curând însă sfântul Teodosie părăsi Kievul
îndreptându-se către mănăstirea Krupiţki din Cernigov, vestită pentru rânduiala aspră. Aici zăbovi
pentru puţină vreme, primind preoţia. În 1662, sfântul Teodosie fu ales egumen al mănăstirii
Korsun din Kiev, iar peste doi ani deveni egumen al vechii mănăstiri Kiev-Vidubiţki, care era cu totul
ruinată. Din iscusinţa şi râvna sfântului Teodosie mănăstirea reînflori curând.
Sfântul se îngrijea mai cu seamă de slujbe, astfel alcătui un cor care ajunse vestit nu numai
în Ucraina, ci şi la Moscova. Astfel că în anul 1685 trimise corul mănăstirii la Moscova pentru a-i
învăţa pe cei din corul de la Moscova cântarea bisericească kieveană.
Fiind un aspru nevoitor, sfântul Teodosie se îngrijea şi de sporirea duhovnicească a
călugărilor săi. Întemeie un mic schit pe insula Mihailovschina, nu departe de mănăstire, pentru
fraţii iubitori de viaţă retrasă. Îl numi econom pe ieromonahul Iov (Opalinski), unul dintre cei mai
râvnitori călugări.
Sfântul Teodosie a trecut prin multe încercări ale tulburărilor vremii sale. El şi alţi egumeni
au fost învinuiţi de episcopul Metodie, de Mstislav şi Orşansk, de trădarea Rusiei prin întreţinerea
unei corespondenţe cu duşmanii acesteia.
La 20 septembrie 1668, sfântul Teodosie răspunse la învinuirile nedrepte, iar la 17
noiembrie ieşi la iveală netemeinicia acuzaţiilor. Arhiepiscopul Lazăr (Varantovici) lăudă virtuţile
sfântului Teodosie, numindu-l „păstor al turmei lui Hristos, pildă de smerenie” şi îşi exprimă
nădejdea ca numele sfântului Teodosie să fie scris în Împărăţia Cerurilor. Când ierarhul deveni
locţiitor al mitropolitului Kievului îl numi pe sfântul părinte episcop vicar al Kievului, funcţie care îi
îngădui să se implice cu multe roade bune în multe acţiuni ale Bisericii.
În anul 1688, fu numit arhimandrit şi egumen al mănăstirii Eleţ din Cernigov, fiind încurajat
de ierarhul Lazăr să se împlice în punerea în rânduială a acesteia, fapt pe care sfântul reuşi să-l
împlinească în doi ani.
Din pricina sănătăţii, arhiepiscopul Lazăr îşi exprimă dorinţa ca sfântul Teodosie să fie numit
episcop, văzând în el un vrednic urmaş al său. Astfel, la 13 septembrie 1692, în Catedrala Adormirii

36
Maicii Domnului din Moscova avu loc slujba de numire a sfântului Teodosie arhiepiscop al
Cernigovului.
Multe amănunte despre păstorirea sfântului Teodosie ca ierarh s-au pierdut în negura
vremii, ştim însă sigur că a lucrat cu timp şi fără timp spre folosul şi buna sporire a turmei celei
cuvântătoare. De asemenea, s-a îngrijit şi să menţină vieţuirea monahală în vechile mănăstiri şi să
întemeieze altele noi. Astfel, chiar la începutul păstoririi sale binecuvântă întemeierea mănăstirii de
maici Pecenniksk şi puse hramul Adormirii Maicii Domnului bisericii acesteia. În anul 1694, sfântul
binceuvântă întemeierea schitul Liubec şi punerea hramului Naşterii Maicii Domnului bisericii noi
din mănăstirea Domniţki. În vara anului 1695, închină Maicii Domnului biserica ce se ridica pe vârful
dealului Boldino, lângă vechea mănăstire a sfântului Ilie. Toate aceste binecuvântări vădesc adânca
evlavie a sfântului Teodosie pentru Maica Domnului.
În vremea păstoririi sale, a existat o râvnă deosebită pentru întărirea vieţuirii monahale în
arhiepiscopia Cernigovului.
Sfântul ierarh s-a îngrijit de asemenea şi de clerul Bisericii, încercând să aleagă din cei
vrednici de slujirea preoţiei şi să încurajeze instruirea clerului Clernigovului. Astfel, a invitat călugări
luminaţi din Kiev, printre care şi sfântul Ioan Maximovici, viitorul mitropolit de Tobolsk (pomenit la
10 iunie) şi de asemenea ajutor şi urmaş al sfântului Teodosie în organizarea şcolii pentru clerul din
Cernigov.
Păstorirea plină de roade bogate a sfântului ierarh nu a durat mult. Acesta simţindu-şi
plecarea din lumea aceasta aproape, îl numit pe sfântul Ioan Maximovici egumen al mănăstirii Eleţ
din Cernigov.
Încărcat de mulţimea faptelor bineplăcute Domnului, sfântul ierarh plecă la cele veşnice la 5
februarie 1696, fiind înmormântat în locul destinat ierarhilor din Catedrala Sfinţilor Boris şi Gleb din
Cernigov. Urmaşul său, sfântul Ioan Maximovici s-a tămăduit de o boală gravă rugându-se sfântului
Teodosie.
Acesta este prăznuit la 5 ianuarie (ziua fericitei sale adormiri, 1696) şi 9 septembrie (ziua
trecerii sale în rândul sfinţilor, 1896).

15. Cuviosul Serapion din Pskov

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut în cetatea Yuriev (sau Derpt, actualmente Tartu în
Estonia), ce se afla sub cotropire germană romano-catolică, care urmărea să stârpească Ortodoxia.
Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae. Cuviosul Serapion cunoştea foarte
bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat Ortodoxia în faţa catolicilor. Când s-a încercat
convertirea sa forţată la catolicism, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo
unde îşi începuse nevoinţa duhovnicească şi cuviosul Eleazar (pomenit pe 15 mai). Sub îndrumarea
acestuia, Cuviosul Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti,dar asta nu l-a ferit de
căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe părintele său duhovnicesc
şi să se retragă în desăvârşită linişte. Dar Dumnezeu l-a adus pe începătorul lipsit de experienţă cu
picioarele pe pământ: după ce s-a rănit grav la picior, i-a părut rău de ascultarea de sine însuşi şi de
nesupunere, întorcându-se la părintele său. După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu
Cuviosul Eleazar 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii. Tot mai mulţi fraţi au început să se
adune în jurul Sf. Eleazar pentru care acesta a construit un schit închinat Sfinţilor Trei Ierarhi,
impunând şi un regulament monahal.
Cuviosul Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de virtute printre
monahi. Tuturor le era pildă în privinţa păzirii riguroase a rânduielilor călugăreşti, dar mai ales în
37
privinţa smereniei şi ascultării faţă de Cuviosul Eleazar, stareţul său. Se nevoia în mod deosebit să
nu rămână niciodată fără lucru, iar fiecare minut din timpul său liber îl folosea pentru rugăciune şi
studiul Sfintei Scripturi. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic
care a scris despre el l-a asemănat cu un "mort viu". Atât de mult a iubit sărăcia, încât după
adormirea sa, nimeni nu a vrut să ia hainele sale rupte. Răbda insultele cu deosebită smerenie,
învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Cuviosul Serapion credea cu
tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că rostirea celor 12 psalmi[1] de unul singur în chilie
nu poate egala un "Doamne miluieşte" cântat în biserică de toţi monahii adunaţi ca un singur trup
înaintea lui Dumnezeu. Din cauza asprei nevoinţe s-a îmbolnăvit grav, dar i s-a arătat Cuviosul
Onufrie ( pomenit pe 12 iunie) şi l-a vindecat. A proorocit cu un an mai devreme atacul germanilor
romano-catolici[2] (1480) şi înfrângerea lor de către ruşi. Într-adevăr, locuitorii Pskovului, însufleţiţi
de arătarea Sfântului Dovmont (pomenit pe 20 mai), cneazul cetăţii, i-au biruit pe cotropitori.
Cuviosul Serapion s-a săvârşit în pace pe 8 septembrie 1480, de praznicul Naşterii Maicii
Domnului, la vârsta de 90 de ani. Deoarece ziua adormirii cuviosuluii coincide cu una din cele 12
mari praznice, pomenirea sa ca praznic se face pe 7 septembrie. Însuşi Cuviosul Eleazar a îngropat
trupul neînsufleţit care era numai "piele şi oase" din pricina asprelor nevoinţe. Cuviosul Serapion nu
a fost despărţit de părintele său duhovnicesc nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate
unele lîngă altele. În slujba alcătuită anume pentru cei doi sfinţi, pomeniţi împreună pe 15 mai,
Cuviosul Serapion este lăudat ca primul împreună-nevoitor, "prieten şi însoţitor" al Cuviosului
Eleazar.
La puţin timp de la adormirea Cuviosului Serapion, un orb şi-a recăpătat vederea
închinându-se la mormântul lui. De asemenea, Cuviosul s-a arătat unei femei care îşi pusese în gând
să se înece din deznădejdea ce o cuprinsese din cauza necazurilor din familie. Cuviosul a apucat-o
de mână şi i-a spus să cheme numele Cuviosului Serapion promiţându-i că o va ajuta. La mormântul
său minunile continuă şi în zilele noastre.

16. Sfantul Alexandr Nevski

Mare Print de Novogorod si Vladimir (incepand din 1252), Alexandru s-a nascut, daca este
sa ne luam dupa scrierile stravechilor cronici rusesti, la 30 mai 1219, la Pereaslavl, ca fiu al
cneazului Iaroslav Vsevolodici. Desi era sa cada de multe ori victima incursiunilor intreprinse de
hraparetii urmasi ai lui Ginghiz-Han, soarta a vrut ca fiul lui Iaroslav sa scape cu viata. Nu
intamplator, el a fost inca din frageda copilarie foarte credincios, petrecandu-si ore in sir in
rugaciune si fiind convins ca pronia divina il apara de rau.
Moartea prematura a lui Teodor, fratele mai mare al lui Iaroslav, a facut ca greutatea
domniei sa se sprijine pe umerii acestuia din urma, care a devenit Mare Print de Kiev si
conducatorul Rusiei. Potrivit uzantelor, lui Alexandru i-a revenit fieful Novgorod si, la nouasprezece
ani, in 1239, el s-a casatorit cu fiica unui feudal rus, printul de Polotsk. A fost desigur o uniune
dinastica, intrucat tanarului se pare ca nu-i era pe plac domnita, de vreme ce prefera sa-si petreaca
timpul alaturi de curtenii sai, in ospete si la vanatoare, deseori infruntand ursii inarmat doar cu o
prastie!
Pe cand abia depasise varsta adolescentei, printul a primit misiunea sa apere meleagurile
nordice ale Rusiei de agresorii suedezi, lituanieni si germani, care, sub pretextul organizarii unei
cruciade impotriva triburilor pagane din zona Balticii, voiau de fapt sa supuna orasele rusesti.
Regele Erik al Suediei adunase o mare armata, punand-o sub comanda ginerelui sau, Birger. Dupa

38
ce ostirea suedeza a debarcat la confluenta raurilor Ingria si Neva, Alexandru, desi avea o armata
net inferioara numeric, i-a atacat prin surprindere pe invadatori, intr-o zona mlastinoasa, la 15 iulie
1240.
Inclestarea s-a declansat la apusul soarelui, cand suedezii au intrat in bataia sagetilor
rusesti, trezindu-se incoltiti de luptatorii iviti din smarcuri. In fruntea razboinicilor sai, Alexandru s-a
avantat in lupta, ranindu-l, cu o lovitura de sulita, pe Birger. Rusii au distrus podul peste Neva, taind
retragerea suedezilor si astfel lupta s-a transformat intr-un adevarat macel.
Batalia de pe lacul Peipus: Batalia de pe Neva a salvat Rusia de la o invazie de proportii a
vrajmasilor de la miazanoapte si i-a adus invingatorului supranumele de "Nevski". Victoria a intarit
influenta politica a lui Alexandru, dar i-a inrautatit relatiile cu boierii, care nu vedeau cu ochi buni
incercarile indraznetului print de a le rapi privilegiile. Ca urmare a acestui conflict si a intrigilor
boieresti, Alexandru a trebuit sa-si paraseasca pamantul stramosesc. Dar marii proprietari de
pamanturi aveau sa regrete amarnic purtarea lor nesabuita. Peste doar un an, in primavara lui
1241, temutii cavaleri teutoni au invadat Rusia, pustiind totul in calea lor.
Implorat in genunchi de boierii pocaiti sa se intoarca, viteazul Alexandru a adunat o armata de
tarani si in fruntea ei i-a alungat pe dusmani. Confruntarea finala, in care in fata rusilor s-a aflat
insusi Marele Maestru al Ordinului Teutonic, Hermann, s-a desfasurat pe gheata lacului Peipus, la 5
aprilie 1242. Rusii i-au atras pe cavaleri in capcana, fiindca, dispunandu-si trupele intr-un lung sir
subtire, Alexandru a ascuns privirilor inamicului suprafata inghetata a lacului. Cand sarja cavaleriei
grele a lui Hermann a pornit, pedestrasii rusi s-au tras intr-o parte si i-au lasat pe teutoni sa se
pravaleasca in apele inghetate.
Scufundandu-se cu tot cu caii inzauati in gheata prea subtire ca sa poata sustine o
asemenea greutate, ingamfatii cuceritori au pierit inecati sau strapunsi de rusi care, lipsiti de armuri
greoaie, se miscau pe gheata cu usurinta. Floarea cavalerilor germani a inrosit atunci apele lacului si
Alexandru Nevski a scris o noua pagina in istoria glorioasa a Maicii Rusia. Intorcandu-se la
Novogorod, el a poruncit ca teutonii cazuti prinsi sa fie tarati, in armuri, de cozile cailor soldatilor
sai si s-a razbunat pe boierii tradatori, taindu-le capetele. Dar tanarul print nu era iscusit doar la
manuirea armelor, ci si a cuvintelor.
Spre a-si asigura pacea la hotarele cu Norvegia, a trimis o solie care, in 1251, a semnat un
tratat de amicitie cu regele acestei tari. In acelasi timp, a evitat cu abilitate capcana intinsa de Curia
Papala, ce-i cerea ca, in numele credintei crestine, sa nu mai poarte razboi cu suedezii si germanii,
inchinatori la Christos, ci sa alunge inapoi in Asia spurcatele lifte ale Hoardei de Aur.
"Soarele Rusiei a apus..."Nevski a inteles ca o asemenea provocare ar fi adus dezastrul si
pustiirea asupra tarii sale, care nu era inca pregatita sa se opuna tatarilor, si ar fi deschis calea
catolicizarii Rusiei. Calculul lui s-a dovedit inteligent: continuand sa-si declare supunerea fata de
Marele Han, printul isi intarea continuu autoritatea fata de boierii razvratiti si fata de orasele ce se
comportau precum un stat in stat.
Spre a-si dovedi supunerea, a acceptat chiar sa mearga la Sarai, capitala Hoardei de Aur, si sa se
plece, in genunchi, Hanului, solicitandu-i protectie. Atitudinea sa umila l-a determinat pe
atotputernicul conducator mongol sa renunte la atacurile impotriva pamanturilor detinute de
Nevski, care astfel, pret de cativa ani, au avut parte de liniste. Alexandru s-a ingrijit ca satele,
pustiite de tatari, sa fie repopulate, ca negotul sa infloreasca, a construit numeroase biserici si scoli.
Iar cand Novgorodul nu a mai acceptat sa plateasca tribut mongolilor, printul insusi le-a cerut
capeteniilor orasului sa o faca, de teama - justificata, de altfel - ca acest gest sfidator putea abate
asupra intregii Rusii nesfarsitele hoarde mongole.
Nechibzuitii oraseni au spanzurat solul printului si, in 1259, s-au revoltat impotriva
autoritatii sale. Insusi fiul lui Nevski, Vasili, s-a ridicat impotriva parintelui, "care aduce sclavia unor
39
oameni liberi". Printul nu a ezitat sa ia orasul cu asalt, sa-si aresteze fiul si sa-i macelareasca pe
rasculati, pentru a da de inteles tuturor ca doar uniti in jurul unui singur conducator rusii pot
scutura jugul mongol. Cei din Novogorod au fost obligati sa plateasca tribut Hoardei. Revolta celor
din Novgorod a fost urmata, in 1262, de cea a locuitorilor din Vladimir, Souzdal si Rostov.
Intelegand ca represaliile nu vor intarzia, Alexandru a plecat in graba spre Sarai, cu riscul de
a-si lasa acolo capul. Dar hanul Berkai, caruia printul i-a vorbit plin de curaj, a acceptat sa-i ierte pe
razvratiti, cu conditia ca un palc de oaste rusa sa lupte alaturi de armatele sale. Timp de un an,
Alexandru a ramas, ca zalog al bunei credinte a supusilor sai, la Sarai. In tot acest timp, sanatatea
lui s-a subrezit si, cu ultimele puteri, l-a implorat pe Han sa-l lase sa moara in tara lui. Viteazul si
inteleptul conducator nu va mai apuca insa sa ajunga la Vladimir, murind, la doar patruzeci si patru
de ani, intr-o manastire de langa oraselul Gorodet, in noiembrie 1263.
Inainte de a-si da ultima suflare, a renuntat la titlul princiar si la toate onorurile regale ce i
se cuveneau si a cerut sa fie ingropat intr-o panza de sac, direct in pamant, ca un calugar. Se spune
ca mitropolitul Chiril al Vladimirului a primit aceasta trista veste pe cand termina liturghia. Cu
lacrimi in ochi, el s-a adresat credinciosilor, anuntandu-i: "Iubitii mei frati, aflati ca Soarele Rusiei a
apus... Printul Alexandru e mort!" Peste trei secole, Alexandru a fost canonizat, din ordinul lui Petru
cel Mare si ramasitele sale pamantesti au fost aduse la manastirea ce-i poarta numele, din Sankt-
Petersburg.
De-a lungul istoriei, sfantului Alexandru Nevski ii adresau rusii rugaciuni, in perioadele de
restriste. Lucru curios, acest obicei s-a perpetuat pana la cel de-al doilea razboi mondial cand, chiar
daca tara se afla sub o dictatura ateista, soldatii din transee se rugau astfel: "Prin rugaciunile
sfantului Alexandru, sa aiba Domnul Iisus mila de noi. Amin."
Desi s-a opus cu succes invaziilor occidentale, Alexandru Nevski a avut intelepciunea de a
intelege ca nu el va fi eliberatorul rusilor de sub jugul mongol. Intreaga viata si-a dedicat-o intaririi
Rusiei si diminuarii puterii boierilor. De aceea, el poate fi considerat un veritabil unificator al Rusiei,
omul care a pus temeliile uriasului stat de mai tarziu si care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai
porunca de a scutura jugul mongol. Peste mai bine de un secol, cneazul Dmitri Donskoi va putea sa
ridice sabia impotriva tatarilor, declansand indelungata lupta cu acesti cuceritori, care tinusera in
sclavie poporul rus. Si abia de atunci viteazul Alexandru isi putea dormi in liniste somnul de veci,
stiind ca umilinta si sacrificiul sau nu fusesera in zadar...
A ajunge la St Peterburg pentru a admira doar frumusetea vazuta a orasului imperial este
asadar o lucrare saraca si nefolositoare … Capitala a Impreiului Rus pana in 1918, in prezent al
doilea oras al Rusiei si al patrulea al Europei dupa numarul de locuitori, centru european de cultura
extrem de important si avand o viata economica infloritoare, ca cel mai mare port rusesc la Marea
Baltica – toate aceste date pot fi impresionante doar daca nu stii nimic despre ortodoxie, despre
puterea duhovniceasca a acestui loc sfant si despre credinta bruta, simpla si directa a rusilor
pravoslavnici.

