Taina Sfântului Botez: I. Natura, Temeiurile Şi Semnificaţia Botezului

Taina Sfântului Botez
i. Natura, temeiurile şi semnificaţia Botezului
B
otezul este Sfânta Taină prin care omul devine creştin.
Sădit în Trupul lui Hristos1 (cf. Romani 11,17-24). se face
mădular al lui Hristos12 şi fiu al Bisericii, care este Trupul
Său. Părtaş la moartea şi învierea lui Hristos, curăţit şi luminat,
omul moare pentru vechea stare trupească (starea căzută a aces
tei lumi) şi are parte de o nouă naştere, duhovnicească, prin care
pătrunde în viaţa cea nouă, veşnică, însufleţită de Duhul, şi dobân
deşte starea de cetăţean al împărăţiei Cerurilor. Prin Botez, omul
trece de la modul de viaţă al omului celui vechi, care poartă rănile
păcatului strămoşesc, la modul de viaţă al omului celui nou, care
viază în Hristos, prin Duhul, devenind fiu al lui Dumnezeu prin
înfiere3*5, bucurându-se de-acum în chip duhovnicesc de libertatea
1 Cf. Ectenia mare din Slujba Botezului [în: Molitfelnic, tipărit cu binecu
vântarea t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMO, Bucureşti,
2013, pp. 38-40 - n.red.]·, cf. Sf. C h ir il al I erusalim ului , Cateheze mista-
gogice, II, 7, trad. fr. P. Paris, în: Cyr ille de J érusalem , Catéchèses mysta-
gogiques (SC 126), Les Éditions du Cerf, Paris, 2009, p. 116 [c/ tr. rom. Pr. D.
Fecioru, în: Sf. C h ir il al Ierusalim ului , Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 350 - n.trad.].
2 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 64, trad. fr. M.-H.
Congourdeau, în: N icolas Cabasilas , La Vie en Christ, 1.1 (SC 355), Les Éditions
du Cerf, Paris, 2009, p. 192 [cf. trad. rom. Pr. T. Bodogae, în: Sf. N icolae Cabasila ,
Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 73 - n.frad.].
5 Cf. Sf. C h iril al Ierusalim ului, Cateheze mistagogice, II, 6, trad. fr., p. 114
[cf. tr. rom., p. 350 - n.trad.].
J ean -C laude La r ch et
fiilor lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Apostolului Pavel, care

îndeamnă:
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul

cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi
în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel
după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”
(Efeseni 4, 22-24).
Toate acestea sunt înfăţişate în rugăciunea de la sfârşitul rându

ielii pentru facerea catehumenului:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, chemă pe robul tău (N)

către luminarea cea sfântă şi-l învredniceşte de acest clar mare al
Sfântului Botez. Dezbracă-1 pe el de omul cel vechi şi-l înnoieşte
pentru viaţa de veci. Şi-l umple de puterea Sfântului Duh, spre
unirea cu Hristos, ca să nu mai fie el de acum (iu al trupului, ci
fiu al împărăţiei Tale”4.
Şi iarăşi sunt înfăţişate în rugăciuneadesfinţireaapei Botezului:
„Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naştere prin apă şi prin Duh.
Arată-Te, Doamne, în apa aceasta şi dă acestuia care se botează
să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de
poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care este înnoit
după chipul Ziditorului său”5.
Lucrarea aceasta se împlineşte în mod esenţial prin ritul central

al Tainei Botezului: întreita afundare şi ieşire a catehumenului în
şi din apa ce s-a sfinţit mai înainte, însoţită de aceste cuvinte ale
preotului:4
5
4 [Molitfelnic, p. 36 - n.red.]
5 Această concepţie este, evident, exprimată şi de Sfinţii Părinţi. A se vedea
între alţii: Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, 1, trad. fi·., pp. 100-
102 [cf. trad. rom., p. 346 - n.trad.]·, Sf. Ioan Gură de A ur , Cateheze baptismale,
II, 25, trad. fr. A. Wenger, în: J ean Chrysostome, Huit catéchèses baptismales
inédites (SC 50 bis), Les Éditions du Cerf, Paris, 2005, p. 147 [cf. trad. rom. Pr. M.
Hancheş, în: Sf. Ioan G urA de A ur , Cateheze baptismale, Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 2003, pp. 54-55 - n.trad.].
VIA |A SACRAMENTALĂ
„Se botează robul lui Dumnezeu (N)*’, în numele Tatălui. Amin.

Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin”*7.
întreita cufundare, în afara semnificaţiei ei trinitare evidente,

închipuie şi împlineşte în mod ritual părtăşia celui botezat la
moartea lui Hristos, Care a stat cu trupul trei zile în groapă, iar cu
sufletul S-a pogorât trei zile la iad8, după cum învaţă Apostolul:
„Toţi câţi în Hristos lisus ne-am botezat, întru moartea Lui

ne-am botezat” (Romani 6, 3).
Iar întreita ieşire din apă, la rândul ei, semnifică învierea cu

Hristos a celui botezat şi înălţarea cu FI şi întru El la viaţa cea nouă
şi fără de moarte, după cum iarăşi spune Apostolul:
„Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca,

precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să
umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe
El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii
Lui” (Romani 6, 4-5).
0 Şi nu „te botez pe line", pentru că, după cum spune Sf. loan Gură de Aur:
„Când le botezi, nu te botează preotul, ci Dumnezeu" - Sf. Ioan G ură de A ur ,
Omilii la Matei, L, 3 [cf. trad. rom. l’ r. D. Fecioru, în: Sf. Ioan G ură de A ur .
Scrieri. Partea a treia ( PSB 23), Ed. 11ÎMBOR, Bucureşti, 1994, p. 582 - n.trad.].
7 Aflăm acest text şi în descrierea ritualului Botezului din Slujba Sfântului
Botez şi rânduieli legale de naşterea omului, lucrare publicată cu binecuvânta
rea t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMO, Bucureşti, 2014,
p. 62.
* Cf. Canonul 50 apostolic [în: Arhid. loan N. Floca, Canoanele Bisericii
Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, >2005, p. 36 - n.red.];cf. Sf. Vasile cel Mare ,
Despre Sfântul Duh, XV, 35, trad. fr. B. Pruche, în: Basile de C esaree , Sur le
Saint-Esprit (SC 17 bis), Les Editions du Cerf, Paris, 2013, p. 358 [cf trad. rom. Pr.
C. Corniţescu, Pr. T. Bodogae, în: S f Vasile cel Ma re , Scrieri. Partea a treia (PSB
12), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 50 - n.trad.J; S f C h iril al Ierusalimului,
Cateheze mistagogice, II, 4, trad. fr., pp. 110-112 [cf. trad. rom., p. 348 - n.trad.]; Sf.
Ioan G ură de A ur , Omilii la Epistola întâi către Corinteni, XL, 1, în: PC 61, col.
347 [cf. trad. rom. Arhim. Th. Athanasiu, în: Sf. Ioan G ură de A ur , Comentariile
sau explicarea Epistolei I către Corinteni, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1908,
p. 569 - n.red.]·, Sf. D ionisie A reopagitul , Despre ierarhia bisericească, II, 111,
7 [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. D ionisie A reopagitul , Opere complete,
Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 107 - n.trad.].
J ean -C laude La k c h e t
Acest înţeles este înfăţişat în rugăciunea de sfinţire a apei din

cristelniţă:
„Pentru ca să se facă el [cel ce se va boteza] împreună sădit şi

părtaş morţii şi învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru’’1'.
De asemenea, el este indicat, mai pe larg, în citirea ce se face din

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (6, 3-11), la înche
ierea Slujbei Botezului.
Sfinţii Părinţi subliniază de asemenea că această Taină îl face pe
primitorul ei deplin părtaş la moartea şi învierea lui Hristos. Astfel,
Sfântul Grigorie de Nazianz spune:
„Să ne îngropăm cu Hristos prin Botez, ca să înviem cu El; să ne

pogorâm cu El, ca să ne înălţăm cu El; să urcăm cu El, ca să fim
slăviţi cu £1”'°.
La rândul său, Teodor de Mopsuestia scrie:
„Când mă afund în apa Botezului, moartea Domnului primesc

şi îngroparea Lui voiesc s-o primesc. Iar prin ieşirea din apă, cu
adevărat mărturisesc învierea Sa, chip al învierii mele care, iată,
s-a şi săvârşit”".
Sfântul Grigorie de Nyssa, după ce face o analogie între apa

Botezului şi pământul în care este pus cel mort, zice:
„întrucât deci moartea Călăuzitorului nostru s-a făcut potrivit

firii obşteşti, în sânul pământului, tot aşa şi imitarea de către noi
a acestei morţi se face în mod simbolic prin elementul înrudit,
prin apă. Şi după cum Omul cel de sus [Hristos], Care a luat*
* [Molitfelnic, pp. 43-44 - n.red.]

“ Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 9, trad. fr. P. Gallay, în: G régoire
de Nazianze , Discours 38-41 (SC 358), Les Éditions du Cerf, Paris, 1990, p. 216.
"T eodor de Mopsuestia , Omiliicatehetice, XIV, 5 [cf. trad. rom. I.V. Paraschiv,
în: T eodor al Mopsuestiei, Omilii catehetice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009
- n.red.]; cf. Sf. Ch iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 6, şi III, 2,
trad. fir., p. 114;c f III, 2 [cf. trad. rom., p. 350 şi, respectiv, 352 - n.trad.]; S f N icolae
Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II. u, trad. fr. M.-H. Congourdeau, în: Nicolas
Cabasilas , Le Vie en Christ, 1 .1 (SC 355), pp. 140-142 [cf. trad. rom., p. 51 - n.trad.].
VIAŢA SACRAMENTALĂ
asupra Sa moartea, S-a întors iarăşi la viaţă după ce a zăcut trei

zile în pământ, la fel toţi care suntem acum uniţi cu El prin
aceeaşi fire a trupului, dacă voim să ajungem la aceeaşi fericită
ţintă, adică de voim să dobândim viaţa cea adevărată, primim şi
noi, prin turnarea peste noi a apei în locul pământului şi prin
întreita cufundare în acest element, harul învierii celei de a
treia zi”'2.
Sfântul Nicolae Cabasila tâlcuieşte, la rândul său, felul în

care darurile date nouă prin Botez au fost pregătite de moartea şi
învierea lui Hristos:
„De lanţurile atât de îngrozitoare [ale păcatului], de pedeapsa ce

ni se cuvenea, de boala păcatului şi de moar te, de toate acestea
Botezul este cel care ne scapă şi încă cu plăcere: parcă totul se
şterge într-o clipă, atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai
rămâne urmă de fărădelege. Dar nu numai că Botezul ne slo-
bozeşte de răutăţi, ci în locul acestora ne sădeşte în suflete cu
totul altceva: dorirea binelui. Prin moartea Sa, însuşi Domnul
Hristos ne-a dat puterea să nimicim păcatul, iar prin învierea
Sa din morţi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă. Căci moartea
prin Botez, întocmai ca şi cea a Mântuitorului, omoară viaţa cea
plină de răutăţi, iar prin puterea ei de răscumpărare ne slobo-
zeşte de orice pedeapsă pentru păcatele de care toţi eram vino
vaţi, în urma naşterii şi a vieţuirii noastre păcătoase. Aşadar,
Botezul ne scapă de păcat şi de obişnuinţa lui, făcându-ne în
acelaşi timp părtaşi la binefacerile morţii celei de viaţă făcă
toare a lui Iisus Hristos. Şi fiindcă prin Botez ajungem să avem
parte şi de înviere, Domnul Hristos ne dă şi o viaţă nouă, ba încă
ne făureşte mădulare şi ne sădeşte puteri cu care să lucrăm în
această nouă viaţă şi care ne ajută s-o dobândim pe cea viitoare.
De aceea şi pot zice că m-am scăpat de fărădelegi şi m-am făcut
repede sănătos, cu atât mai vârtos cu cât Dumnezeu este Cel ce
“ Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic, 35, trad. fr. R. Winling,
G régoire de Nysse , Discours catéchétique (SC 453), Les Éditions du Cerf, Paris,
2000, pp. 304-306 [trad. rom. Pr. T. Bodogae, în: Sf. G rigorie de Nyssa , Scrieri.
Partea a doua (PSB 30), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 335 - n.trad. j.
J ean -C laude L a r ch et
a lucrat - ca Unul Căruia nu-i trebuie timp îndelungat pentru

astfel de lucrări - şi cu cât binele pe care-1 face neamului ome
nesc în această viaţă nu-1 face numai acum, ca să zicem că are
nevoie de timp, ci este o lucrare săvârşită cu mult timp înainte.
Căci Hristos nu de azi ne răscumpără de greşalele în care am
căzut, nici nu ne pregăteşte abia astăzi leacul mântuitor, după
cum nici mădularele şi puterile sufleteşti nu astăzi ni le sădeşte,
spre a face binele, ci de multă vreme a îndeplinit aceste lucrări.
Şi anume de când S-a suit pe Cruce, de când a murit şi a înviat,
de atunci a dobândit oamenilor slobozenie din patimi, atunci
s-a dat din nou chipul şi frumuseţea făpturii omeneşti”15.
Contextul „privat” în care Botezul este adeseori săvârşit în

zilele noastre a făcut să se piardă cumva din vedere legătura lui cu
moartea şi învierea Mântuitorului. Dar caracterul esenţial al aces
tei legături a fost bine păstrat şi sesizat în primele veacuri creş
tine datorită faptului că Botezul era strâns legat de Sfintele Paşti,
de pregătirea pentru prăznuirea lor şi de zilele care urmau; astfel,
Postul cel Mare era faza finală a pregătirii pentru Botez (care dura
de la unul la trei ani); Botezul era săvârşit înainte de Liturghia din
ziua de Paşti, când cei nou-botezaţi primeau pentru prima oară
Sfânta împărtăşanie, iar în Săptămâna luminată (de după Paşti)
cei care primiseră Botezul erau catehizaţi1', tâlcuindu-li-se tainele
credinţei'5.
" Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II. 42-43, trad. fr„ p. 170
[cf. trad. rom., pp. 63-64 - n.trad.].
" Catehezele mistagogice ale Sf. Chirii al Ierusalimului s-au păstrat alături de
Catehezele baptismale.
" Legătura puternică dintre Botez şi praznicul Sfintelor Paşti este subliniată
de Pr. Alexander Schmemann, care ajunge să explice prăznuirea Sfintelor Paşti
prin Botez (cf. A. S chmemann , D'eau et d’esprit, Desclee Brouwer, Paris, 1987, p.
31: „slujba Paştilor este în esenţă o slujbă baptismală" [cf trad. rom. A. Mihăilă,
în; Alexander Schmemann , Din apă şi din Duh, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 12
- n.red.]·, c f pp. 36; 39, nota 2; 41-42; 170; 172), iar nu invers, cum este firesc; acest
fapt constituie punctul slab al cărţii sale, care de altfel este un excelent comenta
riu la Botez.
Trebuie spus că în primele veacuri creştine Botezul se săvârşea şi la Pogorârea
Sfântului Duh (cf T ertulian , Despre Botez, 19, în: PL 1, col. 1222; S f Vasile cel
Mare , Despre Botez. Omilia XIII, 1, în: PG 31, col. 424) [cf. trad. rom. Pr. D. Fecioru,
Botezul îl face pe cel botezat părtaş nu doar la Moartea şi învierea

lui Hristos, ci chiar la însuşi Hristos şi la întreaga Sa viaţă. Lucru
înfăţişat în cântarea, de trei ori repetată, după ungerea cu Sfântul
Mir (prin care cel botezat primeşte „pecetea darului Sfântului Duh”):
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Botezul este pentru cel botezat moarte pentru lume şi pentru
viaţa omului căzut'6; este totodată naştere la o viaţă nouă. „Apa
Botezului - scrie Sfântul Nicolae Cabasila - nimiceşte viaţa dintâi,
ca să nască alta, mai bună; face să piară omul cel vechi şi dă viaţă
celui nou”'7.
Această nouă viaţă este viaţa în Hristos prin Duhul'”, viaţa celor
ce sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfiere şi cetăţeni ai împărăţiei
Cerurilor, prezentă încă de acum şi de aici în Biserică.
Sfântul Chirii al Ierusalimului stăruie asupra acestui aspect,
legat de cel amintit mai sus, şi spune că în Botez naşterea se petrece
odată cu moartea spirituală;
„După cum cel care e în noapte nu vede deloc iar cel care e în zi
viază în lumină, tot astfel în timpul cufundării în apă eraţi ca
în noapte şi nu vedeaţi nimic; în timpul scoaterii din apă însă,
aţi ajuns din nou ca în zi. în aceeaşi clipă aţi şi murit, dar v-aţi
şi născut; iar această mântuitoare apă v-a fost şi mormânt, şi
Sf. Vasile cel Ma r e , Scrieri. Partea întâi (PSB 17), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986,
pp. 488-490 - n.trad.]. Prin veacul al IV-lea, atunci când marele număr de candi
daţi la Botez nu mai permitea botezarea tuturor în timpul acestor două praznice,
s-a început botezarea lor cu prilejul altor mari praznice ale Domnului: Botezul
Domnului, Schimbarea la faţă ş.a. (c/ Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL,
24, trad. ff., p. 250).
Unii văd în faptul că, potrivit ritualului actual, la slujba Botezului, în biserică
se aprind toate luminile şi lumânările din sfeşnice, iar preoţii poartă veşminte
albe, o persistenţă a legăturii dintre Botez şi sărbătoarea Paştilor. Dar această
rânduială poate fi explicată şi prin aceea că Botezul este socotit şi numit de către
Sfinţii Părinţi „lum inare” [φωτισμός].
'6 Cf. Sf. Vasile cel Ma r e , Despre Sfântul Duh, XV, 35, trad. fr., p. 336
[cf. trad. rom., p. 50 - n.trad.\.
17 Sf. N icolae Cabasila , Despre via(a în Hristos, 11, 30, trad. fir., p. 158
[cf. trad. rom., p. 57 - n.troif.].
18 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 32, c f II, 61, trad. fr.,
p. 160 şi, respectiv, p. 190 [cf. trad. rom., p. 58 şi, respectiv, p. 72 - n.trad.].
J ean -C laude La r c h et
maică. Cele spuse de Solomon cu privire la alte lucruri vi s-ar

potrivi şi vouă. Că spune: «Vreme este să te naşti şi vreme este să
mori» (Ecclesiastul 3, 2). Despre voi însă se poate spune contra
riul: vreme este să mori şi vreme este să te naşti. într-un singur şi
acelaşi timp s-au săvârşit şi moartea, şi naşterea; naşterea voas
tră s-a petrecut odată cu moartea voastră”'9.
2. Structura slujbei Botezului
a. Slujba Botezului este precedată de slujba care se face la însem

narea pruncului, când i se pune numele, în a opta zi după naştere.
Această slujbă se săvârşeşte înaintea uşilor bisericii, apoi în pro
naos, înaintea uşilor naosului.
După rugăciunile începătoare şi troparul sfântului zilei sau al
sfântului al cărui hram îl poartă biserica, preotul îl binecuvântează
pe prunc, însemnându-1 la frunte, la gură şi la piept19 20, apoi rosteşte
pentru el o rugăciune care este o pregătire pentru Botez.
Pruncul îşi primeşte acum numele de Botez, însă cumva în mod
anticipat, întrucât doar la Botez acest nume va fi scris în „Cartea vie
ţii”, alături de numele celor ce fac parte din poporul lui Dumnezeu.
b. Tot înainte de Botez se săvârşeşte slujba de îmbisericire a

pruncului la patruzeci de zile de la naştere, după chipul „înfăţişării
la templu” a pruncului din Legea veche, căreia Hristos însuşi i S-a
supus, arătându-Se astfel întemeietorul acestei rânduieli.
Această slujbă este mai amplă decât cea precedentă. Pruncul
este adus de mama sa, însoţită de cel ce îi va fi naş la Botez.
Ei rămân în faţa uşilor naosului, unde, după rugăciunile înce
pătoare şi troparul sfântului zilei sau al sfântului al cărui hram îl
are biserica, preotul rosteşte două rugăciuni pentru mamă. Apoi,
însemnându-1 pe prunc, rosteşte alte două rugăciuni pentru el,
19 Cf. Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 4, trad. fr., p. 112
[cf. trad. rom., pp. 348-349 - n.trad.}.
“ A se vedea explicarea simbolismului acestei însemnări în secţiunea
36 următoare.
cerând de la Dumnezeu să-l binecuvânteze spre tot lucrul bun şi

să-l păzească cu harul Său, făcându-i parte şi de bunătăţile dăruite
de Botezul pe care are să-l primească.
Apoi preotul îl duce pe prunc în mijlocul bisericii, zicând:
„Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin”, arătând intrarea lui în sânul Bisericii, precum şi: „Intra-voi
în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă” şi „în mijlocul
Bisericii Te voi lăuda", vestind lucrarea duhovnicească pe care o va
avea de împlinit. Cuvintele de îmbisericire se rostesc iarăşi înaintea
uşilor altarului (uşile împărăteşti). Dacă pruncul este băiat, preotul
îl duce în Sfântul Altar şi-l închină la cele patru laturi ale Sfintei
Mese; dacă este fată, se opreşte înaintea uşilor împărăteşti21; apoi
rosteşte cântarea dreptului Simeon: „Acum, liberează pe robul
Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace...” (Luca 2, 29-32). După
aceasta, îl pune pe prunc înaintea uşilor altarului şi face otpustul.
c. Slujba Sfântului Botez cuprinde mai întâi o rânduială pentru

catehumeni (cei chemaţi la Botez). în forma actuală, aceasta reu
neşte elemente care, la origine, corespundeau diferitelor etape ale
fazei de pregătire pentru Botez, pregătire ce putea dura un an sau
chiar trei ani. Slujba pentru catehumeni pare să fi fost prescurtată
şi sintetizată atunci când botezul adulţilor, care la început erau
mai mulţi, a devenit tot mai rar, iar botezul pruncilor, pentru care
21 Această restricţie se datorează faptului că femeilor le este oprită prin

canoane intrarea în Sfântul Altar. Aceste canoane sunt în mod evident o moş
tenire a interdicţiilor din Vechiul Testament. Ele sunt legate de ciclul lunar al
femeii, considerat necurăţie. Aşa cum am arătat în volumul al doilea al studiului
nostru: Biserica, Trupul lui Hristos [J.-C. Larchet , Biserica, Trupul lui Hristos,
voi. II: Relaţiile dintre Biserici, trad. M. Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2 0 14 - n.red.],
putem socoti îndoielnic temeiul unei astfel de atitudini faţă de un fenomen care
ţine de o stare fiziologică (însoţită adesea de suferinţe trupeşti şi psihice care
merită mai curând com pasiune decât excludere), iar nu de o necurăţie morală
şi spirituală, singura de care ar trebui să se ţină seama. Chiar admiţând justeţea
unui astfel de argument, el nu poate fi aplicat pruncilor (nici femeilor aflate la
menopauză), pentru că aceste canoane nu se referă la astfel de cazuri. în zilele
noastre, de fapt, mulţi preoţi tratează în acelaşi fel pruncii de ambele sexe, dar
această practică trebuie legiferată de un sinod panortodox.
J ea n -C la u d e La r c h e t
catehumenatul nu mai avea nicio semnificaţie, a devenit o regulă22.