17. Sfantul Ioan din Kronstadt

Sfantul Ioan din Kronstadt care a trait in veacul al XIX-lea si a adormit pe 20 decembrie
1908, a fost o personalitate rara si cu totul harismatica a Bisericii Ortodoxe din Rusia. El a dovedit
ca atunci cand credinta este unita cu vointa si cu dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele,
se savarsesc intr-adevar mari minuni. Daca am cauta un exemplu de preot in vremurile

40
contemporane care sa adune in persoana sa toate calitatile pastorului, nu am gasi un exemplu mai
potrivit decat Sfantul Ioan din Kronstadt.
Sfantul Ioan din Kronstadt - Copilaria
Sfantul Ioan Serghiev din Kronstadt s-a nascut in gubernia Arhanghelsk din Rusia la 18
octombrie 1829, ca fiu al sarmanului paracliser Ilia Mihailovici Serghiev si al Fiodorei Vasilievna. La
Botez a primit numele sfantului in a carui zi de pomenire se nascuse, respectiv cel al Cuviosului
ascet Ioan din Rila, fata de care va avea ulterior mare evlavie. In familie va primi educatia religioasa
ortodoxa de mare simplitate, profunzime si sensibilitate, traditionala in satul rus. Tatal, care
descindea dintr-o familie de preoti din tata in fiu de peste 350 de ani, il lua la slujbele bisericesti si
vorbea cu el despre Hristos si sfinti. Despre aceasta el insusi spune: "Pe cat imi pot aduce aminte,
din cea mai frageda pruncie, pe cand aveam patru sau sase ani, parintii mei mi-au sadit obisnuinta
rugaciunii, si prin pilda lor m-au facut sa fiu un copil in armonie cu religia".
Din pricina unei sanatati fragile, a invatat cu greu sa citeasca - invatatura fiind pentru el un
adevarat chin. Dupa ce s-a rugat lui Dumnezeu, aceste neputinte au fost cu totul tamaduite prin
harul lui Dumnezeu. La noua ani este trimis la scoala parohiala din Arhanghelsk unde dificultatile au
reinceput. Separat de parinti, ironizat de colegi pentru stangaciile sale taranesti, singur, Ioan ajunge
ultimul elev. Deznadajduit, cade in genunchi si recurge din nou la rugaciune, iar efectele ei nu
intarzie sa se faca simtite. Notele incep sa creasca, iar in 1851 absolva si seminarul din Arhanghelsk
ca sef de promotie.

Sfantul Ioan din Kronstadt - Slujirea preoteasca

A urmat Academia de teologie pe care o va absolvi in 1855 cu titlul de magistru (licentiat),
ca al 35-lea din 39 de candidati. Performantele mai degraba mediocre ale studentului Ioan Serghiev
in studiul academic se explica in mare parte prin orientarea dominant scolastica a studiilor
teologice in academiile Rusiei epocii, in ciuda eforturilor de reasezare neopatristica intreprinse de
mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov (1789-1867).
 
Pe cand era student la Academie, Sfantul Ioan visa sa ajunga mai intai propovaduitor intre
pagani, mai ales in Alaska. Dar cand si-a dat seama ca insusi poporul sau avea mare nevoie de
invatatura, a inceput a ravni sa fie un preot care sa-si slujeasca si sa-si invete poporul. Intr-o noapte
s-a vazut in vis intrand intr-o catedrala. Mai tarziu, cand a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare
port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul sau. S-a casatorit cu Elisabeta, fiica
protoiererului catedralei, traind cu ea ca frate si sora, spre a se putea darui mai deplin slujirii lui
Dumnezeu si celorlalti oameni. La 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot pe seama parohiei
Sfantul Andrei din Kronstadt - portul militar al Sankt Peterburgului - in locul socrului sau, de catre
episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovnicesti.
Parintele Ioan a stiut de la inceput ca dragostea fata de toti oamenii - nu numai fata de cei
din parohia lui, ci fata de toti cei din oras, inclusiv saracii si raufacatorii - va insemna pentru el
adevarata slujire. Liturghia zilnica, predarea religiei in scoala primara si gimnaziu, predica,
pastorirea sufletelor credinciosilor, milostenia si caritatea activa fata de cei saraci vor ocupa de
acum neobosit, zi si noapte, pentru peste o jumatate de secol, viata parohului din Kronstadt.

Sfantul Ioan din Kronstadt - "Viata mea in Hristos"

Traia in Hristos si cu Hristos prin slujirea dumnezeiestii Liturghii. Din ea isi tragea puterea de
a continua marea sa lucrare pastorala. Jumatate de veac din 1885 si pana in 1908, a slujit aproape
zilnic si n-a incetat pana in ultima clipa sa sfatuiasca, sa mangaie si sa calauzeasca.                  

41
 Multe au fost inimile care langa el au inviat trupeste si sufleteste. Cu un remarcabil simt al
concretului, el a reusit sa reimpuna in constiinta contemporanilor insasi realitatea "pragmatica",
liturgica si sacramentala, personala si comunitara, mistica si sociala a Bisericii. in fata reductiei
simplificatoare a crestinismului la morala, la etica si pietatea individuala, Biserica reapare din nou
ca realitate divino-umana intrupata in cult si caritate, ca o comuniune vie ("familie") a oamenilor in
Hristos si Duhul Sfant, cu Dumnezeu, cu sfintii si cu ingerii, ca loc al Adevarului si Libertatii
autentice.

Poporul a gasit in el un parinte plin de dragoste, au recunoscut in el pe adevaratul

indrumator, pe pastorul cel bun si pe urmatorul lui Hristos. Dumnezeiasca Liturghie era pentru
parintele Ioan tot ceea ce omul poate avea pe pamant mai inalt si mai sfant. Liturghiile savarsite de
el erau cutremuratoare, era un om de taina al inimii daruit rugaciunii cu o mare caldura, ocrotitor al
tuturor neputinciosilor si al oamenilor marginalizati - multi dintre acestia au fost insufletiti de el si
calauziti catre Biserica lui Hristos. Toate acestea alaturi de darul facerii de minuni cu care atat de
bogat l-a impodobit Dumnezeu. Iata insa ce spunea despre Sfanta Liturghie: "Domnul isi arata
indelunga rabdare fata de lume, se arata milostiv tocmai pentru ca inca se mai savarseste Sfanta
Liturghie. Daca lumea nu ar fi avut preacuratul Trup si preacuratul sange al Domnului, s-ar fi lipsit
de supremul bine, de adevarata viata si de darul sfintirii. Liturghia este adevaratul ferment al vietii
duhovnicesti, ceresti si sfinte care lucreza in omenire. Liturghia este lumina sufletului nostru,
nadejdea si taria noastra".
Insa mai presus de toate, Sfantul Ioan a fost un mare om de rugaciune, care iubea slujbele
bisericii. Slujea Sfanta Liturghie in fiecare zi si indemna pe oameni sa se impartaseasca cat mai des
(uneori erau cinci mii de credinciosi care se impartaseau la Liturghie, astfel ca slujba tinea mai
multe ore).

Sfantul Ioan din Kronstadt - Activitatea misionara si sociala

Din multele donatii pe care le primea, parintele Ioan a infiintat o "casa a muncii ziditoare"
care cuprindea o scoala elementara (pentru ca Sfantul iubea atat de mult copii, incat spunea ca
vede in ei chipul lui Dumnezeu mai vadit), un atelier de tamplarie, o clasa de desen, un atelier de
cusut pentru femei, un atelier de cizmarie, o biblioteca pentru copii, o colectie zoologica, o sala de
gimnastica, o librarie pentru copii si adulti. A organizat si lectii de catehism pentru adolescenti si
adulti, conferinte pe diverse teme, a infiintat un camin de orfani, o tabara de vara pentru copii, un
adapost pentru alcoolici, ingrijire medicala gratuita si mese  gratuite pentru saraci. Printre multele
sale realizari trebuie pomenita si frumoasa manastire Sfantul Ioan din Rila, pe care a intemeiat-o. In
subsolul bisericii acesteia a zidit o capela inchinata Sfantului Prooroc Ilie si Sfintei Teodora - sfintii
patroni ai parintilor sai. Acolo a si cerut sa fie inmormantat.
Pe langa toate operele de binefacere si slavita slujire a Liturghiei, Parintele Ioan era
binecunoscut pentru discernamantul sau duhovnicesc, in calitate de duhovnic, si pentru rugaciunile
sale vindecatoare. Multe minuni s-au facut prin rugaciunile Parintelui Ioan, atat in timpul vietii, cat
si dupa moarte.In ultimii trei ani ai vietii, Parintele Ioan a indurat mari dureri din pricina bolii. Si
Matuska Elisabeta era foarte bolnava si se necajea ca nu poate sa-l ingrijeasca. Cu trei zile inainte
de moartea lui, cand i s-a spus despre supararea ei, el a zis: "Spune-i sotiei mele ca este
intotdeauna cu mine, si eu sunt intotdeauna cu ea". Aceste cuvinte i-au adus mare mangaiere,
atunci si dupa moartea lui.
Cunoscand de mai inainte ziua mortii sale, Sfantul Ioan a trecut cu pace in lumea de dincolo,
la 20 decembrie 1908, la varsta de 79 de ani. Intreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit pastor al
ei; douazeci de mii de oameni i-au urmat sicriul in alai. Insusi Imparatul Nicolae al II-lea a poruncit
42
sa se tina o slujba de pomenire la moartea lui. Datorita Arhiepiscopului Ioan Maximovici, la sfârşitul
anului 1964 a apărut un eveniment major în Biserica Rusă: canonizarea Sf. Ioan de Kronstadt.
Biserica din Uniunea Sovietică nu a putut să-l canonizeze pe acest făcător de minuni de la sfârşitul
sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea pentru că acesta era un monarhist declarat, vorbise
înflăcărat împotriva curentelor socialiste şi profeţise chiar revoluţia sângeroasă.
De aceea a fost lăsat la dispoziţia diasporei să hotărască locul potrivit al aceluia printre
sfinţi; şi Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susţinători dintre ierarhi, ai acestuia.
El chiar a mers la ierarhii celorlalte Biserici Ortodoxe din lumea liberă, cerându-le să se alăture
canonizării, dar lor le-a fost frică de felul cum s-ar putea răsfrânge aceasta asupra imaginii lor şi a
politicii lor diplomatice. Fără să-i fie frică, Arhiepiscopul Ioan a continuat pregătirile, alcătuind laude
pentru mult iubitul Sf. Ioan, pentru a se cânta la canonizare.Parintele Ioan de Kronstadt a fost
recunoscut oficial ca sfant, la 8 iunie 1990, de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

               Sfantul Ioan din Kronstadt - Scrierile

De la Parintele Ioan ne-a ramas si o bogata mostenire literara. Scrierile sale au fost adunate
intr-o serie de Opere complete in 6 volume masive. Primele trei cuprind "predicile" sale (I. despre
Dumnezeu Cel in Treime, la Fericiri si la praznicele domnesti si ale Fecioarei Maria; II. la duminicile
de peste an si la Postul Mare; III. predici festive si cuvantari ocazionale) iar ultimele trei contin
extrase din faimosul Jurnal al parintelui Ioan publicate sub titlul generic (preluat dupa scrierea cu
acelasi titlu a Sfantului Nicolae Cabasila, misticul bizantin din secolul XIV) Viata mea in Hristos. Au
fost traduse in limba romana urmatoarele lucrari: Viata mea in Hristos - Sfantul Ioan de Kronstadt,
Liturghia - cerul pe pamant. Cugetari mistice despre Biserica si cultul divin ortodox; In lumea
rugaciunii - Ioan de Kronstadt, Despre tulburarile de astazi - Sfantul Ioan de Kronstadt, Ultimele
insemnari - Sfantul Ioan de Kronstadt. Initiator al unei actiuni liturgice si sociale de dimensiuni
considerabile si cu semnificatie clar profetica, Sfantul Ioan din Kronstadt asteapta inca o evaluare
teologica.
Este necesar sa ne rugam cu evlavie, fiindca noi singuri, fara ajutorul lui Dumnezeu, nu avem
puterea sa invingem ispitele. (...) Rugaciunea este lucrul cel mai simplu si, in acelasi timp, cel mai
dificil. (Sf. Ioan de Kronstadt)

Sfantul Ioan de Kronstadt in amintirea Sfantului Siluan Athonitul

Aducandu-si aminte cu recunostinta momentul in care Sfantul Ioan i-a sustinut cu puterea
rugaciunilor sale hotararea de a pleca la Sfantul Munte si de a se face monah, Cuviosul Siluan
Athonitul scria:
"Pe parintele Ioan l-am vazut in Kronstadt. Slujea Sfanta Liturghie. Am fost izbit de puterea
rugaciunii lui si pana astazi, desi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci n-am mai vazut pe
nimeni slujind ca el Norodul il iubea si toti stateau cu frica lui Dumnezeu. Si nu e de mirare: Duhul
Sfant atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii cate multimi veneau dupa Domnul.
Cuvantul Domnului ii atragea pe oameni, pentru ca era rostit prin Duhul Sfant si de aceea el era
dulce si placut
sufletului.
Cand Luca si Cleopa mergeau spre Emaus si pe drum s-a apropiat de ei Domnul si le-a vorbit,
inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Lc. 24, 32].
Si parintele Ioan avea in el din belsug pe Duhul Sfant Care aprindea sufletul lui sa iubeasca
pe Dumnezeu, si acelasi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am vazut cat norod navalea dupa el, ca
la un foc, pentru a-i primi binecuvantarea, iar dupa ce o primeau, se bucurau pentru ca Duhul Sfant
este placut si da sufletului pace si desfatare.
43
 Fericiti oamenii care il iubesc pe parintele Ioan, pentru ca el se va ruga pentru noi. Iubirea
lui pentru Dumnezeu este fierbinte; el insusi era cu totul intr-o iubire aprinsa. O, mare parinte
Ioane, tu esti rugatorul nostru! Multumesc lui Dumnezeu ca te-am vazut si-ti multumesc si tie,
bunule si sfantule pastor, caci prin rugaciunile tale am lasat lumea si am sosit la Sfantul Munte al
Athosului, unde am vazut mare mila de la Dumnezeu. Si acum scriu cu bucurie, ca Domnul mi-a dat
sa inteleg viata si nevointa acestui bun pastor [...]".

17. Sfânta Xenia din Petersburg

Xenia Grigorievna s-a nǎscut pe la 1730 într-o familie bunǎ, probabil din mica boierime. S-a
mǎritat pe la vârsta de douǎzeci de ani. Ea şi soţul ei, un capelmaistru imperial pe nume Col. Andrei
Teodorovici, s-au bucurat câţiva ani de cǎsnicie laolaltǎ, trǎind îndestulaţi şi fericiţi, având o viaţǎ
lipsitǎ de griji în oraşul – capitalǎ al Rusiei, Sankt Petersburg.
Apoi, într-o noapte, la o beţie, soţul Xeniei, tânǎr şi deplin sǎnǎtos, a murit pe neaşteptate.
Întreaga ei lume s-a prǎbuşit. Nu numai cǎ fusese lipsitǎ aşa de neaşteptat de iubitul ei soţ, dar
exista primejdia ca el sǎ fi murit fǎrǎ a se cǎi de pǎcatele lui. Cǎci tânǎra pereche fusese mai curând
lumeaţǎ, neîngrijindu-se în chip deosebit de sfintele taine ale Mǎrturisirii şi Împǎrtǎşaniei.
Spre uimirea prietenilor şi a rudelor, Xenia a început a-şi da toate bunurile. Banii şi lucrurile
personale le-a dat sǎracilor, iar casa a lǎsat-o unei prietene apropiate, Paraschiva Antonova.
Rudele au hotǎrât cǎ, desigur, şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au
adresat epitropilor în grija cǎrora fusese lǎsatǎ, spre a cerceta dacǎ Xenia era în stare sǎ dispunǎ de
averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagǎ la minte, având tot
dreptul sǎ facǎ ce voia cu averea ei.
Apoi Viaţa ei spune : „Dându-şi seama cǎ nu poate fi adevǎratǎ fericire pe pǎmânt, şi cǎ
averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobândirii adevǎratei fericiri în Dumnezeu, scǎpând de
acele piedici, Xenia a dispǎrut dintr-o datǎ din Petersburg vreme de opt ani. Se spune cǎ în aceşti
ani a trǎit la o sihǎstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învǎţând despre rugǎciune şi viaţa
duhovniceascǎ de la un stareţ.”
Apoi s-a întors la Petersburg, spre a-şi începe lungul pelerinaj spre împǎrǎţia cerurilor,
umblând pe strǎzile din partea sǎracǎ a oraşului, cartierul Storona, şi dormind pe câmp, sub cerul
liber. Se îmbrǎca într-una din vechile uniforme ale soţului ei, şi de atunci înainte şi-a luat numele
lui, Andrei Teodorovici, refuzând sǎ mai rǎspundǎ la numele de Xenia. „Era ca şi cum, prin adânca
dǎruire faţǎ de soţul ei, ar fi nǎdǎjduit sǎ ia cumva asupra ei povara pǎcatelor lui nepocǎite, şi a
nefericitei sale morţi fǎrǎ Sfintele Taine” Astfel, în acea vreme, ea a fost chematǎ la neobişnuitul rol
de nebunǎ întru Hristos – una dintre cele mai grele nevoinţe duhovniceşti, destinatǎ doar celor
înaintaţi duhovniceşte şi care au o chemare aparte.
A trǎit astfel treizeci şi şapte de ani. Viaţa ei spune: „Fericita era oricând gata sǎ ajute pe
orişicine în orice chip cu putinţǎ. În timpul zilei rǎtǎcea pe strǎzi, chipul ei rǎsfrângând, prin
strǎlucirea caldǎ şi prietenoasǎ, duhul sǎu lǎuntric de blândeţe, smerenie şi bunǎtate. Noaptea, în
orice anotimp, se ducea pe câmp şi începea a vorbi cu Însuşi Dumnezeu”.
Cinstindu-i deplina dǎruire cǎtre El, Dumnezeu i-a dat darul înainte – vederii, cu care ajuta
pe mulţi dintre locuitorii din Storona. Şi era cu adevǎrat o minune felul cum a supravieţuit atâtea
ierni, trǎind în acest chip sub cerul liber.
Îi plǎcea în chip deosebit Cimitirul Smolensk, lucru ce se vede din urmǎtoarea întâmplare.
„Cândva, în 1794, spre sfârşitul lungii vieţi a Xeniei, se zidea o nouǎ bisericǎ în Cimitirul Smolensk.
Lucrǎtorii au început a observa cǎ în timpul nopţii cineva cǎra grǎmezi de cǎrǎmidǎ în vârful clǎdirii,
44
acolo unde era nevoie de ele. Lucrǎtorii au fost uimiţi de aceasta şi au hotǎrât sǎ afle cine putea fi
acest neobosit muncitor. Punând un om de veghe, au putut afla cǎ era roaba lui Dumnezeu,
Xenia”.În sfârşit, aceastǎ deosebitǎ pelerinǎ a lui Dumnezeu pe pǎmânt a plecat spre sǎlaşul ceresc
prin anul 1800. Smerenia şi neabǎtuta credincioşie faţǎ de soţul ei se vǎd în înscrisul de pe piatra
mormântului sǎu din cimitirul Smolensk: „În Numele Tatǎlui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aici zace
trupul roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia capelmaistrului imperial Col. Andrei
Teodorovici Petrov. Vǎduvǎ la vârsta de 26 de ani, pelerinǎ 45 de ani, ea a trǎit cu totul 71 de ani.
Era cunoscutǎ sub numele de Andrei Teodorovici. Oricine m-a cunoscut, sǎ se roage pentru sufletul
meu, ca şi al sǎu sǎ se mântuiascǎ. Amin”
Prin anii 1820, oamenii făceau pelerinaj la mormântul ei, să se roage pentru sufletul ei şi să
o roage să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Atât de mulţi vizitatori luau pământ din mormântul
ei, încât trebuia să fie înlocuit în fiecare an. Mai târziu a fost construită o capelă pe mormântul ei.
Cei care îşi îndreaptă rugăciunile către Sfânta Xenia, primesc vindecare din bolile lor şi eliberare de
probleme. Este de asemenea cunoscută pentru ajutorarea celor care îşi caută de lucru.
Fericita Xenia nu înceteazǎ sǎ-i ajute pe cei ce îi cer rugǎciunea. Nenumǎrate minuni au fost
puse pe seama mijlocirii sale înaintea scaunului lui Dumnezeu.