Slujba pentru catehumeni este structurată astfel: 1) Punerea mâini
lor şi rugăciunea preotului; 2) Exorcismele de certare şi îndepărtare
a diavolului şi rugăciunile de cerere a ajutorului Iui Dumnezeu pen
tru alungarea diavolului; 3) Rugăciunea pentru cel ce se botează;
4) Lepădările de Satana şi mărturisirea de credinţă a celui ce se
botează.
Slujba Botezului propriu-zis este constituită astfel: 1) Ectenia
mare; 2) Rugăciunea preotului pentru sine însuşi23 şi pentru cel ce
vine spre Botez, rostită în taină, în timp ce diaconul zice ectenia
sau după ectenie (de nu va fi diacon); 3) Rugăciunea de sfinţire a
apei de la Botez; 4) Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului,
urmată de ungerea cu el a celui ce se botează; 5) Formula baptis-
mală şi întreita afundare în apa cristelniţei; 6) Psalmul 3/.
d. Botezul este urmat de Mirungere. Se cuvine să spunem că

Botezul şi Mirungerea sunt atât de strâns legate, încât aceasta din
urmă nici nu pare a fi o slujbă aparte. O vom examina separat, în
22 Referitor la catehumenat, a se vedea: Henri Leclercq , „Catéchèse,

catéchisme, catéchumène”, in: Fernand Cabrol , Henri Leclercq (edd.), Diction
n a ire d'arch éologie chrétienne et de liturgie , II, 2, Letouzeyet Ané, Paris, 1910, pp.
2520-2579; Jean Daniélou , „L’institution catéchuménale aux premiers siècles ",
în: D o cu m e n ta tio n catéchétique , Dijon, 1957, pp. 27-36.
2) Această rugăciune în care preotul îşi mărturiseşte nevrednicia şi slăbiciunea
poate părea nepotrivită aici. Aflăm totuşi astfel de rugăciuni de fiecare dată când
preotul cere harul lui Dumnezeu (sunt multe rugăciuni de acest fel în Liturghie);
vom vedea raţiunile lor în capitolul consacrat Sfintei Taine a Hirotoniei. Această
rugăciune are însă aici o semnificaţie suplimentară, lucru bine evidenţiat de Pr.
Alexander Schmemann: „Ea arată că Botezul nu este un scop în sine, ci un început
de drum, la săvârşirea căruia obştea creştinilor şi mai ales preotul au un rol hotă
râtor. [...] Dacă milioane de persoane, botezate în chip valid, au părăsit Biserica şi
continuă să o părăsească, dacă Botezul pare să nu fi avut asupra lor niciun efect,
nu suntem oare noi cei dintâi răspunzători pentru aceasta, noi, din cauza slăbi
ciunii noastre [...]? Oare nu din cauza nivelului incredibil de jos al vieţii noastre
bisericeşti, redusă la câteva îndatoriri, care prin aceasta a încetat de a mai înfăp
tui şi împărtăşi puterea înnoirii lăuntrice şi a sfinţeniei? Toate acestea se aplică
evident în primul rând clerului, preotului care săvârşeşte Tainele Bisericii. Dacă
el însuşi nu este chip al lui Hristos «cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
duhul, cu credinţa, cu curăţia» (1 Tim otei 4,12), unde îl va vedea omul pe Hristos
38
şi cum îl va putea urma?” (A. Schmemann, D ’e au et d 'e sp rit , pp. 81, 80).
a doua parte a acestui capitol, ca una ce este o Sfântă Taină, cu o

semnificaţie duhovnicească deosebită, dar trebuie spus că pen
tru Sfinţii Părinţi şi pentru întreaga Tradiţie a Bisericii Ortodoxe,
Botezul şi Mirungerea sunt de nedespărţit, ele formează un tot atât
de unitar, încât în general cuvântul „Botez” e folosit pentru a le
desemna pe amândouă.
Ritualul Mirungerii este foarte succint: după o scurtă rugăciune
în care preotul pomeneşte darurile primite prin Botez şi cere de
la Dumnezeu pentru cel botezat „pecetea darului Sfântului Duh”,
precum şi cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, îl unge pe
cel botezat cu Sfântul Mir.
Urmează: prochimenul, citirea Apostolului (Romani 6, 3-11),
a Evangheliei (Matei 28, 16-20), o mică ectenie şi otpustul. Acest
ansamblu nu pare a fi legat în mod specific de Mirungere, ci pri
veşte, potrivit conţinutului său, Botezul în ansamblu.
e. La şapte zile după Botez (dar în practica actuală, lucrul acesta

se face în general îndată după Botez) are loc îmbăierea şi tunderea
părului pruncului.
1) Mai întâi, în rugăciunile rânduite, preotul cerede Ia Dumnezeu
păzirea celui botezat şi păstrarea de către el a darurilor primite.
Apoi, luând preotul faşa pruncului, udă amândouă capetele
şi stropeşte faţa lui, zicând: „îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai,
sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi,
cu un burete nou, udat în apă, şterge pruncul pe toate părţile pe
unde l-a miruit - pe faţă, pe cap, pe piept şi pe tot trupul -, zicând:
„Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spă-
latu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. „Luminatu-te-ai” arată Botezul;
„miruitu-te-ai”, Mirungerea, „sfinţitu-te-ai”, împărtăşania ce se pri
meşte la Liturghia care urmează după Botez, iar „spălatu-te-ai”, la
însăşi spălarea ce se face atunci.
Aceasta are rostul de a şterge orice urmă de mir de pe trupul
pruncului; pentru că este untdelemn sfinţit şi sfânt, nu poate fi
lăsat pe seama unei spălări obişnuite, ca să se scurgă odată cu apele
reziduale (dacă spălarea se face la şapte zile după Mirungere, în 39
JEAN-C LAUDE La RCHET
acest răstimp pruncului nu trebuie să i se spele acele locuri ale tru

pului care au fost unse cu mir).
2) Rânduiala tunderii părului, care urmează, este precedată de
două rugăciuni ale preotului, prin care se cere de la Dumnezeu să
binecuvânteze pe cel botezat şi pe naş.
Preotul îl tunde pe cel botezat în chipul crucii, rostind: „Se
tunde robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Slujba se încheie printr-o rugăciune în care se cere pentru cel
botezat şi pentru naş sănătate şi mântuire.
3. Simbolismul slujbei Botezului
Botezul pune în lucrare un bogat simbolism, care înfăţişează

aspectele amintite mai sus.
1. La începutul R ân du ielii la fa c erea ca teh u m en u lu i, cel ce vine
spre Botez este dezbrăcat de hainele sale şi descălţat, şi rămâne
numai în cămaşă, însemnând prin aceasta că se despoaie de
toate cugetele, simţirile şi obiceiurile cele rele ale vechii sale
stări, că se leapădă de viaţa din trecut2'· şi de umblarea în căile
păcatului.
2. Apoi preotul suflă de trei ori în chipul crucii pe faţa lui.
însemnându-1 de trei ori, la frunte, la gură şi la piept, punându-
şi mâna pe capul lui. Prin toate aceste semne, cel ce urmează a fi
botezat este pus sub aripa şi paza lui Hristos şi, aşa cum se spune
în rugăciunea care însoţeşte punerea mâinilor, este „scris în Cartea
vieţii şi unit cu turma moştenirii Lui”.
Fără aer omul nu poate trăi. Dar aerul acestei lumi căzute este
stricăcios, sălaş al puterilor răului, iar viaţa pe care o hrăneşte nu
este viaţa cea adevărată. Suflarea preotului închipuie suflarea lui
Dumnezeu care alungă şi spulberă pe vrăjmaşii Săi (cf. Iov 4, 9;
P s a lm u l 77,35; Înţelepciunea lui Solo m on 5, 23; Isaia 11, 4; 33,11; 59,
19; 2 T esalon icen i 2, 8). Mai închipuie şi suflarea de viaţă prin care24
24 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 23, trad. fr„ p. 150
40 [cf. trad, rom., p. 54 - n.trad.].
Dumnezeu l-a făcut la început pe om făptură vie (Facerea 2, 7);

închipuie încă şi suflarea prin care El dă apoi viaţă fiecărui om care
vine pe lume (c/ Iov 33, 4); închipuie, iarăşi, suflarea prin care El
ţine în viaţă toate făpturile (Iov 27,3; Psalmi 103,30-31); suflarea prin
care El dă iarăşi viaţă celor care au pierdut-o (cf. Apocalipsa 11, 11);
închipuie, în fine, suflarea prin care Dumnezeu îl mână pe om
să umble în căile Sale (cf. Psalmul 142, 10). Această suflare (gr.
pneuma) este negreşit strâns legată de Duhul (Pneuma) trimis de
Fiul de la Tatăl (de unde suflarea de trei ori a preotului, simboli
zând Preasfânta Treime).
Punerea mâinilor are mai multe înţelesuri. Aici, după cum arată
şi rugăciunea care o însoţeşte, simbolizează „aripile" lui Dumnezeu,
care îl acoperă pe om spre pază şi ferire.
După rugăciunile de exorcizare, preotul suflă iarăşi de trei ori
asupra celui ce se va boteza şi-l însemnează cu semnul crucii la
frunte (uşa prin care intră şi ies gândurile), la gură (cu care gră
ieşte şi se hrăneşte) şi la piept (sălaşul inimii, al voinţei şi al simţă-
mintelor, din care purced intenţiile şi dorinţele), rostind la fiecare
însemnare cuvinte de rugăciune care arată îndoitul rost al acestora:
alungarea a tot duhul rău de la cel ce se va boteza şi întocmirea
lui ca mădular al Bisericii, împlinitor al sfinţeniei şi moştenitor al
împărăţiei.
3. Apoi cel ce vine spre Botez îşi ridică mâinile, cu palmele
întoarse în afară, ca şi cum ar voi să alunge pe cel rău, care,
alungat din lăuntrul omului prin exorcisme, se mai aţine încă în
preajma lui2526.
4. în acelaşi timp, preotul îl întoarce cu faţa spre Apus, tărâmul
asfinţitului de soare şi al „întunericului celui văzut”25, în care sălăş
luieşte Satana cu puterile diavoleşti, de care cel venit spre Botez
urmează să se lepede.
25 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 23, trad. fr„ p. 150 [cf.
trad. rom., pp. 54-55 - n.trac/.]. Explicaţia pe care o dă Pr. Alexander Schmemann
acestui gest („Braţele ridicate arată că omul se predă lui Hristos, voind de-acum
să se facă robul Lui”, în: A. Schmemann, D’eau et d'esprit, p. 56) ni se pare nu doar
fantezistă şi anacronică, dar chiar nepotrivită în acest context.
26 C f Sf. C h iril al Ierusalim ului, Cateheze mistagogice, 1, 4, trad. fr., p. 88
[cf trad. rom., p. 343 - n.trad.].
J ea n -Ci.aude La r ch et
5. Rostind lepădările, scuipă în faţă „pe acest părinte al fărăde

legii şi al necurăţiei”27, în semn de ură şi dispreţ, şi loveşte pămân
tul cu piciorul drept, ca şi când l-ar zdrobi, arătându-şi o dată mai
mult dispreţul, dar şi voinţa de a se război cu el şi puterea pe care
de-acum i-o dă Hristos de a călca peste vrăjmaşii săi (cf. Psalmul
17. 41-43; 44. 7! 46, 3)·
6. Apoi, atunci când spune că voieşte să se unească cu Hristos,
se întoarce către Răsărit, locul Soarelui-răsare, „ţinutul luminii”, al
Raiului „sădit de Dumnezeu spre răsărit”2829 , unde Se va arăta Hristos
la a doua şi slăvită Sa venire. întoarcerea aceasta este un simbol trans
parent al convertirii sale (în greacă metanonia, „întoarcerea minţii”).
7. Prosternarea „înaintea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”
este o mărturie a credinţei sale în adevăratul Dumnezeu, a cinstirii
Lui, a supunerii în faţa Lui, o adeverire a faptului că Lui şi numai
Lui 1 se închină şi că numai pe El îl slăveşte, un semn al iubirii pe
care I-o poartă. Supunerea faţă de El a arătat-o mai întâi rostind,
înainte de Crez: „Cred Lui, ca unui împărat şi Dumnezeu”; recu
noaşterea Lui ca împărat este tot una cu legământul de a-l împlini
poruncile, de a-L urma în toate, de a-L privi ca pe împăratul noro
dului celui duhovnicesc, din care face de-acum parte - obştea bise
ricească, prefigurarea împărăţiei -, şi aşadar de a-I sluji, punându-L
pe El mai presus de orice stăpânire, iar ascultarea de legile Lui, îna
intea cinstirii legilor lumii.
8. înainte de a fi uns cu untdelemn sfinţit şi cufundat în apa
cristelniţei, e dezbrăcat de cămaşa cu care s-a îmbrăcat după ce şi-a
scos vechile sale veşminte. Dezbrăcarea aceasta arată dezbrăcarea
de omul cel vechi şi de vieţuirea lui2y şi în general de starea căzută
(desemnată în Facerea prin „îmbrăcămintea de piele” pe care au
primit-o Adam şi Eva după căderea în păcat - Facerea 3, 21)’°.
27 Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos. II, 23, traci, fr., p. 150
\cf. trad, rom., p. 55 - n.trad.].
28 Cf. Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, 1, 9, trad, fr., p. 98
[cf. trad, rom., p. 346 - n.trad.].
29 Cf. Sf. Ch iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 2, trad, fr.,
pp. 104-106 ]cf. trad, rom., p. 347 - n.trad.].
,n Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 25, trad. fr. pp. 152-154
[cf. trad, rom., pp. 55-56 - n.trad.].
vi aţ a s a c r a m e n t a l ă
Goliciunea sa mai înseamnă, după cum tâlcuieşte Sfântul Chirii

al Ierusalimului, o urmare a lui Hristos, „Care gol a fost răstignit
pe cruce şi, prin goliciunea Sa, a dezbrăcat domniile şi stăpâniile”
răului; este totodată un chip al lui Adam „care era gol în rai, şi nu se
ruşina” (cf. Facerea 2, 25)3'; este aşadar şi un simbol al neprihănirii
şi curăţiei pe care va s-o regăsească*-.
9. Untdelemnul cu care se unge cel botezat are şi el o bogăţie de
simboluri.
a) E chip al tămăduirii; cu untdelemn erau unşi odinioară bol
navii şi răniţii - după cum se vede din pilda bunului samarinean
(Luca 10, 34); aici, el slujeşte „ca o ardere, la curăţirea oricărei urme
a păcatului”3* şi la vindecarea omului rănit de păcat şi bolnav cu
duhul, cu sufletul şi trupul, după cum spune preotul în timpul
ungerii cu untdelemn sfinţit: „Spre tămăduirea sufletului şi a tru
pului” .
b) Cu untdelemn se ungeau în Antichitate atleţii, ca să se întă
rească şi ca să alunece uşor din strânsoarea vrăjmaşilor luptători.
Aici, simbolic, îl scapă pe cel ce se botează din gheara diavolului
şi a demonilor31, îl pregăteşte pentru războiul duhovnicesc pe care
are să-l ducă*3. Sfântul loan Gură de Aur, vorbind despre ungerea*
" Cf. Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistagogice, II. 2, trad. fr., p. 106
[cf. trad. rom., pp. 347-348 - n.trad.].
Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 26, trad. fr. p. 154
|cf trad. rom., p. 56 - n.trad.|.
" Cf. Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistagogice, II, 3, trad. fr., p. 108
[cf. trad. rom., p. 348 - n.trad.].
** Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului: „Tu
însuţi binecuvântează şi acest untdelemn cu puterea, cu lucrarea şi cu pogo
rârea Sfântului Tău Duh, ca să se facă acesta [...] armă dreptăţii [...] izgonire a
toată lucrarea diavolească, spre înlăturarea tuturor răutăţilor pentru cei care se
ung cu credinţă"; c f Sf. C h irii , al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 3,
trad. fr., p. 108 \cf. trad. rom., p. 348 - n.trac/.]: „Untdelemnul sfinţit [...] pune pe
fugă orice urmă a lucrării celei potrivnice. Căci după cum suflările (preoţilor) şi
chemarea numelui lui Dumnezeu, ca o flacără foarte puternică, ard şi alungă pe
demoni, tot aşa şi acest untdelemn sfinţit, prin chemarea lui Dumnezeu şi prin
rugăciune, capătă atât de mare putere încât [...] alungă toate puterile cele nevă
zute ale vicleanului".
15 Cf. Sf. Ioan G urâ de A ur , Cateheze baptismale, II, 22, trad. fr., p. 145
[cf. trad. rom., p. 53 - 11.frad.]; Sf. Dionisie A reopagitul , Despre ierarhia
J ean -C laude La r c h e t
dinaintea Botezului, spune că preotul „vă unge tot trupul cu acel

ulei duhovnicesc, încât toate mădularele să fie întărite prin ungere
şi de nevătămat în faţa săgeţilor celui potrivnic”’6.
c) în Legea Veche, untdelemnul era folosit la ungerea regi
lor, a preoţilor şi a prorocilor (cf. 1 Regi io, 1; 16, 13; Ieşirea 30, 30).
Semnificaţia ungerii acestora este una şi aceeaşi: deosebirea lor de
ceilalţi oameni’7, semn al ridicării lor la o vrednicie mai înaltă (cf.
Ieşirea 30,31-33). în Noul Testament, ungerea e legată de Botez, care
îi conferă omului un statut nou - acela de făptură nouă, sădită în
Hristosşi însufieţităde Duhul, de creştin viind în Biserică -, îl înalţă
la o vrednicie pe care nu o avea în starea de făptură căzută, a omului
celui vechi, cu o existenţă pur biologică şi mundană. Putem vedea
aici şi o referire la chemarea creştinului de a se desăvârşi, de a se
sfinţi, de ase îndumnezei, de a se face vrednic cetăţean al împărăţiei
cereşti, uns cu Hristos, împărăţind împreună cu El. Acest înţeles îl
subliniază Sfântul Macarie’". Alţi Sfinţi Părinţi însă dau numirilor
de împărat şi preot un înţeles ascetic (în sens larg), care il comple
tează pe cel precedent, arătând oarecum condiţiile prealabile ale
dobândirii acestor vrednicii. Rangul de împărat înseamnă puterea
(dobândită prin Hristos şi pusă în lucrare prin harul împărtăşit de
Duhul) stăpânirii de sine, a supravegherii cugetelor, simţirilor, por
nirilor, faptelor, adică puterea de a domni peste patimi. Preoţia e
înţeleasă ca tărie de a se aduce omul pe sine jertfă lui Dumnezeu
(cf. 1 Petru 2, 5; Romani 12, i)w sau de a -1 aduce atât „jertfă de*378 9
bisericească, II, m , 6, în: PC 4, col. 404 A, [cf. traci, rom., p. 77 - n.trad.]·, St.
A mbrozie al M ediolanumului, Despre Sfintele Taine. I. 4, traci. fr. B. Botte, in:
A mbroise de M ilan , Des sacrements. Des Mystères. Explication du Symbole (SC
25 bis), Les Éditions du Cerf, Paris, 2007, p. 62.
3‘ Sf. Ioan G ură de A ur , Cateheze baptismale, II, 24, trad. fr., p. 147 (trad.
rom., p. 54 - n.trad.].
37 Cf. Xavier-Léon Dufour , Dictionnaire du Nouveau Testament, Seuil, Paris,
>975- P· 395-
38 S f Macarie cel Ma re , Omilii duhovniceşti, XVII, 1, în: Makario s , Die 50
Ceistlichen Homilien, H. Dô rries , E. Klostermann , M. Kroeger (ed.), în: PTS
4, Walter de Gruyter, Berlin, 1964, p. 166; XXV, 5, p. 202; XXVII, 4, p. 221 |c/ trad.
rom. Pr. C. Corniţescu, în: S f Macarie Egipteanul , Scrieri. Omilii duhovniceşti
(PSB 34), Ed. 1BMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 177-178; p. 202; pp. 215-216 - n.trad.].
39 Cf. O rigen , Omilii la Levitic, IX, 2, trad. fr. M. Borret, în: O rigene ,
Homélies sur le Lévitique Vlll-XVI, t. II (SC 287), Les Éditions du C e rf Paris, 1981,
laudă” (Psalmul 49,15), cât şi o „inimă înfrântă şi smerită" (Psalmul

50,18) '". Recapitulând aceste două aspecte, Sfântul Ecumeniu, tâl-
cuind acest cuvânt al Apostolului Pavel: „[Dumnezeu] ne-a uns pe
noi” (2 Corinteni 1, 21), spune:
„în Legea Veche primeau ungere regii, preoţii sau prorocii: şi

acum, zice, suntem unşi ca să avem lucrare de regi, împără-
ţind peste patimi, şi de preoţi, jertfind trupurile noastre, după
cuvântul care spune: «înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă
vie» (Romani 12, i)”'1.
d) Untdelemnul este un simbol al luminii; mii de ani a fost

folosit pentru alimentarea lămpilor şi încă în ziua de azi bisericile
ortodoxe sunt luminate de candele puse deasupra altarului şi îna
intea icoanelor; este, de asemenea, un simbol al virtuţii (în pilda
din Evanghelie - Matei 25,1-13 -, fecioarele înţelepte sunt cele care
au avut untdelemn în candelele lor); de aceea, atunci când toarnă
untdelemn în apa din cristelniţă, preotul spune; „Binecuvântat este
Dumnezeu, Cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul care vine în
lume, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin", iar când începe să
ungă urechile, mâinile şi picioarele celui ce are să se boteze, spune:
„Spre ascultarea credinţei”, apoi: „Mâinile 'I'ale m-au făcut şi m-au
zidit” - ceea ce trebuie înţeles nu numai ca întocmire trupească, ci
şi duhovnicească, după cum se vede din cuvintele următoare: „...ca
să umble pe căile fale”.
e) Untdelemnul este, în fine, simbol al bucuriei (cf. Psalmul
44, 9; Evrei 1, 9), bucuria dăruită de Dumnezeu celor ce împlinesc
voia Sa şi sunt uniţi cu El, bucuria simţită de cetăţenii împărăţiei
cereşti, prefigurată în Biserică. Acest din urmă simbol este deo
sebit de important în Taina Botezului, căci turnând preotul unt
delemnul sfinţit în apa cristelniţei, cântă de trei ori „Aliluia” şi,4 1
0
pp. 114-116 [cf. trad. rom. A. Muraru, în: O rigen , Omilii şi adnotări la Levitic,
Ed. Polirom, Bucureşti, 2006 - n.trad.j.
40 Cf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, II, 95, trad. fr„ p. 212 \cf. trad. rom.
Pr. D. Fecioru, în: Sf. Ioan G ură de A ur , Sf. G rigorie de Nazianz , Sf. Efrem
Ş irul , Despre Preoţie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 191 - n.red.j.
41 Sf. Ecumeniu de T rica , Tălcuire la 2 Corinteni, 11, în: P G 118, 932 C-D.
J ean -C la u d e Larch et
îndată aducându-se cel ce se botează, preotul îl unge zicând: „Se

unge robul lui Dumnezeu (N) cu untdelemnul bucuriei, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”.
f) în Orient se foloseşte uleiul de măsline. Sfântul Chirii a
Ierusalimului spune că ungerea cu acest ulei arată că cel botezat „se
face părtaş măslinului celui bun, al lui Hristos”: „Aţi fost tăiaţi din
măslinul cel sălbatic, aţi fost altoiţi în măslinul cel bun şi aţi ajuns
părtaşi ai bogăţiei adevăratului măslin”'2.
Deşi nu figurează în Slujba Botezului, se cuvine să amintim aici
rugăciunea de binecuvântarea untdelemnului din Slujba Sfântului
Maslu, pentru că înfăţişează tot acest simbolism şi roadele ungerii:
„Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie,

untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză
puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete
nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică. Ca şi cei ce se vor
unge cu untdelemnul acesta al înnoirii să fie de temut pentru cei
potrivnici şi să strălucească în strălucirile sfinţilor Tăi, neavând
întinăciune ori prihană; să fie primiţi în odihna Ta cea veşnică şi
să ia plata chemării celei de sus”.
O rugăciune a Sfântului Serapion de Thmuis (veacul al IV-lea)

pomeneşte şi ea feluritele daruri împărtăşite de Dumnezeu prin
ungerea săvârşită înaintea Botezului:
„Stăpâne, Iubitorule de oameni şi de suflete, îndurat şi milos

tiv, Dumnezeule al adevărului, Te chemăm urmând şi ascultând
făgăduinţele Unuia-Născut al Tău Care a zis: «De veţi ierta unora
păcatele, iertate le vor fi» (loan 20, 23), şi-i ungem cu această
ungere pe cei/cele ce vin la această dumnezeiască naştere din
nou, cerând ca Domnul nostru Iisus Hristos să lucreze în ea,
să descopere prin această ungere o putere tămăduitoare şi întă
ritoare şi să le tămăduiască sufletul, trupul şi duhul de orice
semn al păcatului, al fărădelegii şi al unei pricini satanice, iar4
2
46 42 Cf. Sf. C h irii , al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 3, trad, fr.,

p. 108 [cf. trad, rom., p. 348 - n.trad.].
prin harul ei să le dea iertare, ca lepădând păcatul să vieţuiască

pentru dreptate (cf. i Petru 2, 24) şi, plăsmuiţi din nou prin
această ungere, curăţiţi prin această baie şi înnoiţi cu duhul, să
poată birui de acum înainte lucrările potrivnice pornite asupra
lor şi amăgirile acestei vieţi, şi aşa să fie legaţi şi uniţi cu turma
Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos”*43.
10. Apa, care are un rost esenţial, simbolizează mormântul în

care cel botezat se îngroapă cu Hristos prin afundarea în apa colim-
vitrei, din care scos, iese viu, înviat cu El.
Colimvitra însăşi este un fel de rnitras, iar apa, lichidul amniotic
în care este cufundat - asemeni pruncului în pântecele maicii sale'4
- cel ce va să vadă lumina zilei într-o altă lume, cel ce va să se nască
la o viaţă nouă.
Apa este şi cea care spală, limpezeşte, curăţeşte. Ea îl arată pe
cel botezat curat de toată întinăciunea, spălat de urmele lăsate de
puterile rele, de păcat, de neştiinţa în care zăcea odinioară.
11. Haina albă, curată, încareseîmbracădupă Botez, arată că neo
fitul s-a îmbrăcat în omul cel nou în Hristos. Culoarea ei albă ei este
simbol al curăţiei45, al luminii"'6, al „strălucirii celei duhovniceşti” '7,
chipul stării sale noi şi duhovniceşti, dar şi al bucuriei pe care o
pricinuieşte (cf. Isaia 6 1,10)48 şi al nemuririi la care s-a înălţat49.
" ITraducerea rugăciunii, preluată din: Diac. loan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei,
voi. I: Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 865 - n.trad.]
" Cf. Sf. C h iril a l Ierusalimului, Cateheze mistayogice. 11, 4, trad, fr.,
p. 143: ..aceastăapă mântuitoarev-a foşti...] mamă" \cf. trad, rom., p. 3 4 9 -n.trad.].
43 Cf. Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistayogice, IV, 8, trad, fr.,
p. 142 \cf. trad, rom., p. 357 - n.trad.].
48 Sf. Dionisie Areopagitul o numeşte „veşmânt luminos” (Sf. D ionisie
A reopagitul , Despre ierarhia bisericească, 11. iii , 8, în: PG 4, 404 C) [cf. trad,
rom., p. 77 - n.trad.].
47 Cf. Sf. C h iril al Ierusalim ului, Cateheze mistayogice, IV, 8, trad, fr.,
48 Cf. Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistayogice, IV, 8, trad, fr.,
p. 142 [cf. trad, rom., pp. 357-358 - n.trad.].
49 Cf. rugăciunea care urmează după lepădări, din cadrul Rânduielii la facerea
catehumenului [în: Molitfelnic, p. 36 - n.red.]. La începuturile creştinismului,
cel botezat la praznicul Paştilor, cum se obişnuia pe atunci, purta acest veşmânt
în toate cele şapte zile din Săptămâna luminată. în zilele noastre, îl poartă la
jEAN-Cl.AUDE LARCHET
12. Lumânarea ce i se pune în mână este semn al luminii primite

în Sfânta Taină: lumina cunoştinţei pe care i-o dă credinţa şi harul
Sfântului Duh, potrivnică întunericului neştiinţei; lumina stării
sale celei noi, deopotrivă lumină a Raiului regăsit şi a împărăţiei
Cerurilor pogorâte pe pământ în Biserică, potrivnică „întuneri
cului celui mai din afară" al lumii căzute şi al iadului; lumina lui
Dumnezeu însuşi, Care „este lumină" (cf. 1 han i, 5) şi ca lumină Se
arată celor cărora li Se descoperă; lumină în care se cuvine să vieţu
iască noul creştin, pentru ca să se afle în comuniune cu Dumnezeu
şi cu aproapele său, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Ioan:
„Aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că

Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă
zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, min
ţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, pre
cum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul”
(j han 1, 5-7).
13. Numele nou pe care îl primeşte creştinul acum'51’ înseamnă

noua sa naştere şi intrarea într-o altă viaţă, într-o nouă fami
lie, duhovnicească, a obştii bisericeşti, deosebită de familia cea
după trup (a se vedea infra); arată încă şi vrednicia de cetăţean al
împărăţiei cereşti, dobândită chiar de-acum, în Biserică (pentru că
„împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" [cf. Luca 17, 21;
cf. Marcu 9, 1]), chiar dacă se va cunoaşte deplin doar la sfârşitul
veacurilor. După cum tâlcuieşte Sfântul Nicolae Cabasila, numele
cel nou arată de asemenea că noul botezat este de-acum cunoscut
de Dumnezeu:
„Mântuitoarea zi a Botezului este socotită de creştini ca «zi a

numelui», deoarece în această zi suntem născuţi din nou şi
pecetluiţi pentru o nouă vieţuire, iar sufletul nostru, care până
atunci nu avea nicio formă şi nicio rânduială, îşi ia forma şi*50
Liturghia care se săvârşeşte după Botez - dacă este cazul - şi la agapa la care par
ticipă întreaga comunitate.
50 Atunci când este vorba de un prunc, el primeşte numele pe care părinţi
l-au ales la naşterea sa, ca nume de Botez. Când este vorba de un adult, i se dă de
48
obicei un alt nume, ca semn al schimbării stării sale.
VIAŢA SAC RAMENTALĂ
conţinutul său. Altfel spus, în ziua aceea suntem cunoscuţi ca