18. Serafim din Viriţa

Vasile Muraviev (viitorul Sfânt Serafim) s-a născut în 1865 în satul Ceremovski în regiunea
Iaroslav. Părinţii săi, Nicolae şi Chiona erau ţărani. Când Vasile avea numai 10 ani, tatăl său a trecut
la Domnul şi a fost trebuit ca el să aibă grijă de mama şi de sora sa, Olga.
Un vecin l-a luat pe Vasile cu el la Sankt Petersburg şi i-a găsit o slujbă ca vânzător într-o
prăvălie, (probabil ca băiat de prăvălie). Dar tânărul Vasile avea o dorinţă tainică de a deveni
călugăr, aşa că într-o zi s-a dus la mânăstirea Sfântul Alexandru Nevski, pentru a vorbi cu un
duhovnic despre acest gând al său. Duhovnicul l-a sfătuit să rămână în lume, să îşi întemeieze o
familie, iar apoi, după ce copii lui o să fie mari, el si soţia sa vor putea să-I slujească Lui Dumnezeu
în viaţa monahală.
Viaţa de familie
Vasile a primit aceste cuvinte ca fiind voinţa Lui Dumnezeu. Aşadar, şi-a trăit viaţa aşa cum
fusese sfătuit.
Vasile a continuat sa lucreze la magazin şi să trimită bani acasă, la familia sa. Când avea 24
de ani Vasile s-a căsătorit. Pe soţia sa o chema tot Olga, ca şi pe sora sa. Şi-a început propria afacere
ca blănar (Blănarul este acea persoana care se ocupa cu prelucrarea, modificarea, curăţarea sau
repararea hainelor din blană de animale), devenind foarte bogat.
A avut un fiu, Nicolae şi o fată, Olga. După moarte fiicei lor, Vasile şi soţia sa au căzut de
acord ca sa trăiască de acum înainte ca frate şi soră.
Viaţa monahală
Când avea în jur de 30 de ani, Vasile dăduse deja mare parte din averea strânsă, ca donaţii
către diferite mânăstiri.
Când Nicolae a crescut, Vasile şi Olga şi-au îndreptat paşii spre mânăstiri, pentru a sluji Lui
Dumnezeu. Olga a fost tunsă în monahism în anul 1919 cu numele de Hristina şi a vieţuit în
Mănăstirea Învierii Domnului - Noul Diveievo din Sank Petersburg. Mai târziu a fost tunsă
schimonahie (schima mare) primind numele de Serafima. A trecut la Domnul în 1945.

45
 Nu se ştie exact unde a primit Vasile tunderea în monahism, (se presupune ca ar fi primit-o
în Sfântul Munte Athos), sau noul nume care i-ar fi fost dat.
În 1927 ajunge la mănăstirea Sfântul Alexandru Nevski, unde ajunge părinte duhovnicesc al
călugărilor. Acolo a fost tuns schimonah , primind numele Serafim. Datorită faptelor sale de
nevoinţă, Sfântul Serafim a primit de la Dumnezeu darul străvederii şi al tămăduirii bolilor, şi mulţi
oameni veneau la el, cerându-i ajutorul şi sfatul.
Episcopul Alexei Şimanski al Novgorodului a venit la sfânt in 1927, vrând sa-i ceară sfatul,
dacă să plece din Rusia, de vreme ce mulţi episcopi şi preoţi erau arestaţi şi executaţi de către
regimul comunist bolşevic. Înainte ca episcopul să apuce să spună ceva, Sfântul Serafim i-a grăit:
"Mulţi acum pleacă din Rusia, dar nu ai de ce să te temi. Este nevoie de tine aici. Vei ajunge patriarh
si vei păstori vreme de 25 de ani".
Anii de prigonire
S-a abătut prigoana comunistă şi asupra Lavrei. Călugării erau arestaţi, exilaţi şi trimişi în
lagăre de muncă. Mulţi erau executaţi. Începând cu 1929, sfântul fost arestat de 14 ori. A continuat
misiunea sa ca preot şi în lagărele de concentrare unde fusese deportat, unde întărea şi îi încuraja
pe prizonierii care erau împreuna cu el.
În 1933 sfântul s-a întors din lagăr şi s-a stabilit în Viriţa. Acesta era un loc foarte frumos, cu
păduri şi râuri, cunoscut pentru clima sa blânda şi sănătoasă. Sănătatea Sfântului Serafim se
deteriorase în lagăr datorită condiţiilor grele şi pentru că fusese bătut de multe ori. O biserică de
lemn a fost construita în cinstea Icoanei Kazanskaia, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în
Viriţa, în anul 1913. Aceasta a fost ridicată pentru a prăznui 300 de ani de la naşterea dinastiei
Romanov.

După o oarecare îmbunătăţire a stării sale de sănătate, Sfântul Serafim a început să primească
vizitatori, care căutau sfat duhovnicesc. Mulţi dintre cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile sale.
Autorităţile au sesizat numărul mare de oameni care veneau la el. Chilia lui era căutată de un
număr mare de oameni, de obicei noaptea, datorita temerilor de autorităţi. Odată, poliţia a venit sa
îl aresteze din nou, dar doctorul le-a spus că Sfântul Serafim nu va supravieţui călătoriei datorita
stării precare de sănătate. Atunci au decis să îl lase singur şi aşa Dumnezeu a ocrotit viaţa plăcutului
Său.
Germanii au intrat în Viriţa în decembrie 1941, dar nimeni nu a fost rănit şi nu au fost luaţi
prizonieri. În timpul războiului Sfântul Serafim devenise tot mai slăbit şi nu mai slujea decât rar în
capela Sfântul Serafim din Sarov. Începând cu 1945 părintele Alexei Kibardin a început să slujească
în biserica Kazan. În primăvara lui 1949, Sfântul Serafim ajunsese foarte slăbit şi zăcea la pat. Dar şi
aşa, mai primea vizitatori ca şi înainte.
Adormire şi proslăvire
Cu puţin timp înainte de adormirea sa, i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
care l-a îndemnat să se Împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare zi. Părintele Alexei Kibardin îi
aducea Sfintele Taine în fiecare noapte, la ora 2 dimineaţa. Odată a aţipit si nu i le-a adus decât la
ora 4 dimineaţa. I-a cerut iertare Sfântului pentru întârziere şi a observat ca era învăluit de o
strălucire de lumină. Atunci Sfântul i-a spus: "Părinte, nu îţi face griji. Sfinţii Îngeri mi-au adus deja
Sfintele Taine." Văzându-l învăluit în lumină, părintele Alexie ştia că ceea ce îi spunea Sfântul era
adevărat.
Sfântul i-a spus părintelui Alexei să se ducă la Moscova, ca să îl informeze pe Patriarhul
Alexei I că are să plece la Domnul în două săptămâni. Când părintele Alexei a transmis mesajul,
Patriarhul şi-a întors privirea spre Sfintele Icoane şi s-a însemnat cu Semnul Sfintei Cruci. Apoi când
s-a reîntors spre părintele Alexei, lacrimile îi curgeau pe obraji. Atunci a spus: "Sunt Patriarh de
46
patru ani. 21 mi-au mai rămas. Aceasta este ceea ce mi-a spus mie acest sfânt părinte." Patriarhul
Alexei a trecut la cele veşnice în 1970, întocmai cu prorocia Sfântului Serafim.
Sfântul Serafim a trecut la Domnul la 3 aprilie (21 martie S.V.) 1949. Cu o oră înainte de a
adormi, a cerut să i se citească acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, al Sfântului Serafim
din Sarov şi al Sfântului Nicolae. Timp de o săptămână după adormirea sa, s-a simţit o mireasmă
plăcută în Viriţa.
Sfântul Serafim a fost înmormântat în cimitirul bisericii "Icoana din Kazan", din Viriţa.
Mulţime de oameni au participat la slujba de îngropare, iar Viriţa a devenit loc de pelerinaj.
Sfântul Schimonah Serafim a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în august 2000,
cu ziua de prăznuire pe 21 martie.

19. Antipa de la Calapodeşti

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Antipa Atonitul de la Calapodeşti s-a născut în anul 1816 în
comuna Calapodeşti, judeţul Bacău. S-a nevoit în viaţa călugărească vreme de 46 de ani, dobândind
darul rugăciunii neîncetate, al povăţuirii duhovniceşti şi pe cel al facerii de minuni. A adormit cu
pace în anul 1882. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe 10 ianuarie, data mutării lui la
Domnul.
Viaţa - La Schitul Brazi – Vrancea
Sf. Antipa (în lume Alexandru Luchian) s-a născut în anul 1816 în comuna Calapodeşti,
judeţul Bacău, într-o familie de ţărani evlavioşi. A simţit din tinereţe chemarea de a-şi închina viaţa
lui Dumnezeu. La vârsta de 20 de ani intră în obştea Schitului Brazi din Vrancea, unde este tuns în
monahism, primind numele de Alimpie. Rămâne aici vreme de doi ani de zile, învrednicindu-se de
darul lacrimilor şi al rugăciunii neîncetate.
La Muntele Athos
Râvnind la o nevoinţă mai aspră, Alimpie pleacă în anul 1837 la Muntele Athos, la schitul
românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de călugări români. A deprins de la cei mai vestiţi părinţi
athoniţi tainele nevoinţei duhovniceşti, devenind vestit pentru asprimea postului şi a nevoinţelor
sale ascetice.
Cuviosul Alimpie s-a nevoit la Schitul Lacu vreme de cincisprezece ani, mutându-se apoi la
Sfânta Mănăstire Esfigmenu. Aici cuviosul Alimpie primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei,
primind numele de Antipa. Tot aici a fost şi hirotonit diacon.
După patru ani petrecuţi la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul Părinte Antipa se retrage în
pustie, la fericita linişte, unde s-a ostenit în rugăciuni şi privegheri de toata noaptea vreme de patru
ani de zile, până în anul 1860. Cuviosul Antipa era lucrător al Rugăciunii lui Iisus; a primit darul
vindecării bolilor şi al înainte-vederii. A fost hirotonit preot la Schitul Prodromu.
Înapoi în ţară
În anul 1860, căutând smerenia şi liniştea, cuviosul Antipa a primit binecuvântarea de a se
întoarce pe meleagurile natale, la o mănăstire de lângă Iaşi. Dar, devenind vestit în toată Moldova,
îl căutau foarte mulţi credincioşi pentru a primi de la el sfaturi şi îndrumare duhovnicească.
Căutând liniştea şi singurătatea, sfântul hotărăşte să părăsească Moldova trei ani mai târziu.
Pleacă mai departe spre ţinuturile ucrainene şi ruseşti. Merge mai întâi până la Lavra Pecerska
pentru a se închina la moaştele cuvioşilor părinţi de acolo. Aflând aici despre vestita Mănăstire
Valaam din nordul Rusiei Cuviosul Antipa porneşte într-acolo, stabilindu-se în anul 1865 într-unul
dintre schiturile acestei mănăstiri de pe lacul Ladoga.
La Mănăstirea Valaam
47
 Aici, Cuviosul Antipa avea să petreacă alţi şaptesprezece ani de mari nevoinţe, „arătând
fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvârşită sărăcie", după cum
se arată în Viaţa sfântului publicată în anul 1883 de monahul Pimen, ucenicul acestuia de la
mănăstirea Valaam. Pentru Cuviosul Antipa se spune că “cea mai mare nevoinţă a lui era
rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele
necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat,
privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvârşea încă
adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.”
Cuviosul Antipa s-a învrednicit de a primi de la Dumnezeu şi darul facerii de minuni. Faima
sa ca părinte duhovnicesc s-a răspândit în tot nordul Rusiei. Mulţi credincioşi îl căutau şi-i urmau
învăţăturile, monahi şi mireni.
Sfârşitul vieţii
După mulţi ani de nevoinţe duhovniceşti Cuviosul Antipa a plecat la Domnul în ziua de 10
ianuarie 1882, fiind înmormântat în biserica schitului unde s-a nevoit.
Proslăvirea
La scurt timp după mutarea sa la Domnul, cuviosul Antipa era cinstit ca sfânt de către
ucenicii săi şi de mulţime mare de credincioşi. Atunci părinţii de la Mănăstirea Valaam i-au cerut
ieromonahului Pimen, ucenicul de chilie al cuviosului, să scrie, în anul 1883, despre viaţa şi nevoinţa
părintelui său duhovnicesc. Aceasta a fost publicată sub numele de Vrednica de pomenire viaţă a
ieroschimonahului Antipa în anii 1883 şi 1893, la Sankt Petersburg. Scrierea s-a răspândit în Rusia şi
Finlanda, precum şi la Muntele Athos.
La 24 de ani de la mutarea sa la Domnul, în anul 1906, părinţii de la Muntele Athos l-au
trecut pe cuviosul Antipa în rândul sfinţilor, sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul
(aşa apare în Mineiul pe ianuarie tipărit în limba rusă la Mănăstirea Sf. Pantelimon de la Muntele
Athos), fiind prăznuit la data de 10 ianuarie. Este cinstit de către toţi credincioşii ortodocşi şi mai
ales mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul
sfinţilor. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul său sfinţilor în cadrul şedinţelor speciale
ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinţilor români din 20-21 iunie 1992.

20. Preacuviosul Gherman, făcătorul de minuni de la Soloveţ

Originea. Simplitatea şi evlavia. Vizitarea insulei Soloveţ. Viaţa de lângă paraclisul de pe râul
Vaga. Întâlnirea cu Preacuviosul Savatie. Petrecerea pe insula Soloveţ împreună cu preacuvioşii
Savatie şi Zosima. Ostenelile pentru mănăstire. Sfârşitul. Strămutarea sfintelor moaşte în mănăstire.
Arătarea preacuviosului.
Preacuviosul Gherman a fost de loc din oraşul Totima. Părinţii lui erau oameni simpli şi
evlavioşi, din care pricină Gherman în copilărie n-a învăţat nici măcar să citească, rămânând tot
restul vieţii neştiutor de carte. Dar mintea şi inima lui, chiar şi fără şcoală şi cărţi au fost învăţate
după asprele rânduieli ale moralei şi evlaviei creştine. Încă din tinereţe, se străduia să-I placă lui
Dumnezeu şi se îngrijea de mântuire; iar când a ajuns în floarea vârstei, s-a dedicat pe deplin slujirii
lui Dumnezeu, făcându-se călugăr. Zvonurile că insula Soloveţ este foarte potrivită pentru viaţa
pustnicească l-au atras şi pe el pe malul Mării Albe şi, în vara anului 1428, se pare, împreună cu
pescarii, a vizitat aceste locuri ale viitoarelor sale nevoinţe pustniceşti. Cu toate că această insulă
răspundea năzuinţelor lui sufleteşti, de linişte adâncă, el nu s-a hotărât să locuiască singur acolo. La

48
sfârşitul verii, Gherman s-a întors cu pescarii pe litoralul Pomoviei şi, stabilindu-se acolo, se ostenea
în post şi rugăciune la paraclisul de pe râul Vaga.
Dar cunoscând şi iubind tot mai mult insula Soloveţ, preacuviosul Gherman s-a făcut
tovarăşul primilor locuitori ai acesteia: preacuvioşii Savatie şi Zosima. Plecând din mănăstirea
Valaam în căutarea unui loc mai singuratic, monahul Savatie, cuprins de focul dragostei
dumnezeieşti şi al smeritei înţelepciuni, s-a îndreptat spre marea Albă cu dorinţa de neclintit să
ajungă pe insula Soloveţului. Pe râul Vaga el s-a întâlnit cu preacuviosul Gherman, de la care a aflat
şi mai multe despre viaţa pustnicească de pe insulă. Pregătindu-şi o luntre, merinde şi unelte
pentru lucrarea pământului, călugării au ajuns pe insulă şi şi-au înjghebat o chilie la o verstă de mal.
Aici au fost mângâiaţi cu o arătare dumnezeiască, care proorocea lucruri ce aveau să se întâmple
mai târziu pe insulă. Aici s-au sălăjluit mai apoi un pescar cu soţia sa. Într-o duminică, cuviosul
Savatie a auzit un plânset şi strigăte, iar atunci când cuviosul Gherman s-a îndreptat spre locul unde
se auzea plânsetul, a întâlnit o femeie care, cu lacrimi, i-a povestit că doi tineri luminoşi au bătut-o,
poruncindu-i să părăsească insula, pentru că după voia lui Dumnezeu e rânduită numai pentru
călugări. După întâmplarea aceea, pescarul şi soţia sa au plecat de pe insulă.
Traiul de obşte al preacuvioşilor Gherman şi Savatie a durat câţiva ani. Acesta s-a sfârşit prin
moartea preacuviosului Savatie, care s-a petrecut în lipsa lui Gherman, pe când era plecat după
alimente pe râul Onega. După moartea lui Savatie, Gherman a găsit un alt râvnitor pentru viaţa
pustnicească în persoana tânărului Zosima, pe care l-a convins cu povestirile sale despre insula
Soloveţ. Pustnicii au venit în 1436 pe insulă şi s-au instalat aproape de lacul cu apă dulce.
Preacuviosul Zosima şi-a ridicat pentru sine o chilie, iar numai la o jumătate de verstă de el,
Gherman şi-a făcut un bordei. Din acest moment preacuviosul Gherman devine locuitorul insulei şi
tovarăşul de rugăciune al preacuviosul Zosima, precum şi un ajutător plin de râvnă în întemeierea
mănăstirii. Deşi era un om necărturar, dar convins că viaţa marilor pustnici e plină de învăţătură,
mai târziu Gherman a poruncit clericilor să scrie toate câte a văzut el, în timp ce era în viaţă
preacuviosul Savatie, ca şi tot ce s-a petrecut cu el în viaţa de pe insulă şi despre alte întâmplări din
viaţa fericiţilor părinţi. Astfel de însemnări, multe la număr, le-a folosit ucenicul preacuviosului
Gherman, Dositei, când a scris viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie.
Mai bine de 50 de ani a pustnicit pe insula friguroasă, străduindu-se cât mai mult să fie de
folos mănăstirii. Şi în timpul vieţii lui Zosima şi după moartea acestuia, umbla de multe ori pe ţărm
pentru trebuinţele mănăstirii. Iubind prea mult mănăstirea, nu se uita niciodată la primejdia care
venea din partea mării, adeseori înşelătoare, şi nici la greutăţile inerente bătrâneţilor lui
neputincioase. Moartea însăşi l-a surprins în timpul slujbei pentru mănăstire. Pe timpul lui Arsenie,
succesorul lui Zosima, preacuviosul Gherman a fost trimis la Novgorod, pentru treburi mănăstireşti.
Simţindu-şi sfârşitul, pe când se afla la mănăstirea Sfântului Antonie Râmleanul, spovedindu-se şi
împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, în pace şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.
Ucenicii lui i-au purtat trupul spre mănăstirea Soloveţ, dar din cauza drumurilor desfundate
l-au lăsat pe malul râului Sviri, lângă capela din satul Havronina. După patru ani, pe când era
egumen Isaia, fraţii au hotărât să aducă sicriul preacuviosului Gherman în mănăstirea Soloveţ.
Săpând în pământ şi descoperind mormântul, cei trimişi au găsit moaştele neputrezite. Sicriul a fost
întâmpinat în mănăstire cu multă evlavie şi l-au îngropat aproape de altar, în partea dreaptă a
bisericii Sfântul Nicolae, în rând cu moaştele preacuviosului Savatie. Mai târziu, pe locul unde a fost
înmormântat preacuviosul Gherman a fost ridicat un paraclis, iar în anul 1860 o biserică din piatră,
care îi portă numele.
Tradiţia consemnează ştirea despre arătarea Preacuviosului Gherman preotului Grigorie din
vechea Totima, după care, în anul 1602, acest preot a compus un tropar Preacuviosului, pictând

49
chiar o icoană, unde este înfăţişat împreună cu Sf. Zosima şi Savatie. Cei care atingeau acesta
icoană se tămăduiau de boli grele.
Cinstirea preacuviosului Gherman se face local din anul 1692 în mănăstirea Solovătului, la
30 iulie, potrivit gramatei de binecuvântare a lui Ioachim, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia.