«ai lui Dumnezeu» şi cunoscuţi de El, noi care «am cunoscut pe
Dumnezeu sau mai degrabă am fost cunoscuţi de El», cum zice
Apostolul (Galateni 4, 9), căci în acea zi auzim pentru prima
oară că ni se spune pe nume, ca şi când abia atunci am fost
cunoscuţi cu adevărat. Şi a fi cunoscut înseamnă a fi cunoscut
de Dumnezeu ca al Lui. De aceea spune David despre cei care nu
au nicio legătură cu viaţa duhovnicească: «nici nu voi pomeni
numele lor pe buzele mele» (Psalmul 15, 4), pentru că cei care
fug de această lumină rămân neştiuţi şi nebăgaţi în seamă’’5'.
14. Ritul tunderii care se săvârşeşte în principiu la şapte zile

după Botez (astăzi însă, întotdeauna îndată după Botez) are şi el
un simbolism major.
Este o primă ofrandă adusă de cel botezat Iui Dumnezeu. Şi
nu-i un dar oarecare, material şi lumesc, ci pârgă de preţ, din însuşi
trupul lui, podoaba părului, care în Legea Veche închipuia frumu
seţea şi puterea. De aceea, ea este deopotrivă jertfă a trupului şi a
sufletului, a întregii sale făpturi.
Tunderea părului este îndeobşte simbol al jertfei, al dăruirii de
sine şi al consacrării lui Dumnezeu; nu numai călugării primesc
tundere atunci când intră în monahism, ci şi clericii, chiar şi cei
de pe treptele mai mici. Din acest punct de vedere, simbolismul
tunderii părului capului îl completează pe cel al ungerii care face
din cel botezat un „preot” în înţelesul lămurit deja, şi anume al
vredniciei dobândite prin înălţarea lui la o stare aleasă, de mădu
lar al Trupului lui Hristos, de fiu al lui Dumnezeu prin înfiere, de
cetăţean al împărăţiei, de preot care aduce drept ofrandă jertfirea
de sine prin viaţă de nevoinţă, şi „jertfă de laudă” prin rugăciune
necontenită; aflăm aici întâiul înţeles al tunderii, acela al dăruirii
şi jertfirii de sine.
Simbolismul Botezului împlinit în Sfânta Taină prin cele

două materii, apa şi untdelemnul, şi prin gesturile preotului51
51 Cf Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 11, 14, trad, fr., p. 144
[c/ trad, rom., pp. 51-52 - n.trad.j. 49
J ean -C'la u d e La r c h et
(suflare, semnul crucii ş.a.), este un simbolism fertil datorită

lucrării Sfântului Duh, invocat de mai multe ori în rugăciunile
preotului.
în rugăciunea de sfinţire a apei - în care apa este de la bun înce
put şi de două ori asemănată cu apa Iordanului, pe care Hristos a
sfinţit-o prin însuşi botezul Său, temei al botezului fiecărui creş
tin -, preotul cere acestea de la Dumnezeu (unele cerute încă şi în
ectenia precedentă52):
„Tu, trimiţând din cer pe Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit curgerile
Iordanului şi capetele balaurilor care se încuibaseră acolo le-ai
zdrobit.
Tu însuţi, dar, Iubitorule de oameni, împărate, vino şi acum cu
pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta (de trei ori).
Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe
ea izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate,
vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice
neatinsă, plină de putere îngerească. Să fugă de la ea pizmaşii
zidirii Tale, că am chemat, Doamne, numele Tău cel minunat,
slăvit şi înfricoşător pentru cei potrivnici.
Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile
cele potrivnice (de trei ori, făcând semnul sfintei cruci).
Să se depărteze de la noi toate nălucirile cele din văzduh şi
nearătate şi să nu se ascundă în apa aceasta duhul cel întune
cat, rugămu-ne Ţie, Doamne, nici să se pogoare la acesta care
se botează duh viclean, care aduce întunecare gândurilor şi
52 „Pentru ca să se sfinţească apa acesta cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea

Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se trimită ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să vină peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai
presus de fire. Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să ne luminăm noi cu luminarea cunoştinţei şi a dreptei credinţe
prin venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se arate apa aceasta izgonitoare de toată bântuiala vrăjmaşilor
celor văzuţi şi a celor nevăzuţi, Domnului să ne rugăm”.
Credincioşii se alătură şi ei acestor cereri, cântând, la fiecare dintre ele:
„Doam ne, miluieşte”.
tulburare cugetului. Ci Tu, Stăpâne a toate, arată apa aceasta

apă de izbăvire, apă de sfinţire, curăţire trupului şi sufletului,
dezlegare legăturilor, iertare păcatelor, luminare sufletului,
baie de-a doua naştere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbră
căminte de nestricăciune, izvor de viaţă. Că Tu, Doamne, ai
zis: spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din sufletele
voastre. Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naştere prin apă şi
prin Duh. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta şi dă acestuia care
se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi,
stricat de poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care
este înnoit după chipul Ziditorului său, ca, fiind împreună-sădit
cu asemănarea morţii Tale prin Botez, să se facă părtaş învierii
Tale şi, păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul
harului, să ia plata chemării celei de sus şi să se numere cu cei
întâi-născuţi înscrişi în cer, întru Tine, Dumnezeul şi Domnul
nostru, lisus Hristos. Că Ţie se cuvine slava, puterea, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte
şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
In rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului, preotul cere

de la Dumnezeu:
„Stăpâne, Doamne [...] însuţi binecuvântează şi acest untde

lemn cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Tău Duh,
ca să se facă acesta: ungere de nestricăciune, armă dreptăţii,
înnoire sufletului şi trupului, izgonire a toată lucrarea diavo
lească, spre înlăturarea tuturor răutăţilor pentru cei ce se ung cu
credinţă sau vor şi gusta din el, spre slava Ta şi a Unuia-Născut
Fiului Tău şi a Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului
Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Trebuie spus că untdelemnul se toarnă în apă nu atât pentru

împletirea lucrării lor (pentru că apa rămâne materia principală a
Botezului, c f Ioan 3,5; F a p te 10,47), cât pentru ca să se arate că, deşi
sunt materii diferite şi „felurite sunt darurile”, totuşi „acelaşi Duh”
lucrează (j C o rin ten i 12,4) prin amândouă, şi că omul se botează nu
numai „cu apă”, ci şi „cu Duh Sfânt” (cf. M a rc u 1, 8; Ioan 3, 5).
J e a n -C la u d e La r c h et
(suflare, semnul crucii ş.a.), este un simbolism fertil datorită

lucrării Sfântului Duh, invocat de mai multe ori în rugăciunile
preotului.
în rugăciunea de sfinţire a apei - în care apa este de la bun înce
put şi de două ori asemănată cu apa Iordanului, pe care Hristos a
sfinţit-o prin însuşi botezul Său, temei al botezului fiecărui creş
tin -, preotul cere acestea de la Dumnezeu (unele cerute încă şi în
ectenia precedentă’2):
„Tu, trimiţând din cer pe Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit curgerile
Iordanului şi capetele balaurilor care se încuibaseră acolo le-ai
zdrobit.
Tu însuţi, dar, lubitorule de oameni, împărate, vino şi acum cu
pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta (de trei ori).
Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe
ea izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate,
vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice
neatinsă, plină de putere îngerească. Să lugă de la ea pizmaşii
zidirii Tale, că am chemat, Doamne, numele Tău cel minunat,
slăvit şi înfricoşător pentru cei potrivnici.
Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile
cele potrivnice (de trei ori. făcând semnul sfintei cruci).
Să se depărteze de la noi toate nălucirile cele din văzduh şi
nearătate şi să nu se ascundă în apa aceasta duhul cel întune
cat, rugămu-ne Ţie, Doamne, nici să se pogoare la acesta care
se botează duh viclean, care aduce întunecare gândurilor şi52
52 „Pentru ca să se sfinţească apa acesta cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea

Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se trimită ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să vină peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai
presus de fire, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să ne luminăm noi cu luminarea cunoştinţei şi a dreptei credinţe
prin venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se arate apa aceasta izgonitoare de toată bântuiala vrăjmaşilor
celor văzuţi şi a celor nevăzuţi, Domnului să ne rugăm”.
Credincioşii se alătură şi ei acestor cereri, cântând, la fiecare dintre ele:
5° __ „Doamne, miluieşte".
tulburare cugetului. Ci Tu, Stăpâne a toate, arată apa aceasta

apă de izbăvire, apă de sfinţire, curăţire trupului şi sufletului,
dezlegare legăturilor, iertare păcatelor, luminare sufletului,
baie de-a doua naştere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbră
căminte de nestricăciune, izvor de viaţă. Că Tu, Doamne, ai
zis: spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din sufletele
voastre. Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naştere prin apă şi
prin Duh. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta şi dă acestuia care
se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi,
stricat de poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care
este înnoit după chipul Ziditorului său, ca, fiind împreună-sădit
cu asemănarea morţii Tale prin Botez, să se facă părtaş învierii
Tale şi, păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul
harului, să ia plata chemării celei de sus şi să se numere cu cei
întâi-născuţi înscrişi în cer, întru Tine, Dumnezeul şi Domnul
nostru, lisus Hristos. Că Ţie se cuvine slava, puterea, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte
şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin".
în rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului, preotul cere

de la Dumnezeu:
„Stăpâne, Doamne [...] însuţi binecuvântează şi acest untde

lemn cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Tău Duh,
ca să se facă acesta: ungere de nestricăciune, armă dreptăţii,
înnoire sufletului şi trupului, izgonire a toată lucrarea diavo
lească, spre înlăturarea tuturor răutăţilor pentru cei ce se ung cu
credinţă sau vor şi gusta din el, spre slava Ta şi a Unuia-Născut
Fiului Tău şi a Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului
Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Trebuie spus că untdelemnul se toarnă în apă nu atât pentru

împletirea lucrării lor (pentru că apa rămâne materia principală a
Botezului, cf. loan 3,5; Fapte io, 47), cât pentru ca să se arate că, deşi
sunt materii diferite şi „felurite sunt darurile”, totuşi „acelaşi Duh”
lucrează (j Corinteni 12,4) prin amândouă, şi că omul se botează nu
numai „cu apă”, ci şi „cu Duh Sfânt” (c f Marcu 1, 8; loan 3, 5). 5·
JEAN-C LAUDE LARCH ET
4. Cele două roade ale Botezului
După cum am văzut, Botezul îl face pe cel botezat părtaş la

moartea şi învierea lui Hristos, îl face să moară dinspre starea
căzută a „omului celui vechi” şi să se nască din nou, la starea omu
lui primenit şi înnoit în Hristos. Sau, după cum spune Teodor de
Mopsuestia, îl izbăveşte pe om de vechile rele, zămislite prin păcat
şi prin meşteşugirea diavolului, împărtăşindu-i bunătăţile cele noi,
dăruite de Hristos’*.
Aceste două laturi esenţiale şi diferitele lor aspecte sunt în mod
repetat înfăţişate în diferitele etape ale slujbei Botezului şi în tâlcu-
irile Sfinţilor Părinţi.
a. Izbăvirea de relele vechii stări păcătoase
Pe de o parte, Botezul smulge tot ce este rău şi legat de starea

căzută. După cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, el „omoară viaţa
cea plină de răutăţi”’ 1, moştenită prin naşterea trupească.
Primul său rod este alungarea de la cel botezat, cu puterea lui
Hristos, a diavolului şi a demonilor care stăpânesc asupra firii căzute
şi au putere asupra a tot omul care nu a primit Sfântul Botez” .
Alungă apoi demonii sau duhurile cele rele, în celălalt înţeles al
lor’6, adică păcatele şi patimile, iscate şi îngrăşate de diavoli’7.
« T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XII, 10: „Ne facem primitori

ai Tainelor, care ne izbăvesc de rele, risipite prin puterea sfintelor slujbe, şi ne
deschid calea către bunătăţile cele noi şi mărite care ne vin de la Hristos, Domnul
nostru, aşteptând să gustăm şi noi din cele care odinioară ne erau străine şi cu
neputinţă de dobândit1’.
w Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 42, trad. fr., p. 170
55 Lucrul acesta se săvârşeşte în principal la Rânduiala facerii catehumenului,
prin cele trei exorcisme şi cu rugăciunea de după ele, însoţite de gesturile indicate
de ritual, şi se continuă la slujba Botezului (a se vedea rugăciunea de sfinţire a
apei de la Botez).
^ Amintim că în vocabularul ascetic clasic (mai ales la Evagrie), patimile sunt
adesea numite „duhuri ale răutăţii” sau „demoni”.
57 Cf. rugăciunea de după exorcisme, din cadrul Rânduielii la facerea cate
humenului [în: Molitfelnic, p. 32 - n.red.]: „Depărtează de la el pe tot vicleanul şi
necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în inima lui: duhul înşelăciunii,
V1AŢA S AC RA ME NTA LÀ
Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Botezul „izbăvire din

robie” şi „dezlegarea legăturilor”58.
îndeobşte, cu adevărat Botezul îl scoale pe om din „robia
vrăjmaşului”59, îl eliberează adică din lanţurile cu care puterile rău
lui ţin încătuşată firea căzută.
Botezul îi dă omului puterea de a nu mai fi stăpânit de cele moş
tenite de pe urma păcatului strămoşesc: starea pătimitoare, strică
ciunea şi moartea. Aceasta nu înseamnă că omul va scăpa în această
lume de pătimirile fireşti (foame, sete, teamă, suferinţă etc.), de
stricăciune (pricinuită de boli şi de moarte) şi de moartea însăşi,
ci primeşte tăria de a trece peste ele în chip duhovnicesc, fără să
fie vătămat duhovniceşte, fără să fie târât de ele în patimile cele
rele. Ceea ce înseamnă că, la ieşirea din această lume, nu rămâne
întru stricăciune şi în moarte, ci merge la viaţa cea veşnică şi pri
meşte harul învierii. Cel botezat poate de aceea să strige împreună
cu Pavel: „Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, iadule,
biruinţa ta?" (t Corinteni 15, 55).
Botezul dăruieşte iertarea vechilor păcate1"’. El nu doar spală de
păcate, ci şterge toată murdăria lăsate de ele în suflet şi în trup'’1.
duhul vicleşugului, duhul slujirii diavoleşti şi a toată lăcomia, duhul minciunii şi

a toată necurăţia, care lucrează după învăţătura diavolului". Despre Botez ca izvor
de nepătimire (gr. apatheia), a se vedea: Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt
catehctic, 35 \cf trad. rom., pp. 334-337 - n.trad.].
5" Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 2.
59 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea a doua de cerere a ajuto
rului lui Dumnezeu, de după exorcisme.
60 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea de după exorcisme; cf.
Slujba Botezului, Ectenia mare; Sf. Iustin Martirul şi Filosoful , Apologia întâi,
61, trad. fr. C. Munier, în: J ustin , Apologie pour les chrétiens (SC 507), Les Éditions
du Cerf, Paris, 2006, p. 288 [cf trad. rom. Pr. O. Căciulă, în: Apologeţi de limbă
greacă (PSB 2), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 66-67 - n.trad.|; cf. S f G rigorie
de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad. fr., p. 202; cf. S f C hiril al Ierusalimului,
Cateheze mistagogice, II, 6, trad. fr., p. 114 [cf. trad. rom., p. 349 - n.trad.]·, cf. Sf.
Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 42-43, trad. fr., p. 170 [cf. trad. rom.,
p. 63 - n.trad.].
61 Despre această curăţire se vorbeşte în multe dintre rugăciunile rostite la
Rânduiala facerii catehumenului şi ia Slujba Botezului (mai ales în Rugăciunea de
sfinţire a apei de la Botez). A se vedea şi: Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt cate-
hetic, 36, trad. fr., pp. 312-314 [cf. trad. rom., pp. 337-338 - n.frad.]; cf. Sf. N icolae
Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 11,42, trad. fr., p. 170 [cf. trad. rom., p. 63 -n.trad. ]. 53
J E A N - C L A U D E I.A R C H E T
Pe cel care a primit credinţa cea adevărată62, iar prin ea, ade
vărata cunoaştere, Botezul îl izbăveşte de vechile sale greşeli6’, de
întunericul neştiinţei6' în care se afla odinioară (această greşeală şi
această neştiinţă privesc evident viaţa duhovnicească, cea care face
obiectul credinţei şi care se referă la Dumnezeu şi la legăturile Lui
cu omul în vederea mântuirii sale).
Botezul, în fine, îl tămăduieşte pe om de bolile sale spirituale,
adică de patimi6’ , dar şi de bolile sale psihice şi trupeşti66, pricinuite
de vechea lui stare păcătoasă.
b. Dăruirea bunătăţilor stării celei noi
Pe de altă parte, Botezul dăruieşte bunătăţile noii vieţi la care

îl naşte pe cel botezat. La Botez, spune Sfântul Nicolae Cabasila,
„Dumnezeu revarsă asupra noastră o mulţime nesfârşită de
bunătăţi’’67, şi „dintr-o dată ne umple de atâtea binefaceri”66.
Cel botezat fireşte nu primeşte o desăvârşire deplină, actuală
(aşa cum vom vedea, el e dator să păstreze şi să-şi împroprieze prin
viaţa pe care o duce harul de Ia Botez); primeşte însă puterea şi
tăria de a duce viaţa în Hristos şi de a dobândi în El prin Duhul
îndumnezeirea la care este chemat.
Botezul îi dă omului adevărata libertate69. Cu harul lui, nu mai
este momit, târât şi amăgit de duhurile rele; e slobozit din laţurile
Cel ce se pregăteşte de Botez este catehizat în perioada catehumenatului.

în timpul Rânduielii facerii catehumenului, la întrebarea preotului, el mărturi
seşte că se uneşte cu Hristos şi crede în El, rostind apoi Crezul, care este rezuma
tul credinţei; primirea Botezului implică fireşte primirea credinţei ortodoxe în
integritatea şi integralitatea sa.
°3 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi: „Doamne, [...]
îndepărtează de la el înşelăciunea cea veche”.
64 Cf. Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad. fr., p. Z02.
65 C f Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 43, trad. fr., p. 170
66Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea de sfinţire a apei de la Botez.
67 Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hrîsfos, II, 43, trad. fr., p. 172
[ic f trad. rom., p. 64 - n.trad.].
68 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 45, trad. fr., p. 172
65 Cf. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful , Apologia întâi, 61, trad. fr., p. 392:
54 prin Botez, devenim „fii ai libertăţii" [cf. trad. rom., p. 67 - n.trad.].
VIAŢA SACRAMENTALA
păcatului şi din frica de moarte; primeşte puterea de a nu mai fi

dominat de patimi.
„Botezul dă dezlegarea deplină (de păcate)", scrie Sfântul Marcu
Ascetul70; prin el, spune iarăşi, Hristos ne-a „slobozit de orice silă”71*.
Cel botezat se face atunci sănătos în întreaga sa fiinţă77.
Ajunge iarăşi stăpân pe sine, el, care mai înainte era în robie şi
în surghiun. „Renăscuţi prin Sfântul Botez, ne dezlegăm din robie
şi ne facem liberi şi stăpâni ai noştri; şi dacă nu ne supunem de
bunăvoie vrăjmaşului, el nu are nicio putere asupra noastră”, spune
Sfântul Simeon Noul Teolog7’.
Mai mult încă, omul căzut, izbăvit de condiţia subumană şi
potrivnică firii la care îl coborâse păcatul, redevine om cu adevărat
şi regăseşte condiţia sa firească, îşi află adevărata fiinţă. „A primi
Botezul - spune Sfântul Nicolae Cabasila - înseamnă [...] să fii adus
la viaţa (cea adevărată)"74. Viaţa cea nouă dăruită la Botez, spre deo
sebire de viaţa cea veche, este „o viaţă ce se potriveşte cu firea noas
tră (cea adevărată)", evidenţiază el din nou7’ .
în acest sens, Botezul săvârşeşte „îndreptarea făpturii’’76, pe care
o trece de la viaţa „potrivnică firii", urmare a păcatului, la cea „după
fire”, vrednică de întocmirea ei dintru început.
Sf. Marcu A scetul , Despre Sfântul Botez, 3, trad. fr. G.M. Durând, în:
Marc li: Moine , Traités, t. I (SC 445). Les Éditions du Cerf, Paris, 1999, p. 310
\cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. Marcu Ascetul , Răspuns acelora care se
îndoiesc de dumnezeiescul Botez, în: Filocalia. voi. 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2008, p. 336 - n.trad.].
7' Sf. Marcu A scetul , Despre Sfântul Botez, trad, fr., pp. 328-330 [cf. trad,
rom., p. 344 - n.trad.].
Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 43, trad, fr., p. 170
[cf. trad, rom., p. 63 - n.trad. 1.
71 Sf. S imeon Noul T eolog, Cateheze, V, 445-448, trad. fr. J. Paramelle, în:
Syméon le Nouveau T héologien , Catéchèses 1-5, t. I (SC 96), Les Éditions du
Cerf, Paris, 2006, p. 412 [cf. trad. rom. Diac. 1. Ică jr.,în :Sf. S imeon Noul T eolog ,
Cateheze. Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 87 - n.trad.].
74 Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 8, trad, fr., p. 138; 10,
p. 140; 15, p. 144; 103, p. 232 [cf trad, rom., pp. 49, 50, 52, 94 - n.trad.].
74 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 49, trad. fr„ p. 176; cf.
103, p. 232 [cf. trad, rom., pp. 66, 94 - n.trad.]: „Taina Botezului este începătura
vieţii în Hristos, ea dă viaţă şi trăire oamenilor, şi anume singura şi adevărata viaţă”.
70 Cf. Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad, fr., p. 202.
J ean -C laude La r c h et
A fiinţa aievea, a fiinţa potrivit adevăratei firi, înseamnă a fiinţa

în unire cu Dumnezeu şi după chipul Lui. De aceea, Sfântul Nicolae
Cabasila spune că Botezul „este începutul vieţii [...] pentru cei ce se
află cuprinşi de dorinţa de a duce o viaţă în Hristos”77. Prin Botez,
nu doar chipul lui Dumnezeu din om, întunecat prin păcat, reca
pătă vechea strălucire78 şi „se întipăreşte mai bine în suflet decât
odinioară"7*'3, ci însăşi asemănarea cu Dumnezeu de dinainte de
cădere îi este redată din nou omului81'. Mai limpede spus, Botezul
întipăreşte în om chipul lui Hristos şi-l face aşadar asemenea Lui8'.
Aceasta nu înseamnă că omul primeşte la Botez deplina asemănare
cu Hristos; primeşte însă sămânţa tuturor virtuţilor şi puterea de
a le face să crească până când asemănarea, abia schiţată, se face
icoană desăvârşită.
Botezul îl păzeşte pe cel ce l-a primit de lucrarea şi bântuiala
diavolului şi a duhurilor necurate - care au fost izgonite, tot prin
puterea sa, de la cel botezat8283- şi de relele pricinuite de ele8'. Altfel
77 C f Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, io. traci. fr., p. 140; 20,
p. 148 [cf. trad, rom., pp. 50, 54 - n.traci.\.
T*Sf. Diadoh al Foticeii, Capetegnostice, 89, trad. fr. I’. de Places, în: Diadoque
de Photicé, Œuvres spirituelles (SC 5 bis). Les Éditions du Cerf, Paris, 2011. p. 149
[cf. trad. rom. Pr. D. Stâniloae, in: Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic despre viaţa
morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, în o sută de
capete, în: Filocalia, voi. 1, Ed. IBMBOR. Bucureşti. 2008, pp. 454-455 - n.trad.l
79 Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 30, trad. fr. p. 158
*" Cf. Sf. lOAN Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad. fr. P. Ledrux, în: J ean
Damascene , La Foi orthodoxe, t. 11 (SC 540), Les Éditions du Cerf, Paris, 2011,
p. 204 [cf. trad. rom. Pr. D. Fecioru, în: Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 198 - n.trad.]; T ertulian , Despre Bote/., V, 7
[cf. trad. rom. Ierom. P. Pârvuloiu, în: TERTULIAN, Despre Botez, Ed. 1BMO,
Bucureşti, 2ot2 - n.red.]; Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 11,
trad, fr., p. 140 [cf trad, rom., p. 50 - n.trad.].
81 Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea care urmează după (sau însoţeşte, dacă se
face cu diacon) ectenia mare („Fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naşte
din nou”). Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 17, trad, fr., p. 146
87 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, exorcismele; Slujba Botezului, Ectenia
mare; Rugăciunea de sfinţire a apei Botezului; Rugăciunea de binecuvântare a
untdelemnului.
83 Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea de binecuvântarea untdelemnului.
spus, odată botezat, omul rămâne liber faţă de orice înrâurire şi

faptă a lucrării diavolilor, atâta vreme cât nu consimte să facă voia
lor. Nu este, desigur, izbăvit de ispite, dar Botezul îi dă tăria de a
rezista şi de a birui pe diavol şi pe demoni8·' în lupta pe care o are de
dus contra lor, până la sfârşitul vieţii.
Cel botezat, izbăvit de duhurile rele alungate de la el, primeşte
acum înger păzitor, veghetor şi călăuzitor al vieţii sale8’ .
Unul dintre roadele Botezului este renaşterea omului86, înnoi
rea sufletului şi a trupului său87, care primesc însuşiri duhovniceşti,
ca să se mişte şi să lucreze în văzduhul unei vieţi mai presus de
simpla vieţuire firească.
După cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, Botezul „ne făureşte
mădulare şi sădeşte în noi puterile de care avem nevoie [...] în viaţa
ce va să fie"88, şi chiar de-acum să ducem trai nou, duhovnicesc, în
sânul Bisericii, chip şi prefigurare a împărăţiei Cerurilor, şi deopo
trivă familie, obşte şi tovărăşie a creştinilor în viaţa de aici.
Botezul dăruieşte „luminarea" celui botezat. Este un dar atât de
preţios, încât atât slujba, cât şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi numesc
Botezul însuşi „luminare"89. Pentru că după ce depărtează de la cel*51
Cf. Rânduiala facerii catehumenului, exorcismele.

Sţ Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea a doua de exorcizare:
„Stăpâne, Doamne [...] însoţeşte viaţa lui cu înger de lumină, ca să-l izbăvească
pe el de toată hântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul
cel de amiază şi de nălucirile cele rele".
“ * Cf. Slujba Botezului, F.ctenia mare. Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt
catehetic, 32, trad, fr., p. 294 (cf. trad, rom., pp. 332-333 - n.trad.]; Dionisie
A reopagitul , Despre ierarhia bisericeascsă, II, 1, PC 4, 392 A [cf. trad, rom.,
PP- 73-74 - n.trad.]; S imeon noul T eolog, Cateheze. V, 445-446, trad, fr., p. 412
Cf. Slujba Botezului. Rugăciunea de binecuvântarea untdelemnului. Cf. Sf.
G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL. 3, trad, fr., p. 202: „Botezul este [...] reîn
noirea fiinţei noastre în toată rotunjimea ei".
"* C f Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 43, trad, fr., p. 170; c f
51. p. 176 [cf. trad, rom., p. 63 - n.trad.] cu această uşoară, dar semnificativă nuanţă
de traducere: noile mădulare şi puteri „ne ajută [...] să dobândim [viaţa] viitoare".
8,1 A se vedea mai ales: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful , Apologia întâi,
61, trad, fr., p. 292 [cf. trad, rom., p. 67 - n.trad.]; cf. Sf. G rigorie de Nazianz ,
Cuvântări, XL, 3, trad, fr., pp. 200-202; 4, p. 204; 6, pp. 206-208; Sf. G rigorie de
Nyssa , împotriva celor ce amână Botezul, în: PG 46 ,432 A; Marele cuvânt catehe
tic, 32, trad, fr., p. 294 [cf. trad, rom., p. 332 - n.trad.]; Sf. Dionisie A reopagitul , 57
J ean -C i.aude La r ch et
botezat „înşelăciunea cea veche", întunericul, nălucirile şi vicleşu

gurile vrăjmaşului, Botezul îi „deschide ochii cugetului”9", îl lumi
nează cu învăţătura evanghelică9' şi cu lumina credinţei.
Izbăvit de păcat şi patimi, omul simte cum i se deschid ochii
sufletului92 şi, luminat de Sfântul Duh (cf. Evrei 10, 32)93, capătă
o cunoaştere nouă (cf. Coloseni 3, 10) şi adevărată". Prin Botez,
„devenim fii ai ştiinţei”, spune Sfântul Justin Martirul şi Filosoful9’ .
„Botezul ne aduce la lumină şi ne îndepărtează de răutăţile întune
ricului [...] deschide ochii sufletului în faţa razei dumnezeieşti”96,
remarcă, la rândul său, Sfântul Nicolae Cabasila97. Sfântul Diadoh
al Foticeii spune şi el că, „precum odinioară stăpânea rătăcirea asu
pra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui”‘,s.
Cunoaşterea ce se primeşte la Botez este cunoaşterea lui
Dumnezeu99, dar şi cunoaşterea de sine şi a tuturor celor ce sunt, în
lumina lui Dumnezeu. Această cunoaştere este însoţită de o anume
simţire vie a lui Dumnezeu'"".
Despre ierarhia bisericească, V, 1, 3. în: PC 4, 504 A \cf. traci, rom., p. 90 - n.traci. |.

Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Viaţa in Hristos, II, 10, traci, fr., p. 140 [c;/. trad, rom.,
p. 50 - n.trad.].
90 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea a doua de exorcizare.
91 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea a doua de exorcizare.
9‘ Cf. Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 100, trad. fr„ p. 230;
102, p. 232 [cf. trad, rom., p. 93 - n.trad],
91 Cf. Sf. Vasile cel Mare , Despre Sfântul Duh, XV, 35, trad, fr., p. 368
[cf. trad, rom., pp. 50-51 - n.trad.]·, Sf. Ioan G ură de A ur , Cateheze baptismale,
I, 3, trad, fr., p. 110 [cf trad, rom., pp. 21-22 - n.froc/. 1; cf. Sf. Nicolae Cabasila ,
Despre viaţa în Hristos, II, 14-15, trad, fr., p. 144 [cf. trad, rom., p. 52 - n.trad.].
91 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 89, trad, fr., p. 218; 94,
p. 222; 102, p. 232 [cf. trad, rom., pp. 85-86, 88, 91 - n.trad.].
95 Sf. Iustin Martirul şi Filosoful , Apologia întâi, 61, trad, fr., p. 292
96 C f Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 15, trad, fr., p. 144
[cf trad, rom., p. 93 - n.trad.].
97 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 15, trad. fr„ p. 144
98 Sf. Diadoh al Fo ticeii , Capete gnostice, 76, trad, fr., p. 134 [cf. trad, rom.,
p. 443 - n.trad.].
99 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 97, trad, fr., p. 226
100 Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 88, trad, fr., p. 216:95,
58 p. 224 [cf. trad, rom., pp. 85, 88 - n.trad.].
VJAŢA SACRAMENTALĂ
înţelesul „luminării” e mult mai bogat; ea înseamnă mai mult

decât cunoaştere, înfăţişează luminoasa împrejurime dumnezeiască
în care viază de-acum cel botezat, opusă „întunericului celui din afară”.
Prin Botez omul devine „fiu al luminii” (cf. Ioan 12, 36)101, ca
unul care se face prin har fiu al lui Dumnezeu care este Lumină,
şi se naşte în lumea dumnezeiască, scăldată în lumina necreată,
murind lumii căzute, stăpânită de întuneric.
Botezul, după ce şterge din om deprinderea cu răul, „sădeşte
în suflete obişnuinţa contrară: dorirea binelui”102*10 5. El dăruieşte
mulţimea de virtuţi prin care omul poate duce viaţa cea nouă în
Hristos: credinţă1"3, minte întreagă'"4, înţelepciune10’ , bună price
pere1"6, nădejde1"7, iubire1"8, bucurie duhovnicească109. Face din el
„un instrument al sfinţeniei”11".
Săvârşind curăţie şi dăruind mulţime de virtuţi, cu lucrarea
Duhului Sfânt, Botezul sfinţeşte pe cel ce l-a primit111.
îi dă tărie ca să umble în căile Domnului, împlinind poruncile
Sale1'213, să vieţuiască după voia Lui11415, să păzească harul primit"4 şi
să-l sporească în el"4. Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Botezul
„carul ce ne duce la Dumnezeu”"6.
Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea întâi.

Cf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 42-43, trad. fr., p. 170
\cf. trad. rom., p. 63 - n.trad.].
' Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi.
,‘MSlujba de îmbisericire din a patruzecea zi de la naştere, Rugăciunea întâi.
105 Slujba de îmbisericire din a patruzecea zi de la naştere, Rugăciunea întâi.
Slujba de îmbisericire din a patruzecea zi de la naştere. Rugăciunea întâi.
Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi.
",s Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi. Cf. Sf. Nicolae
Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 11, 93-94, trad. fr., p. 222; 100, p. 230 [cf. trad.
rom., pp. 87-88, 90 - n.trad.].
109 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi. Cf. Sf. N icolae
Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 11, 100, trad. fr., p. 230 [cf. trad. rom., p. 90
- n.trad.].
11,1 C f Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea de după exorcisme.
111 C f Slujba Botezului. Rugăciunea de sfinţire a apei Botezului.
112 C f Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi.
113 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi.
1,4 Cf. Slujba Botezului. Rugăciunea de sfinţire a apei Botezului.
115 C f Slujba Botezului. Rugăciunea de sfinţire a apei Botezului.
1,6 C f Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad. fr., p. 202.
Botezul nu doar împacă omul cu Dumnezeu"7, ci îl face chiar

casnic al Său. Botezul deschide uşile cele ferecate ale Raiului"1*,
aduce omul la starea dintru început"'7, îl aşază iarăşi în preajma lui
Dumnezeu şi în familiaritatea pe care o avea cu F.1 în Rai'1". Şi mai
mult decât atât, omul se îmbracă în Hristos (Galateni 3, 27), se face
de-a dreptul părtaş1'1 şi asemenea Lui122; primeşte încă şi pe Duhul,
iar prin El, pe Tatăl12’, făcându-se iarăşi fiu al Său'2' şi moştenitor
al împărăţiei125. E numărat în ceata celor plăcuţi lui Dumnezeu120.
Intră în împărăţia cerească127. Se împărtăşeşte de viaţa dumneze
iască, primind plinătatea harului Preasfintei Treimi128. Intră la viaţa
}r! Cf. Sf. N icoi.ae Cabasila , Despre viaţa în Hristos. II, 101. (rad. fr., p. 230
\cf. trad, rom., p. 93 - n.trad.].
118 Sf. Vasile cel Mare , Despre Sfântul Duh. XV, 36, trad, fr., p. 370 [cf. (rad.
rom., p. 50 - n.trad.|.
Sf. Vasile cel Mare , Despre Sfântul Duh. XV, 36, trad, fr., p. 370
[cf. trad. rom., p. 50 - n.trad.]: Sf. S imeon Noul T eolog, Imne, LV, 48-49, trad,
fr. J. Paramelle, L. Neyrand, in: Syméon le Nouveau T héologien , Hymnes
XLl-LVIII, t. III (SC 196), Les Éditions du Cerf, Paris, 2003, p. 25(1 \cf. trad. rom.
Diac. I. Ică jr, în: Sf. S imeon Noul T eolog, Imne. lipi tôle şi Capitole. Scrieri III.
Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 284 - n. trad.].
Cf. S f G rigorie de Nyssa , Despre Bote/., în: PG 46, 600 A.
Cf. S f C hirii, al Ierusalimului, Cateheze mistuyoyiec. III, 1, trad. fr..
Cf. S f C h iril al Ierusalimului, Catehe/.e mistayoyice, III, 1, trad, fr.,
p. 120 [cf. trad, rom., p. 351 - n.trad.]: S f Ioan G ură de A ur , Cateheze baptis
male, 111, 5, trad, fr., p. 153 [cf. trad, rom., p. 59 - n.trad.]: Sf. Ioan Damaschin ,
Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 204 [cf. trad, rom., p. 198 - n.tracf.]; S f S imeon
Noul T eolog, Cateheze, XXIV, 175-176, trad. fr. R. Krivochéine, J. Paramelle, în:
Syméon le Nouveau T héologien , Catéchèses 23-24. Actions de grâces 1-2, t. Ill
(SC 113), Les Éditions du Cerf, Paris, 1965, p. 46 [cf. trad, rom., p. 260 - n.trad.].
“ > Cf. S f Marcu A scetul , Despre Sfântul Botez, 6, trad, fr., p. 350 [cf. trad,
rom., p. 352 - n.trad.].
124 S f Vasile cel Mare , Despre Sfântul Duh, XV, 35, trad. fr„ p. 364; 36,
125 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea întâi şi Rugăciunea de
după exorcisme; Slujba Botezului, Ectenia mare.
126 Cf. S f G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic, 36, trad, fr., p. 314
127 Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului.
S f Grigorie de Nazianz numeşte Botezul „cheia împărăţiei Cerurilor”
(Sf. G r ig o r ie d e Na z ia n z , Cuvântări, XL, 3, trad, fr., p. 202).
128 Cf. Sf. Marcu A scetul , Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, 85,
trad. fr. G.M. Durand, în: Marc le Moine , Traités, 1 . 1 (SC 445), Les Éditions du
VIAŢA SACRAMENTALA
cea veşnică1-9şi gustă din fericirea sfinţilor'*9. Despre acestea grăind

ca unul dintre cei sporiţi, Sfântul Dionisie Areopagitul spune că
Botezul, mai mult decât naşterea noastră în Dumnezeu, este naşte
rea lui Dumnezeu în noi, prin Care suntem îndumnezeiţi şi dobân
dim existenţă dumnezeiască131.
Câteva din toate acestea sunt amintite în acest minunat pasaj

din catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Să zicem iarăşi: «Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, singu

rul care face minuni» (Psalmul 71, 19), Cel ce pe toate le face şi
pe toate le înnoieşte. Căci iată, cei care până mai ieri erau robi,
acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei care odinioară erau
ruşinaţi de păcat, acum sunt îndrăzneţi pentru dreptate. Şi nu
doar liberi, ci şi sfinţi: nu doar sfinţi, ci şi drepţi; nu doar drepţi,
ci şi fii; şi nu doar fii, ci încă şi moştenitori; şi nu doar moşteni
tori, ci şi fraţi ai lui Hristos; şi nu doar fraţi ai Lui, ci şi împre-
ună-moştenitori cu El; şi nu doar împreună-moştenitori, ci şi
mădulare ale Sale; şi nu doar mădulare, ci şi temple ale Duhului;
clar ce zic temple, chiar unelte ale Lui!
«Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, singurul Care face
minuni»! Ai văzut câte sunt darurile Botezului? Mulţi cred că sin
gurul dar este iertarea păcatelor, noi însă, iată, am numărat zeci
de vrednicii. De aceea se şi botează pruncii, deşi n-au păcate, ca
să li se adauge dreptatea, înfierea, moştenirea; ca să se facă fraţi şi
mădulare ale lui Hristos şi sălaş al Duhului celui sfânt”'32.
Cerf, Paris, 1999, P- >56 [cf traci. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. Marcu A scetul ,
Despre cei ce cred că se indrepteazâ din fapte. în: Filocalia, voi. 1, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, '2008, p. 311 - n.trad.]; Despre Sfântul Botez. 5, trad. fr., pp. 338, 342,
348; 17, p. 394 |c/ trad. rom., p. 346 ş. u.; p. 364 - n.trad.].
'‘’‘ Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea dedupă exorcisme; Slujba
Botezului, Ectenia mare; Rugăciunea de sfinţire a apei botezului; Rugăciunea de
sfinţire a untdelemnului.
130 Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea de după exorcisme.
C f Sf. Dionisie A reopagitul , Despre ierarhia bisericească, II, t, în: PC 4,
393 A [cf. trad. rom., pp. 73-74 - n.trad.].
132 Sf. Ioan G ură de A ur , Cateheze baptismale, III, 5-6, trad. fr., pp. 153-154
[cf. trad. rom., p. 59 - n.red.].
5. Renaşterea omului prin Botez

şi intrarea lui într-o nouă viaţă
Prin Botez, omul devine cu adevărat o nouă făptură (2 Corinteni

5,17); este pe de-a-ntregul renăscut şi înnoit (Tit 3,5). Sfântul Nicolae
Cabasila spune că în el „dobândim din nou viaţă şi o creare din nou,
cu mult mai bună decât cea dintâi”'33. Tot aşa cugetă şi Sfântul loan
Gură de Aur'31, întemeiat pe cuvintele Apostolului Pavel: „Dacă este
cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Corinteni 5,17).
Această renaştere, potrivit înţelesului strict al cuvintelor
greceşti prin care este desemnată (anagenesis şi palingenesia),
înseamnă o nouă naştere, nu trupească, ci duhovnicească, nu din
maică pământească, ci din Tatăl cel Ceresc. Sfântul Iustin Martirul
şi Filosoful, vorbind despre această naştere din nou, spune:
„Hristos a zis: «De nu vă veţi naşte din nou, nu veţi intra în

împărăţia Cerurilor» (cf. loan 3, 3.3; Matei 18, 3). Or, e limpede
că este cu neputinţă ca cei odată născuţi să intre iarăşi în pân
tecele celor care i-au născut. [...] Dar avem pentru aceasta învă
ţătura Apostolilor. Deoarece, necunoscând noi întâiul izvor al
vieţii noastre, am venit pe lume, de nevoie, dintr-o sămânţă
umedă, prin împreunarea celor ce ne sunt părinţi, şi ne am aflat
în obiceiuri rele şi porniri păcătoase; de aceea, ca să nu rămâ
nem nişte copii ai nevoii şi ai neştiinţei, ci să fim copii ai liber
tăţii şi ai cunoştinţei şi să dobândim iertarea păcatelor pe care
le-am săvârşit mai înainte, se cheamă asupra apei, pentru cel ce
a ales să se nască din nou şi să se căiască de păcatele sale, numele
lui Dumnezeu, Părintele tuturor şi Stăpânul lumii"'3\
Fiecare om botezat are parte de o schimbare la faţă'3'’,

de o „nouă modelare” (anăplasis), cum spun adesea Sfinţii
1,3 Sf. Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, II, 30, trad, fr., p. 158
1cf. trad, rom., p. 58 - n.trad.].
,w Sf. Ioan G ură de A ur , Cateheze baptismale, IV, 12, trad, fr., p. 189 [cf. trad,
rom., p. 73 - n.red.\.
1,5 Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâi, 61, trad, fr., p. 290
136 Cf. Sf. G rigori E de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad, fr., p. 202.
Părinţi'37. „Harul lui Dumnezeu - scrie Sfântul Ioan Gură de A u r-a

plămădit din nou sufletele şi le-a schimbat în ceea ce nu erau”1’8.
Omul primeşte o nouă alcătuire, o rânduială şi o menire înaltă,
după chipul lui Dumnezeu, potrivit scopului pentru care a fost
creat. „Mântuitoarea zi a Botezului este socotită de creştini ca zi
a numelui, pentru că în această zi suntem născuţi din nou [...], iar
sufletul nostru, care până atunci nu avea nicio formă şi nicio rân
duială, capătă formă şi închegare”, scrie Sfântul Nicolae Cabasila'39.
Omul nu mai este sortit vieţii celei căzute, măcinată de boli'3",
în care îl aruncă naşterea trupească în păcate. Pătrunde într-o
altă lume şi într-o altă viaţă, se naşte în lumea cerească"', se face
cetăţean al împărăţiei"2, ale cărei porţi îi sunt deschise prin Botez
(cf. loun 3, 3.5)"'· Primeşte „mădulare şi simţuri noi", potrivite pen
tru viaţa cea nouă şi duhovnicească, care îl gătesc de aici pentru
viaţa cea veşnică'", după cum arată mai ales ungerea cu untdelemn
a mădularelor trupului, plină de simbolism, care se face înainte de
afundarea în cristelniţă, însoţită de aceste cuvinte: „Mâinile Tale
m-au făcut şi m-au zidit, ca să umblu pe calea poruncilor Tale”.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că la Botez se săvârşeşte „un
schimb de vieţi (/.des ameipsis/ ’" 5. Sfântul Nicolae Cabasila spune
la fel: „De una ne lepădăm, pe alta o dobândim"'1'’. Iar Sfântul Ioan*15
"■ Cf. Sf. N ico lae C a ba sila , Despre viaţa în Hristos, 11, 10, trad. fr„ p. 335
[cf. trad, rom., p. 50 - n.traci.].
"" Sf. Ioan G ură de A ur , Cateheze baptismale, IV, 14, trad, fr., p. 190 [cf. trad,
rom., p. 74 - n.red.|.
,w Sf. N ico lae C a ba sila , Despre viaţa in Hristos, II, 14, trad, fr., p. 144
[cf. trad, rom., p. 51 - n.traci.].
A se vedea studiul nost ru : Thérapeutique des maladies spirituelles. Les Éditions
du Cerf, Paris, ’2007, pp. 131-284 [cf. trad. rom. M. Bojin, în: Jean-Claude Larchet,
Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, pp. 107-224 - n.trad.].
111 Cf. Slujba Botezului, Rugăciunea de sfinţire a apei Botezului.
, Cf. Rânduiala facerii catehumenului, Rugăciunea de după exorcisme.
'" Cf. Rânduiala facerii catehumenului. Rugăciunea de după exorcisme şi
Rugăciunea de la sfârşit.
Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 51, trad, fr., pp. 176-178
115 Cf. Sf. G rigorie de Nazianz , Cuvântări, XL, 3, trad, fr., p. 202.
'-'0 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, II, 36, trad, fr., p. 164
[cf. trad, rom., p. 60 - n.trad.]. 63
după aceea, sunt lăsaţi în voia lor dar şi de copii, care, după ce-au
fost botezaţi, mult prea adesea nu mai sunt aduşi de părinţi la bise
rică şi nu mai păstrează legătura cu ea. Preoţii ar trebui să ceară
ca naşii să fie aleşi dintre membrii familiei care participă la viaţa
Bisericii, conştienţi de responsabilităţile lor şi în stare să se îngri
jească de creşterea lor duhovnicească câtuşi de puţin; iar dacă în
familie nu se află astfel de persoane, să fie îndemnaţi să aleagă naşi
dintre enoriaşii vrednici de o asemenea însărcinare. Şi părinţii, şi
preoţii trebuie să ştie că năşia nu este o simplă formalitate; ea are
un mare rol în pregătirea, statornicirea în sânul Bisericii şi sporirea
duhovnicească a celui botezat, şi nu este doar o responsabilitate a
familiei, ci a întregii Biserici.
75
4
III
Mimngerea
i. Legătura inseparabilă dintre Mirungere şi Botez

X
I
n Biserica Ortodoxă, Mirungerea este nedespărţită de
Botez1, potrivit întemeierii sale prin porunca lui Hristos
(Matei 3, 16) şi potrivit învăţăturii apostolice (Fapte 2, 38),
şi ea se oferă îndată după Botez2, potrivit unei tradiţii foarte vechi.
' Separarea lor în două Taine diferite de către unii autori ortodocşi se
datorează unei influenţe romano-catolice. A se vedea: André DE Halleux ,
„Confirmatio et chrisma", în: A. DE Halleux , Patrologie et œcuménisme: rece-
uil d'études (coll. Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensum, 93),
Leuven University Press / Peeters, Louvain, 1990, pp. 596-620.
2 Lucrul acesta este sugerat în textul de la Fapte 2, 38, dar a se vedea mai
ales: Sf. Ipolit al Romei, Tradiţia apostolică, 21, trad. fr. B. Botte, în: H ippolyte
de Rome , La Tradition apostolique (SC 11 bis), Les Éditions du Cerf, Paris, 2007,
p. 86 [cf. trad. rom. Diac. I. Ică jr., în: Canonul Ortodoxiei, Ed. Deisis, Sibiu,
2008, p. 581 - n.red.]; T ertulian , Despre Botez, VII, [1], trad. engl. E. Evans, în:
Tertullian's Homily on Baptism, SPCK, London, 1964, p. 16: „După ce ieşim din
baia Botezului, suntem unşi cu ungerea binecuvântată” [cf. trad. rom. lerom.
P. Pârvuloiu, în: T ertulian , Despre Botez, Ed. IBMO, Bucureşti, 2012, p. 89 -
n.red.]. Istoria Mirungerii, inclusiv din primele veacuri, este totuşi una complexă.
Printre studiile consacrate pe această temă, a se vedea în special remarcabila
lucrare a lui Louis Ligier , La Confirmation. Sens et conjoncture œcuménique hier
et aujourd’hui, Beauchesne, Paris, 1973. La început, Mirungerea se făcea doar pe
frunte (cf I polit al Romei, Tradiţia apostolică, 21, trad, fr., p. 88 [cf. trad. rom.
p. 581 - n.red.]; T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XIV, 27 [cf. trad. rom.
I.V. Paraschiv, în: T eodor al Mopsuestiei, Omilii catehetice, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2009 - n.red.]), apoi pe părţile trupului care au puternică valoare
simbolică. Rânduiala actuală a Tainei figurează deja, aproape în întregime,
în Catehezele baptismale ale Sfântului Chirii al Ierusalimului (Sf. Ch iril al
J e a n -C la u d e La rch et
Taina Mirungerii este cu adevărat complementară Botezului, fapt

pentru care Sfântul Simeon al Tesalonicului scrie: „Nu va putea fi
cineva botezat desăvârşit de nu se va unge şi cu Sfântul Mir”’. După
cum am spus deja, Sfinţii Părinţi şi Tradiţia ortodoxă desemnează
în general prin cuvântul „Botez" deopotrivă Botezul propriu-zis şi
Mirungerea, iar în slujba Botezului aceasta vine îndată după el, fără
vreo discontinuitate.
Mirungerea nu se poate acorda în afara Botezului decât atunci
când acesta a fost săvârşit în stare de urgenţă (risc de moarte imi
nentă) şi în cazul - prevăzut de canoane - primirii în Biserica
Ortodoxă a credincioşilor proveniţi din anumite confesiuni creştine
al căror Botez este considerat „valid” prin pogorământ. în acest ultim
caz, rugăciunea care precede Mirungerea (vide infra) capătă o formă
specială*4. Pentru că nu este vorba de o recunoaştere a Botezului
Ierusalimului, Cateheze mistayogice, III, 4, trad. fr. P. Paris, în: C yrille de

J érusalem , Catéchèses mystagogiques (SC 126), Les Éditions du Cerf, Paris, 200g,
p. 126 [cf. tr. rom. Pr. D. Fecioru, în: Sf. C h irii , al Ierusalimului , Cateheze, F.d.
1BMBOR, Bucureşti, 2003, p. 352 - n.red. 1), La origine, ritul cuprindea şi punerea
mâinilor. Această practică a fost păstrată de către Biserica latină (care, în schimb,
multe secole n-a practicat Mirungerea, ci doar însemnarea - lat. consignaţia - în
chipul crucii a frunţii, fără ungere cu untdelemn sfinţit). Prezentă la început în
Biserica bizantină (cf. L. Ligier , La Confirmation..., pp. 101-102), punerea mâi
nilor a fost apoi treptat abandonată între anii 325 şi 431, Potrivit lui Louis Ligier,
renunţarea la această practică se explică în principal prin dorinţa de a evita orice
confuzie a ei cu ritul hirotoniei (în care punerea mâinilor are un rol esenţial) şi,
de asemenea, cu punerea mâinilor cerută de integrarea în Biserică a diferitelor
tipuri de schismatici şi eretici (L. Licier , La Confirmation ... pp. 105-151); rămâne
însă întrebarea dacă, în acest caz, punerea mâinilor se făcea în cadrul Tainei
Mirungerii sau în cadrul Tainei Pocăinţei (a iertării păcatelor).
> Sf. S imeon al T esalonicului, Despre Taine, 43, în: PG 155, col. 188 A
[cf. trad. rom. Chesarie Monahul, în: Sf. S imeon , Arhiepiscopul Tesalonicului,
Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de
Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. 1, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 95 - n.trad.].
4 Iată textul pe care îl dă J. Goar, Euchologion sive Rituale Graecorum com-
plectens ritus et ordines divince liturgice, ex typographia Bartholomei Javarina,
Venetiis [Veneţia], M730, p. 695: „Dumnezeule şi Mântuitorul nostru, Cel ce
voieşti ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, întâmpină-
1 şi-l primeşte pe robul Tău (N), care se străduieşte să se lepede de rătăcire şi
doreşte să ajungă la cunoştinţa adevărului. Tu ai zis cu adevărat, Doamne: «Mai
78 am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor
conferit anterior, ci de faptul că însăşi primirea în sânul Bisericii con

feră Botezului o plenitudine pe care înainte nu o avea5, putem con
sidera că şi în acest caz Mirungerea rămâne strâns legată de Botez.
2. Temeiurile Mirungerii
Prin Mirungere, cel botezat primeşte pe Duhul Sfânt6.