21. Sfantul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului (27

septembrie)

Primul loc de nevointe calugaresti al preacuviosului Savatie a fost Manastirea Kirilo-

Beloozersk. Petrecandu-si viata in post, rugaciune si priveghere, el a fost o pilda pentru toti
calugarii, capatand respect si dragoste din partea celor care il cunosteau. Dar nesuferind slava
lumeasca, smeritul calugar si-a pus in gand sa plece intr-un loc mai linistit, mai tainuit. Asa a ajuns
la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga, insa sufletul sau smerit nu si-a gasit linistea nici aici. Prin
faptele sale curand i-a intrecut pe toti, avand iarasi parte de slava si uimirea confratilor sai.
Savatie a inceput sa caute un loc si mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul sau iubitor de
pustie, cand a aflat ca in nordul indepartat, in Marea Alba, este o insula nelocuita - Solovet - care-i
destul de departe de mal, dar are lacuri cu peste, apa dulce, munti si paduri, fiind insa nelocuita
datorita izolarii sale. Din cand in cand insula era vizitata de pescari, care, dupa ce isi terminau
treaba, o paraseau. Preacuviosul a inteles curand ca acolo, in insula Solovet, isi va castiga linistea
deplina si insingurarea.
Punandu-si nadejdea doar in Dumnezeu, batranul Savatie s-a indreptat catre gura raului
Vaga, si astfel pronia Domnului i-a aratat acolo pe viitorul sau confrate pentru insula Solovet,
calugarul Gherman. Cu bucurie au plecat ei pe mare catre insula nepopulata, iar Dumnezeu a
binecuvantat gandul calugarilor si drumul lor pe apa a fost linistit.
Ajunsi pe insula cu bucurie, au gasit un loc in apropierea unei ape, pe care l-au socotit a fi
bun de locuit. Aici au infipt ei o cruce, au facut o chilie si s-au stabilit in ea, rugandu-se neincetat
Domnului.
Pentru a-i mangaia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate importanta ce
o va capata in viitor insula Solovet. Locuitorii de pe tarm au inceput sa-i pizmuiasca pe preacuvioasii
parinti, gandind ca insula este proprietatea lor. Un pescar a sosit pe insula cu nevasta si toata
familia sa si s-a stabilit nu departe de chilia calugarilor. Preacuviosii Savatie si Gherman nu au
intrerupt randuiala calugareasca.
Astfel, intr-o zi de duminica, sfarsindu-si pravila de chilie, parintele Savatie a iesit sa
cadeasca crucea pe care o ridicasera cand au poposit pe insula si deodata a auzit un plans tare, ca si
cum cineva ar fi fost batut. Crezand ca e o nalucire, s-a intors in chilie si i-a relatat totul confratelui
sau, Gherman. Acesta, iesind si el, a auzit tipete si vaiete si s-a indreptat catre locul de unde se
auzeau acestea. A gasit-o acolo pe nevasta pescarului, care i-a povestit urmatoarele: "cand am
plecat dupa barbatul meu, m-au intampinat doi tineri plini de lumina si, apucandu-ma, m-au batut
cu niste bete, spunandu-mi: "Plecati din acest loc! Voua nu vi se cade sa locuiti aici, fiindca, dupa
voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai calugarilor". Dupa aceea, tinerii s-au facut
nevazuti." Intorcandu-se in chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie si amandoi au dat
slava lui Dumnezeu! Inspaimantat de vedenie, pescarul si-a luat toata familia si toata averea si s-a
intors in satul sau. Din ziua aceea nici un mirean n-a mai indraznit sa se salasluiasca pe insula
Solovet.

50
 S-au scurs cativa ani de viata pustniceasca a preacuviosilor in aceasta insula pustie. Sufletul
preacuviosului Savatie si-a gasit aici odihna si pacea deplina dupa care tanjea cu atata ardoare si
statornicie. Cand Gherman a plecat pentru a procura cele necesare traiului, parintele Savatie a
ramas pe insula de unul singur, in fata Atotvazatorului Dumnezeu, care l-a intarit pe el in rabdare,
rugaciune si fapte duhovnicesti. Fiind mangaiat de aratarea ingerilor, se nevoia neincetat cu
rugaciunea mintii si cu fiecare zi tot mai mult sporea intru dorirea vietii vesnice.
Presimtind ca i se apropie sfarsitul, preacuviosul Savatie a dorit sa se impartaseasca cu
Sfintele Taine si pentru aceasta, suindu-se intr-o luntre, a plecat spre tarm. Dupa doua zile a ajuns
la mal si s-a indreptat spre biserica de pe raul Vega, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit in
vizita la dreptmaritorii crestini. Dupa randuiala lui Dumnezeu, egumenul (staretul) tocmai se ducea
la un bolnav sa il impartaseasca si l-a intalnit pe pustnicul din Solovet in drum spre Vega. De aceasta
intalnire s-au bucurat amandoi: Savatie se mangaia ca a gasit ce cauta, iar Natanael privea cu
bucurie la caruntetea si la fata luminata de post a preacuviosului, de care auzise atat de multe.
"Te rog, parinte", i se adresa preacuviosul Savatie, "dezleaga-mi pacatele pe care le voi
marturisi, cu puterea ce-ti este data de la Dumnezeu, si ma invredniceste sa ma impartasesc cu
Sfintele Taine, caci de mult doresc sa-mi indulcesc sufletul cu aceasta Hrana Dumnezeiasca.
Hraneste-ma cu dansa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos in cale ca sa-mi ierti pacatele facute
de mine in toata viata mea: cu cuvantul, cu lucrul si cu cugetul".
La care Natanael i-a raspuns: "Dumnezeu sa te ierte pe tine, frate!" si tacand putin, a zis
printre lacrimi, cu uimire: "O, daca as fi avut eu pacatele tale, preacuvioase!" Savatie i-a zis:
"Sfarsitul vietii mele s-a apropiat, te rog ca indata sa ma invrednicesti de Dumnezeiasca
Impartasanie". Egumenul l-a rugat sa astepte pana dimineata, pana se va intoarce de la omul cel
bolnav, dar cuviosul Savatie a zis: "Parinte, nu lasa pe maine, pentru ca nu stim nici daca azi vom
mai fi in viata, dara-mi-te ce va fi mai tarziu, de unde sa stim?" Asa ca Natanael a indeplinit dorinta
cuviosului, l-a impartasit si sarutandu-l frateste, l-a rugat sa astepte in biserica iar el si-a urmat
calea.
In ziua aceea la mal a ajuns un negustor din Novgorod, Ioan, care adusese marfa multa. El l-
a gasit in chilia de langa biserica pe cuviosul Savatie care, intrand cu el in discutie, il invata
dragostea pentru neagoniseala, milostenie si alte fapte bune. Ioan a vrut atunci sa-i propuna
batranului sa-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut sa ia si a zis: "Fiule, ramai
aici pana dimineata si vei vedea mila lui Dumnezeu si bine vei pleca in drumul tau". Ioan n-a vrut sa
ramana si s-a pregatit de plecare, dar deodata s-a pornit o furtuna care a starnit apele marii si ale
raului, asa ca negustorul a ramas acolo peste noapte, impotriva vointei sale.
A doua zi vantul s-a linistit si cand Ioan a venit la Preacuviosul Savatie in chilie sa primeasca
binecuvantare pentru calatorie, l-a vazut pe preacuviosul imbracat in haine de calugar, cu cadelnita
langa el, dar sufletul sau sfant deja era plecat la Tatal Ceresc. Chiar atunci s-a intors de la cel bolnav
egumenul Natanael care, gasindu-l pe preacuviosul mort, a inceput printre lacrimi sa sarute trupul
sau cel sfant. Amandoi si-au amintit cum unul l-a impartasit, iar celalalt s-a invrednicit, dupa aceeasi
randuiala dumnezeiasca, de sfaturile cele dinainte de moarte ale Cuviosului Savatie. Sfarsitul sau s-
a peterecut la 27 septembrie 1435.
Moastele preacuviosului Savatie au fost aduse in manastirea Solovet pe cand era egumen
preacuviosul Zosima si au fost ingropate in pamant, in altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii
Domnului. In anul 1547 Sinodul de la Moscova a hotarat ca memoria preacuviosului Savatie sa fie
cinstita la 27 septembrie.
In prezent, moastele Sfantului Savatie se afla in biserica Zosima - Savatie, intr-o racla frumos
impodobita.

51
 22. Preacuviosul egumen Zosima, făcătorul de minuni din Soloveţ

Originea. Chemarea tainică spre călugărie. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea la mănăstirea

Soloveţ. Vedenia. Zidirea mănăstirii. Iarna în singurătate. Ajutorul minunat. Zidirea bisericii
Schimbarea la faţă. Egumenii Pavel şi Teodosie. Preacuviosul egumen Zosima. Minunea cu
prescura. Extinderea mănăstirii. Strămutarea moaştelor preacuviosului Savatie. Jignirile locuitorilor
de la ţărm. Călătoria lui Zosima la Novgorod. Proorocia şi vedenia. Dialogul dinainte de moarte.
Alegerea unui alt egumen. Sfârşitul. Înmormântarea. Cinstirea.
La împlinirea unui an de la moartea preacuviosului Savatie, continuatorul tradiţiei lui în
insula pustie a Soloveţului, a devenit preacuviosul Zosima. Dacă preacuviosul Savatie a fost primul
care a început viaţa de monah în insula Soloveţ, de post şi rugăciune, atunci pe preacuviosul Zosima
trebuie să-l recunoaştem ca fiind întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţ.
Preacuviosul Zosima era de baştină din regiunea Novgorodului, satul Toluria, lângă lacul
Onega. Părinţii lui Gavriil şi Varvara, l-au crescut în duhul evlaviei şi cu deprinderi bune. Încă de
tânăr, Zosima era smerit, liniştit şi blând şi, învăţând carte, îi plăcea tare mult să citească cărţi
sfinte. Când s-a făcut mare, n-a voit să se căsătorească, ci, ascultând de o poruncă a inimii, a părăsit
casa părintească şi s-a retras într-un loc pustiu. Aici, departe de lume, asemeni unui sihastru, s-a
adâncit în rugăciune, post şi cugetare la cele înalte. În curând, Pronia Dumnezeiască i-a arătat calea
vieţii. Cunoscând pe călugărul Gherman, care locuia cu Savatie în insula Soloveţului, Zosima a auzit
de la el cum că această insulă cu păduri şi lacuri este potrivită pentru viaţa monahală şi cea
pustnicească. În inima tânărului călugăr s-a trezit dorinţa să ajungă urmaşul nevoinţelor
precuviosului Savatie; de aceea l-a rugat pe părintele Gherman să-l ia şi pe el la Soloveţ. Între timp,
părinţii după trup ai preacuviosului Zosima au murit.
Înmormântându-i şi împărţind averea la săraci, părintele Zosima şi Gherman s-au îndreptat
spre insula Sovoleţ. Sfârşindu-li-se cu bine călătoria, ei au ajuns pe insulă în aproprierea unui lac cu
apă dulce. Înjghebându-şi un bordei din crengi, pustnicii au petrecut toată noaptea în priveghere,
rugându-L pe Dumnezeu să le binecuvânteze dorinţa lor. Domnul i-a mângâiat, învrednicindu-i de o
vedenie proorocească: dimineaţa, când preacuviosul Zosima a ieşit din bordei, a văzut o lumină
neobişnuită, care strălucea de jur împrejur, şi la răsărit, pe cer, o biserică mare şi frumoasă. Uimit
de această vedenie, pustnicul a intrat grăbit în bordei, iar părintele Gherman, văzându-l schimbat la
faţă, l-a întrebat dacă n-a văzut ceva neobişnuit. Atunci preacuviosul Zosima i-a povestit tot ce a
văzut. Pe lângă cele spuse, părintele Gherman şi-a mai amintit de minunata alungare a mirenilor
din insulă, încă de pe când era cu Savatie, ca şi despre proorocia că aici vor locui mulţi călugări,
ceea ce îl făcu să spună preacuviosului Zosima: „nu te înspăimânta şi fi cu trezvie, căci mie mi se
pare că prin tine Domnul va aduna o mulţime de monahi“. Relatările părintelui Gherman despre
Savatie, încă pe când acesta mai era în viaţă, l-au mângâiat pe Zosima şi astfel, cei doi s-au hotărât
să zidească o mănăstire. Rugându-se lui Dumnezeu, pustnicii s-au apucat să defrişeze pădurea,
pentru a avea lemn de construcţie. Au ridicat chilii şi le-au împrejmuit cu gard. Cu mâinile lor îşi
dobândeau hrana, lucrând şi semănând pământul. Aceste osteneli trupeşti nu le slăbeau câtuşi de
puţin rugăciunea.
Totuşi, pustnicii au trebuit să treacă prin multe încercări, până ce şi-au văzut mănăstirea
locuită de călugări. Părintele Gherman a plecat pe ţărm şi a întârziat acolo ceva timp. Dar când a
vrut să se întoarcă pe insulă, n-a mai putut să vâslească în direcţia cuvenită, din cauza timpului
furtunos de toamnă. O furtună puternică a iscat valuri înalte pe mare şi a îngrămădit multă gheaţă,
astfel încât orice legătură cu insula Soloveţului a fost întreruptă. Aşa se face că părintele Gherman a
iernat pe ţărm, iar preacuviosul Zosima a rămas singur pe insulă.

52
 Numai Unul Dumnezeu, Care călăuzeşte cele ascunse şi tainice, cunoaşte încercările şi
nevoinţele preacuviosului Zosima în timpul acelei ierni. Îi întărea nădejdea neclintită în Domnul
Căruia îi era credincios „din pântecele maicii lui“ (Ps.70, 7). Cu multe ispite l-a încercat urătorul a
tot binele, duhul rău, care se străduia să-l înspăimânte cu diferite năluciri. Dar viteazul ostaş al lui
Hristos se apăra cu semnul crucii şi cu rugăciunea, din care făcea o armă de neînvins, încât
strădaniile vrăjmaşului rămâneau zadarnice. La războiul duhovnicesc s-a mai adăugat şi grija pentru
hrană în acest loc atât de îndepărtat de locuinţele omeneşti. Iarna era lungă şi nemiloasă; proviziile
pregătite din vară s-au sfârşit. Preacuviosul nu-şi închipuia cu ce avea să se hrănească până la vară.
Părintele Zosima nu dispera, ci se mângâia cu nădejdea în pronia dumnezeiască, de la care primise
atât de multe binefaceri. Deodată, s-a pomenit că au venit doi străini la el şi i-au adus unele
merinde: pâine, făină şi unt. Aceştia i-au spus: „Ia, părinte, îndrăzneşte, iar dacă Dumnezeu va
porunci, vom mai veni la tine“. Uimit, preacuviosul nu i-a întrebat de unde sunt, iar ei au plecat şi
nu s-au mai întors. Era limpede că această cercetare era de la Dumnezeu şi că Domnul Se îngrijea
de alesul Lui.
La sfârşitul iernii, Gherman a venit cu pescarul Marcu, care dorea şi el să împartă
cupreacuvioşii singurătatea. De asemenea, a adus mâncare îndeajuns şi mreje pentru pescuit. În
curând, Marcu a primit tunderea în monahism şi a fost primul ucenic al preacuvioşilor. Pilda lui a
fost urmată de mulţi alţi locuitori de pe ţărm, care, ajungând pe insulă, îşi ridicau chilii aproape de
cea a preacuvioşilor Zosima şi Gherman şi îşi dobândeau cele necesare traiului prin muncă proprie.
Văzând că s-au înmulţit ucenicii, preacuviosul Zosima a ridicat o bisericuţă din lemn cu hramul
Schimbării la faţă a Domnului în acel loc unde s-a produs arătarea minunată a unei biserici în
văzduh. Lângă bisericuţă a făcut o trapeză şi a zidit o locuinţă; în felul acesta s-a întemeiat
mănăstirea Soloveţ, păstrată până astăzi din mila lui Dumnezeu, necăutând la toate încercările prin
care au trecut. Terminând mănăstirea, preacuviosul Zosima a trimis un călugăr la Novgorod, la
arhiepiscopul Ioan, cu rugămintea să numească un egumen şi să binecuvânteze sfinţirea hramului.
Arhiepiscopul l-a numit pe ieromonahul Pavel care, la sosirea sa a şi sfinţit biserica cu hramul
Schimbarea la faţă a Domnului. Numai că, nesuportând lipsurile vieţii din pustie, s-a întors degrab
la Novgorod. Tot aşa s-a îmtâmplat şi cu urmaşul lui – egumenul Teodosie. Atunci fraţii din
mănăstire au hotărât în adunarea obştii să nu-şi mai ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă
unul din mijlocul lor.
Aducând la îndeplinire hotărârea lor, ei au trimis către arhiepiscopul din Novgorod solie cu
rugămintea ca să-l cheme la el pe părintele lor – Zosima, pentru a-l hirotoni preot şi a-l face
egumen, cu toate că bătrânul s-a împotrivit mult hotărârii lor. Arhiereul aşa a şi făcut. Chemându-l
la el printr-o scrisoare, l-a convins pe preacuviosul să primească preoţia şi egumenia. Primind
pentru obştea sa daruri bogate de bani, haine, vase, alimente, preacuviosul a fost slobozit cu mare
cinste de vlădică pentru a merge la Soloveţ. La întoarcere, fraţii l-au heretisit pe egumen, căci era
mult îndrăgit. Semnele de binefacere din partea lui Dumnezeu au sporit şi mai mult cinstirea
preacuviosului stareţ de către obşte. Când a săvârşit pentru prima dată Sfânta Liturghie, faţa lui a
strălucit de lumină, iar biserica s-a umplut de o mireasmă plăcută. După săvârşirea dumnezeieştii
slujbe, preacuviosul a binecuvântat cu o prescură pe unii dintre negustori, dar, din neatenţie, când
au intrat în biserică, au scăpat-o pe jos. Trecând pe alături călugărul Macarie, a văzut un câine care
se muncea să apuce ceva de jos, dar nu putea din pricina flăcării ce se ridica de acolo. Apropiindu-
se, Macarie a văzut că aceasta era prescura pe care o pierduseră negustorii. Ridicând-o de jos, a
adus-o bătrânului, povestind tuturor arătarea minunată de care se învrednicise.
Înmulţindu-se numărul fraţilor, biserica a devenit strâmtă. Preacuviosul Zosima a zidit o altă
biserică, cu mult mai mare decât cea veche şi i-a pus hramul Adormirii Maicii Domnului; de
asemenea a făcut multe chilii şi a lărgit mănăstirea. Mai mult chiar, pentru binecuvântarea
53
mănăstirii, el s-a învoit să aducă moaştele preacuviosului Savatie, care se săvârşise din viaţă pe
malul râului Vaga şi fusese înmormântat lângă biserica din partea locului. Bătrânul s-a hotărât la
acestea în urma scrisorii pe care au primit-o de la călugării mănăstirii Kirilo-Beloozersc. „Noi am
auzit-scriau călugării-de la trimişii din părţile voastre despre insula Soloveţ că la început a fost
nelocuită, din cauza greutăţilor drumului pe mare, dar acum, cu voia lui Dumnezeu şi prin
mijlocirea Prea Sfintei Sale Maici şi cu ostenelile voastre a fost ridicată o mănăstire în cinstea
Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că s-au adunat mulţi fraţi şi cu
toţii s-au aşezat şi potrivit în chip minunat. Dar voi sunteţi lipsiţi de un bun, – anume l-aţi uitat de
tot pe preacuviosul Savatie, care a trăit mai înainte de voi în locul în care vă aflaţi şi s-a săvârşit din
viaţa aceasta în post şi rugăciune, – asemenea preacuvioşilor părinţi din vechime, – fiind desăvârşit
în virtuţi. Căci L-a iubit pe Hristos din tot sufletul său, s-a înstrăinat de lume şi s-a învrednicit de un
sfârşit fericit.
Unii dintre călugării mănăstirii noastre, fiind prin trecere în Novgorod, au auzit povestirea
iubitorului de Dumnezeu Ioan, cum că lui i-a fost dat să-l vadă pe preacuviosul Savatie pe râul Vaga,
primind de la el îndrumări duhovniceşti şi murind, l-a îngropat pe dânsul împreună cu egumenul
Natanael. A mai povestit Ioan fraţilor noştri că el şi fratele lui Teodor au fost izbăviţi de înec cu
rugăciunile lui. Am auzit, de asemenea că la mormântul lui s-au mai făcut şi alte semne şi minuni. El
a plăcut lui Dumnezeu şi noi suntem martorii vieţii lui virtuoase, fiindcă acest fericit părinte a vieţuit
nu puţină vreme cu noi la mănăstirea Kirilovsk. De aceia vă şi dăm acest sfat duhovnicesc: nu vă
lipsiţi de un asemenea dar, grăbiţi-vă să-l aduceţi la voi pe preacuviosul şi fericitul Savatie, ca
moaştele lui să se afle acolo unde s-a ostenit mulţi ani“. O asemenea scrisoare se potrivea de
minune cu dorinţa lui Zosima şi a fraţilor lui din Soloveţ. Pregătind corabia, ei au pornit sub vânt
bun spre ţărmul mării. Ajungând la râul Vaga şi deschizând mormântul preacuviosului Savatie au
găsit moaştele lui neputrezite, până şi hainele lui erau întregi, iar în aer s-a răspândit o mireasmă
dulce. În cântări sfinte, călugării au adus racla pe corabie şi cu vânt prielnic au ajuns cu bine la
mănăstire. Pentru început, cinstitele moaşte au fost puse în pământ, dincolo de altarul bisericii
Adormirii şi deasupra lor a fost ridicat un paraclis. Mulţi dintre cei bolnavi, venind aici cu credinţă,
se vindecau cu rugăciunile preacuviosului.
Părintele Zosima se ruga în fiecare noapte singur în paraclis şi adesea zorile îl găseau aici
rugându-se. Negustorul Ioan, care a participat la înmormântarea lui Savatie, şi cu fratele său
Teodor, având către dânsul o dragoste deosebită, i-a pictat chipul şi împreună cu alte daruri i l-a
oferit egumenului Zosima. Primind cu evlavie şi sărutând chipul întemeietorului Soloveţului,
părintele Zosima a aşezat icoana în paraclis, rugându-se preacuviosului cu următoarele cuvinte: „cu
toate ca ai sfârşit viaţa vremelnică cea în trup, nu te îndepărta, însă, de la noi cu duhul; îndrumă-ne
pe noi la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne a păzi poruncile Lui, ca purtându-ne crucea, să-I urmăm
Stăpânului nostru. Având îndrăzneală către Hristos şi Prea Curata lui Maică, fii rugător şi mijlocitor
nouă, nevrednicilor, care trăim în această mănăstire şi pe care tu o conduci. Fii ajutătorul şi
ocrotitorul obştii noastre în faţa lui Dumnezeu, ca noi, prin rugăciunile tale, să petrecem
netulburaţi de duhuri necurate şi oameni răi, preamărind pe Prea Sfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi
pe Duhul Sfânt“.
Aşezarea călugărilor în insula pustie, întemeierea şi dezvoltarea mănăstirii a aţâţat mânia
multor oameni lacomi şi răi. Mulţi dintre locuitorii Careliei, de asemenea dintre coloniştii boierilor
şi slujbaşilor lor, ajungând pe insulă pescuiau în lacuri iar celor de la mănăstire le interzicea să
prindă peşte, întrucât ei se considerau stăpânii şi proprietarii insulei Soloveţ. Iscându-se ceartă
între ei, îi jigneau pe părintele Zosima şi pe călugări cu cuvinte de ocară, făcându-le diferite
supărări; încă îi mai ameninţau şi cu distrugerea mănăstirii şi alungarea călugărilor. Preacuviosul
egumen s-a hotărât să plece la Novgorod, la arhiepiscopului Teofil, să-i ceară ajutor şi apărare.
54
Sosind la Novgorod, preacuviosul Zosima a fost primit cu bunăvoinţă de arhiepiscop, care l-a sfătuit
să-şi facă cunoscute trebuinţele sale boierilor mai mari care cârmuiau oraşul. Zosima a trecut pe la
fiecare dintre ei şi i-a rugat să nu permită distrugerea mănăstirii; toţi oamenii înstăriţi ai oraşului i-
au făgăduit sprijinul lor. Dar, dintre toţi boierii Novgorodului, în vremea aceea, se distingea prin
bogăţie şi influenţă Marta Boreţkaia. Coloniştii şi slugile ei pricinuiau adesea mari neajunsuri
mănăstirii Soloveţ. Auzind de egumenul din Soloveţ şi având un cui împotriva lui, în urma celor
auzite de la casnicii ei, ea a poruncit să-l alunge cu necinste de la casa sa. Cu răbdare şi umilinţă,
preacuviosul a îndurat această ruşine, spunând ucenicilor săi ca o proorocie: „va veni vremea când
locuitorii casei acesteia n-au să mai umble prin curtea ei; uşile casei se vor încuia şi n-au să se mai
deschidă; curtea aceasta se va pustii“.
Văzând bunăvoinţa boierilor faţă de mănăstire, arhiepiscopul i-a adunat la sine şi din nou le-
a înşirat toate relele pricinuite mănăstirii de oamenii veniţi de pe aiurea şi i-a convins să dea ajutor
mănăstirii. Egumenul a primit de la boierii binevoitori multe daruri pentru nevoile mănăstirii, dintre
care amintim: vase bisericeşti, veşminte sfinte, aur, argint, pâine, şi altele. În curând avea să se
căiească şi Marta pentru că l-a urgisit pe Preacuvios şi, dorind să-şi micşoreze vina, l-a poftit să ia
masa la dânsa acasă. Părintele Zosima a răspuns invitaţiei fără mânie şi când a intrat în casa
boieroaicei, a fost primit cu cinste de însăşi stăpâna casei şi de întreaga sa familie şi pus la loc de
cinste. Toţi mâncau şi se veseleau, desfătându-se lumeşte, numai Preacuviosul, din obişnuinţă,
şedea tăcut şi abia gusta din cele ce i se aduseseră înainte. Uitându-se la oaspeţi cu uimire, a lăsat
privirile în jos. Privind şi a doua şi a treia oară, el a văzut una şi aceiaşi imagine: şase dintre cei mari
şedeau fără cap. Înţelegând ce înseamnă această arătare, preacuviosul a lăcrimat şi oftând, n-a mai
putut să guste nimic din cele oferite, cu toate că oaspeţii îl îndemnau stăruitor. După prânz, Marta
şi-a cerut iertare de la părintele Zosima, dăruind mănăstirii mult pământ.
Când Preacuviosul a ieşit din casă, ucenicul lui, Daniel, l-a întrebat ce anume îl tulburase şi
de ce îi curgeau lacrimile în timpul mesei. Părintele Zosima a tălmăcit vedenia sa, arătând că cei
şase boieri vor fi decapitaţi, rugându-l pe acesta să nu spună nimănui nimic. La puţin timp de la
întoarcerea Preacuviosului în mănăstire, s-a împlinit proorocia din timpul prânzului referitoare la
pustiirea casei. Smerind pe locuitorii Novgorodului, marele cneaz Ioan al III-lea a poruncit ca cei
şase boieri să fie decapitaţi, adică tocmai acei boieri cu care luase prânzul preacuviosul Zosima şi pe
care îi văzuse fără cap. Marta Boreţkaia a fost trimisă în surghiun. Averea ei a fost prădată, casa şi
curtea au rămas pustii.
Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţind apropierea sfârşitului, preacuviosul Zosima a început
să se pregătească pentru trecerea la veşnicie. Şi-a făcut un sicriu la care se uita adeseori cu lacrimi,
amintindu-şi de moartea sa. Când s-a îmbolnăvit, a chemat pe toţi fraţii şi le-a spus: „Iată eu plec
din această lume, iar pe voi vă dau în grija milostivului Dumnezeu şi a Prea Curatei Maicii Sale;
spuneţi pe cine doriţi să aveţi egumen în locul meu?“ La aceste cuvinte ucenicii şi-au arătat
dragostea faţă de învăţătorul lor.
Printre lacrimi, toţi spuneau egumenului lor care era pe moarte: „noi dorim să fim îngropaţi
cu tine, părintele nostru, dar lucrul acesta nu-i în puterile noastre. Acel care ţi-a vestit ţie plecarea
din viaţa acesta, Hristos Dumnezeul nostru, El ne va da prin tine un îndrumător care ne va povăţui
spre mântuire. Fie peste noi binecuvântările şi rugăciunile tale; precum te-ai îngrijit de noi întru
această viaţă, nu ne lăsa pe noi orfani nici după mutarea ta la Dumnezeu“. Preacuviosul le-a
răspuns: „eu v-am spus, copii, că vă încredinţez pe voi în mâinile Domnului şi ale Prea Curatei Lui
Maici; deci, dacă în privinţa egumenului, vă lăsaţi în nădejdea lui Dumnezeu, a Prea Curatei Maici şi
în mine, smeritul, atunci fie-vă vouă egumen Arsenie; el e în stare să conducă mănăstirea şi obştea
frăţească“; şi cu aceste cuvinte părintele Zosima a trecut stăreţia în mâinile evlaviosului călugăr
Arsenie. „Iată, eu te pun pe tine, frate, ziditorul şi conducătorul acestei sfinte mănăstiri şi a întregii
55
obşti adunate aici din dragoste către Dumnezeu. Ai grijă să nu se piardă ceva din aşezămintele
mănăstirii, cum sunt rânduielile slujbelor bisericeşti, hrana şi băutura la trapeză şi alte obiceiuri
mănăstireşti, pe care eu le-am întocmit; fie ca toate acestea să rămână întregi şi nezdruncinate.
Domnul să călăuzească paşii voştri spre împlinirea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Prea Curatei
Doamne şi Stăpânei noastre Fecioara Maria, ale tuturor sfinţilor şi ale plăcutului Său, preacuviosul
Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi de sfaturile celui viclean şi să vă
întărească întru dragoste frăţească. Deşi mă despart de voi cu trupul, întorcând ce suntem datori
firii, dar cu duhul voi petrece necontenit cu voi. Veţi şti că eu voi afla îndrăzneala înaintea Domnului
prin aceea că mănăstirea se va mări şi se vor aduna mulţi fraţi. Acest loc va înflori duhovniceşte şi
de cele de trebuinţă nu veţi duce lipsă“.
Spunând toate acestea fraţilor, le-a dat cea de pe urmă sărutare, i-a binecuvântat şi cu
mâinile întinse s-a rugat pentru mănăstire, pentru turma sa duhovnicească şi pentru sine. În sfârşit,
făcându-şi cruce a spus: „pace vouă“. După aceea, înălţându-şi ochii ce se stingeau, a zis: „Stăpâne,
iubitorule de oameni, învredniceşte-mă pe mine să stau de-a dreapta Ta, când vei veni cu slavă să
judeci vii şi morţii şi vei răsplăti pe fiecare după faptele lui“. După acestea preacuviosul Zosim s-a
culcat pe patul său şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, pentru Care s-a ostenit în întreaga sa viaţă.
Aceasta s-a petrecut pe 17 aprilie 1478. Săvârşind slujba de prohodire, călugării şi-au îngropat
stareţul în sicriul pe care singur şi l-a făcut, lângă altarul bisericii Schimbării la faţă, după care au
ridicat deasupra mormântului un paraclis unde au pus şi sfinte icoane.
Toţi credincioşii care îşi îndreptau rugăciunile către preacuviosul primeau uşurare în
supărările pe care le aveau şi chiar tămăduire de boli. Soborul din Moscova, care s-a ţinut în timpul
mitropolitului Macarie, în 1547, a rânduit ca, dimpreună cu alţi sfinţi părinţi, să se cinstească şi
amintirea preacuviosului Zosima în ziua morţii lui, 17 aprilie. La 8 august 1566, sfintele lui moaşte,
alături de cele ale cuviosului Savatie, au fost aduse într-un pridvor anume înălţat în cinstea acestor
făcători de minuni. În vremea noastră, moaştele preacuviosului Zosima se găsesc într-o raclă
frumos împodobită, în biserica Zosima-Zavatieva.

23. Sfantul Alexandru Svirsky

Preacuviosul Alexandru s-a nascut la 15 iunie 1448 in partile Novgorodului, intr-o familie de
crestini evalviosi, nu prea bogati, ca al treilea copil al lui Stefan si al Vassai – in urma rugaciunilor
acestora. A fost botezat Amos. Mereu bland si ascultator, postitor, cand a ajuns la varsta cuvenita,
parintii au dorit sa-l insoare, dar el a plecat, la doar 19 ani, catre Manastirea Valaam, Traversand
raul Sviri,pe malul lacului Roscinsk, tanarul Amos a auzit o voce tainica, care l-a instiintat ca pe acel
loc va inalta el o manastire; atunci a stralucit peste el o mare lumina. I-a aparut un inger insotitor
care i-a aratat calea, mai departe , spre Valaam.
La Manastirea Valaam a fost tuns in mohanism dupa 7 ani, la varsta de 26 de ani, cu numele
Alexandru. Curand a venit la manastire tatal sau, care il cauta, dar Alexandru e reusit nu doar sa il
linisteasca, ci si sa il determine sa intre in monahism, atat el cat si mama sa. In manastire, tanarul
si-a sporit nevointele, timp de zece ani a petrecut in tacere, pe o insula care va primi mai apoi
numele de Insula Sfanta.
Aici se mai pastreaza inca pestera stramta si umeda in care cu greu poate sa incapa un om si
in care s-a nevoit Sf Alexandru, precum si mormantul pe care si l-a sapat.
Odata, in timp ce se ruga, Sf Alexandru a auzit un gals dumnezeiesc: “Alexandru, iesi din
acest loc si mergi pe locul aratat odinioara tie si acolo te vei mantui”. O lumina mare i-a aratat locul
la sud-este, pe malul raului Sviri ( 1485). Aici s-a asezat preacuviosul, in locul in care era “un codru
56
si un lac foarte frumos unde nici un om nu mai locuise”. Timp de sapte ani a petrecut in deplina
singuratate, hranindu-se doar cu “ierburile care cresteau pretutindeni “, trecand prin boli grele,
suferind frigul, gerul naprasnic, boli si ispite diavolesti. A fost descoperit “intamplator” in anul 1493,
de catre un boier aflat la vanatoare de reni si curand despre pustnic incepe sa se afle, sa fie cercetat
si vestea despre slava vietuirii sale s-a raspandit, ajungand sa adune in jurul Cuviosului Alexandru si
alti calugari. Poporul deja incepuse sa-l cinsteasca ca pe un sfant, inca din timpul vietii.
“Dupa 23 de ani de la stabilirea Cuviosului Alexandru in pustiu, in bisericuta sa a aparut o
lumina mare si I s-au aratat Trei Tineri, care au intrat la dansul. Erau imbracati in haine luminoase si
invaluiti de slava cereasca, mai mare decat stralucirea soarelui. Fiecare dintre Ei tinea in mana un
sceptru. De frica, Preacuviosul a cazut cu fata la pamant. Ridicandu-l de mana, Tinerii i-au spus:
”Indrazneste, fericite, nu-ti fie frica”. Din gura Lor, sfantul a auzit porunca: “Preaiubitule, pentru ca
vezi in Trei Persoane pe Cel ce Vorbeste cu tine, inalta o biserica in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, Treimea Sfanta… Iata, iti las pacea Mea, pacea Mea ti-o voi da tie”. Mai tarziu, pe
locul aratarii Dumnezeului – Treime a fost construita o bisericuta si pana stazi se cutremura sufletul
omenesc in acest loc binecuvantat, gandindu-se la cat de apropiat este Dumnezeu fata de alesii
Sai”.
De asemenea, Sf Alexandru s-a invrednicit sa o vada, in timpul vietii, cu slava imparateasca,
pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu Pruncul Hristos in brate, inconjurata de o multime de
puteri ceresti, netrupesti. Si cu toate acestea, a ramas mereu acelasi calugar smerit, care voia sa
slujeasca toata obstea monahala si pe simplii vizitatori ai manastirii.
Sf Alexandru din Svir s-a stins din viata la 30 august 1533, in varsta de 85 de ani si, potrivit
testamentului sau a fost inmormantat in pustie. In anul 1547 ( la doar 14 ani de la plecarea la
Domnul) a fost trecut in randul sfintilor de catre Biserica Rusa.

24. Viaţa Sfântului Serghie de Radonej

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea

Rostovului, din părinţi binecredincioşi, pe nume Chiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru
slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în
Biserică, la Sfânta Liturghie, şi având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf.
Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în
vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Şi când preotul a glăsuit "Sfintele
sfinţilor", a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înţeles toţi că
o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum SfântulIoan Botezătorul a
săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în
sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce
auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu şi i-a pus
numele Vartolomeu. Şi, de când s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva
nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a
arătat-o în vârsta cea desăvârşită. Iar fiind de şapte ani a fost dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa
lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva.
Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea
copilului înţelegerea cărţii.
Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava - căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori
se preumbla singur prin locuri liniştite - a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip

57
călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat
sfârşitul rugăciunii, şi apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: "Ce-ţi trebuie, fiule?" A
răspuns copilul, zicând: "M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi
spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te
Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni". Iar călugărul, făcând
rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: "Iată, de acum, fiule, îţi dăruieşte Dumnezeu să înţelegi cele
ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!"
Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face
roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a făcut lesnicios
spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui
mintea să înţeleagă scripturile”.
Şi creştea copilul cu anii, cu înţelegerea şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrânarea, fugea de
jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea dumnezeieştilor cărţi şezând, învăţa acea
înţelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treapta în treapta mergând, creştea
spre bărbăţia cea desăvârşită.
După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru
că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să
proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se
acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta la locurile cele
luminoase şi răcoroase, lăsându-şi toată averea moştenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea
întru sine la moartea părinţilor săi, zicând: "Şi eu sunt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi
părinţii mei". Deci binecunoscătorul copil, socotind viaţa aceasta scurtă, a împărţit averea ce
rămăsese după părinţi, nelăsându-şi lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre
Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.
Apoi s-a dus în pustie şi, făcându-şi o chiliuţă, petrecea acolo nevoindu-se şi rugându-se Lui
Dumnezeu neincetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de
către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la naşterea sa douazeci
şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu
Serghie puţine zile şi după aceasta i-a zis lui: "Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în
mâinile Lui Dumnezeu”. Şi a proorocit, zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare
şi preamărită". Şi făcând rugăciune s-a dus.
Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul sau cu privegherea, cu
postul şi cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o
haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoinţele lui, se sârguiau să-l
alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşând pe sfântul şi
repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei şi
înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit
aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mânie mare striga: "Ieşi din locul
acesta, ieşi, să mori ca un rău!"
Şi acestea zicându-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se,
îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cântând şi lăudând pe Dumnezeu.
Acestea făcându-se aşa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul şi se adunau la el
mulţi din cetăţile şi ţinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alţii voiau să locuiască împreună cu
dânsul şi să fie povăţuiţi de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Şi a
zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în
numele Preasfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.