Cel dintâi temei al Mirungerii este pogorârea Duhului Sfânt
peste Hristos la Botezul Său (Mutei 3,16; cf. Marcu 1,10; Luca 3, 22;
loan 1, 32-33), asemănată de Scripturi şi de Sfinţii Părinţi cu o ungere
(cf. Luca 4, 18; Fapte 10, 38), însuşi numele de „Hristos" (Xquotoc)
însemnând „Cel Uns’ 7. Sfântul Chirii al Ierusalimului face următoa
rea observaţie despre aceasta:
„Hristos a intrat în râul Iordanului [...] şi a ieşit [...1; şi S-a pogorât

peste PI Sfântul Duh în deplinătatea fiinţei Sale, odihnindu-Se
Cel asemenea peste Cel asemenea. Şi vouă, tot aşa, după ce aţi
ieşit din colimvitra sfintelor ape, vi s-a dat ungerea, chip al Aceluia
prin Care a fost uns Hristos”8.
auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor». Fă deci ca slava Ta să fie păstorul

lui. să îl conducă la cunoştinţa adevărului, potrivit arătării credinţei sfinţilor şi
slăviţilorTăi Apostoli. Fă-1vrednic de pecetea dumnezeiescului Mir, precum şi de
împărtăşirea cu scumpul Tău Trup şi cu scumpul Tău Sânge. Fă-1 pe acesta robul
Tău desăvârşit, pentru ca să fie scris în turma Ta, spre slava şi lauda măreţiei Tale”.
' Cf. Jean-Claude Larchet , L'Eglise, Corps du Christ: Les relations entre Ies
Lylises, Les Editions du Cerf, Paris, 2012, pp. 216-226 [cf. trad. rom. M. Bojin,
în: J.-C. Larchet , Biserica Trupul lui Hristos, voi. II: Relaţiile dintre Biserici, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2014, pp. 235-251 - n.trad.].
6 Cf. Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, III, 1-3, trad. fr.,
pp. 120-124 \cf trad. rom., pp. 351-352 - n.red.]·, T eodor de Mopsuestia , Omilii
catehetice, XIV, 27 [cf. trad. rom. I.V. Paraschiv, în: T eodor al Mo psuestiei ,
Omilii catehetice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009 - n.red.]; Sf. Nicolae
Cabasila , Despre viaţa în Hristos, 111, 6, trad. fr. M.-H. Congourdeau, în: N icolas
Cabasi las , La Vie en Christ, 1. 1 (SC 355), Les Editions du C e rf Paris, 2009, p. 242;
111,8 , p. 244 [cf. trad. rom. Pr. T. Bodogae, în: S f Nicolae Cabasila , Despre viaţa
în Hristos, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 95-96 - n.trad.].
7Cf. T ertulian , Despre Botez, VII, [1], p. 16 [cf. trad. rom., p. 89 - n.red.].
8 S f C h iril al I erusalimului , Cateheze mistagogice, III, 1, trad. fr., pp. 120-
122 [cf. trad. rom., p. 351 - n.trad.]. 79
J e a n -C la u d e La rch et
Duhul Sfânt Se odihneşte veşnic peste Hristos ca Cel ce este

Dumnezeu şi este nedespărţit de El. La Botezul Său, Hristos, ca om,
ÎI primeşte pe Acesta, pentru ca toţi oamenii să-L poată apoi primi şi
ei, bucurându-se de harurile pe care El însuşi le primeşte cu deplină
smerenie. Hristos îl primeşte pe Duhul în mod văzut (trimis de Tatăl
în chip de porumbel), pentru ca şi necredincioşii să vadă minunea,
Tatăl însuşi făcându-Se arătat prin cuvintele care s-au auzit: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,17).
Mirungerea se întemeiază, de asemenea, pe făgăduinţa trimiterii
Duhului Sfânt, făcută de Hristos ucenicilor Săi (loan 14, 16-17; *5 ·
26; Luca 24, 49; Fapte 1, 8), pe care o împlineşte mai întâi suflând
asupra lor Duhul, după înviere, pe când era încă în trup, alături de ei
(loan 20, 22), apoi prin trimiterea Duhului peste fiecare dintre ei, la
Cincizecime (Fapte 2,1-18).
Dar făgăduinţa aceasta este valabilă nu doar pentru Apostoli,
ci şi pentru cei care sunt ucenici ai Săi, adică pentru toţi creştinii,
şi se împlineşte pentru fiecare dintre ei în Taina Mirungerii. Astfel,
putem spune că Botezul este Pastele personal al celui ce se botează
(prin părtăşie la Moartea şi învierea lui Hristos), iar Mirungerea,
Cincizecimea sa personală.
3. Rânduiala Mirungerii
Slujba Mirungerii, faţă de cea a Botezului propriu-zis, este foarte

scurtă9. Ea constă în următoarea rugăciune, rostită de către preot:
„Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Izvorul

bunătăţilor, Soarele dreptăţii, Care celor ce erau întru întuneric
9 A se vedea descrierea şi textul în: E. Mercenier , François Paris , l.a prière

des Églises de rite byzantin, t. 1: L'Office divin, la liturgie, les sacrements, Monastère
de Chevetogne, Chevetogne, -1937, pp. 348-349; Rituel du baptême, trad. fr. Denis
Guillaume, Diaconie Apostolique, Parma, 1990, pp. 65-66; Grand euchologe et
Arkhiératikon, trad. fr. D. Guillaume, Diaconie Apostolique, Parma, 1992, pp. 35-36
[cf. trad, rom., în: Molitfelnic, tipărit cu binecuvântarea t Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. IBMO, Bucureşti, 2013, pp. 46-48; Slujba Sfântului Rotez şi
rânduieli legate de naşterea omului, lucrare publicată cu binecuvântarea t Daniel,
80
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMO, Bucureşti, 2014, pp. 64-65 - n. trad. 1.
le-ai strălucit lumina mântuirii prin arătarea Unuia-Născut Fiului

Tău şi Dumnezeului nostru şi ne-ai dăruit nouă, nevrednicilor,
fericita curăţire prin Sfântul Botez şi dumnezeiasca sfinţire prin
ungerea cea făcătoare de viaţă; Care şi acum ai binevoit a naşte
din nou pe robul Tău acesta nou-luminat, prin apă şi prin Duh, şi
i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie şi a celor fără de voie.
însuţi Stăpâne, Preaîndurate împărate al tuturor, dăruieşte-i lui şi
pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului şi închinatului
Tău Duh şi cuminecarea cu Sfântul Trup şi cu scumpul Sânge al
Hristosului Tău. Păzeşte-1 pe el întru sfinţenia Ta. întăreşte-1 în
credinţa ortodoxă. Izbăveşte-1 de cel rău şi de toate uneltirile lui.
Şi păzeşte sufletul lui în frica Ta cea mântuitoare, în curăţie şi în
dreptate, ca, în orice faptă şi cuvânt bineplăcând Ţie, să se facă fiu
şi moştenitor cereştii Tale împărăţii. Că Tu eşti Dumnezeul nostru,
Dumnezeu care miluieşti şi mântuieşti, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
L.a care strana (care reprezintă poporul) răspunde: „Amin”.

Urmează ungerea celui botezat cu Sfântul Mir sau myron'".
Spre deosebire de untdelemnul folosit pentru ungere la Botez (înainte de

cufundarea in apa cristelniţei) sau la Maslu, care este simplu untdelemn ce se
binecuvântează de către preot înainte de a li utilizat, Sfântul Mir este un ulei
compus din cincizeci de substanţe aromatice, dintre care 41 trebuie fierte în
ulei, iar celelalte adăugate după fierbere. Pregătirea lui se face în cadrul unei
slujbe speciale, în Sfânta şi Marea Joi, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare,
în fiecare Biserică autocefală, de către patriarh (sau întâistătătorul Bisericii
care nu este patriarhat). Sfântul Mir se împarte apoi episcopilor care, la rân
dul lor, îl oferă preoţilor din eparhiile lor, faptul acesta asigurând şi garantând
(ca şi în cazul antimiselor) legătura canonică a preoţilor cu episcopul lor. Deşi
canoanele autorizează sfinţirea Sfântului Mir de către fiecare episcop, faptul
că sfinţirea lui se face în mod sinodal, pe lângă facilităţile de ordin practic pe
care le oferă, manifestă unitatea şi comuniunea episcopilor şi a Bisericii locale
în care păstoreşte fiecare dintre ei. Slujba de pregătire şi sfinţire a Sfântului
Mir, ca şi compoziţia sa precisă, le aflăm în: Grand euchologe et Arkhieratikon,
pp. 736-738 1cf. Arhieroticon, tipărit cu binecuvântarea t Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993. „Slujba Sfântului
Mir” (ΆκοΛονθίη τον Ά γιον Mvpov) este cuprinsă în „Molitfelnicul cel Mare",
precum şi în ediţiile mai vechi ale Arhieraticonului-, pentru că această rânduială
este săvârşită mai rar, ultima ediţie a Arhieraticonului, tipărită cu binecuvântarea
ţ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (Ed. Basilica, Bucureşti, 2012)
J ean -C laude La rch et
Prin sfinţirea sa, Sfântul Mir, „după invocarea Sfântului Duh, nu

este simplu untdelemn, nici [...] untdelemn obişnuit”", ci „dar al lui
Hristos şi al Sfântului Duh şi lucrează prin prezenţa Dumnezeirii
Sale”, „după cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh,
nu mai este simplă pâine, ci Trup al lui Hristos”12.
Preotul săvârşeşte ungerea făcând semnul crucii, pe rând, la
frunte, la ochi, la nări, la gură, la urechi, la piept, la spate, la mâini şi
la picioare, zicând la fiecare ungere: „Pecetea darului Sfântului Duh”
(Σφραγίς δωρεάς Πνεύματος Αγίου).
După cum au remarcat unii comentatori, această formulă are o
structură sintactică neobişnuită: propoziţia nu are verb (spre deo
sebire de formulele sacramentale obişnuite, care au întotdeauna un
verb la diateza pasivă, pentru a sublinia astfel că lucrarea este a lui
Dumnezeu, invocat prin epicleză), iar cele trei substantive din care
este alcătuită par suspendate în aer'3.
Explicaţia e dată de faptul că ea este o reluarea formulei din rugă
ciunea care o precede: „Dăruieşte-i lui şi pecetea darului Sfântului
[...] Tău Duh”, care face ca verbul să fie subînţeles şi în formula Tainei.
Rugăciunea însăşi poate părea neobişnuită, ca una ce nu pare a fi
centrată pe Mirungerea în sine, ci aparent se referă la iniţierea creştină
în totalitatea ei, pentru că aminteşte şi de Botezul propriu zis care
tocmai s-a săvârşit, şi de Sfânta împărtăşanie, care se va primi.
nu o mai cuprinde, urmând să tie publicată separat n.rec/.]. O descriere mai

precisă a slujbei găsim în: E. Mercenier , F. Pa ris , La Prière des Églises de rite
byzantin, t. II: Les Fêtes, 2: L’Acathiste. La Quinzaine de Pâques. L'Ascension et la
Pentecôte, Monastère de Chevetogne, Chevetogne, 1948, pp. 154-161; cf. L. P etit,
„Composition et consécration du saint-chrême", in: Échos d'Orient, III (1900),
nr. 3, pp. 129-142. Sfinţenia Marelui Mir este marcată prin faptul că sfinţirea
lui se face la Liturghie; de aceea, Sfinţii Părinţi aseamănă sfinţirea untdelem
nului pentru Sfântul şi Marele Mir cu sfinţirea euharistică a pâinii şi a vinului
- Sf. Dionisie A reopagitul , Despre ierarhia bisericească, IV, 1 [cf. trad. rom.
Pr. D. Stăniloae, în: Sf. Dionisie A reopagitul, Opere complete, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1996, pp. 84-85 - n.trad.]·, Sf. C hiril al Ierusalimului , Cateheze mis-
tagogice, III, 3, trad. fr„ p. 124 (cf. trad. rom., p. 352 - n.trad.].
" Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistagogice, III, 3, trad. fr., p. 124
[cf trad. rom., p. 352 - n.trad.].
12 Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, III, 3, trad. fr., p. 124
13 L. Lic ier , La Confirmation..., pp. 67-69. Autorul oferă în continuare un
82
remarcabil răspuns Ia întrebarea legată de această formulare neobişnuită.
De fapt, ea are forma tipică a unui ritual sacramental şi este

asemănătoare cu rânduiala Euharistiei: înainte de vestirea cumi
necării euharistice - ca punctul cel mai înalt al împărtăşirii de
Dumnezeu, la care se ajunge prin Botez şi Mirungere - şi de rugă
ciunea pentru păzirea şi sporirea darurilor primite, ea cuprinde o
anamneză, care constituie prima jumătate a rugăciunii, şi o epi-
cleză, care constă în formula deja citată, la care poporul se ală
tură, rostind: „Amin”.
Ceremonia baptismală care urmează Mirungerii propriu-zise,
adică înconjurarea cristelniţei, cădirea, cântarea „Câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” (Galateni 3, 27), citi
rea Apostolului şi a Evangheliei, apoi ectenia finală, ţin de slujba
întregului Botez (Botezul propriu-zis şi Mirungerea).
Trebuie totuşi subînţeleasă, în cadrul ritualului, rugăciunea
de sfinţire a Sfântului Mir. In primele veacuri, sfinţirea untdelem
nului pentru ungerea de după Botez se făcea înainte de ungere de
către episcopul sau preotul care săvârşea Mirungerea1·'; ulterior,
din raţiuni eclesiologice, aşa cum am văzut, Sfântul Mir era sfinţit
dinainte, de către întâistătătorul fiecărei Biserici autocefale'1’.
4. Simbolismul slujbei Mirungerii
După cum am văzut, ungerea se face la frunte, la ochi, la nări,

la gură, la urechi, la piept, la mâini şi la picioare. Potrivit unei rân
duieli vechi, al cărei text figurează în codicele Barberini gr. 336 (din
veacul al VI 11-lea), ea se făcea şi la inimă, dar se poate spune că
pieptul cuprinde deopotrivă plămânii şi inima.
Fruntea este frontispiciul craniului, în care sălăşluieşte raţiunea,
care este puterea gândirii şi a înţelegerii, dar şi puterea stăpânirii de
sine, a conduitei raţionale.
Ochii şi urechile mijlocesc perceperea în chip sensibil a lumii
văzute, dar iau parte şi la perceperea ei în chip duhovnicesc'6; ajută*15
Cf. Ipolit al Romei, Tradiţia apostolică, 21, trad, fr., p. 86 [cf. trad, rom.,
p. 580 - n.red.].
15Textul acestei rugăciuni îl vom prezenta în ultima notă a acestui capitol.
După cum subliniază îndeosebi Origen şi Sfântul Grigorie Palama. 83
ia contemplarea lui Dumnezeu în natura creată, precum şi la vede

rea şi auzirea Lui în chip minunat, mai presus de simţuri. Şi, mai
înainte de orice, urechile sunt organul care primeşte pentru întâia
oară cuvântul lui Dumnezeu.
Nările sunt de folos pentru respiraţie, vitală pentru om, dar
tot ele, cu harul lui Dumnezeu, pot percepe „buna mireasmă a lui
Hristos" (c/. 2 Corinteni 2,15).
Buzele slujesc funcţiei vitale a hrănirii, dar şi rugăciunii, rostirii
şi vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Iar urechile permit înţelegerea
acestui cuvânt.
Pieptul simbolizează deopotrivă respiraţia (care este o funcţie
vitală, dar care ia parte de asemenea la rugăciune) şi inima (sălaşul
intelectului, al voinţei şi al simţămintelor). De asemenea, Sfinţii
Părinţi socotesc pieptul (toracele) drept simbolul unei platoşe care
îl ocroteşte pe om.
Mâinile şi picioarele lucrează cele din afară ale omului.
Ungerea aplicată asupra fiecăruia dintre aceste organe, care
reprezintă principalele puteri ale omului, e menită să adauge lor
şi lucrarea Duhului, astfel încât ele să se poată mişca şi să poată
lucra pentru Dumnezeu, cu o putere care întrece capacitatea lor
firească.
Sfântul Mir este purtătorul întregului simbolism al untdelem

nului, înfăţişat mai sus, căruia i s-ar putea adăuga însuşirea de a
pătrunde prin piele, potrivită pentru a simboliza pătrunderea
Sfântului Duh până la cele mai dinlăuntru ale celui botezat.
Se cuvine să spunem că Sfântul Mir, spre deosebire de unt
delemnul folosit la ungerea care se face înainte de Botez, este un
amestec de aromate şi are un parfum deosebit de plăcut. Sfinţii
Părinţi înfăţişează adesea înţelesul tainic al acestei bune miresme:
ea închipuie însuşirile dumnezeieşti ca unele ce se răspândesc, se
revarsă şi îi învăluie în chip simţit pe credincioşi, fiind împărtăşite
lor ca energii necreate, mai presus de fire. Putem aminti aici cuvân
tul din Cântarea Cântărilor: „Mireasma ta plăcută este mai presus
de orice mir” (Cântarea Cântărilor 4,10).
Părinţii o numesc adesea mireasma lui Hristos, întemeiaţi
pe acest pătrunzător cuvânt al Apostolului Pavel: „Suntem lui
se sfinţeşte sufletul”’5. Ungerea diferitelor părţi ale trupului nu are

doar o valoare specifică fiecărei părţi; ea semnifică faptul că omul,
în întregimea sa, primeşte harul dumnezeiesc de viaţă făcător,
luminător şi îndumnezeitor şi că întreaga lui fiinţă este pusă în
lucrare’6. Astfel, Sfântul Chirii al Ierusalimului spune că „această
sfântă ungere este apărare duhovnicească a trupului şi mântuire
sufletului”*37.
îmbrăcat prin Mirungere cu platoşa şi armura Sfântului Duh’8,

creştinul poate de-acum să străbată calea acestei vieţi cu deplin
curaj, neavând a se teme de năvălirile vrăjmaşului’9 şi de niciun
alt rău, spunând cu Apostolul: „Toate le pot în Hristos, Care mă
întăreşte” (Filipeni 4, 13)40. Izbăvit de astenia spirituală şi de toată
slăbiciunea ce vine din păcat, cu dorinţa înviorată, cu voinţa întă
rită şi cu toate celelalte puteri ale sale de-acum întoarse către
Dumnezeu, plin de zel şi râvnă (cf. Romani 12, 11), omul poate să
lucreze cele ce sunt după voia lui Dumnezeu, umblând în căile
virtuţii.
Chiar dacă slujba Mirungerii nu spune multe despre aceasta în
mod direct, rugăciunea de sfinţire a Sfântului Mir înfăţişează lim
pede faptul că cel uns cu Sfântul Mir, fiind acoperit cu nemurirea
şi însemnat cu desăvârşirea, prin chemarea dumnezeiescului nume
al lui Hristos şi al Duhului, este ridicat la o stare nouă şi deosebită
- aceea de popor ales, preoţie împărătească şi neam sfânt, cum sunt
numiţi de-acum înainte membrii Bisericii - şi la o nouă şi mare
» Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, III, 3, traci, fr., p. 124

16 De aceea, variaţiile pe care le-a cunoscut săvârşirea acestei Taine în primele
veacuri (de exemplu, conform mărturiei lui Teodor de Mopsuestia, ungerea nu se
făcea decât pe frunte - Omilii catehetice, XIV, 27) nu constituie o problemă reală.
37 Sf. C h iril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, III, 7, SC 126, p. 130 [cf.
trad. rom., p. 354 - n.trad.].
>“ Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistagogice, 111, 4, p. 126 [cf. trad.
rom., p. 353 - n.trod.].
» Sf. C h iril al Ierusalimului , Cateheze mistagogice, 111, 4, p. 126 [cf. trad.
rom., p. 353 - n.trad.].
·>“ Sf. C h iril al Ierusalimului , Cateheze mistagogice, UI, 4, p. 126 [cf. trad.
rom., p. 353 - n.trad.].
vrednicie - asemănătoare cu cea a preoţilor, prorocilor şi regilor din

Vechiul Legământ - şi se face apropiat, casnic şi împreună-locuitor
cu Dumnezeu, primind pentru aceasta de la El anumite preroga
tive duhovniceşti, care îi înfricoşează pe demoni şi îi minunează
pe îngeri:
„Doamne al milelor şi Părinte al luminilor, de la Care purcede

toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit [...], trimite peste
acest Mir Duhul Tău cel Sfânt, fă-1 pe acesta ungere împără
tească, ungere duhovnicească, apărător vieţii, sfinţitor suflete
lor şi trupurilor, untdelemn al bucuriei, care a fost cu adevărat
mai înainte în Legea Veche, iar în Legea Nouă strălucit, cu care
s-au uns împăraţii şi arhiereii, prorocii şi toţi care după aceea
de la arhierei şi preoţi s-au uns până astăzi în Sfântul Botez
prin spălarea spre a doua naştere. Aşa, Doamne Dumnezeule,
Atotputernice, fă ca Mirul acesta, cu venirea Sfântului şi închi
natului Tău Duh, să fie veşmânt nestricăciunii şi semn săvârşitor
al celor însemnaţi cu spălarea Ta dumnezeiască şi cu chema
rea Unuia-Născut Fiului Tău şi a Sfântului Duh; ca prin această
sfântă însemnare să se facă adevăraţi sfinţiţi cetăţeni, slujitori şi
slujitoare în suflet şi în trup, şi mântuiţi de tot păcatul, depărtaţi
de toată răutatea şi îmbrăcaţi în veşmântul măririi Tale. Si ast
fel să se cunoască prin acest sfânt semn al Tău de către sfinţii
Tăi îngeri şi arhangheli şi de către toată puterea cerească şi, în
sfârşit, să se arate înfricoşători tuturor duhurilor celor necu
rate şi rele; fiind cei însemnaţi cu Taina aceasta a Sfântului Mir
popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt, şi să poarte pe
Hristos în inimile lor ca locaş al Tău, al lui Dumnezeu şi Tatălui
în Duhul Sfânt. [Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi
Te odihneşti, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.]”".
■" [Rugăciunea a treia de sfinţire a Sfântului şi Marelui Mir, rostită în Sfântul

Altar, în timpul Dumnezeieştii Liturghii din Joia Mare, după Anafora, de către
Patriarhul sau întâistătătorul unei Biserici autocefale - Arhieraticon, pp. 231-232
94 - n.red.].
IV
Taina Sfintei împărtăşanii
}
n practică, Sfânta împărtăşanie e precedată de Spovedanie',
dar se cuvine să vorbim mai întâi despre ea, pentru că, pe
de o parte, nu există o legătură necesară şi apriorică între
împărtăşire şi spovedanie, iar pe de altă parte, mai ales pentru că
ea alcătuieşte împreună cu Botezul şi Mirungerea un tot, în cadrul
„iniţierii creştine”. într-un anume fel, Botezul şi Mirungerea au
ca finalitate împărtăşania. Această Sfântă Taină, după cum spune
Sfântul Nicolae Cabasila, este plinirea tuturor celorlalte Taine şi
ţinta lor, şi de aceea este cu totul firesc ca „după ungerea cu Sfântul
Mir să ne apropiem de Sfânta Masă”3.
în Biserica Ortodoxă, potrivit practicii tradiţionale, chiar
şi pruncii, unşi îndată după ce au fost botezaţi, sunt împărtă
şiţi la Liturghia care urmează după Botez şi Mirungere4. Botezul
' După cum vom vedea în capitolul următor, în unele Biserici Ortodoxe locale
(îndeosebi în Biserica Rusă) împărtăşania trebuie să fie întotdeauna precedată de
Spovedanie. Amintim că această rânduială se referă la cei care au trecut de vârsta
de şapte ani, vârsta de la care încep să se spovedească.
- Sf. Nicolae Cabasila , Despre viata in Hristos, IV, 3, trad. fr. M.-H.
Congourdeau, în: N icolas Cabasilas , La Vie en Christ, 1 .1 (SC 355), Les Editions
du Cerf, Paris, 2009, p. 264: cf. 10, p. 270:11, p. 272 [c/ trad. rom. Pr. T. Bodogae,
în: Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, Ed. 1BMBOR, Bucureşti, 1997,
p. 107 şi, respectiv, 110 - n.trad.j.
1 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 1, trad. fr., p. 264 [c/ trad.
rom., p. 106 - n.trad.].
4 Lucrul acesta constituie o deosebire majoră faţă de practica Bisericii
Romano-Catolice, care nu numai că a despărţit Mirungerea (numită Confirmare)
de Botez, dar a creat şi instituţia „primei comuniuni" (în jurul vârstei de şapte ani),
puterea binecuvântării şi harul de-viaţă-făcător sunt de-a pururi

în El”'-.
Patriarhul Dositei II al Ierusalimului, referindu-se la concepţia

luterană, precizează şi el:
„Aud pe unii spunând că binecuvântarea tainică e lipsită de

rodul sfinţirii dacă rămăşiţa [Sfintelor Daruri] se păstrează de
pe o zi pe alta. Cei care zic aşa vorbesc nebuneşte; căci nu Se
schimbă Hristos şi nici trupul Său cel sfinţit, pentru că puterea
binecuvântării şi harul de viaţă făcător sunt de-a pururi în El”7'.
e) Trupul lui Hristos se împarte fără să se sfărâme

şi fără să se împuţineze
Potrivit concepţiei ortodoxe, Trupul lui Hristos nu se sfărâmă

în tot atât de multe părţi pe cât de multe sunt locurile în care se
săvârşeşte Sfânta Liturghie şi pe cât de mulţi sunt cei care se împăr
tăşesc cu El; şi, împărţindu-se, nu se împuţinează.
Referitor la aceasta, Sfântul Chirii spune:
„Căci Unul-Născut, împărţit în părţi mici, va sfinţi, prin câte

una, sufletul fiecărui om împreună cu trupul, prin Trupul
Său. Căci El este în întregime şi neîmpărţit Unul pretutindeni.
Fiindcă nu S-a împărţit nicidecum, după cuvântul lui Pavel
(cf. 1 Corinteni 1 ,13)”72.
O rugăciune de la Proscomidie aminteşte acest lucru:
„Se sfărâmă şi Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfă

râmă şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă şi niciodată nu Se
sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”.70
1
70 Sf. C h iril a l A lexandriei, Epistola către Kalosyrios, în: PG 76,1073.

71 f Dositei II al Ierusalimului, Mărturisirea de credinţă, Decret. 17, în:
I. Ka r m ir is , Dogmatica etsymbolica..., p. 763.
71 Sf. C h iril al A lexandriei, Tălcuire la loan, XII, în: Sanctus Pater
N o ster Cyrillus A rchiepiscopus A lexandrinus, Commentarium in Johannis
Evangelium, P.E. Pusey (ed.), p. 631 [cf. tr. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. C h ir il al
120
A lexan driei , Scrieri. Partea a patra (PSB 41), p. 1124 - n.trad.].
Faptul că, sfărâmându-se, rămâne totuşi întreg, Patriarhul

Dositei II al Ierusalimului îl tâlcuieşte spunând că Trupul lui
Hristos este cu adevărat sfărâmat - cu dinţii, în gura preotului care
se împărtăşeşte, sau cu copia ori cu linguriţa, pentru credincioşi -,
dar se sfărâmă doar cele ce se văd ca pâine şi vin, aşa încât în fiecare
părticică din Sfintele Daruri, nu este doar o părticică din Trupul şi
Sângele lui Hristos, ci Hristos întreg7374
.
La întrebarea: „în ce chip e cu putinţă ca acest unic Trup al
Domnului să dea viaţă tuturor oamenilor care cred în El, împăr-
ţindu-se la toţi şi totuşi neîmpuţinându-se?”, Sfântul Grigorie de
Nyssa răspunde: nu pentru că Hristos Se face asemenea pâinii şi
vinului, ci pentru că pâinea şi vinul ce se sfinţesc în tot locul se
schimbă în Trupul lui Hristos, care este unul71.
Trupul lui Hristos nu numai că nu se fărâmiţează în fiecare din
tre cei care se împărtăşesc cu el, ci, dimpotrivă, îi uneşte pe aceş
tia toţi şi-i aduce la unitatea Sa, după cum tâlcuieşte Sf. Chirii al
Alexandriei:
„Iar ca să ne adunăm şi noi împreună şi să fim cuprinşi în uni

tatea cu Dumnezeu şi între noi, deşi, prin deosebirea proprie
fiecăruia, avem o identitate proprie a sufletului şi a trupului, Cel
Unul-Născut, prin înţelepciunea Sa şi prin sfatul Tatălui, a găsit
o cale prin care să se săvârşească aceasta. Căci, unind într-un
unic trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin împărtăşirea
tainică îi face co-trupeşti cu Sine şi între ei. Căci cine ar despărţi
şi ar desprinde din unirea într-o fire pe cei legaţi din nou între
ei, prin al Său unic trup sfânt, în unitatea cea întru Hristos?
Căci dacă toţi ne împărtăşim dintr-o pâine [ce se sfinţeşte], toţi
suntem un singur trup. Pentru că Hristos nu poate fi împărţit.
De aceea Biserica este şi se numeşte trupul lui Hristos, iar noi
suntem fiecare mădulare deosebite, după înţelegerea lui Pavel
73 f Dositei II a l I erusalimului, Mărturisirea de credinţă, Decret. 17, în: I.