58
 Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, şi păştea
binecuvântătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe
lupii cei rau gânditori îi alunga cu rugăciunea.
Dar după puţină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfântul. Şi,
închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de şerpi. Iar sfântul, degrabă s-a
întors la rugăciune şi îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de
la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de
dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni şi mulţi din părţile dimprejur adunându-
se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului
şi multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.
Şi ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare şi
mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea lăudând pe
Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană şi erau fraţii în mâhnire
mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării
din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-şi pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată
suflarea, şi de la Acela cu credinţă sa-şi ceară cele trebuincioase.
În timpul acela nu era viaţa de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci fraţii fiind strâmtoraţi de
foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: “Până când ne opreşti pe noi a merge la
lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţa vom ieşi din
locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din vieţile sfinţilor
părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le
grăia lor cuvintele lui Hristos: "Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu
adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele. Şi dacă hrăneşte păsările, oare pe noi nu poate să
ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi
puţină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, mare folos ni s-ar fi
socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârşeşte!" Şi a proorocit, zicând: "Acum puţină
vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineaţă va fi îndestulare de toate bunătăţile."
Şi s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulţime de pâini
proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neştiut, care le zicea:
"Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dânsul?" Deci
rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânşii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li
s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii văzând
mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare cerească este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui
Dumnezeu.
Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: "Vedeţi, fraţilor, şi vă
minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în
sfârşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt şi pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul şi
îi slujesc Lui ziua şi noaptea."
Încă se cade a pomeni şi aceasta: “La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte
Serghie s-a sălăşluit la un loc fără de apă şi aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe
aducând apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulţit
fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă
osteneala. Şi pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea
chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au fâcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar
sfântul le răspundea: “Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, dar de vreme ce
bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită,
numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a
59
izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!”
Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire şi în valea aceea
nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o
groapă puţină apă strânsă din ploaie, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul.
Şi îndată s-a arătat un izvor mare, care şi până astăzi este văzut de toţi; şi se scoate dintr-însul apă
pentru toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu
credinţa. Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de
minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui,
având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul,
slăbind de boală, a murit. Şi se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie
tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el şi, făcând rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu
tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul şi cei
cuprinşi de duhuri necurate şi, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înşii necuratele duhuri.
Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau şi, în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi
care mergeau la sfântul, cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se
întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi Cuviosul
Serghie şi mulţi, dorind a vedea cinstita lui faţă şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la
dânsul din nenumărate cetăţi şi ţinuturi. Iar mulţi din călugări, lăsându-şi mănăstirile lor, veneau la
dânsul, dorind să vieţuiască şi să fie povăţuiţi de el. Domnii, boierii şi oamenii de rând alergau cu
sârguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de
demult, au ca pe unul din prooroci.
Un ţăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a
vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci
cuviosul era în grădină şi săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, şi
văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă şi mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au
spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar
a întrebat, zicând: "Unde este Sfântul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!" Iar
ei i-au zis:
"Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut." După aceea, ieşind sfântul din grădina, l-a văzut
ţăranul şi, îngreţoşându-se de el, şi-a întors fata şi nu voia nici să caute la fericitul. Şi se defăima în
sinea lui, zicând: "O, câtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de
care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ."
Deci sfântul, înţelegându-i gândurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mândrul de laudă
şi de cinste se bucura, aşa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire şi de defăimare. Şi luând pe
ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: "Să nu te
mâhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea."
Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn
mare în mănăstire. Şi sculându-se, sfântul a ieşit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu
mulţime de slugi. Şi văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul şi, apucând
înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-
l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergând amândoi împreună, stareţul şi domnul
vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile
ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l
vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: "Cine este,
stăpâne, stareţul cel ce şade cu voievodul?" Şi i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a
început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicând: "O, Doamne, căt m-ai orbit şi n-am crezut

60
celor ce-mi arătau pe sfântul părinte şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele
nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţei sfântului, cuprins fiind de ruşine?"
După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul şi, ruşinându-se a
privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfântul l-a mângâiat
cu dragoste, zicându-i: “Să nu te mâhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre
mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a
arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se
îngreţoşa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.
Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor şi
rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: "Serghie!"
Iar el, mirându-se de neobişnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune şi a deschis fereastra
chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Şi iata a văzut o lumina mare din cer strălucind, încat s-a
luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul,
zicând: Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugăciunea ta este primită. Căută şi vezi numărul călugărilor
celor adunaţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Şi căutând, sfântul a văzut mulţime multă de
pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezând şi cântând cântări
îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicându-i: “În ce chip ai văzut pasările acestea,
aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe
feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de
acea minunată vedenie. Şi vrând să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel
mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobişnuita chemare a stareţului, a
alergat degrab la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din
lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amândoi
împreună, proslăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfântul de
Preasfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la patriarh binecuvântare şi daruri: “o cruce, un
paraman, o schimă şi o scrisoare care avea în sine scris aşa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al
Constantinopolului şi a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu şi împreună
slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace şi a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit
de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită şi am lăudat şi am preamărit pe
Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-aţi câştigat încă viaţa cea de obşte. Căci ştii,
cuvioase, că şi singur Sf. Prooroc şi împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic
alt n-a putut să laude, fără numai a locui fraţii împreună. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să
alcătuiţi viaţa de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta
scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfinţitul Alexie, fericitul mitropolit a toată
Rusia şi, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: “Tu, preasfinţite stăpâne, cum porunceşti?” Iar
mitropolitul a răspuns stareţului, zicând: “De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăţi,
cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât şi în ţările cele depărtate a ajuns
auzul numelui şi al vieţii tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la
aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a aşezat
viaţa de obşte în locaşul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieţii de obşte: “nimic
să nu câştige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obşte să le aibă, după
poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi
să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, la singurătate.
Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăstirea sa, neştiind nimeni, şi a plecat în
pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se
numeşte Carjaci, şi, acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi fraţii, văzându-se părăsiţi de părintele lor,
61
erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După
câtăva vreme, au aflat fraţii locul şi, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în
mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din
ucenicii lui, lăsând lavra, s-au aşezat cu dânsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat
mănăstire şi biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare,
neputând a vieţui fără de părintele lor şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânşii, au mers
la Preasfinţitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarca la
locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriţi, rugându-l să asculte şi să mângâie
pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dânşii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere şi, risipindu-
se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a intors în lavra
la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat fraţii foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, Sfântul Ştefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând
pe cale, de la episcopia să catre cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci
stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe
cuviosul când se va întoarce către casă. Şi când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruţa sa
şi, citind "Cuvine-se cu adevărat să te fericim" şi făcând obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu
faţa spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând aşa: "Pace ţie, duhovnicescule frate!"
Şi s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Şi înţelegând cu duhul
închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă şi, stând puţin şi rugăciune făcând, s-a
închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără
de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii
lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvârşiţi în fapte bune, care într-
adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar şi s-au spăimântat văzând
podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrâneţe şi văzând că se
apropie de sfârşit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie şi, luând crucea sa cea arhierească, pe care
o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu
smerenie, i-a zis: “Iartă-mă, stăpâne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrâneţe
mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: “Ştiu, iubite, că acestea le-
ai isprăvit, dar să faci ascultare şi să primeşti de la noi binecuvântarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu
mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: “Sa ştii, fericite, pentru
ce te-am chemat şi ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ţinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu
încredinţându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârşit, numai nu ştiu ziua sfârşitului
meu, şi doresc, în viaţă fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine.
Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă ştii cu încredinţare ca şi marii
stăpânitori, domni şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, şi
nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci acum,
preacuvioase, primeşte rânduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”.
Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o
rânduiala ca aceea. Şi a răspuns către arhiereu: “Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina
mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul şi
mai smeritul decât toţi oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi
fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el
la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: "Stăpâne sfinte,
de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi
a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de
vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta". Iar arhiereul, văzând pe sfântul
neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva,
62
supărându-se cuviosul, să se duca în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova
de un luminător ca acesta. Şi mângâindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la
mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi Alexie mitropolitul s-a dus din viaţa, şi fericitul
Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să
primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat şi tare ca un diamant.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de
sfinţire a se îmbrăca în veşminte arhiereşti şi a-şi pune camilafca alba. Încă începuse şi asupra
Sfântului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-şi
pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi:
“Mihail, lăudându-se împotriva locaşului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea
ce doreşte şi, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărăţească nu va vedea”. Şi s-a
împlinit proorocia sfântului, căci, calatorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie,
a căzut în boala trupească şi s-a sfârşit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.
În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului
Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie
întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea şi i-a proorocit biruinţa, zicând: “Să ieşi
împotriva barbarilor, lepădându-ţi toata îndoiala, şi, Dumnezeu ajutându-ţi, vei birui pe vrajmaşii tăi
şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu
şi rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, şi i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini
tovarăşi a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de
aproape şi când era război între creştini şi între tătari, stând cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa
spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi şi care anume
din ostaşii creştini au fost ucişi în război şi aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânşii, pentru că
toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în
mănăstire la cuviosul, mulţumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.
Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei
Maici a lui Dumnezeu şi adeseori privind la icoană, zicea: “Preacurată, Maica Hristosului meu,
apărătoare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea
rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat
spre lauda şi cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce
ai câştigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti
tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţumire, adică
Acatistul Preacuratei, cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis:
“Fiule, trezeşte-te şi priveghează, de vreme ce cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie noua
în ceasul acesta”.
Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: “Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul,
auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind,
a luminat pe sfântul, şi îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, strălucind într-
o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu faţa la pământ, neputând suferi raza aceea
strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: “Nu te spăimânta, alesul
Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul
tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi
în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele
trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”.
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică
şi de cutremur mare şi, venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca
mort, si l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: “Spune-mi, părinte,
63
pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a
despărţit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul
şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât:
“Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Şi se afla tăcând şi
mirându-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheamă la mine pe Isaac şi pe
Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu
cu apostolii şi ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi
împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără
somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.
Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit
înainte, fiind desăvârşit cu viaţa, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic,
înconjurând altarul şi pe Serghie când slujea. Şi stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar
sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc şi, învăluindu-se ca o pânză curată, a
intrat în sfântul potir, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.
Vieţuind cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrânare şi osteneli şi făcând multe minuni, a ajuns
la adânci bătrâneţi. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. El şi-a văzut mutarea să către
Dumnezeu cu şapte luni mai înainte şi a chemat fraţii, încredinţând egumena ucenicului sau cu
numele Nicon, care deşi era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa urma
învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a
se linişti, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească şi cunoscându-şi cea de pe urmă
ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi îndestul, dându-le binecuvântare şi
iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtăşit singur cu Preacuratele Taine, dându-şi astfel sfântul
sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care
doarme, ceea ce era un semn încredinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplata
dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă
s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea,
ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar şi până acum curg de
la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în
viaţa sa, aşa şi după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul
nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin

25. Sfinţii Petru si Fevronia de Murom - ocrotitorii tinerilor casatoriti si ai

familiei

Cneazul Petru a trait in tinutul Murom, ajungand domnitorul sau in 1203. La inceputul
domniei sale s-a imbolnavit foarte rau. Unii dintre cei de la curte auzisera despre fiica unui prisacar
ce era vestita pentru iscusinta de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o
sa-l vindece pe cneazul suferind. Tanara Fevronia era foarte frumoasa si smerita.
Ingrijit de ea, tanarul cneaz si-a recapatat sanatatea. Ajungand a o cunoaste in tot acest
rastimp, el s-a indragostit de fermecatoarea si inteleapta Fevronia. Desi nu era cneaghina, ci o fata
de rand, cneazul a dorit sa se insoare cu ea, ceea ce s-a si intamplat.
Dar boierii nu se impacau cu gandul ca o femeie de rand sa ajunga cneaghina; simteau ca
cneazul trebuia sa se fi insurat cu cineva din randurile lor. Au ajuns chiar sa-i ceara cneazului sa o
lase. Cand cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.

64
 Tanara pereche a pornit la drum într-o barca. Cneazul era foarte mahnit de cele intamplate,
dar sotia il imbarbata si il mangaia. Curand, multe nenorociri au cazut asupra cetatii Muromului, iar
norodul socotea ca ele se datorau relei lor purtari fata de cneaz si sotia lui. Deci pocaindu-se, au
cerut cneazului Petru si cneaghinei Fevronia sa vina inapoi.
Sfanta pereche s-a intors la Murom, daruindu-se facerilor de bine si milosteniei, lucrand mai
ales intru folosul saracilor, lucru pentru care au fost foarte indragiti. La apropierea mortii, ei s-au
tuns in cinul monahicesc, fiind cunoscuti si sub numele lor de calugari: David si Evfrosinia.
Ei s-au rugat sa moara in aceeasi zi si au cerut sa fie inmormantati in acelasi sicriu, doar cu o
despartiture intre trupuri. Au murit in aceeasi zi: 25 iunie 1228 si au fost proslaviti de un sinod al
Bisericii Ruse, în anul 1552.
Ei sunt socotiti ocrotitorii tinerilor casatoriti.

26. Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov

Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului
rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit “al Luminilor” invada Europa şi Rusia,
pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de
Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în
chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit
repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar
cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi păstra,
ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor,
cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta
Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din
urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi
Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: “Acesta este din neamul nostru!”. Puţin
după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele
Serafim (”înfocat”, “arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai
Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea
întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele
nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind
îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte
de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se
smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit
încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi
făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o “Sfîntul
Munte”, gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai
duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi
trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice
pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor
65
vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra
mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o “povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din
pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo
pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi
Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului,
dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti
făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără
încetare, avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale;
dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la
coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor
puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva
pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii
înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum
războiul gîndurilor se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el
petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără
încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a
fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul
monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate
mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim
nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea
părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la
mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie
a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov
pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi
să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în
“pustia” sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să
mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la
pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi
păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă
de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit
chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie
strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea
decît un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe
“Fecioara mîngîietoare”, numită de el “Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o
candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare
săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd drept
martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.
La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau
să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi.
Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le
66
împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i
îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru
mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus
Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în
obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe
toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini
slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un
adevărat “apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie,
zicîndu-le: “Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii
care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa
neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse
lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia “sărmanului Serafim” era
asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau
adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau
să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea,
încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără
multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai
potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra
tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea
din izvorul numit mai apoi “puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mînăstirii, în “pustia cea
apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune,
pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru
fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele
credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru
anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a
răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile
îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi
care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: “Care este scopul vieţuirii creştine?”.
Părintele Serafim îi răspunse: “Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele
de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul
îl strînse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare
decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere: “Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă!
I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea
Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului
Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: “Linişte, o
pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. “Şi ce încă?” “O căldură şi o
mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. “Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului
Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în
jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).

67
 Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului
său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai
tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire
impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la
Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: “Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se
vor mîntui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se
răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o
învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov,
i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul
întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile
economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de
obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: “În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele
cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a “Morii”, în care
vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în
centru “rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr
pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului
Serafim; el închise “Moara”, călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o
călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: “Maica Domnului va veni acum la noi”.
Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se
deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în
genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de
douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar
Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui
să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: “Iubite
Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a
douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în
lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu
faţa strălu-cind de lumină. La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate
icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-
le: “Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite”. Apoi, după ce merse să-
şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi
dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui
Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi
vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate
împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa
familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din
toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de
marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni.
În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns

68
niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile
mai bune.

Sfintele de la Diveevo

27. Sfanta Maria Egumena

In lume, Sfanta Stareta Maria se numea Elisabeta Alexeievna Usakova. Ea a fost aleasa drept
stareta si de fapt a administrat manastirea pustiita in anii dificili. Dupa tulburarile din Diveevo, in
1862 Stareta Elisabeta Alexeievna a fost tunsa in monahism si in acord cu ordinul Sfantului Sinod a
fost ridicata la rangul de stareta. Din acel moment, obstea a inceput sa infloreasca. S-a cumparat
pamant, au fost construite noi cladiri, au fost reparate bisericile, au fost introduse cantarile pe mai
multe voci si a fost creat un atelier de icoane. Sf. Maria insasi a dobandit multe virtuti si a devenit
ca o mama adevarata pentru surorile ei. Este cunoscuta inainte-vederea sa si ca prin rugaciunile ei
toate problemele complexe legate de administrarea manastirii se rezolvau ca prin minune, de la
sine.

28. Fericita Pelaghia Ivanovna

In lume, purta numele de Pelaghia Ivanovna Serebrennikova. S-a nascut in Arzamas si inca
din copilarie era poreclita “nebuna” dupa comportamentul sau iesit din comun. Parintii ei au
maritat-o, dar dupa vizita la parintele Serafim, ea a inceput sa-si petreaca noptile in rugaciune si sa
faca pe smintita, ca si cum si-ar fi pierdut mintile. A nascut doi baieti. Curand, acestia au murit.
Pelagia a suferit lovituri crunte si a inceput sa hoinareasca pe strazi, purtandu-se ca o nebuna si
fiind batjocorita si luata in deradere. Isi petrecea fiecare noapte in rugaciune, in pragul bisericii.
In 1837 Pelagia a fost primita in obstea din Diveevo unde si-a continuat viata ascetica
asemenea unei “smintite”: traia pe strada intr-o groapa plina de mizerie, spargea geamurile
chiliilor, se batea cu capul de peretii cladirilor, intotdeauna mergea descult, isi intepa picioarele in
cuie si isi pedepsea trupul in orice fel, hranindu-se numai cu paine si apa, neparticipand niciodata la
mesele manastirii. Adeseori, cand mergea pe la chilii sa cerseasca paine, ea indura lovituri,
impunsaturi si impingaturi, numindu-se pe sine “smintita” si “nebuna”. Unele surori o cinsteau,
altele o socoteau stapanita de un demon inainte-vazator. Fericita Pelagia Ivanovna era cinstita de
toate maicile cele binecuvantate din Diveevo: Praskovya Yakovlevna, Praskovya Semenovna,
Praskovya Ivanovna, care o strigau “mamica”.
Inca din timpul vietii, Fericita Pelaghia obisnuia sa-i vindece pe toti cei care veneau la ea.
Astfel, artistul M.P. Petrov s-a vindecat de paralizia mainii. Ea vedea toata viata oricui si proorocea.
Aparea in vise si aduce vindecare. A reusit sa stinga un foc de la distanta. Surorile din obste si insasi
egumena se sfatuiau cu fercita inainte-vazatoare. Faima inaintei-vederii sale s-a imprastiat peste
tot si binecuvantata era vizitata de multi oameni din toate colturile Rusiei. Cu patru ani inainte de
moarte, Pelagia a proorocit raspandirea iacobinismului si a terorismului in Imperiu. Acestea aveau
sa duca pina la urma la uciderea Tarului Alexandru al II-lea, pentru care Pelaghia plangea si se ruga
neincetat.
Dupa 20 de ani de viata aspra, Fericita Pelaghia, la indemnul lui Serafim care i-a aparut in
vis, s-a inchis intr-o chilie, a inceput sa ocoleasca oamenii, a devenit tacuta, statea si plangea pe

69
podea langa usa de la intrare si isi petrecea noptile in rugaciune. Se hranea in principal cu paine
neagra, din care facea bilute ce ii serveau drept metanii pentru rugaciunea lui Iisus. Nu s-a spalat si
nu si-a taiat unghiile niciodata. Binecuvantata a trait in obste pina la moarte si potrivit Sf. Serafim
“multe suflete s-au salvat prin mijlocirea ei”.
Inainte de moartea sa a promis tuturor celor care isi vor aminti de ea ca si ea isi va aminti si
se va ruga pentru ei. Fericita Pelagia a adormit intru Domnul la 30 Ianuarie 1884.

29. Schimonahia Marta

Maria Semenovna Meliukova a avut o legatura duuhovniceasca apropiata cu Sf Serafim si

cu ucenicul sau. Ea s-a alaturat obstii in 1823 si la varsta de 13 ani si-a luat asupra-si votul tacerii.
„Intotdeauna se afla in profunda si neintrerupta rugaciune” Viata sa ascetica intrecea in strictete
cele mai aspre vieti ale surorilor sale si ascultarea sa fata de Sf. Serafim era nestramutata. Era atat
de apropiata duhovniceste de Sf. Serafim incat parintele i-a dezvaluit toate tainele despre viitorul
manastirii si toate descoperirile primite de la Nascatoarea de Dumnezeu. Dupa moartea sa la 21
august 1829, Sf. Serafim a dezvaluit maicilor din Diveevo ca a tuns-o in marea schima si ca acum
„sufletul ei era in Imparatia Cerurilor, alaturi de Sfanta Treime, la tronul Domnului si toti vor fi
ajutati prin ea!”
Toti s-au bucurat atunci ca s-a ivit in ceruri o noua mijlocitoare pentru manastire si pentru
intreaga lume, in timp ce staretul Serafim a chemat pe toti la inmormantarea schimonahiei Marta,
promitandu-le celor prezenti iertarea pacatelor. In timpul inmormantarii, batrana Praskovya
Semenovna, sora raposatei, a vazut clar pe usile imparatesti pe Imparateasa Cerurilor si pe maica
Marta stand in aer. Praskovia Semenovna a inceput apoi sa faca pe nebuna, sa profeteasca si sa-si
rupa hainele. Apoi, toti au auzit tipetele si scrasnetele iesirii demonilor. Cand a aflat acestea, Sf.
Serafim a zis: „Acesta a fost Dumnezeu si Imparateasa Cerurilor care au vrut sa preacinsteasca pe
Fecioara Maria și pe maica Marta. Si daca eu, sarmanul Serafim, am fost la inmormantare, am vazut
cum multi au primit vindecare de la duhul ei!” Mai tarziu, prin Sfantul Duh, Sfantul Serafim a primit
inca o data incredintarea ca maica Marta „ se afla in Imparatia Cerurilor, langa Tronul Domnului si
langa Imparateasa Cerurilor, alaturi de sfintele fecioare! Este o mijlocitoare pentru toata
omenirea!” Si a indemnat pe toti sa se roage la mormantul ei.

30. Sfanta Maica Elena

Elena Vasilievna Manturova a continuat traditia Maicii Alexandra cu binecuvantarea

Sfantului Serafim. Domnul a osebit-o pentru Sine. Avand inca din copilarie „ un caracter extrem de
vesel, dragoste de lume, de socializare si o atractie pentru distractie” ea se pregatea sa se marite
cand, dintr-o data, fara nici un motiv anume si-a respins mirele. Curand, Domnul si-a condus aleasa
in afara lumii, aratandu-i intr-o viziune un sarpe monstruos gata sa o devoreze, dar fu salvata de
Maica Domnului. Apoi Elena Vasilievna a fagaduit sa mearga la manastire. A respins viata lumeasca
in totalitate, citea mult din operele Sfintilor Parinti, se ruga si muncea. Trei ani a pregatit-o Sf.
Serafim pentru intrarea ei in obste, fapt petrecut in anul 1825. El a proorocit calea vietii sale si i-a
poruncit sa urmeze intocmai viata maicii Alexandra. Maica Elena petrecea in rugaciune neincetata,
in contemplare si tacere deplina. O data, cand Elena o cauta pe sora sa de chilie Ustinia, care era
bolnava de tuberculoza, aceasta a fost luata in Rai si i-a spus ca Domnul le gatise loc pentru
amindoua.

70
 Viata ei a luat sfarsit intr-un mod minunat: sub ascultarea Sf. Serafim, ea a murit in locul
fratelui sau Mihai Vasilievici Manturov. Inainte de moarte, ea a fost dusa in incaperile raiului, unde
l-a vazut pe Dumnezeu sub chipul unui foc de nedescris, unit cu Prea Sfanta Nascatoare de
Dumnezeu care i-a aratat lotul de pamant al prezentelor, fostelor si viitoarelor maici din Diveevo.
Ea a adormit intru Domnul pe 28 mai 1832, iar in timpul inmormantarii a zambit de trei ori in sciriu
ca si cum ar fi fost vie. Curand Sf. Serafim a aratat ca Sfanta maica Elena „ se numara printre cei
care sunt vrednici sa stea alaturi de Sfanta Treime, ca si fecioară” si ca este in ceata de fecioare a
Imparatesei Cerurilor, iar Dumnezeu o daruise pe Sf. Marta cu sfinte moaste nestricacioase pentru
ascultarea ei desavarsita.

31. Fericita Parascheva Ivanovna (Pasa din Sarov)

Fericita Parascheva provenea dintr-o familie de tarani din provincia Tambov si i se spunea
Irina. Parintii ei au maritat-o si a trait alaturi de sotul ei timp de 15 ani fara sa aiba nici un copil. 5
ani mai tarziu sotul ei moare si Irina sufera mult. In timpul unui pelerinaj la Kiev, a inceput sa urasca
lumea aceasta si a hotarat sa-si dedice viata in intregime Domnului. Din voia Domnului, mosierii au
dat-o afara si timp de 5 ani a trait in satul sau natal pe ulite, indurand saracia. Intr-un sfarsit, la Kiev
ea a fost tunsa in taina sub numele de Parascheva. A trait timp de 30 de ani in padurea din Sarov
intr-o pestera sapata cu propriile maini, suferind multe lipsuri. Inca din acea perioada, ea a inceput
sa fie considerata nebuna pentru Hristos si inainte-vazatoare, oamenii cinstindu-o si cerandu-i sa se
roage pentru ei. In acea vreme, Domnul a ingaduit sa indure incercarea data si Sfantului Serafim: a
fost batuta cu cruzime de hoti, aproape de moarte. Pentru cativa ani Parascheva a trait retrasa in
padurea din Sarov, dar cu 6 ani inainte de moarte a inceput sa locuiasca pentru perioade mai lungi
in Diveevo, iar dupa trecerea la Domnul moastele ei au fost mutate acolo.
Ea avea grija de niste papusi pentru copii, carora le spunea copiii ei. Isi petrecea noptile in
rugaciune si le supraveghea pe surori sa participe zilnic la slujbe si sa se trezeasca la miezul noptii
pentru rugaciunea de noapte. Fericita impletea ciorapi in timp ce rostea rugaciunea lui Iisus. De
asemenea ea pribegea adesea, umbland dintr-un loc intr-altul, schimband chiliile. Obisnuia sa taie
iarba cu o secera, timp in care facea inchinaciuni pina la pamant si se ruga. Fericita Pasa proorocea
cu ajutorul papusilor si conform marturiei din „Cronica” au fost atat de multe cazuri de inainte-
vedere incat a fost imposibil sa se adune si sa fie scrise toate. Lumea spirituala era deschisa pentru
ea si vedea sufletele si gandurile celor care o inconjurau. Deseori era auzita cum vorbea cu sfintii si
cu Maica Domnului.
Potrivit cu traditia din Diveevo, in timpul preacinstitei praznuiri a Sf. Serafim din 1903, tarul
si tarina au intalnit-o pe fericita Pasa care a proorocit nasterea unui mostenitor, caderea Rusiei si a
Dinastiei, precum si devastarea Bisericii si o mare de sange. Dupa aceasta, Maiestatea Sa a cerut
sfat pentru toate problemele grave cu care se confrunta. Inainte de moarte, fericita Parascheva a
facut metanii in fata portretului tarului, prezicand sfintenia lui. Fericita Parascheva Ivanovna a
trecut la Domnul in 1915.
Sfintele cuvioase de la Diveevo cat si numeroasele minuni savarsite le aduc aminte
monahilor si tuturor crestinilor adevarati ca Ortodoxia , credinta adevarata nu este din lumea
aceasta.
Pe ansamblu, obstea din Diveevo a dat lumii multe femei sfinte, a caror nume sunt
cunoscute Domnului. Aceste maici sfinte care au stralucit prin sfintenia vietii lor, prin minuni si
inaintevedere, ne-au dat un exemplu a ceea ce inseamna crestin adevarat si viata ortodoxa
adevarata.
71
24. Sfanta Matrona din Moscova
Nascuta in anul 1881, in gubernia Tula, intr-o familie de tarani saraci, cu patru copiii,
semnele alegerii ei de catre Domnul s-au aratat inca inainte de nastere. Din cauza saraciei in care
traiau, mama Matronei se gandea sa o abandoneze in orfelinatul contelui Golitin. Un vis prevestitor
i-a zadarnicit acest plan. Viitorul ei copil i s-a aratat in somn sub forma unei pasari albe, cu chip
omenesc, avand ochii inchisi. La nastere, apropiatii au constat ca fetita era oarba. Cand a venit
vremea botezului, i-au pus numele Matrona, in cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului,
care a trait in secolul al V-lea si care este pomenita pe data de 9\22 noiembrie. La botez s-a
intamplat prima minune: “Cand preotul a cufundat-o in cristelnita, cei prezenti au vazut cum
deasupra ei se inalta un stalp de fum bineinmiresmat”. Copilul s-a nascut insemnat: “Pe pieptul
fetitei era o mica umflatura in forma de cruce, o cruciulita in relief, nefacuta de nimeni”.
Precocitatea ei duhovniceasca s-a manifestat in mai multe feluri. “Peste ani, o prietena
povestea ca, pe cind Matrona era inca sugar, mama ei se plangea: “Ce sa fac? Fata nu primeste san
miercurea si vinerea, in aceste zile doarme intruna. Mi-este imposibil s-o trezesc”. Inca din
copilarie, in timpul noptii, cand parintii dormeau, ea se furisa la coltul sfant si, intr-un mod de
neinteles, lua de pe raft icoanele, le aseza pe masa si, in linistea noptii, se juca cu ele”. Foarte de
timpuriu Domnul a inzestrat-o cu darul clarviziunii, al facerii de minuni, al vindecarii bolnavilor, al
discernamintului.”Cei apropiati observau ca ea cunostea nu numai pacatele omenesti, crimele, ci si
gandurile. Ea simtea apropierea unei nenorociri, a calamitatilor naturale si sociale. Prin rugaciunile
ei oamenii primeau vindecare de boli si mangaiere in necazuri. In consecinta, au inceput sa vina in
casa Nikonovilor tot felul de oameni, carute cu bolnavi din satele si comunele invecinate, din tot
judetul, chiar si din alte judete, precum si din alte gubernii. Erau adusi bolnavi care nu se puteau
ridica din pat si pe care fetita ii punea pe picioare”.
La varsta de paisprezece ani ajunge, insotita de o prietena, in catedrala Sf.Andrei, unde
slujea Sfantul Ioan de Kronstadt. Dupa incheierea slujbei, Sfantul a rugat lumea adunata sa ii faca
loc Matronei adresandu-i acesteia chemarea: “Matronuska, vino-vino la mine! Iata vine schimbul
meu - al optulea stalp al Rusiei”.
Sfanta Matrona a prevazut venirea revolutiei bolsevice( “vor jefui, vor distruge bisericile si vor
prigoni pe multi”) si intrarea Rusiei in cel de-al doilea razboi mondial. In 1925 se muta la Moscova.
Datorita lucrarii ei duvonicesti, pe care o va face aici timp de treizeci de ani, comunistii vor cauta sa
o aresteze. Fara success, insa: “Se mai povesteste ca, intrucat prevedea cu duhul neplacerile,
Matrona parasea anumite case in graba intotdeauna in ajunul venirii la ea a militiei, deoarece
locuia fara viza. Erau timpuri grele si oamenilor le era frica sa o treaca in cartea de imobil. Astfel, ea
s-a salvat de la represiuni nu numai pe sine, ci si pe gazdele care o adaposteau”.
“Odata a venit un militar s-o aresteze pe Matrona, dar ea i-a spus: “Du-te, du-te mai repede
acasa, ai o nenorocire. Iar oarba nu va pleca nicaieri de aici, eu stau in pat, nu plec nicaieri.” El a
ascultat-o. A plecat acasa: sotia lui se arsese la lampa de gaz. A reusit s-o duca la spital. A doua zi,
cand s-a dus la serviciu, a fost intrebat: “Ei, ai arestat-o pe oarba?” “ Pe oarba n-o voi aresta
niciodata, a raspuns el”.
Cartea abunda in marturii despre darurile Sfintei. Z.V.Jdanova povesteste: “Maicuta era cu
desavarsire analfabeta, dar in acelasi timp stia totul. In 1946 trebuia sa-mi sustin proiectul de
diploma “Ministerul flotei militare” (pe atunci imi faceam studiile la Institutul de arhitectura din
Moscova). Indrumatorul meu, nu inteleg de ce, ma persecuta tot timpul. In decurs de cinci luni nu
m-a consultat nici o data, fiind hotarat sa ma “pice”. Cu doua saptamini inainte de examen mi-a
spus: “Maine va veni comisia si va confirma netemeinicia lucrarii dumneavoastra!” Am venit acasa
plangand: tata era arestat si nimeni nu ma putea ajuta, mama se afla in intretinerea mea, si singura
sansa era sa-mi sustin proiectul ca sa pot lucra.
72
 Maica m-a ascultat si mi-a spus: “Nu-i nimic, vei sustine proiectul. Diseara vom bea ceai si
atunci vom discuta!”. De-abia am putut sa astept pana seara si iata ca imi spune maicuta: “Sa
plecam in Italia, in Florenta, la Roma, sa privim operele marilor maestri…”. Si a inceput sa enumere
strazile, cladirile! S-a oprit: “Iata Palazzo Pitti, iata un alt palat cu arcuri- sa faci la fel ca si acolo- cele
trei etaje de jos ale cladirii cu o zidire masiva si cu doua arcuri la intrare”. Eram uluita de vedenia ei.
Dimineata am sosit la institut, am aplicat calc pe proiect si cu tus maro am facut toate corecturile.
La ora 10 a sosit comisia. Imi analizeaza proiectul si-mi spune: ”Dar proiectul e reusit, arata
excelent. Sustineti-l!”.
Sfanta Matrona era si o foarte buna sfatuitoare: “Vindecand bolnavii, maica le cerea
credinta in Dumnezeu si indreptarea de la pacat a vietii. Astfel, pe o femeie care venise la ea a
intrebat-o daca intr-adevar crede ca Dumnezeu o va vindeca. Alteia, bolnava de epilepsie, ii spunea
sa nu lipseasca de la nici o Liturghie si la fiecare sa se spovedeasca si sa se impartaseasca cu Sfintele
Taine ale lui Hristos. Pe cei ce duceau viata de concubinaj ii binecuvanta sa se cunune in biserica.
Tuturor le cerea sa poarte neaparat cruce la gat”.
“De obicei nu vorbea mult, ci raspundea scurt la intrebari. Au ramas de la ea cateva sfaturi cu
caracter general. Maica invata sa nu ne judecam aproapele. Ea raspundea: “De ce sa-i judeci pe
altii? Gandeste-te mai des la tine. Fiecare oita va fi spanzurata de propria codita. Ce treaba ai tu cu
celelalte codite?” Matrona invata sa ne lasam in voia lui Dumnezeu, sa traim cu rugaciune. Cat mai
des sa ne insemnam si obiectele inconjuratoare cu semnul crucii, aparandu-ne astfel de puterile
celui rau. Sfatuia sa ne impartasim cat mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. “Aparati-va cu
crucea, rugaciunea, apa sfintita, cu impartasirea cat mai deasa… In fata icoanelor sa arda candele”.
De asemenea, invata sa-i iubim si sa-i iertam pe batrani si pe cei neputinciosi. (…) Matrona nu
ingaduia sa dam importanta visurilor. (…) Avertiza sa nu alergam pe la duhovnici in cautarea
“schimnicilor” sau “clarvazatorilor”. Alergand pe la diferiti preoti, spunea ea, poti pierde puterea
duhovniceasca si drumul corect al vietii”.
Pe 2 mai 1999, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii, Alexie, semneaza hotarirea prin care
Fericita Matrona este trecuta in randul sfintilor.

32. Sfantul Ambrozie de la Optina

Sfântul Ambrozie este socotit vârful Bătrâneţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a