Ka r m iris , Dogmatica et symbolica..., p. 761.
74 Cf. Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic, 37, trad. fr. pp. 320-324
[trad. rom. pp. 339-349 - n.trad.].
J ean -Claude La rch et
(i Corinteni io, 17). Căci toţi suntem uniţi în Hristos cel Unul
[...] ca cei ce am primit pe Cel Unul şi neîmpărţit în trupurile
noastre, şi facem mădularele noastre mai mult ale lui Hristos
decât ale noastre”75.
3. Taina unirii depline cu Hristos şi a „hristificării” omului
Euharistia se arată ca Taina cea mare, „cea mai puternică Taină

care se poate afla”76, după cum tâlcuieşte Sfântul Nicolae Cabasila:
„După Ungerea cu Sfântul Mir, ne apropiem de Sfânta Masă, pis

cul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti, la care odată ajunşi, nimic
nu ne mai lipseşte ca să dobândim fericirea cea dorită. Pentru că
aici nu mai este vorba de a ne face părtaşi morţii, îngropării şi
unei vieţi mai bune, ci de dobândirea Celui înviat. De acum nu
mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci
pe însuşi Vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape
toată bogăţia darurilor.
Fără îndoială, Hristos Se află în toate Tainele, El care este şi
Ungerea, şi Botezul, şi Hrana noastră, ba este de faţă şi în cei
ce le primesc, împărtăşindu-le bunătăţile Sale, în fiecare Taină
însă, în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea
păcatului şi iarăşi întipăreşte în ei chipul Său. în cei miruiţi face
mai lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară s-a făcut
trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta
Masă şi-i dă să mănânce din însuşi trupul Lui, Mântuitorul
schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i
însăşi substanţa Sa, iar lutul care primeşte chipul împăratului,
nu mai este lut, ci se preface în însuşi trupul împăratului. Mai
mare fericire ca aceasta nici nu s-ar putea închipui.
De aceea, Sfânta împărtăşanie este Taina cea mai mare, pen
tru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai
75 Sf. Cm ril a l A lexandriei, Tâlcuire la lo a n , XI, 11 [cf . trad, rom., pp. 1059-
1060 - n . trad .].
76 Sf. N icolae Cabasila , D espre viaţa în H r isto s , IV, 60, trad, fr., p. 316
122
[ cf . trad, rom., pp. 126-127 - n . trad .].
poate adăuga ceva. Căci, de obicei, după o treaptă vine a doua,

după aceasta a treia, şi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta
împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşeşti; de aceea, tre
buie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci ca să poţi păs
tra până la sfârşit comoara pe care ai dobândit-o.
Botezul a rodit în sufletele noastre, şi după primirea lui s-ar
cădea să fim desăvârşiţi, dar nu suntem, fiindcă darurile Duhului
Sfânt, care se dau prin Ungerea cu mir, încă nu le-am primit. [...]
După ce prin Ungere ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt şi după ce
Taina aceasta ne-a dat din darul şi puterea ei, cu toate acestea -
cu toate că Domnul este atotputernic - nu putem spune că am
primit totul. [...] Cât despre împărtăşanie, nimic din toate aces
tea. [...] De ce? Pentru că lucrarea Tainei acesteia stă tocmai în a
nu lăsa lipsiţi de niciunul dintre roadele ei pe cei ce gustă din ea.
După făgăduinţa Domnului, prin împărtăşanie rămâne Hristos
întru noi şi noi întru El: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu rămâne întru Mine - zice Domnul - şi Eu întru el».
Or, dacă Hristos rămâne în noi, ce ne mai lipseşte sau ce bună
tăţi ne-ar mai putea lipsi? Iar dacă noi rămânem în Hristos, ce
altceva am mai putea dori din clipa în care Hristos ne este deo
potrivă oaspete şi sălaş?"77
Sfântul Teodor Studitul spune şi el că Euharistia este „Taina care

adună laolaltă toate darurile cele dumnezeieşti”78. Cu adevărat, aşa
cum iarăşi zice Sfântul Nicolae Cabasila, în această Taină „nu ne
împărtăşim cu vreo bunătate a Lui [Hristos] sau cu vreo strălucire
din Soarele dumnezeiesc, ci din însuşi Soarele acesta”79.
împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Care locu
ieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9), omul îl
primeşte în sufletul şi trupul său pe Dumnezeu însuşi80.
77 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 1-6, trad, ft·., pp. 262-268
7* Sf. T eodor Studitu l , Antirretic, IV, 9, în: PG 99,340.
79 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, IV, 8, trad, fr., p. 268
80S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 26, p. 288 [cf. trad, rom.,
p. 117 - n.trad.].
J ean -Claude La r c h et
Şi nu e vorba deo simplă prezenţă; primind Sfânta Împărtăşanie,

credinciosul se împărtăşeşte cu Hristos şi se face părtaş dumnezei-
rii Sale, după cum spune Sfântul loan Damaschin:
„Se numeşte împărtăşanie, căci prin ea ne împărtăşim cu dum

nezeirea lui Hristos. Se numeşte şi cuminecătură, şi este cu ade
vărat, pentru că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem
părtaşi ai trupului şi ai dumnezeirii Sale’’Rl.
Tot el, mai înainte de aceasta, spune că „ne îndumnezeim prin

împărtăşirea cu focul dumnezeiesc”8 182*8
.
4
Spunând că omul se împărtăşeşte cu dumnezeirea lui Hristos,
spunem că se împărtăşeşte totodată cu Tatăl şi cu Sfântul Duh -
pentru că una este dumnezeirea celor Trei aşa cum se vede, când
e vorba de Sfântul Duh, din multe formule liturgice.
După cum arată Sfântul Nicolae Cabasila în textul citat mai
sus, Euharistia nu doar modelează omul după chipul lui Hristos,
ca toate celelalte Taine, ci îl face să fie ceea ce este El, îl hristifică în
mod real. Acesta este înţelesul adâncai cuvintelor lui Hristos: „Cel
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi
Eu întru el” (/oan 6, 56). Trupul şi Sângele lui Hristos pătrund în
toate mădularele noastre, şi noi ne facem „trup al lui Hristos”8’1;
„astfel, după cuvintele fericitului Petru (2 Petru 1,4), ajungem păr
taşi dumnezeieştii firi”, spune Sfântul Chirii al Ierusalimului8'. în
această Taină, „Dumnezeu [...] S-a unit cu firea noastră cea strică-
cioasă pentru a îndumnezei în acelaşi fel şi omenirea, prin primirea
ei la părtăşia cu dumnezeirea Sa”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa85,
81 Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 216 |c/ trad, rom., pp.
203-204 - n.trad.J.
82 Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 212 [c f trad, rom.,
p. 202 - n.trad.].
8j Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 212 [cf. trad, rom.,
p. 202 - n.trad.].
84 Sf. C h iril al I erusalimului, Cateheze mistagogice, IV, 3, trad, fr., p. 136
85 Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic, 37, trad, fr., p. 324 [cf.
trad, rom., pp. 340-341 - n.trad.]. Aşa cum au precizat ulterior unii Sfinţi Părinţi,
îm părtăşindu-se şi îndumnezeindu-se, omul nu primeşte însăşi firea dum ne
zeiască, şi nu se amestecă firea dumnezeiască cu cea omenească. Omul se face
care adaugă: „După cum, aşa cum zice Apostolul (i Corinteni 5, 6),
«puţin aluat dospeşte toată frământătura», tot aşa şi acest trup [al
lui Hristos] făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată pri
mit în noi, schimbă şi preface întregul nostru trup în propria Sa
substanţă’’81’. Iar Sfântul Grigorie Palama remarcă:
„Apropiindu-ne de Sfintele Taine, ne facem porfiră împără

tească, sau mai bine spus trup şi sânge al împăratului şi, o,
minune!, ne preschimbăm în fii ai lui Dumnezeu8 87; străluci
6
rea dumnezeiască ne învăluie tainic, ne scaldă într-o lumină
de nespus, face din noi hristoşi ai lui Dumnezeu şi ne dă, aşa
cum însuşi a făgăduit, puterea de a străluci ca soarele la venirea
Tatălui”88.
Acest rost înalt al Euharistiei - unirea cu Dumnezeu în modul

cel mai desăvârşit şi îndumnezeirea pe care o săvârşeşte această
unire - nu trebuie totuşi să aducă uitarea celorlalte rosturi ale sale.
4. Dimensiunea relaţională a Euharistiei
Teologii ortodocşi moderni adepţi ai curentului personalist au

subliniat puternic dimensiunea relaţională a împărtăşaniei. A vorbi
despre această dimensiune nu este doar un lucru bun şi îndreptăţit,
ci chiar necesar; comuniunea euharistică nu este numai comuni
une cu Hristos, care implică relaţia personală a celui ce se cuminecă
cu El şi, în El, cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, ci şi
Dumnezeu prin har, şi nu după fire, păstrându-şi firea de om, care dobândeşte
însă o nouă modalitate de a fi. Să amintim cele stabilite anterior potrivit pre
cizărilor date de Sfântul Grigorie Palama: împărtăşindu-se, omul se face părtaş
Dumnezeirii nu prin fire, ci prin energiile dumnezeieşti.
86 Sf. G rigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic, 37, trad. fr., p. 316 [c/ trad.
rom., p. 338 - n.trad.]. Lucrul acesta trebuie înţeles în lumina explicaţiilor din
nota precedentă.
87 Prin înfiere şi har.
88 Sf. G rigorie Palama , Omilii, 56: Despre Sfintele şi înfricoşătoarele lui
Hristos Taine, 13, în: THE 11, p. 414 [cfi trad. rom. P. Grigoriu, în: Sf. G rigorie
Palama , Omilii, voi. 3 [omiliile 36-63], Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, ’2012
- n.trad.].
comuniunea întreolaltă în Hristos a celor ce se cuminecă, şi chiar

cea mai elevată şi mai profundă formă de comuniune în această
lume dintre mădularele Trupului lui Hristos. Relaţia aceasta Sfinţii
Părinţi o văd ca pe o unire care pe cei mulţi îi face un trup, potrivit
asemănării pe care o găsim la Apostolul Pavel, atunci când spune:
„Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; că toţi ne împărtăşim dintr-o
pâine” (1 Corinteni 10,17).
Sfântul Ciprian lămureşte asemănarea acesta, zicând:
„Aceasta închipuie unitatea norodului creştin; căci după cum

din multe boabe de grâu, strânse şi măcinate laolaltă, se face
o singură pâine, tot aşa să ştim că şi în Hristos, Pâinea care S-a
pogorât din cer, un trupeşte, cu care noi cei mulţi şi feluriţi sun
tem uniţi şi înfrăţiţi”8"'.
Aceeaşi asemănare o găsim la Sfântul loan Gură de Aur, care,

încă şi mai mult decât Sfântul Ciprian, înfăţişează unirea nu doar
ca o legătură, ci ca o contopire:
„Şi în ce se preschimbă cei care se cuminecă? în trupul lui

Hristos; nu în mai multe trupuri, ci într-unul singur. După cum
una este pâinea care se face din multe boabe de grâu, şi nu se
vede, bob cu bob, mulţimea de boabe adunată în pâine, tot aşa,
noi toţi, uniţi întreolaltă şi cu Hristos, suntem una"9".
Sfântul loan Damaschin subliniază că mădularele cele multe şi

felurite aparţin Trupului lui Hristos şi se întregesc unele pe altele,
ceea ce lasă mai mult loc pentru legăturile de la om la om ale
credincioşilor:
„Prin Euharistie ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem părtaşi la tru

pul şi dumnezeirea Lui. Prin ea ne cuminecăm şi ne unim unii cu
alţii, pentru că ne împărtăşim dintr-o singură pâine (cf. 1 Corinteni8
0
9
89 Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, LXIII, xm , 3-4, trad. fr. L. Bayard, în:
C yprien de Carthage , Lettres, Les Belles Lettres, Paris, '1961, p. 208 [cf. trad,
rom. I. Diaconescu, O. Pop, în: Sf. C iprian , Episcopul Cartaginei, Scrisori, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2011 - n.trad.l.
90 Sf. Ioan G ură de Aur , Omilii la Epistola întâi către Corinteni, XXIV, 2
126 [cf. trad, rom., p. 323 - n.red.].
io, 17) şi devenim toţi un trup şi un sânge al lui Hristosşi mădulare

unii altora, ajungând - toţi împreună - trup al lui Hristos"91.
La rândul său, Teodor de Mopsuestia spune:
„Dacă prin naşterea din nou şi prin Sfântul Duh am devenit toţi un
singur trup al lui Hristos, prin pâinea cea una a Sfintelor Taine cu
care ne hrăneşte harul Duhului, intrăm cu toţii într-o comuniune
cu Hristos, Domnul nostru. Că zice: «Pentru că într-un Duh ne-am
botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi,
fie liberi» (1 Corinteni 12,13), iar în altă parte: «Pâinea pe care o frân-
gem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine,
un trup suntem cei mulţi; că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine»
(1 Corinteni 10, 16-17). Crede, aşadar, că noi toţi mâncăm acelaşi
trup al Domnului şi că prin mâncarea aceasta intrăm în comuni
une cu El şi devenim cu toţii trupul cel unul al lui Hristos”''-.
După cum se vede din acest ultim text, comuniunea „pe orizon
tală" a creştinilor se naşte din comuniunea „pe verticală” a fiecărui
creştin cu Hristos, şi de aceea nu poate fi socotită de sine stătătoare
şi mai presus de ea.
Teologii moderni la care ne-am referit mai sus au insistat totuşi
într-atât asupra dimensiunii orizontale a comuniunii, în detri
mentul dimensiunii ei verticale, încât au ajuns să asimileze, într-o
perspectivă apropiată în anumite privinţe de concepţia protes
tantă, Euharistia cu sinaxa (adunarea credincioşilor), a cărei fina
litate este, nesocotind comuniunea personală a credinciosului cu
Hristos, privită ca individualistă.
Aceşti autori tăgăduiesc lucrarea tămăduitoare a Euharistiei şi
în general ajutorul, sprijinul şi întărirea pe care ea le dă creştinului
în nevoinţa şi în viaţa sa duhovnicească personală, şi chiar refuză să
o vadă ca pe un izvor de har93.*16
51 Sf. IOAN Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 216 [cf. trad, rom., pp.
203-204 - n.trad. ].
02T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 24.
01 Cf. Jean Z izioulas , L’Être ecclésial, Les Éditions Labor et Fides, Paris, 1981, p.
16 [cf trad. rom. Pr. A. Nae, în: Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină,
Bucureşt, Bucureşti, 2007, p. 13 - n.red.]; J. Z izioulas , „L’identité de l’Église”, în:
J ean -C la u d e La rch et
Am arătat în altă scriere a noastră91 că această concepţie foarte

reductivă decurge din presupoziţiile contestabile ale ideologiei
personaliste moderne, pe linia „comunitarismului” mişcării pro
testante, fără legătură cu Tradiţia ortodoxă.
Din Evanghelii se vede că Hristos însuşi acordă împărtăşaniei
un înţeles personal de netăgăduit: cel al unei uniri personale/indi-
viduale a credinciosului cu El, prin care primeşte, în mod personal/
individual, rod duhovniceşle însufleţitor şi dătător de viaţă: „Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl,
şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (loan 6, 56-57).
Concepţia acestor teologi este de asemenea contrazisă de toate
tâlcuirile pe care Sfinţii Părinţi le-au dat Euharistiei şi, în mod
direct, de toate rugăciunile pe care, potrivit rânduielii statornicite
de multe veacuri în Biserica Ortodoxă, credincioşii le rostesc îna
inte şi după împărtăşanie - înainte, pentru a se pregăti de primirea
ei, iar apoi, pentru a da mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Aceste
rugăciuni - care nu reflectă nicidecum o concepţie pietistă, cum
vor să creadă aceşti teologi personalişti, ci au fost alcătuite de sfinţi,
Etpqpepioс, VII (2003), reluat în: J. Z i z i o u l a s , L’Église et ses institutions. Les Éditions
du Cerf, Paris, 2011, pp. 137-143; J. Z i z i o u l a s , „La Vision eucharistique du monde et
l’homme contemporain", în: Contacts, XIX (1967), reluat în: J. Z i z i o u l a s , L'Église et
ses institutions, p. 245, unde Zizioulas spune despre Euharistie, în mod direct: „Nu
trebuie să vedem în ea un mijloc de dăruire a harului". Unul dintre discipolii greci ai
lui Zizioulas, S. Yangazoglou, reia în această privinţă ideile mentorului său (extrase
mai ales din articolul acestuia: „L’identité de l’Église”, reluat în: L’Église et ses insti
tutions, pp. 138-141). Euharistiei văzute ca izvor şi mijlocitoare a harului conferit de
Biserică (idee pe care el o califică drept „sacramentalistă” şi „clericalistă", atribuind-
o unei influenţe a teologiei romano-catolicel), îi opune Euharistia ca „act public"
constitutiv al Bisericii; el respinge legătura dintre Euharistie şi asceza personală, pe
care o consideră „pietistă” şi „individualistă"; în general, demască, dezaprobând-o,
„abordarea terapeutică a edesiologiei” care vede în Biserică „un loc de tămăduire"
(S. Yangazoglou, „Ecclésiologie eucharistique et spiritualité monastique: rivalité
ou synthèse”, în: Jean-Marie Van Cangh (ed.), LÉcclésiologie eucharistique, Bruxel
les, 2009, pp. 80-81, 85). Am criticat concepţia acestora în studiul nostru: Personne
et nature, Les Éditions du Cerf Paris, 2011, cap. 4 [cf. trad. rom. M. Bojin, în: Jean-
Claude Larchet , Persoană şi natură, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013 - n.trad.].
94 J.-C. Larchet , Personne et nature, pp. 368-372 [cf. trad. rom., pp. 491-498
12 8
- n.trad.].
ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul, Simeon

Noul Teolog şi Ioan Damaschin - oferă o imagine clară asupra con
cepţiei Bisericii Ortodoxe în această privinţă. Astfel, fiecare credin
cios cere de la Dumnezeu, pentru sine, folos duhovnicesc din pri
mirea Sfintei împărtăşanii, adică: ajutor, ocrotire, sprijin, întărire
în nevoinţele sale, tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti, iertarea
păcatelor, curăţia minţii şi a inimii, omorârea patimilor, sporire in
împlinirea poruncilor şi lucrarea virtuţilor, luminare şi sfinţire, şi
toate cele de folos spre mântuire şi îndumnezeire, spre dobândirea
împărăţiei şi a unirii depline cu Dumnezeu, în viaţa de acum şi în
cea care va să vină.
Iată doar aceste câteva extrase din rugăciunile ce se rostesc îna
inte de împărtăşire:
„Să-mi fie mie cărbunele preasfântului Tău Trup şi al scumpu

lui Tău Sânge spre sfinţire şi spre luminare, spre însănătoşirea
smeritului meu suflet şi trup, spre uşurarea greutăţii greşalelor
mele celor multe, spre pază de toată lucrarea diavolească, spre
îndepărtarea şi mutarea răului şi vicleanului meu obicei, spre
omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugi
rea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale.
[...] Mă rog Ţie, Cel ce singur eşti sfânt, Stăpâne, sfinţeşte-mi
sufletul şi trupul, mintea şi inima, rărunchii şi măruntaiele;
înnoieşte-mă tot şi înrădăcinează frica de Tine întru mădularele
mele şi sfinţenia Ta fă-o neştearsă dintru mine. Şi-mi fii mie
ajutător şi folositor, îndreptând în pace viaţa mea şi învredni-
cindu-mă a sta de-a dreapta Ta cu sfinţii Tăi”9’ .
„Dumnezeieştile, preaslăvitele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele

Tale Taine [să-mi fie mie] spre curăţire şi sfinţire şi spre dobândirea
vieţii şi împărăţiei ce va să fie, spre zid şi ajutor, spre izgonirea celor
potrivnici şi spre pierderea greşalelor mele celor multe"1’6.
„Şi să-mi fie mie sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţire,
spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a*9
6
55 Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur.

96 Rugăciunea a cincea, a Sfântului Ioan Damaschin.
J ean -C laude Larch et
trupului, spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a

lucrării diavoleşti care se lucrează cu gândul întru mădularele
mele, spre îndrăznirea şi dragostea către Tine, spre îndreptarea
şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşi
rii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh,
ca merinde pentru viaţa de veci şi spre răspuns bine primit la
înfricoşătorul Tău scaun de judecată"97.
„Binevoieşte ca fără osândă să primesc sfântul şi preacuratul

Tău Trup şi scumpul Tău Sânge, spre tămăduirea sufletului şi a
trupului şi spre curăţirea gândurilor mele celor rele"9*.
„învredniceşte-mă ca fără de osândă să mă împărtăşesc cu prea

curatele, nemuritoarele, de viaţă făcătoarele şi înfricoşătoarele
Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, spre sfin
ţire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare şi spre sănătatea
sufletului şi a trupului şi spre ştergerea şi pierderea cu totul a
cugetelor, a gândurilor şi a deprinderilor mele celor rele, şi a
nălucirilor de noapte de la duhurile cele viclene şi întunecate”99.
Şi aceste trei extrase din rugăciunile de după împărtăşire:
„Mulţumescu-Ţi că pe mine, nevrednicul, a mă împărtăşi

cu preacuratele şi cereştile Tale Daruri m-ai învrednicit. Ci,
Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit şi ai
înviat şi ne-ai dăruit aceste înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare
Taine spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noas
tre, dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi
trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochi
lor inimii mele, spre împăcarea sufleteştilor mele puteri, spre
credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre desăvâr
şirea înţelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea
dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Ca
întru sfinţenia Ta cu acestea fiind păzit, pururea să pomenesc
harul Tău şi să nu mai viez mie, ci Ţie, Stăpânul şi Binefăcătorul
97 Rugăciunea a şasea, a Sfântului Vasile cel Mare.

98 Rugăciunea a opta, a Sfântului loan Gură de Aur.
130 99 Rugăciunea a zecea, a Sfântului loan Gură de Aur.
nostru. Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru nădejdea vieţii

celei veşnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este gla
sul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc şi dulceaţa cea fără de
sfârşit a celor ce văd frumuseţea cea nespusă a feţei Tale’’100*.
„Stăpâne, Hristoase Dumnezeule, împăratul veacurilor şi

Făcătorul tuturor, mulţumesc Ţie pentru toate bunătăţile câte
mi-ai dat şi pentru împărtăşirea cu preacuratele şi de viaţă făcă
toarele Tale Taine. Deci mă rog Ţie, Bunule şi lubitorule de
oameni, păzeşte-mă sub acoperământul Tău şi sub umbra ari
pilor Tale şi-mi dăruieşte ca până la suflarea cea mai de pe urmă
cu cuget curat şi cu vrednicie să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale
Taine spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Că Tu eşti
Pâinea vieţii, Izvorul sfinţirii, Dătătorul bunătăţilor",ul.
„Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc
fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi, Făcătorul
meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru
toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă şi arde spinii tuturor
păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi
oasele; plinătatea celor cinci simţuri mi-o luminează; pătrunde-
mă peste tot cu frica de Tine; pururea acoperă-mă şi mă apără
şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; cură-
ţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă
luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai
fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea împărtăşaniei. Ca
de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima. [...] Milostive
Hristoase al meu, pe mine, slujitorul Tău, fă-mă fiual luminii”102.
Aceeaşi gândire aflăm în însuşi miezul Sfintei Liturghii a

Sfântului Vasile cel Mare:
„Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru, pentru împăr

tăşirea cu sfintele, cinstitele, nemuritoarele şi cereştile Tale
Taine, pe care ni le-ai dat nouă spre facere de bine şi sfinţire
100 Prima rugăciune după împărtăşire, a Sfântului Vasile cel Mare.

A doua rugăciune după împărtăşire, a Sfântului Vasile cel Mare.
102 Rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul.
i3 i
J ean -Claude La r ch et
şi tămăduirea sufletelor şi a trupurilor noastre. însuţi, Stăpâne

a toate, fă să ne fie împărtăşirea Sfântului Trup şi Sânge al
Hristosului Tău, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefă
ţarnică, spre desăvârşirea înţelepciunii, spre tămăduirea sufle
tului şi a trupului, spre depărtarea a tot potrivnicul, spre paza
poruncilor Tale”.
5. Dimensiunea terapeutică şi profilactică a Euharistiei
Lucrarea tămăduitoare a Euharistiei, pomenită în multe din

tre rugăciunile citate, este nu numai recunoscută, dar şi puternic
accentuată de toţi Sfinţii Părinţi.
îndumnezeirea omului este precedată de mântuirea sa, adică
de tămăduirea de toate relele iscate de păcat. în mod unanim,
Părinţii văd în Euharistie nu un simplu leac printre altele al rele
lor103, ci marele şi puternicul leac. „El stinge toată boala" cu pute
rea lui, spune Sfântul loan Gură de Aur"’·'. „După ce am gustat
odată din stricăciunea firii (fărâmiţate), dorim după Cel care
pe toate le uneşte, pentru ca luând în noi acest leac, să alunge,
prin efectul lui contrar, influenţa primejdioasă a otrăvii de mult
timp înrădăcinată în noi. Şi ce leac este acesta? Nu altul decât
acel Trup slăvit care a biruit moartea şi care s-a făcut izvor al*150
Cf. Sf. Ignatie T eoforul, Epistola către Efeseni, XX, 2, trad, fr., p. 76 [cf.
trad, rom., p. 16 4 - n.trad.]; C lement A lexandrinul , Protrcpticul, X, 106, 2. trad,
fr. C. Mondésert, A. Plassart, în: Clément d'Alexandrie , Protreptique (SC 2),
Les Éditionsdu Cerf, Paris, 2013, p. 174 [cf. trad. rom. Pr. D. Feciorii, în: C lement
A lexandrinul , Scrieri. Partea întâi (PSB 4), F.d. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p.
150 - n.trad.]; Sf. Nicolae Cabasila , Despre viafa în Hristos, IV, 35, 55, trad,
fr., pp. 294, 312 [cf. trad, rom., pp. 120, 126 - n.frad.]; Sf. G rigorie de Na zian z ,
Cuvântări, VIII, 18, trad. fr. P. Gallay, în: G régoire de Nazianze , Discours 3S-41
( S C 358), Les Éditionsdu Cerf, Paris, 1990, p. 286 [cf. trad. rom. C. Popescu, în: Sf.
G rigorie de Nazianz , Cuvântări, Editura de suflet, Bucureşti, 2009, pp. 62-63 -
n.red.]; Sf. Ioan Casian , Convorbiri duhovniceşti, VII, 30, trad. fr. E. Pichery, în:
J ean Ca SSIen , Conférences, 1.1 (SC 42 bis), Les Éditions du Cerf, Paris, 2008, pp.
271-272 [cf trad. rom. V. Cojocaru, D. Popescu, în: Sf. Ioan Casian , Scrieri alese
{PSB 57), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 431; reed., Sf. Ioan Casian , Convorbiri
duhovniceşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 184 - n.tratf.J.
,<MSf. Ioan G ură de A ur , Omilii la Matei, IV, 9 [cf. trad, rom., p. 60 - n.trad.].
vieţii noastre", scrie Sfântul Grigorie de Nyssa'°5. Sfântul Nicolae

Cabasila numeşte Euharistia „singurul leac împotriva păcatului”1”6
şi „singurul leac împotriva relelor firii omeneşti”1”7. „Trebuie să
alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu [...]; mâna aju
tătoare a Doctorului trebuie să ne fie pururea la îndemână, ca să
[ne] poată vindeca”, spune el iarăşi'”6. Sfântul Chirii al Alexandriei
îndeamnă astfel: „Aşa crezând, te vei împărtăşi de binecuvântarea
[Sfânta împărtăşanie] care alungă nu numai moartea, ci şi bolile
din noi"1"”. într-una din rugăciunile dinaintea împărtăşirii, alcă
tuită de Sfântul Vasile cel Mare. credinciosul cere de la Hristos:
„Să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduirea [...] sufletu
lui şi a trupului”11”. Acelaşi lucru se cere şi în prima rugăciune de
după împărtăşire". încă şi într-o altă rugăciune, a Sfântului loan
Gură de Aur, creştinul cere „însănătoşirea smeritului meu suflet
şi trup""-. „Pe păcătoşii care se apropie de Sfintele Taine ca nişte
răniţi şi ca unii care cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul”,
scrie Sfântul loan de Gaza"1.
Trupul şi Sângele lui Hristos primite în Sfânta împărtăşanie,
pătrunzând în trupul şi în sufletul creştinului, amestecându-se10 *5
8
"* Sf. G r i g o r i e d e N y s s a , Marele cuvânt catehetic, 37 [cf. t r a d , r o m . , p . 338

- n.trad. ].
"* Sf. N i c o l a e Cabasila , Despre viaţa in Hristos, IV, 19, trad, fr., p. 280
1c f trad, rom., p. 114 - n.trad.].
,“7 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, IV, 23, trad, fr., p. 284
[cf. trad, rom., p. 115 - n.trad.J.
108 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa in Hristos, IV, 35. trad, fr., p. 294
Sf. Cm ril al A lexandriei, Tălcuire la loan, IV, 2, în: PG 73, 585 A [cf. trad,
rom., p. 413 - n.frad.l.
"“Textul în: E. M ercen ier , La Prière des Églises de rite byzantin, 1. 1, Monastère
de Chevetogne, Chevetogne, 1937, pp. 308-309 [cf. trad, rom., în: Liturghier,
p. 358 - n.red.].
1,1 E. Mercen ier , La Prière des Églises de rite byzantin, p. 318 |c/ trad, rom.,
în: Liturghier, p. 367 - n.red.].
■“ E. M ercen ier , La Prière des Églises de rite byzantin, p. 311 [cf. trad, rom.,
în: Liturghier, p. 351 - n.red.].
115 Sf. Ioan din Gaza , Epistole, 464 [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf.
Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în: Filocalia, vol. 11, Ed. Episcopiei
Romanului şi Huşilor, Bucureşti, 1990, p. 452 - n.trad.].
cu ele"·*, lucrează tămăduirea întregii sale fiinţe. Curăţesc sufle

tul şi trupul"5 de tot păcatul şi de toată întinarea"6 (până la
urmă, „singurul leac împotriva păcatului este trupul lui Hristos,
iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui”, spune
Sfântul Nicolae Cabasila)"7. Vindecă toată boala duhovnicească
abătută asupra omului din pricina nesocotirii darurilor primite
la Botez. Pocăinţa şi lupta cu păcatul sunt încă şi ele, fireşte, lea
curi, dar slabe dacă nu li se dă pe deasupra leacul cel mare, al
Euharistiei"8.
Sfintele Daruri, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, pot „să îndrep-
teze chipul [lui Dumnezeu din noi] ori de câte ori dă semne că
e pe cale să se strice”"9, aduc „reînnoirea frumuseţii sufleteşti
de odinioară”'20, „vindecă materia noastră atunci când stă să se
strice”'2' şi întăresc „voia noastră şovăielnică”122. Ele aduc la vechea
unitate făptura omenească sfâşiată de păcat şi îi redau întregimea14
14 Cf. Sf. Ioan G ură de A ur , Omilii la loan, XLVI, 3 [cf. traci. rom. Diac. D.
Băbuţ, în:Sf. Ioan Gură de A ur , Comentarla Evanghelia de la loan. Ed. Pelerinul
român, Oradea, "2005 - n.trad.].
“5 Sf. C h iril al A lexandriei , Despre închinarea în Duh şi adevăr, 17, în:
PC 68, 1077 D [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. C h ir il al A l e x a n d r ie i ,
Scrieri. Partea întâi (PSB 38), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 583 - n.trad . ];
cf. Rugăciunea a cincea înainte de împărtăşire, a Sfântului loan Dam aschin;
Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 214 \cf. trad, rom., p. 202
- n.trad.]·, cf. Rugăciunile întâi şi a şasea înainte de împărtăşire, ale Sfântului
Vasile cel Mare, şi Rugăciunea a opta înainte de împărtăşire, a Sfântului loan
Gură de Aur.
"6 Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 210 [cf. trad, rom.,
p. 20 2 - n.trad.]·, S f Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 31,51, trad, fr.,
pp. 292, 308 [cf. trad, rom., p. 119 - n.trad.].
"7 S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 19, trad, fr., p. 280
"8 S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 23, trad, fr., p. 284
"9 S f Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 35, trad, fr., p. 294
[c f trad, rom., p. 120 - n.trad.].
S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 52, trad, fr., p. 310
1,1 S f N icolae C abasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 35, trad, fr., p. 294
ш S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 35, trad, fr., p. 294
134 [cf. trad, rom., p. 120 - n.trad.].
(„după ce cândva am gustat din stricăciunea firii”, avem nevoie de

„Cel care pe toate le uneşte”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa, vor
bind despre acest „antidot” al Euharistiei'25). După cum se vede din
rugăciunile care se rostesc înainte şi după Sfânta împărtăşanie,
Trupul şi Sângele Domnului au puterea de a alunga toată nălu
cirea'24, gândurile cele rele125126şi relele deprinderi,2,\ Prin ele, pati
mile nu sunt doar împiedicate să crească, ci sunt cu totul smulse
şi stârpite127.
Pe lângă tămăduire, după cum arată Sfinţii Părinţi, împărtăşi
rea cu Trupul şi Sângele lui Hristos dăruieşte şi ferirea şi apărarea
creştinului de tot răul, de toată lovitura şi insuflarea diavolească128,
e pază sufletului şi trupului129, „zid şi ajutor”'5".
Rostul tămăduitor şi păzitor al Sfintei împărtăşanii este de
netăgăduit, dar puterea ei este cu mult mai mare, căci ni se arată ca
izvor de viaţă adevărată, viaţa omului celui nou în Hristos.
6. Sfânta împărtăşanie, izvor de adevărată viaţă
Botezul, după cum am văzut, îl naşte pe om în starea cea nouă,

îl introduce într-o nouă viaţă, mai presus de starea şi viaţa cea
după trup şi a lumii. Din fiu al cărnii, cel botezat se face fiu al lui
Dumnezeu prin har şi, în sânul Bisericii, ajunge încă de aici, de pe
pământ, cetăţean al împărăţiei cereşti.
125 Sf. G rigorie de N y ssa , Marele cuvânt catehetic, 37 [c/ trad. rom., p. 338
- n.trad.].
124 Rugăciune a şasea înainte de împărtăşire, a Sfântului Vasile cel Mare.
125 Rugăciunea a opta înainte de împărtăşire, a Sfântului loan Gură de Aur.
126 Rugăciunea a doua înainte de împărtăşire, a Sfântului loan Gură de Aur.
127 Sf. C hiril al A lexandriei , Tălcuire la loan, IV, 2, în: PG 73, 585 A [cf. trad.
rom., p. 413 - n.trad.]; Sf. T eodor Studitul , Catehezele cele mici, 107.
12"Sf. T eodor Studitu l , Catehezele cele mici, 107; Sf. C h iril al A lexandriei ,
Glafire la Ieşire, 11,2 , în: PG 69,428 B [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. C h iril
al A lexandriei , Scrieri. Partea a doua (PSB 39), Ed. 1BMBOR, Bucureşti, 1992,
pp. 283-295 - n.trad.].
“ * Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad. ff., p. 210 [cf. trad. rom.,
p. 201 - n.trad.].
,JORugăciunea a cincea înainte de împărtăşire, a Sfântului loan Damaschin.
Sfânta împărtăşanie îi dă omului hrana potrivită celei de-a doua

naşteri.
După cum subliniază Teodor de Mopsuestia:
„Pentru că aţi primit o adevărată naştere prin învierea

[Botezului], veţi primi şi o hrană nouă, de nespus şi de negrăit.
Cu adevărat vă veţi hrăni cu harul Duhului Sfânt, cel ce dă tru
purilor voastre nemurire, iar sufletelor, neclintită statornicie.
Căci hrană potrivită pentru viaţa voastră cea nouă este harul
Duhului, care pe cei născuţi prin învierea [Botezului] îi face să
vieze veşnic, cu trup nesupus stricăciunii şi cu suflet neplecat
spre rău. [...] Aici, pe pământ, ca să trăim, două ne sunt de
trebuinţă: naşterea şi hrana. Prima ne dă viaţa, a doua ne-o
prelungeşte. [...] Născuţi la Botez prin sfinte chipuri şi semne,
cu sfinte chipuri şi semne se cuvine să ne hrănim viaţa noas
tră cea nouă, ca să trăim întru lungime de zile. Căci tot cel
ce se naşte din alt trup primeşte hrană de la cel ce l-a născut,
după cum a rânduit Dumnezeu dintru început. Aşa şi noi,
care am primit prin sfintele simboluri harul dumnezeiesc,
se cuvine să primim hrană de sus, după cum de sus este şi
naşterea noastră”'5'.
La fel spune şi Sfântul loan Damaschin:
„Trebuia [...] ca tot omul care vrea să se nască a doua oară, să se

hrănească cu o hrană nouă şi proprie naşterii, ca astfel să ajungă
la măsura desăvârşirii. [...] Trebuia ca naşterea să fie duhovni
cească; tot astfel şi mâncarea. Dar pentru că suntem dubli şi
compuşi, trebuie ca şi naşterea să fie dublă; tot astfel, şi mânca
rea, compusă. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh (cf. loan
3, 5), adică prin Sfântul Botez; iar mâncarea este însăşi pâinea
vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer
(cf. loan 6, 51)”'*·.*15
'v T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XV, 2 ,4 şi 5.

151 Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., pp. 204-206 [cf. trad,
rom., p. 198 - n.trad.]. Să notăm faptul că aceste reflecţii sunt plasate într-un
136 context legat de Euharistie.
După cum arată Sfântul Nicolae Cabasila, înfierea de care are

parte creştinul nu este doar cu numele, ca înfierea omenească, iar
fiii adoptivi ai lui Dumnezeu, potrivit noii lor plămădiri săvârşite
de Sfânta împărtăşanie, se arată mai înrudiţi cu Dumnezeu, decât
cu aceia care i-au adus pe lume:
„Dar pentru ce să spunem înfiere şi să punem alături înfie

rea dumnezeiască de cea trupească, faţă de care este mult
mai lăuntrică şi mai deplină, în aşa măsură încât cei născuţi
duhovniceşte sunt mai deplini fii, decât sunt copiii trupeşti
faţă de părinţii lor. Şi încă cu atât mai mult cu cât Dumnezeu
întrece prin înfierea Sa chiar pe părinţii care nasc pe prunci
din carnea şi din trupul lor. Căci, la urma urmei, ce înseamnă
înfierea aceasta? Trupul doar îl avem de la părinţi şi odată cu
el ne-am primit şi viaţa. Şi dacă şi în viaţa duhovnicească noi
am luat trup din trupul Mântuitorului şi oase din oasele Lui,
câtă deosebire [este] însă între aceste două împărtăşiri! în naş
terea firească, sângele copiilor nu mai este cel al părinţilor; era
mai înainte de a-1 fi dat copiilor, lată ce face zămislirea [după
trup]: ceea ce au acum copiii era al părinţilor. Lucrarea Tainei
este cu totul dimpotrivă: sângele care ne ţine acum în viaţă
este şi acum tot al lui Hristos, iar trupul [...] este mereu acelaşi
trup al Domnului; aceleaşi sunt mădularele, aceeaşi viaţa. [...]
Dacă părtăşia de trup şi de sânge îi arată pe fii, atunci e lămurit
lucru că prin împărtăşanie se face între noi şi Mântuitorul o
legătură mai strânsă decât cea firească dintre noi şi părinţii
noştri. Unde mai punem că, tocmai contrar părinţilor trupeşti,
din clipa în care ne-a dat viaţă şi ne-a întărit, Mântuitorul nu
ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic întru noi, unit cu noi, şi
însuşi ne face tot mai vii şi mai tari”'33.
Şi fiindcă Euharistia este hrana potrivită noii sale vieţi în Duhul,

omul trebuie să se cuminece cu Trupul şi Sângele lui Hristos din
clipa naşterii sale celei noi, la Botez, şi toată viaţa sa, cu statornicie.125
43 Sf. Nicolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, V, 43-46, trad, fr., pp. 302-
306; cf. V, 42, pp. 300-302; 47-48, p. 306 [с/ trad, rom., pp. 123-124; p. 121; pp. 124-
125 - n.trad.]. 137
Această sfântă merinde hrăneşte sufletul şi trupul în chip

duhovnicesc'34, le susţine'35, le întremează'36 şi le întăreşte'37. Ea
aduce pace puterilor sufleteşti'3'1. Dacă despărţirea de Dumnezeu
a dus la moartea omului, Sfânta împărtăşanie îl aduce iarăşi la
unirea cu El şi-i dă adevărata viaţă (cf. Ioan 6, 57). De fapt, ea
singură este cu adevărat izvorâtoare de viaţă pentru om (cf. Ioan
6, 53: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul
Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi”). „A aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au murit din pricina păca
tului, aşa ceva numai împărtăşania poate face”, scrie Sfântul
Nicolae Cabasila'3''. Dăruind pe Cel ce este începătorul a toată
viaţa şi Viaţa însăşi, Sfânta împărtăşanie îl face pe om cu adevărat
viu, şi desăvârşit viu; în ea omul îl primeşte pe însuşi Dumnezeu
(Ioan 6, 57) şi însăşi dumnezeiasca viaţă.
„[Omul are viaţă] nu de pe urma mâncării fireşti, cu care ne

hrănim - tâlcuieşte Sfântul Nicolae Cabasila -, căci aceasta
nu ne dă prin sine viaţă, ci doar ajută la întreţinerea vieţii; în
timp ce Pâinea vieţii este însăşi viaţa, care face vii pe cei ce gustă
dintr-însa. Căci pe când hrana trupească se schimbă şi se pre
face în sânge hrănitor, în împărtăşanie, lucrurile stau chiar dim
potrivă: Pâinea vieţii schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce
se împărtăşeşte de ea”'4°.*1358
9
,}4Sf. Iustin Martirul şi Filosoful , Apologia întâi, 66, trad, fr., pp. 304-306
[cf. trad, rom., p. 701 - n.frad.]; Sf. Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor, V, 2,
2-3, trad, fr., pp. 32-36; Sf. Ioan Gură de Aur , Omilii la loan, XLVI, 3 [cf. trad,
rom. Diac. D. Băbuţ, în: Sf. Ioan Gură de A ur , Comentar la Evanghelia de la
loan, Ed. Pelerinul român, Oradea, '2005 - n.frad.].
135 Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad, fr., p. 202 [cf. trad, rom.,
p. 202 - n.frad.].
1.6 Rugăciunea a zecea înainte de împărtăşire, a Sfântului loan Gură de Aur:
Sf. Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor, V, 2, 2-3, trad, fr., pp. 32-34.
1.7 Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, V, 2,3, trad, fr., p. 34.
138 Rugăciunea întâi după împărtăşire, a Sfântului Vasile cel Mare.
139 Sf. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 12, trad, fr., p. 272 [cf.
trad, rom., p. 110 - n.frad.].
138 M" S f N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, IV, 37.
VI AŢA SACRA MKNTA LĂ
credinciosul?”, se dă acest răspuns: „împărtăşirea fiind strâns legată

de spovedanie sau mărturisire, tot ce s-a spus despre timpul sau
termenele de spovedanie se potriveşte şi aici’’1'’3. Or, la întrebarea:
„Când şi de câte ori pe an trebuie să ne spovedim?”, răspunsul este:
„De obicei spovedania este legată de posturi. De aceea, porunca
a patra a Bisericii’6' ne învaţă să ne mărturisim păcatele de patru
ori pe an, adică în cele patru posturi: al Paştelui, al Crăciunului,
al Sfintei Marii [al Adormirii Maicii Domnului] şi al Sfinţilor
Apostoli. Cei mai înaintaţi în cuvioşie şi în evlavie să se spove
dească în fiecare lună, iar ceilalţi cel puţin o dată pe an, şi anume
în Postul Păresimilor"-"’. Ansamblul acestor rânduieli este conform
celor ale lui Petru Movilă; astfel, răspunsul 1, 90, din Mărturisirea
de credinţă a Bisericii Ortodoxe, alcătuită de el, este reluat cuvânt
cu cuvânt în răspunsul III, 38 din învăţătura de credinţă creştină
ortodoxă. în felul acesta, catehismul Bisericii Ortodoxe Române
oficializează împărtăşirea rară, care se constată încă şi astăzi prin
tre credincioşii din România (situaţia este diferită în diaspora). Pe
planul argumentaţiei, această poziţie are două fundamente contes
tabile: 1) legătura directă şi necesară stabilită între împărtăşanie
şi Spovedanie, şi subordonarea celei dintâi faţă de cea de-a doua;
2) raritatea Spovedaniei, limitată la cele patru posturi.
Unii monahi, cinstiţi pentru duhovnicia lor, fără a fi restrictivi,
limitează totuşi frecvenţa împărtăşirii. Astfel, Părintele Cleopa Ilie
scrie aşa: „Dacă unii duc o viaţă curată, cu post şi rugăciune şi cu
milostenii la săraci, se pot împărtăşi o dată pe lună sau măcar o dată*26
3
263 învă(ătura de credinţă creştină ortodoxă, Partea II, 194 [Ed. IIÎMBOR,
Bucureşti, 1952, pp. 337-338 - n.trad.].
262 Aşa cum am arătat mai sus, aceste aşa-zise „porunci ale Bisericii" au apărut
in Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe a lui Petru Movilă ca urmare a
unei influenţe romano-catolice.
263 învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Partea II, 188 (Ed. 1BMBOR,
Bucureşti, pp. 335-336 - n.trad. Se cuvine să dăm aici şi prima parte a răspunsu
lui, care nuanţează, dacă nu chiar contrazice, afirmaţia următoare a autorului, şi
anume că în felul acesta învăţătura de credinţă creştină ortodoxă „oficializează
împărtăşirea rară”: „Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din
cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori şi când simţim nevoia de a
ne uşura sufletul de povara păcatelor sau de a primi mângâierea harului şi nădejdea
iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât este mai bine (subl. n.)” - n.trad.].
J ean -Claude Larch et
la patruzeci de zile”266. Alţi monahi însă nu împărtăşesc această

concepţie restrictivă, şi unele scrieri recente propun o întoarcere
înspre trecut favorabilă învăţăturii Tradiţiei267.
Putem spune că, în general, în toate ţările ortodoxe, în veacurile
al XlX-lea şi al XX-lea, „stareţii” şi duhovnicii cei îmbunătăţiţi au
încurajat îndeobşte împărtăşirea deasă şi au fost în Bisericile lor
izvorul unei reînnoiri în această privinţă. Acest lucru s-a întâmplat
chiar şi în Muntele Athos, care este pentru Ortodoxie o pildă de
cinstire a Tradiţiei, unde Părintele Haralambie, fiul duhovnicesc al
marelui duhovnic Iosif Isihastul, şi egumenul rigoristei mănăstiri
Dionisiou, a avut o influenţă importantă în această privinţă268.
împărtăşirea deasă nu înseamnă neapărat împărtăşire zilnică.

Aceasta, într-un context ortodox, este de altfel greu de practicat,
pe de o parte, pentru că necesită pregătire, pe de altă parte, pentru că
bisericile în care se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie sunt puţine; în
plus, în decursul anului bisericesc unele zile sunt aliturgice.
Practica unei împărtăşiri prea dese, iarăşi, ar putea fi, în mod
necuvenit, legată de ideea că efectele Sfintei împărtăşanii sunt limi
tate în timp, slăbind aşadar credinţa în harul şi puterea ei. Biserica
Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, nu numai
că nu încurajează împărtăşirea de mai multe ori pe zi, dar mulţi
duhovnici îndeamnă la păstrarea simţirii sfintelor ei roade în zilele
următoare, mai ales prin recitirea rugăciunilor de după împărtă
şire, rânduite de Biserică.
Printr-o deasă practicare a ei, împărtăşirea poate deveni o sim
plă obişnuinţă, repetitivă şi automată.
266 Pr. C l e o p a I l i e , Predică despre pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie şi

despre osânda preoţilor care dau Sfintele Taine celor nevrednici (în: Pr. C l e o p a
I l i e , Urcuş spre înviere. Predici duhovniceşti, Ed. Trinitas, Iaşi, 1992). A se vedea
şi: Despre vise şi vedenii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 166-270; Călăuză in
credinţa ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1991, pp. 262-266.
267 A se vedea mai ales: Ierom. Petru P , „Când şi c u m ne împărtă
r u t e a n u
şim?”, în: Ierom. P . P , Liturghia ortodoxă. Istorie şi actualitate, Ed. Sophia,

r u t e a n u
Bucureşti, 2008, pp 299-337; loan I. IcĂ jr., împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine.
Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiţiei, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.
268 Cf. Père J o s e p h D d e , L'Ancien Charalampos, Éditions l’Age
io n y s io u
182 d’Homme, Lausanne, 2012, partea a Il-a, cap. 2: „Sur la divine Eucharistie”.
Sfântul loan de Kronştadt atrage atenţia credincioşilor asupra

efectelor nocive ale unei astfel de împărtăşiri: „Ia seama ca nu
cumva obişnuinţa să facă din Taină un lucru de rând şi neînsem
nat, pentru că lipsa de râvnă şi nepăsarea mult rău îţi vor aduce’’169.
Iar binecunoscutul episcop sârb Atanasie Jevtici le spunea păs
toriţilor săi că omul trebuie să se cuminece mânat de foame duhov
nicească şi, aşadar, să aştepte să i se facă foame, iar aşteptând, să se
pregătească cum se cuvine pentru săturarea ei.
In mănăstirile ortodoxe, în care se săvârşeşte zilnic Sfânta
Liturghie şi în care stareţii şi duhovnici sunt în favoarea împărtăşi
rii dese, practica cea mai obişnuită este ca, în afara marilor posturi,
împărtăşania să se primească în zilele care urmează zilelor de post
din timpul săptămânii (adică, marţea, joia şi sâmbăta), pe lângă
duminici şi praznice. Dar chiar în aceste zile, împărtăşirea nu se
face niciodată în mod automat; ea este condiţionată de aşezarea
sufletească a celui ce vrea să se împărtăşească, care nu se reduce la
practici formale (postire, anumite rugăciuni ş.a.).
9. Pregătirea pentru Sfânta îm părtăşanie
în toate cazurile, împărtăşirea presupune pregătire. Examinând

poziţiile celor care, fie în trecut, fie astăzi, sunt împotriva împărtă
şirii dese, putem constata că acestea sunt cel mai adesea motivate
de o confuzie între împărtăşirea deasă şi împărtăşirea fără pregăti
rea cuvenită. Or, niciunul dintre Sfinţii Părinţi care au îndreptăţit
sau au promovat împărtăşirea deasă nu au făcut lucrul acesta în
detrimentul pregătirii ei.
Sfântul loan Gură de Aur atrage însă atenţia asupra faptului că o
împărtăşire rară, determinată de timpurile anului (posturi) sau de
marile praznice (Pastile, Naşterea Domnului, Arătarea Domnului,
Adormirea Maicii Domnului), nu prezintă garanţia unei mai bune
pregătiri. Şi atunci când îndeamnă la o împărtăşire mai deasă,
îndeamnă totodată la pregătirea pentru ea.
169 [ J e a n d e C r o n s t a d t , Ma Vie en Christ, cap. III (De la Saint-Messe), par. 1
(Du Saint Sacrifice de la Messe et de la Communion); text disponibil electronic:

www.livres-mystiques.com - n.red.]
După cum am arătat deja, în diferite momente ale istoriei,

între poziţia care încuraja împărtăşirea deasă şi cea care se arăta
reticentă faţă de ea s-au ivit tensiuni, (ie, aşa cum am văzut, sub
povara tradiţiilor - cu „t" mic, adică a obiceiurilor ori datinilor -,
aşadar discutabile, lipsite de un temei solid, fie mai bine înteme
iate, pe motiv că împărtăşirea cu „înfricoşătoarele” Taine ale lui
Hristos este un act de mare însemnătate, grav şi profund, care nu
poate fi privit cu uşurătate şi săvârşit din simplă obişnuinţă, fără o
temeinică pregătire. După cum iarăşi am văzut, respingerea primei
versiuni a scrierii despre împărtăşirea deasă a Sfântului Macarie
al Corintului, nu doar de către un mare grup de monahi atoniţi,
ci chiar de Patriarhia Constantinopolului, s-a datorat negreşit fap
tului că, dorind să îndrepte obiceiurile rele, acesta s-a axat pe ple
doaria în favoarea unei dese împărtăşiri, lăsând deoparte problema
cuvenitei pregătiri pentru ea; ediţia revizuită de Sfântul Nicodim
Aghioritul a îndreptat însă acest neajuns.
Până şi astăzi se poate vedea că practica împărtăşirii dese - aşa
cum este ea apărată şi împlinită în unele parohii sau chiar în unele
jurisdicţii-70ale Bisericii Ortodoxe din Occident şi adesea în ţări tra
diţional ortodoxe - nu e lipsită de probleme legate de o pregăt ire laxă
sau chiar inexistentă, fie sub influenţa teoriilor Părintelui Alexander
Schmemann, ale Mitropolitului loan Zizioulas-1 şi ale ucenicilor lor
(teorii potrivit cărora împărtăşania este nedespărţită de Liturghie,
iar Liturghia implică în mod firesc împărtăşirea tuturor celor care
iau parte la ea), fie sub influenţa mediului romano-catolic, în care,
după Conciliul Vatican II, a dispărut orice formă de pregătire pen
tru Sfânta împărtăşanie şi a apărut o practică cu totul improvizată şi
spontană a acesteia, fie, iarăşi, sub influenţa conjugată a acestor două
curente. Chiar şi în Rusia, în faţa abuzurilor care se produc în paro
hiile „renovaţioniste” şi a tulburărilor pe care le produc, Patriarhul
Aîexei II a socotit că e bine să se amintească riscul de banalizare a
Tainei pe care îl implică împărtăşirea sistematică272.*271
27Uîndeosebi în cele ale Arhiepiscopiei pentru parohiile de tradiţie rusă din