întrupat virtuţile tuturor bătrânilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăţia minţii şi a
inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvârşită pentru mântuirea aproapelui. Pentru că el
atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece
suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul
oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atât
de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre
aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atât de
impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare
roman al său – Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii
Optina şi pe Bătrânul Ambrozie.
Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23
noiembrie 1812, întro familie de credincioşi din regiunea Tambov. Dupa şcoala primară începe să
studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se
îmbolnăveşte foarte grav, aflandu-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această
împrejurare i-a hotarât calea vieţii. Bătrânul Ambrozie mărturiseşte: „Am făgăduit Domnului că
73
dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit.“ Se
însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea
îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura
de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarârea
luată şi şovăielile fără de voie.
La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea
Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi in mod clar „Dă slava lui
Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu“. Acesă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă
nehotărârea şi cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele
Ilarion, primeşte binecuvîntarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a
intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism
în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai
târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă
vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub
harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în
clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai
vremii sale.
Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui până la a
se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea:
„Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit“. Nici un defect
omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui - înainte de a judeca el iubea
şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde.
Părintele Ambrozie căuta mai întâi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea
credinţei. Câtre anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei
mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri! “ Deşi se arăta
bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile,
dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni;
niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face
nimic.“ Spiritul său de păinte îmbraţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se
întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia
lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul
Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că
ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contarzice vreodată.
Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: „Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez,
pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră“. Ce a atras întotodeauna inima
oamenilor către părintele Ambrozie?
Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul
Ambrozie, umplându-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere
duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi
dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai
grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrâneţe duhovnicească,
Bătrânul a fost ca o „mamă“ prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni,
de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea,
întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui,
nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu
experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele
Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea,
74
asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia,
simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă - o viaţă în întregime împreună
cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrânul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa
nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a
inimii, sensibilitate faţă de cea mai adâncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această
experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice.
Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura
simţămintelor erau atât de mari, era în stare să înţelelagă atât de bine pe fiecare om şi să se
apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul
mănăstirilor şi al bătrânilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte - care erau adesea prea slabi în credintă,
laşi, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de
biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se
poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar
ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pământească a Părintelui
Ambrozie a luat sfârşit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului
Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ. În
iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rândul sfinţilor a Părintelui
Ambrozie, hotărându-se prăznuirea sa cu cântări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.
Din învăţăturile Sfântului Ambrozie:
„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii
respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar
pentru călugări - iubirea de sine.“
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi
nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste
puterile noastre.“
„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de
pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu,
menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana
sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din
răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.“
„Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite,
se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca
să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“ „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele
când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i
se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala
(omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.“
„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine
spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea
Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi
roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul
Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu
puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni
în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb,
aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai“.
Unele aspecte importante din biografia Sf. Ambrozie
Dupa moartea staretului Macarie în 1860, parintele Ambrozie (1812-1891) a preluat
conducerea schitului Optina, din Rusia. Perioada de staretie a parintelui Ambrozie a coincis cu
75
momentul de apogeu al schitului Optina.
Alexandr Grenkov s-a nascut la 21 noiembrie 1812 într-o familie de credinciosi din Tambov.
În ziua aceea avea loc o sarbatore la biserica locala, astfel încât o multime de tarani din localitatile
vecine umpleau satul. “M-am nascut în multime si voi trai mereu în mijlocul multimii”, spunea mai
târziu staretul.
Tânarul Alexandr, foarte dotat la scoala, era un copil plin de energie. Toata ziua putea fi vazut
hoinarind pe strada cu prietenii sai si, desi nu-si ocupa timpul cu învatatul, a fost mereu primul la
scoala satului. Dupa scoala primara a facut seminarul din Tambov dar nu s-a îndreptat spre preotie
la sfârsitul studiilor. Viitorul staret s-a angajat mai întâi ca preceptor la o familie de proprietari, iar
mai apoi a fost angajat ca profesor în satul natal.
Vesel si spiritual, Grenkov era iubit de toata lumea. Totusi, la un moment dat tânarul a început sa
se retraga în locuri izolate pentru a se ruga si a avea o atitudine gânditoare. Înca din timpul
seminariului, îmbolnavindu-se grav, tânarul Alexandr facuse fagaduinta de a se calugari. Desi
vindecat, Alexandr întârzia mereu cu realizarea promisiunii traind în continuare printre oameni.
Într-o zi, plimbându-se prin padure, auzi în mod clar în zgomotul unui râulet din apropiere
cuvintele: “slaviti-L pe Domnul, iubiti-L pe Domnul”. Tânarul profesor se îndrepta atunci catre un
pustnic, Hilarion, cunoscut pentru învataturile sale în toata regiunea Tambovului. Acest staret l-a
îndemnat atunci sa mearga la schitul Optina: “Mergi la Optina unde vei gasi experienta”. În 1839, în
timpul vacantei de vara, Alexandr merse si vizita la mânastirea Optina dar nu intra ca frate, ezitând
înca. În toamna aceluiasi an, dupa o seara unde fusese mai vesel ca oricând, Grenkov se adresa
brusc unuia dintre prietenii sai: “Nu mai pot sa ramân aici. Plec pentru Optina.” Câteva zile dupa
aceea parasi satul sau si fu primit la Optina de catre staretul Leonide.
Dupa o perioada de ascultare la bucatarie, fratele Grenkov fu luat de staret pentru a-i servi
ca cititor. Trebuia astfel sa spuna zilnic, în chilia staretului, rugaciunile dupa canonul mânastirii.
Glumind, staretul Leonide îl numea pe tânarul frate “himera”, fara a se sti de ce. Înainte de
moartea sa, parintele Loenide îl încredinta “de mâna la mâna” pe tânarul frate noului staret
Macarie. Odata îmbracat în haina monahala, tânarul Alexandr lua numele de Ambrozie iar în
curând fu facut diacon.
Desi a primit preotia, parintele Ambrozie nu a slujit multa vreme la altar deoarece în urma unei
raceli se îmbolnaveste greu si sta în pat vreme de câteva luni. Cu sanatatea subrezita el va ramâne
infirm pentru restul vietii trebuind sa renunte la slujirea liturghiei din causa slabiciunii extreme. Din
pricina bolii natura exuberanta a parintelui Ambrozie s-a mai diminuat, parintele interiorizându-se
si adoptând rugaciunea interioara neâncetata. El avea sa spuna mai târziu: “Boala este de mult
folos pentru calugar. Când este bolnav, calugarul trebuie sa se îngrijeasca din timp în timp, atât cât
e nevoie ca sa poata subzista.”
Cunoscând greaca si latina, parintele Ambrozie îl ajuta pe staretul Macarie la lucrarile de
editare a unor texte patristice. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc continua acesta ocupatie
si publica mai multe carti, printre care si Scara lui Ioan Scararul. Dar aceste fructe ale eruditiei nu
puteau combla temperamentului prea activ al parintelui Ambrozie. El cauta un contact direct cu
oamenii. Spiritul sau viu si patrunzator, îmbogatit prin cunostinta literaturii ascetice, se interesa la
tot ceea ce era în raport cu oamenii: atât viata secreta a sufletului cât si activitatile si preocuparile
exterioare ale lor. Sub actiunea rugaciunii neâncetate, perspicacitatea naturala a parintelui
Ambrozie se transforma în clarviziune, acest har deosebit datorita caruia avea sa devina una din
figurile cele mai remarcabile de duhovnic pe care pamântul rus le-a dat.
În curând, înaintea parintelui Ambrozie nu mai ramânea nici un secret: “citea în sufletele
oamenilor ca într-o carte”. Chiar daca un vizitator nu spunea nimic si se tinea de o parte, în spatele
altor persoane, parintele cunostea viata sa, starea sufletului sau ori motivele care-l adusesera la
76
Optina. Nevrând sa fie cunoscut acest har al clarviziunii, parintele obisnuia sa puna întrebari celor
care veneau sa-l vada; dar numai dupa felul în care întreba putea fi o dovada ca el stia problemele
dinainte. Uneori, spiritul viu al parintelui Ambrozie îi juca feste si-l facea sa manifeste ceea ce stia.
Astfel, într-o zi, el raspunse iute unui tânar muncitor care se plângea de dureri la brat: “Da, te doare
bratul… De ce ai lovit-o pe mama ta ?” Apoi se corecta, confuz, si întreba: “Te porti întotdeauna
frumos cu parintii tai ? Nu i-ai ofensat niciodata ?”.
Foarte adesea, batrânul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel
umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura
care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi
parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surâs atunci cu repros: “Ce-mi cereti
dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mânastire ?”. Pricepând aluzia, doamna si-a marturisit
slabiciunea. O tânara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie
pentru acesta tratândul de batrân ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optina si se
aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Când parintele îsi facu aparitia,
dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: “Ah!, dar avem
aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrânul ipocrit!”. Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie,
tânara fata îsi schimba opinia. Mai târziu, ea se calugari la mânastirea Charmordino, fondata de
parintele Ambrozie.
Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna
în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar
din curiozitate se exprimau în felul: “Este un monah foarte inteligent.”
Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se
manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobândise. Om duhovniceasc, el putea sa
judece orice lucru, dupa cuvântul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui
Ambrozie un câmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu
ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plângea
ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si
construi un sistem de irigatii perfectionat.
El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvânta
întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau
sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu
existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul
sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul:
curcile stapânei sale mureau una dupa alta si stapâna intentiona sa o dea afara din cauza asta.
Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu
câteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa râda si chiar sa se indigneze
împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrân pentru niste animale. Dupa ce se
desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: “Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!”.
Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a
raspuns: “Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decât de sufletul omului”. Cu inima
deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pâna la a se uita pe
sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El
spunea: “Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit”. Dar fiinta
umana nu poate atinge limita ultima decât atunci când înceteaza sa traiasca pentru sine, dându-se
atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci când este dusa pâna la capat, devine
flacara arzatoare si personala a dragostei.
Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui:
77
înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara
frica, cu încredere si nadejde. O tânara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre
tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mângâiere si
adapost. Acesta o primi cu blândete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu
nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp
cu copilul sau. Tânara care stia sa picteze începu sa-si câstige pâinea facând icoane, iar câtiva ani
mai târziu tatal sau se împaca cu ea.
Ambrozie cauta mai întâi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul
credintei. La sfârsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: “La începutul
duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!”.
Când primea vizitatori, parintele se indrepta mai întâi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie
de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria
de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de
persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei
dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu
a spus : “Nu pot face nimic.”
Secretul clarviziunii parintelui Ambrozie îsi avea radacina în intensitatea milei sale. Nu
numai îi iubea pe cei care veneau la el, dar se si identifica cu acestia, astfel încât îi iubea si pe cei
apropiati lor, lucrurile la care ei tineau, tot ceea ce compunea viata lor. Spiritul sau de parinte
îmbratisa întreaga viata interioara si exterioara a celui cu care se întretinea: de aceea putea sa
ghideze cu siguranta voia oamenilor acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele
oamenilor îi erau descoperite; putem spune ca el participa la sfatul dumnezeiesc pentru fiecare
persoana. Exemple ale acestei cunostinte ale planului dumnezeiesc asupra fiecaruia sunt
numeroase în viata parintelui Ambrozie. Iata unele din cele mai caracteristice.
O tânara saraca a fost ceruta în casatorie de catre un comerciant înstarit, atras de
frumusetea ei. Staretul Ambrozie o sfatui atunci pe mama tinerei sa-l refuze pe negustor, si sa-i
spune ca fata ei se pregatea pentru o cununie cu mult mai avantajoasa. Mama fu indignata: “Dar
unde putem gasi un aranjament mai bun ?!. Doar nu o sa gasesc un print pentru fata mea ?”
“Ginerele pe care îl stiu pentru fiica ta este atât de stralucit cum tu nici nu-ti poti imagina – refuza-l
deci pe negustor.” Mama se îndupleca atunci si refuza sa dea pe fata dupa negustor. Dupa câteva
zile fata se îmbolnavi brusc si muri.
Cei care-l cunosteau bine pe staret, stiau din experienta ca ceea cele spunea parintele lor
duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fara a-l contrazice niciodata. Chiar parintele Ambrozie spunea
adesea: “Nu stati la discutii cu mine. Altfel as putea sa va cedez, pentru ca sunt slab, si atunci va fi
întotdeauna în dauna voastra.”
Sfaturile parintelui Ambrozie, atunci când erau ascultate de catre fii sai duhovnicesti, îndreptau pe
calea pe care oamenii puteau spori duhovniceste cât mai mult, dobândind astfel duhul sfinteniei.
Odata, un tânar preot fu afectat, dupa dorinta proprie, la o parohie cunoscuta ca fiind cea mai
saraca din regiune. Dupa un an însa, dificultatile pe care le întâmpina l-au descurajat pe acest preot
care se hotarî sa mearga în alta parte. Totusi, înainte de a-si duce la împlinire gândul, trecu sa-l
întrebe pe parintele Ambrozie. Înca din departare vazându-l, Ambrozie îi striga: “Intoarce-te la
parohia ta, parinte! Voi sunteti doi, în timp ce el e singur.” Apoi, explicând sensul acestor cuvinte,
adauga: “Cel rau este singur, iar tu îl ai pe Dumnezeu în ajutor. Întoarce-te la tine, este un pacat sa-
ti parasesti parohia. Spune Sf. Liturghie în fiecare zi si nu-ti fa griji: totul va fi bine.” La auzul
acestora, preotul s-a întarit si si-a reluat slujba cu rabdare. Dupa mai multi ani, acest parinte a
început a manifesta daruri duhovnicesti deosebite: preotul Georges Kossov deveni un duhovnic
renumit.
78
 33. 16 aprilie 1993, mucenicia parintilor de la Optina

“In anul 1993, in noaptea de Pasti, manastirea Optina Ii aducea lui Hristos cativa parinti,
ucisi de un satanist. Acesti noi sfinti mucenici puteau fi fratii nostril, prietenii nostri, cunoscutii
nostri.”
In ziua de 16 aprilie 1993, in dimineata Invierii Domnului, dupa Sfanta Liturghie, calugarii
Trofin si Ferapont au primit binecuvantare sa traga clopotele. Curtea era deja pustie, aproape toti
pelerinii plecasera. Acesta a fost momentul in care ucigasul, un satanist, i-a injunghiat pe la spate
pe cei doi monahi. In acele momente, ieromonahul Vasile se indrepta cartre portile care deschid
drumul catre schitul Optina, ca sa spovedeasca. Probabil, auzind ca bataile clopotului s-au interupt
brusc, s-a indreptat catre clopotnita si, la scurta vreme, a fost de asemenea injunghiat pe la spate.
Ucigasul a fugit apoi, aruncand mantaua soldateasca cu acte straine si cutitul facut cu mana sa, lung
de 60 cm si pe care gravase numerele 666 si inscriptia “satana”. Cei trei calugari fusesera ucisi doar
pentru faptul ca alesesera sa Il slujeasca pe Hristos, pe cale monahala!
Monahul care ne-a deschis capela care acum acopera cele trei cruci ale mucenicilor optineni
ne-a spus cu emotie ca, desi manastirea Optina a dat cerului si ortodoxiei pe marii stareti
(Ambrozie, Lev, Moise, Anatolie, Varsanufie…), acolo se considera totusi ca cea mai valoroasa
ofranda inchinata Domnului Hristos sunt cei trei tineri calugari, ucisi in dimineata de Pasti a anului
1993. Trei - cei mai buni - alesi de Domnul sa urce catre El in ziua Invierii! Aceasta arata ca jertfa lui
Hristos este la fel de actuala si astazi, ca este singura cale spre mantuire. ” Nu toti suntem chemati
la mucenicia sangeroasa, dar toti suntem chemati la mucenicia nesangeroasa, care are loc prin
purtarea crucii pe care Dumnezeu ne-a trimis-o spre mantuire”.
Socul si apoi jalea monahilor si a vietuitorilor manastirii Optina, la aflarea uciderii celor trei
confrati ai lor a fost de nedescris, dar slujbele trebuiau sa continue. Ieromonahul M spune: “dupa
slujba am plecat la manastire. Atunci am vazut acel cutit infricosator. Fratii ucisi erau acoperiti cu o
stofa neagra. Stiam ca cei ce zaceau acolo erau mucenici, insa atunci eram in stare de groaza.”
“In ziua inmormantarii a inceput dintr-o data sa ninga - si-a amintit unul dintre prietenii
mireni ai parintelui Vasile. Ningea cu fulgi mari, plini de apa… Iar in biserica mirenii si calugarii isi
luau ramas bun de la cei ucisi, o adiere calda si placuta se simtea de la tamaie si de la ceara
lumanarilor.
La prohodire, au venit la Optina sute de oameni, printre care multi cu copii… Cand sicriele
au fost scoase din biserica, ninsoarea s-a oprit, cerul s-a limpezit si a iesit soarele. Inmormantarea s-
a savarsit dupa randuiala pascala. Tocmai de aceea sicriele au fost captusite cu material rosu.
Clopotele au rasunat, vestind bucuria Invierii… Egumenul M a spus: ” Am pierdut oameni, dar am
dobandit ingeri in Cer; am pierdut calugari, am pierdut parinti slujitori, insa am dobandit noi
mucenici in Cer. Rugaciunile lor vor acoperi neamul nostru, vor acoperi Biserica noastra , vor
acoperi tot poporul lui Dumnezeu, care tinde spre curatia vietii si sfinteniei”.
Igor Ivanovici Rosliakov ( Ieromonahul Vasile) s-a nascut pe 23 decembrie 1960, intr-o
familie simpla din Moscova, iar in timpul studentiei sale la Facultatea de Jurnalistica din Moscova a
devenit membru al echipei nationale de polo a Rusiei. Era un copil, apoi un tanar independent, cu
un character ferm si echilibrat, tacut si foarte credincios, cu mare inclinare catre scriere, fiind mai
apoi solicitat sa se angajeze ca jurnalist la un cotidian moscovit. A ales insa calea monahala. Jurnalul
sau , cu insemnari de o adanca traire duhovnicesca, ne arata in acelasi timp in ce mod un semen de
langa noi poate gasi si azi Calea Mantuirii.
Foarte importante sunt ultimele doua insemnari din Jurnalul Parintelui Vasile:
79
 Prima insemnare: ” Doamne, Tu mi-ai daruit iubire si m-ai schimbat intru totul, iar eu acum
nu mai pot face altceva decat numai sa merg la chinuri spre mantuirea aproapelui meu. Suspin,
plang, ma ingrozesc si nu pot face altceva, caci iubirea Ta ma calauzeste si nu voiesc sa ma despart
de ea, pentru ca in ea imi gasesc nadejdea mantuirii si nu deznadajduiesc pana in sfarsit, vazand-o
pe ea in mine”. De altfel, cu o luna inainte de Pasti, Parintele Vasile a mers la Moscova, a slujit
parastas la mormantul tatalui sau si a desfintat contul de la cec in care mama sa continua sa
depuna bani pentru el, muncind ca garderobiera la cei saptezeci de ani ai sai. A inchis contul si a dat
banii mamei, spunadu-i ca nu-i trebuie acesti bani. Tot inainte de marea sarbatoare a Invierii
Domnului, toti cei trei calugari, ierom. Vasile, Trofin si Ferapont, si-au dat lucurile dragi fratilor din
manastire, cu bucurie, spre marea mirare a acestora (crucifix, icoane, carti…), cea ce ulterior a facut
dovada faptului ca fiecare dintre cei trei stia si isi acceptase deja jertfa mantuirii sale.
A doua insemnare: ” Prin Duhul Sfant Il cunoastem noi pe Dumnezeu. El este noul organ,
necunoscut noua, dat noua de Domnul pentru cunoasterea iubirii si a bunatatii Lui., Este cumva
ochiul cel nou, urechea cea noua pentru vederea celor nevazute si pentru auzirea celor neauzite.
Este ca si cum ti s-ar da aripi si ti s-ar spune: acum poti zbura prin tot universal. Duhul Sfant
reprezinta aripile sufletului.”
Dupa moartea Parintelui Vasile, in chilia lui s-a gasit pe masa Apostolul, cu semnul de carte in locul
in care cities ultima data: ” ca eu de acum ma jertfesc si vremea despartirii mele s-a apropiat. Lupta
cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cunuma
dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul judecator…”(Timotei, IV, 6-8)
Avea 33 de ani si era monah de doar trei ani, tuns in monahism la 23 august 1990…
Ieromonahul Vasile s-a nascut in 1960, calugarul Trofin in 1954, calugarul Ferapont in 1955. Fiecare
dintre ei ne putea fi coleg de scoala, vecin, cunostinta… Noi suntem aici in lumea acesta, de 15 ani
ei stau langa Domnul si se roaga fierbinte pentru noi, cei de acum, a caror viata simpla si grea o
cunosc foarte bine. Parintele care ne-a vorbit acolo, in capela celor trei mucenici de la Optina, ne-a
indemnat ” scrieti biletele cu necazurile si dorintele voastre, pe care sa le lasati la crucile lor. Nu
conteaza limba in care scrieti. Nu le citeste nimeni. Rugile voastre vor fi ascultate si se implinesc. De
fiecare data spun pelerinilor toate acestea, lumea scrie, se roaga si pleaca. Acum catava vreme, o
doamna care fusese in pelerinaj in Rusia mi-a telefonat sa imi spuna: “stiti, cand ne-ati spus de
biletele, m-am gandit sa verific daca e adevarat si mi-am pus o dorinta imposibila. Acum, dupa 6
luni, dorinta mi s-a implinit! Am sunat special sa va spun cat de mare si grabnic, incredibil, este
ajutorul mucenicilor de la Optina!”
Anul trecut, in 2007, am ajuns la manastirea Optina in 17 aprilie, fara sa stim ca in 16, cu
doar o zi inainte, fusese marea sarbatoare a celor trei mucenici - pentru care acum Biserica Rusa
pregateste dosarele de canonizare, minunile lor fiind binecunoscute in intreaga Rusie. Ne-a
intampinat acolo maica Vasilia, o moldoveanca tanara si micuta, care tare s-a bucurat afland ca
suntem romani si care ne-a spus ca si-a luat numele de calugarie de la Ieromonahul Vasile. Desi nu
este declarat inca sfant, toata republica Moldova asa il considera! Maica Vasilia are duhovnic la
Manastirea Optina, pe unul dintre prietenii ieromonahului Vasile si mi-a aratat, cu mare emotie, ce
are ea mai de pret: o bucata mica de fasa impregnata cu sangele ieromonahului Vasile, in
dimineata de Pasti 1993, sfinte moaste, chiar daca inca cei trei se odihnesc sub pamant. Sangele
mucenicilor de la Optina a ramas cu noi… Sfinti si oameni, oameni si sfint, asa este Rusia! Si tot
maica Vasilia ne-a mai facut o surpriza extraordinara, ne-a prezentat maicii Maria, mama
calugarului Ferapont, care mai zabovise o zi dupa comemorarea fiului sau, ca mucenic. Am aflat
atunci ca si mama Ieromonahului Vasile s-a calugarit dupa moartea fiului sau, luand numele de
Vasilia - mama careia fiul i-a dat nume!

80
 Cuprins

1. Sfintei Olga împarateasa Rusiei, cea întocmai cu apostolii ............... pag. 1

2. Sfântul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, Marele Cneaz al Kievului … pag.
1
3. Sfânţii cneaji Boris şi Gleb ............................................................... pag. 11
4. Sfântul Cuvios Antonie de la Pecerska ............................................. pag. 11
5. Sfântul Teodosie al Peşterilor Kievului ............................................ pag. 13
6. SfântulIerarh Petru Movila, mitropolitul Kievului ............................ pag. 14
7. Sfânta Cuvioasa Dositeia ................................................................. pag. 16
8. Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos ........................................... pag. 18
9. Sfinţilor Mucenici Flor si Lavru ........................................................ pag. 21
10. Sfânta Cuvioasă Elena Behteeva (Florovskaia) din Kiev ................. pag. 22
11. Sfantul Cuvios Iona din Kiev ......................................................... pag. 23
12. Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara .................................. pag. 24
13. Sfântul Lavrentie al Cernigovului .................................................. pag. 31
14. Sfântul Ierarh Teodosie, arhiepiscop de Cernigov ............................. pag. 36
15. Cuviosul Serapion din Pskov ............................................................. pag. 37
16. Sfântul Alexandr Nevski ................................................................... pag. 38
17. Sfântul Ioan din Kronstadt ................................................................ pag. 40
17. Sfânta Xenia din Petersburg ............................................................. pag. 44
18. Sfântul Serafim din Viriţa .................................................................. pag. 45
19. Sfântul Antipa de la Calapodeşti ...................................................... pag. 47
20. Preacuviosul Gherman, făcătorul de minuni de la Soloveţ ............. pag. 48
21. Sfântul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului .. pag. 50
22. Preacuviosul egumen Zosima, făcătorul de minuni din Soloveţ ..... pag. 52
23. Sfântul Alexandru Svirsky ................................................................. pag. 56
24. Viaţa Sfântului Serghie de Radonej ............................................... pag. 57
25. Sfinţii Petru si Fevronia de Murom ................................................ pag. 64
26. Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov ............................................. pag. 65
27. Sfânta Maria Egumena .................................................................. pag. 69
28. Fericita Pelaghia Ivanovna ............................................................ pag. 69
29. Schimonahia Marta ....................................................................... pag. 70
30. Sfânta Maica Elena ........................................................................ pag.70
31. Fericita Parascheva Ivanovna (Pasa din Sarov) …............................ pag. 71
32. Sfântul Ambrozie de la Optina ....................................................... pag. 73
33. 16 aprilie 1993, mucenicia parinţilor de la Optina ......................... pag. 79
34. Cuprins.......................................................................................... pag. 81

81