Europa de Vest (al cărei sediu se află la Paris, în strada Daru).
271 Am bii influenţaţi, după cum am arătat, de eclesiologia euharistică a
Părintelui NicolaeAfanassiev.
184
2,2 Adunarea clerului diecezan, Moscova, 15 decembrie, 2006.
Dar, pe de altă parte, am menţionat că insistenţa excesivă, din

unele Biserici locale (îndeosebi Bisericile Rusă, Sârbă şi Română),
asupra unei pregătiri care comportă exigenţe aspre şi greu de împli
nit în mod regulat a avut şi are încă efecte disuasive în ceea ce pri
veşte împărtăşirea deasă. în plus, formulate de o manieră generală
şi impuse unor creştini insuficient educaţi, aceste exigenţe au luat
adesea forma unor obligaţii pur formale, de tip legalist, neţinând
seama de duhul în care trebuie să se facă pregătirea şi de finalitatea
ei duhovnicească. în cazul acesta, Biserica trebuie să vegheze ca
sâmbăta să fie pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă (cf Marcu
2, 27), şi ca rânduiala să nu ducă la îndepărtarea omului de ceea ce
ea ar trebui să-l apropie.
Importantă nu este împlinirea unei rânduieli anume (Ortodoxia
nu este nicidecum o religie legalistă), ci pregătirea lăuntrică, pen
tru care se împlinesc toate cele cerute şi la care trebuie să se ajungă.
Altfel spus, pentru credincios nu este important să respecte pur şi
simplu, în mod formal, anumite rânduieli (Spovedanie, zile de post,
citirea de canoane şi acatiste), ci să vină la Sfânta împărtăşanie cu
aşezarea sufletească cuvenită, iar felul în care se pregăteşte pentru
primirea ei să fie unul potrivit pentru a ajunge la aşezarea aceasta.
Fiecare credincios e dator, cu bună voire, cu bună credinţă şi
discernământ duhovnicesc, să-şi stabilească modul de pregătire
cel mai potrivit pentru starea şi nevoile sale. în paralel, preoţii
se cuvine să aibă faţă de enoriaşii lor purtare de păstori, iar nu de
judecători, şi să aplice cu discernământ iconomia potrivită pentru
fiecare persoană în parte, ţinând seama de starea lui personală. Nu
are nici un rost să se ceară înmulţirea postirilor şi a rugăciunilor
sau spovedanie sistematică înaintea fiecărei împărtăşiri de la cre
dincioşii care se roagă în mod regulat, care ţin posturile rânduite
de Biserică, care se spovedesc în mod regulat şi conştiincios; pe de
altă parte, nu e un lucru înţelept să se impună exigenţe prea aspre
celor care nu pot să le respecte - ca nu cumva lucrul acesta să-i
îndepărteze de Biserică - şi celor pentru care ele sunt mai degrabă
dăunătoare decât folositoare din punct de vedere duhovnicesc.
E bine să recapitulăm, în mod echilibrat, diferitele elemente ale
pregătirii cerute pentru primirea Sfintei împărtăşanii şi să definim
natura, sensul, duhul şi măsura lor.
a. Postul
Credinciosului trebuie neapărat să-i fie duhovniceşte foame de

Sfânta împărtăşanie, s-o dorească şi trupul, şi sufletul lui; să pri
mească sfântul Trup şi scumpul Sânge al lui Hristosca pe o merinde
cum nu e alta pe pământ, mai presus de hrana trupească. Trebuie să
vadă în Trupul şi Sângele lui Hristos primite la împărtăşanie hrana
ce i se cuvine ca fiu al lui Dumnezeu, ca mădular al Bisericii, care
este Trupul lui Hristos, ca cetăţean al împărăţiei cereşti, şi de dra
gul ei să fie gata să se lepede pe cât îi stă în putinţă de toate cele ale
vieţii şi firii sale pământeşti şi trupeşti. Să-şi curăţească şi trupul
odată cu sufletul, să-l gătească pentru primirea marelui Dar al lui
Dumnezeu, să îmbrace şi trupul veşmântul de nuntă care se cere de
la cel poftit la dumnezeiescul ospăţ (cf. Matei 22, 1-4). De aceea e
nevoie de postire, nu numai de bucate, ci şi de însoţirile trupeşti27'.
175 A se vedea Canonul 13 al Sf. Timotei al Alexandriei: „întrebare: Celor înso

ţiţi cu împreunarea nunţii, în care zile ale săptămânii trebuie a li se propune să se
ferească de împreunare unul cu altul, şi în care au voie? Răspuns: Cele ce le-am
spus mai înainte le spun şi acum. Apostolul zice: «Să nu vă lipsiţi unul de altul
decât numai prin înţelegere la timp numit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea,
şi iarăşi să vă împreunaţi, casă nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea
voastră» (1 Corinteni 7, 5 / De nevoie însă trebuie a se feri sâmbăta şi Duminica,
pentru că în acestea se aduce Domnului Jertfa cea duhovnicească” |c/ Arhid. loan
N. F l o c a , Canoanele Bisericii Ortodoxe. .. p. 434 - n.red.).
Iar Canonul 5 al aceluiaşi: „întrebare: Dacă femeia s-ar împreuna cu bărbatul
ei noaptea, sau bărbatul cu femeia sa, şi s-ar face Liturghie, se cuvine a se împăr
tăşi sau nu? Răspuns: Nu se cuvine, căci Apostolul strigă: «Să nu vă lipsiţi unul
de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul
şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pri
cina neînfrânării voastre» (1 Corinteni 7, 5). Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind
versetul citat mai sus, scrie: „Se cuvine ca soţii să se lipsească de împreunarea
trupească m aieu seamă atunci când vor să primească Sfintele Taine, cel puţin trei
zile înainte de a se împărtăşi. Asta fireşte dacă se întâmplă să se împărtăşească în
afara posturilor, căci de se vor împărtăşi în vremea postului, şi atunci se vor lipsi
de împreunare, din pricina postului” (Sf. N i c o d i m A g h i o r i t u l , Tălcuire la cele
paisprezece Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, voi. 1, Tesalonic, 1989, p. 461)
[cf. Arhid. Ioan N. F l o c a , Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 442 - n.red.]. Nu
vedem pe ce se întemeiază oprirea vreme de trei zile rânduită de Sfântul Nicodim.
Regula uzuală în Bisericile Ortodoxe cere ca, în afara perioadelor de post, în care
abstinenţa însoţeşte postirea, soţii să se abţină de la împreunarea trupească o zi
186 înainte de a se împărtăşi şi în ziua când se împărtăşesc.
Credemcăobligaţiaimpusăcredincioşilorînunele Biserici locale

de a posti patru sau chiar mai multe zile înainte de împărtăşanie
este neîntemeiată. Chiar dacă lucrul acesta se cere de la cei care nu
au bunul obicei de a respecta zilele de post rânduite de Biserică,
totuşi el nu este îndreptăţit în ceea ce priveşte împărtăşirea în sine.
Spovedania este un bun prilej pentru creştin să-şi cunoască şi să-şi
recunoască această greşeală, şi să se căiască, iar duhovnicul poate
să-i dea drept canon un post de mai multe zile, dar contextul este
cu totul altul.
Chiar şi obligaţia de a posti în ziua dinaintea împărtăşirii şi
chiar de a ajuna nu-şi are un temei în Tradiţie. E vorba de o practică
monahală, care poate fi recomandată mirenilor, dar nu impusă.
Trebuie să amintim în această privinţă că majoritatea credincioşi
lor se împărtăşesc la Liturghia din duminici, iar canoanele Bisericii
Ortodoxe au stabilit că sâmbăta nu este zi de post.
Să amintim că singura regulă comună în Bisericile Ortodoxe
este înfrânarea deplină de la mâncare şi băutură (în afară de cazu
rile speciale: copii, bolnavi), cel puţin douăsprezece ore înainte de
împărtăşire, iar abstinenţa sexuală este rânduită pentru ziua de
dinainte de împărtăşire şi pentru ziua în care se primeşte Sfânta
împărtăşanie.
în măsura în care creştinul, potrivit Tradiţiei Bisericii, se pre
găteşte pentru împărtăşire duhovniceşte, din ajun, prin anumite
rugăciuni speciale, printre care şi un canon, este evident că el se va
pregăti şi trupeşte, mâncând cu măsură în seara din ajun - fireşte
pe lângă obişnuita postire din zilele de post (aşa cum preconizează
Slujebnicul rus şi potrivitunei practici obişnuite în Biserica Greacă).
b. Curăţia lăuntrică
La Liturghie, vestind vremea împărtăşirii, preotul spune: „Sfintele,

sfinţilor!”. După cum arată Teodor de Mopsuestia, „sfinţii” sunt cei
botezaţi, mădularele Trupului lui Hristos, potrivit acestei numiri a lor
des întâlnite în Noul Testament (Fapte 9,32; Romani 16,15; 2 Corinteni
1,1; 13,12; Efeseni 4 ,12; Filipeni 1,1; 4, 22; Coloseni 1,4; Filimon 5; Evrei
13, 24); dar sfinţi se numesc şi cei care s-au pregătit pentru primirea
Sfintei împărtăşanii sfinţindu-se pe sine:
„Această hrană este Trupul şi Sângele Domnului, hrană nemuri

toare şi sfântă prin pogorârea Sfântului Duh asupra ei. Ea nu se
dă deopotrivă tuturor; pentru a o primi, trebuie să fi fost mai îna
inte sfinţit. Cu adevărat, numai cei botezaţi pot s-o primească,
care prin naşterea din noua Botezului au primit arvuna Duhului
şi sfinţirea lor. Preotul spune: «Sfintele, sfinţilor!», ca să înalţe
inimile tuturor la măreţia Darurilor puse pe altar. îi îndeamnă
să fie încredinţaţi că e vorba aici de o merinde nepieritoare şi
nestricăcioasă, de care nimeni nu este vrednic în chip firesc, ci
numai cei credincioşi, care au fost sfinţiţi, pot s-o primească”'71.
Sfinţirea este mai întâi de toate curăţie lăuntrică.

Toţi Sfinţii Părinţi stăruie asupra faptului că se cuvine să ne
apropiem de Sfântul Potir cu un trup, un duh şi o inimă curatăi7\
însuşi Domnul arată acesta, folosindu-se de o pildă, aceea a veş
mântului de nuntă pe care se cuvine să-l îmbrace cei poftiţi la ospăţ
(Matei 22,11-13),care închipuie deopotrivă curăţia, prin culoarea sa
albă, şi virtuţile, prin înfloriturile lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur se foloseşte de o mulţime de compara
ţii pentru a înfăţişa curăţia aceasta:
„Curăţia sufletului [te face vrednic să te apropii de Sfintele

Taine]. O ai pe aceasta? Apropie-te. Fără ea însă, niciodată.
[...] Gândeşte-te cum cei care aduceau jertfe în Legea veche se
purtau cu atâta sfială în timpul jertfirii, căci ce nu făceau pen
tru curăţirea lor? întotdeauna se curăţau. [...] Cum te vei înfă
ţişa înaintea tronului lui Hristos cu mâini murdare şi cu buze
necurate? Vei îndrăzni oare a te atinge de Trupul Său? Tu n-ai
îndrăzni nicidecum să săruţi pe regele pământesc cu o gură urât
mirositoare; iar pe împăratul cerului cutezi a-1 săruta cu suflet
împuţit? Dar aceasta este o mare obrăznicie. Spune-mi, oare ai
™ T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 22.

775 A se vedea între alţii: Sf. Ioan Casian , Convorbiri duhovniceşti, XXII, 5,
trad, fr., p. 119 [cf. trad, rom., p. 533 - n.trad.]·, Sf. Ioan G ură de A ur , Omilii la
Efeseni, III, 4 [cf. trad, rom., p. 30 - n.trad.]; cf. S f Ioan G ură de A ur , Omilii la
18 8
Epistola întâi către Timotei, V, 3 [cf. trad, rom., pp. 29-30 - n.trad.].
vrea să te atingi de jertfă cu mâinile nespălate?276 Eu nu cred, şi

chiar sunt sigur că nici n-ai vrea să te apropii, decât să te atingi
cu mâinile murdare. Deci, dacă eşti evlavios în asemenea lucruri
mărunte, având sufletul murdar, te apropii şi îndrăzneşti a te
atinge? Deşi Sfintele Taine pentru puţină vreme le ai în mâini,
în suflet ele se descompun deplin. Dar ce? Nu vezi sfintele vase,
cât sunt de curate şi de strălucitoare?277 Apoi sufletele noastre
se cuvine să fie şi mai curate şi mai strălucite decât acestea, mai
sfinte decât ele. Pentru ce oare? Pentru că acestea pentru noi
sunt spălate, căci nu sunt părtaşe la ceea ce se află în ele şi nu
simt, pe când noi, da, simţim că ne împărtăşim cu Sfintele Taine
dintr-însele. Acum, spune, tu ai primi să te foloseşti de un vas
murdar? Şi totuşi vii cu un suflet necurat? Ciudată treabă mai
este şi asta!”278.
c. Spovedania
Credinciosul trebuie să se apropie de Sfânta împărtăşanie cu un

suflet curat.
27<’ în vremea aceea, credincioşii se împărtăşeau primind Trupul şi Sângele

Domnului în palma mâinii drepte, pusă peste mâna stângă; apoi, se împărtăşeau
cu toţii din acelaşi Potir. Referitor la această practică, a se vedea şi: Sf. V a s i l e c e l
M a r e , Scrisori, 93, trad. fr., p. 204 [cf. trad rom., pp. 269-270 - n.trad.]·, Sf. C h i r i l
a l I e r u s a l i m u l u i , Cateheze mistagogice, V, 21, trad. fr., p. 170 [cf. trad. rom.,
p. 366 - n.trad.]: „Fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească
pe Împăratul. Fă-ţi căuş palma şi primeşte Trupul lui Hristos’’; T e o d o r d e
M o s p s u e s t i a , Omilii catehetice, XV, 42; XVI, 27; T e o d o r D a f n o p a t e s , Ecloga
„Cd nu se cuvine să ne apropiem cu nevrednicie de Sfintele Taine", în: PG 63, 698;

Sf. I o a n D a m a s c h i n , Dogmatica, IV, 13, trad. fr., p. 212 [cf. trad. rom., p. 202 -
n.trad.]·, Sinodul in Trullo (692), Canonul 101, intitulat: Rânduiala pentru primirea
cuminecăturii, prevede: „dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul
Trup în vremea adunării (Liturghiei), şi să se facă prin împărtăşire una cu acela,
făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea
harului", „căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase din aur sau din altă
materie, pentru primirea dumnezeiescului Dar [...] cu niciun gând nu-i aprobăm”
[cf Arhid. Ioan N. F l o c a , Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 177 - n.red.].
277Aluzie la Disc şi la Potir.
278 Sf. I o a n G u r ă d e A u r , Omilii la Efeseni, III, 4 [cf. trad. rom., pp. 30-31 -
n.trad. 1; cf. Omilii la Epistola întâi către Timotei, V, 3 [cf. trad. rom., pp. 29-30
- n.trad.].
189
E limpede, aşadar, că spovedania şi căinţa au un mare rost în

curăţirea sufletului.
Sfântul Grigorie Palama subliniază lucrul acesta:
„Cum va primi cineva în sine însuşi Trupul şi Sângele lui

Hristos fără să se fi curăţit mai înainte prin mărturisire şi
pocăinţă pe măsura greşelilor lui? De aceea şi marele Pavel dă
mărturie şi vesteşte spunând: «Să se cerceteze însă omul pe
sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel
ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind trupul Domnului» (1 Corinteni 11, 28), nedeose
bind adică faptul că acest Trup fiind fără păcat nu va binevoi să
locuiască într-un trup îndatorat păcatelor. [...] Cum vom avea
în noi înşine pe Dumnezeu şi ne vom face concorporali cu El,
dacă n-am îndepărtat mai întâi de la noi păcatele prin mărtu
risire, nici n-am curăţit murdăria care se face sufletului de la
ele prin milostenie, curăţie, înfrânare, rugăciune şi străpun
gere a inimii şi celelalte fapte ale pocăinţei? [...] De aceea să ne
curăţim mai înainte, fraţilor, şi gura şi trupul şi gândirea, şi să
ne apropiem cu conştiinţă bună şi curată. Căci dacă lucrătorii
în aramă şi aurarii care topesc în jurul aramei aur sau argint
sau altceva asemănător vrând să adauge prin lustruire floarea
culorii, mai întâi le răzuiesc curăţind orice murdărie, cu cât
mai mult noi, care urmează să fim auriţi într-un mod mai bun
sau mai bine zis să fim îndumnezeiţi, trebuie să ne curăţim
mai înainte de orice întinăciune a trupului şi a duhului? Căci
nu ne facem strălucitoare numai suprafaţa, ca arama lustruită,
ci toate cele dinăuntru. Să ne apropiem astfel după ce ne-am
spălat mai înainte de petele din adâncul sufletului. Fiindcă aşa
ne vom apropia şi de mântuire. Dacă însă ne apropiem cu o rea
conştiinţă, nedobândind prin mărturisire iertarea de la cel ce a
primit puterea de a lega şi dezlega unele ca acestea, înainte de
a ne fi întors de la Dumnezeu, înainte de a ne fi îndreptat după
îndreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negreşit spre osânda
noastră şi spre pedeapsă veşnică, alungând înseşi îndurările
dumnezeieşti şi răbdarea Lui faţă de noi, «călcând în picioare
J9 0
- după cum zice Scriptura - pe Fiul lui Dumnezeu, nesocotind
sângele testamentului cu care s-a sfinţit şi batjocorind harul

Duhului» (Evrei 1, 29)’’-™.
Biserica Rusă a făcut din spovedania de dinainte de împărtă

şire o exigenţă absolută28". Vom reveni în capitolul următor, dedicat
Spovedaniei, asupra problemelor puse de această legătură sistema
tică care s-a stabilit între împărtăşire şi spovedanie; aici vom remarca
doar că potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe cele două Taine nu sunt
legate între ele în mod necesar; faptul că din spovedanie înainte de
împărtăşire se face o obligaţie sistematică riscă să o subordoneze
pe aceasta din urmă celei dintâi şi să banalizeze spovedania pentru
credincioşii care se împărtăşesc des (chiar dacă cei sporiţi nu văd
în spovedania deasă o constrângere sau un exerciţiu formal, ci un
instrument de sporire duhovnicească, în măsura în care ea înles
neşte o percepere tot mai fină a greşelilor şi, prin urmare, o tot mai
deplină curăţire şi o tot mai uşoară ferire de ele). Pe de altă parte însă,
a despărţi cu totul împărtăşirea de spovedanie şi a considera că cre
dincioşii nu trebuie să se spovedească decât atunci când simt nevoia
să-şi uşureze sufletul riscă sâ-i abată de la efortul pe care îl cere recu
noaşterea păcatelor şi mărturisirea lor, şi poate contribui totodată
la banalizarea împărtăşirii, ca să nu mai vorbim de faptul că nevoia
de a-ţi mărturisi greşelile şi conştientizarea lor, pe care o implică
această nevoie, nu sunt pentru om ceva spontan (în afara păcatelor
mari şi grave), ci, dimpotrivă, rodul unei nevoinţe duhovniceşti şi al
unei luminări de sus (de aceea, în rugăciunea Sfântului Efrem Şirul,
care se rosteşte în tot Postul Mare, se cere de la Dumnezeu: „Aşa,
Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele”).
Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord că nu poţi veni la Sfânta
împărtăşanie dacă ai păcătuit rău şi nu te-ai spovedit, şi mai ales
m Sf. G r i g o r i e P a l a m a , Omilii, 56: Despre Sfintele şi înfricoşătoarele

lui Hristos Taine, 4-7, în: TTIE 11, pp. 400-404 [cfi trad. rom. Diac. 1. lcă jr„ în:
împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile
Tradiţiei, Ed. Deisis, Sibiu, 2006 - n.red.].
■ *° Avem în vedere Patriarhia Moscovei şi Biserica Rusă din afara graniţelor,
iar nu Arhiepiscopia rusă a Europei de Vest (cu sediul la Paris, în strada Daru), ale
cărei exigenţe în privinţa pregătirii pentru Sfânta împărtăşanie au devenit, din
diferite motive, foarte laxe sau chiar inexistente.
I
JEA N -C LA U D E LA RC H ET
dacă eşti în ceartă sau duşmănie cu aproapele (dacă, adică, îl urăşti,

ai ceva împotriva lui, ţii minte răul pe care ţi l-a făcut, îl pizmu-
ieşti). A fi împăcat cu toţi este o condiţie absolută a împărtăşirii,
pusă de Domnul însuşi: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar
şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu
fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24)^'.
De aceea la Liturghie preotul sau diaconul nu încetează de a
pomeni pacea: „[Iară şi iară] cu pace Domnului să ne rugăm”; preo
tul, adresându-se credincioşilor, zice de mai multe ori: „Pace tutu
ror!”; şi iarăşi zice: „Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”: iar la sfârşi
tul Liturghiei: „Cu pace să ieşim”.
După ce aminteşte de cuvintele de mai sus ale Domnului,
Sfântul loan Gură de Aur zice:
„Ce spui? Dumnezeu nu-ţi îngăduie să-l aduci jertfă până ce

nu te împaci cu fratele tău. dacă are ceva împotriva ta, şi mai
îndrăzneşti să stărui să te apropii de Dumnezeieştile Taine când
întreaga Biserică şi atâţia Părinţi au ceva împotriva ta, îndrăz
neşti să te apropii fără să pui capăt urii acesteia deşarte? Cum
poţi săvârşi Pastile cu un astfel de suflet? [...] Pentru aceasta epi
scopul, când intră în biserică, nu se urcă pe tronul acesta până
ce mai întâi nu vă urează: «Pace!» Preoţii, când trebuie să bine
cuvânteze, vă urează mai întâi: «Pace!», şi apoi încep binecu
vântarea. Diaconul, când porunceşte să ne rugăm împreună cu
ceilalţi, ne porunceşte în rugăciunea lui să cerem înger de pace,
să cerem ca toate cele puse înainte să fie cu pace; iar când vă
slobozeşte de la sfânta slujbă, vă urează spunându-vă: «Mergeţi
în pace!». Şi îndeobşte vorbind, nu e cu putinţă să spunem sau
să facem ceva fără pace. Pacea este maica şi hrănitoarea noastră,
cea care ne ţine cu multă grijă. Când vorbesc de pace, nu mă
gândesc la salutarea aceasta pe care o rostim cu buzele, nici la
pacea pe care o avem cu oamenii de pe urma poftirii la mese şi
A se vedea, de exemplu, Sf. A nastasie S înaitul care a dedicat acestui

subiect o mare parte din Cuvânt despre Sfânta Liturghie şi despre a nu judeca
şi a nu (ine minte râul; cf. Sf. G ricoire Palama , Omilii, 56: Despre Sfintele şi
192 înfricoşătoarele lui Hristos Taine, 5, în: ГПЕ 11, p. 402.
ospeţe, ci mă gândesc la pacea cea după Dumnezeu, pace care

izvorăşte din unirea duhovnicească’’-82.
Păcatele mari nu se mărginesc, fireşte, la duşmănia faţă deaproa-

pele; în ele se cuprinde tot ce înseamnă despărţire de Dumnezeu.
Necesitatea spovedaniei înainte de împărtăşire în cazul păcatelor
mari - oricare ar fi natura lor - este astfel subliniată de Teodor de
Mopsuestia:
„Dacă am săvârşit un păcat mare, care încalcă legea lui

Dumnezeu, să ne ferim de a ne apropia de Sfânta împărtăşanie
şi să cugetăm la cât de rea este neapropierea aceasta. Atâta
vreme cât stăruim în păcat, împărtăşania nu ne este de niciun
folos. Să plângem cu amar în inima noastră, să ne ispăşim pe
dată greşalele noastre. Şi pentru că nu putem să ne dăm singuri
canon, să alergăm la cei iscusiţi. Pentru trupul nostru strică-
cios. Dumnezeu a lăsat leacuri, de care doctorii se folosesc ca să
ne tămăduiască; sufletului, care e şi el supus suferinţelor, îi dă
drept leac [Taina] Pocăinţei"'8’.
Această necesitate este subliniată şi de Sfântul Anastasie

Sinaitul, dar acesta spune că pentru păcatele mici, legate de
slăbiciunea firii noastre căzute, se poate dobândi iertare fără
de Spovedanie, prin jertfe făcute lui Dumnezeu, în chipul milei
şi milosteniilor, de pildă, dar şi, în primul rând, printr-o „inimă
înfrântă şi zdrobită” (cf. Psalmul 50, 19):
„Sunt mulţi care, pentru că nu seîmpărtăşescdes, cad în păcate.

Sunt şi alţii care, împărtăşindu-se mai des, se păzesc mult
de multe rele, temându-se de judecata Sfintei împărtăşanii.
De aceea, de vom cădea în vreun păcat mic, care se iartă, ca
oameni ce suntem, cu auzul sau cu limba sau cu ochii sau,
fiind înşelaţi, cădem în slava deşartă sau în întristare, sau în
vreun păcat asemănător, să ne osândim noi înşine şi să ne măr
turisim lui Dumnezeu. Şi atunci să ne împărtăşim cu Sfintele*28 6
181 Sf. Ioan G ură de A ur , Cuvânt către iudei, III, 5 [cf. trad. rom., pp. 285-
286 - n.frad.].
" ’ T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 39. 193
Taine, cu credinţa că primirea lor ne este spre curăţirea acestor

păcate mărunte. însă dacă am săvârşit un lucru rău, desfrâ-
nare, adică, poftă necurată şi neruşinată, dacă ţinem minte
răul ce ni s-a făcut de către aproapele, atunci nicidecum să
nu ne apropiem de dumnezeieştile Taine până ce nu ne vom
pocăi aşa cum se cuvine de asemenea păcate. Dar pentru că
suntem oameni vieţuind în trup şi slăbănogi şi întinaţi de
multe păcate, Dumnezeu ne-a dat felurite jertfe spre iertarea
păcatelor noastre. De-I vom aduce asemenea jertfe, ne vom
curăţa prin ele şi ne vom putea apropia de Sfintele Taine. Mila
şi milosteniile sunt o jertfă care spală pe om de păcate. Mai
este şi o altă jertfă mântuitoare spre iertarea păcatelor, de care
prorocul David zice: «jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit;
inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi». De îi vom
aduce astfel de jertfe lui Dumnezeu, şi chiar dacă am săvârşit
unele greşeli ca oameni ce suntem, vom putea să ne apropiem
de Sfânta împărtăşanie cu frică, cu cutremur şi cu plâns, aşa
cum s-a apropiat, plângând şi tremurând, femeia cu scurgere
de sânge, de Hristos (Marcu 5, 25-34; Luca 8, 43-48). Există
păcate de moarte (1 loan 5,16) şi păcate care se şterg prin pocă
inţă, cum s-a spus, şi există păcate care cer să cugetăm la ele.
Căinţa poate să le tămăduiască pe toate. Cel care vine să se
împărtăşească cu Sfintele Taine, cu frică, cutremur, mărturi
sire şi lacrimi, primeşte iertarea, iar cel care se împărtăşeşte
cu îndrăzneală şi nepăsare osândă primeşte. Cei care primesc
împărtăşania cu nepăsare şi nevrednicie, nu numai că nu pri
mesc iertarea păcatelor, dar cad chiar pradă celui rău. Atunci
când creştinii primesc împărtăşania cu frică de Dumnezeu, nu
numai că sunt sfinţiţi şi Ii se iartă păcatele, dar şi diavolul este
alungat departe de ei"284.
După cum vom spune şi în capitolul următor, cei care duc o

viaţă duhovnicească eclesială şi personală regulată şi serioasă,*4
1
i8j Sf. A nastasie S inaitul , întrebări şi răspunsuri, Apendice 1 Ia întrebarea

41, în: A nastasius S inaita , Quaestiones et responsiones, M. R ichard , J.A.
194 M u n itiz (edd.), în: CCSC 59, p. 180.
care se străduiesc să trăiască potrivit poruncilor dumnezeieşti,

care ţin posturile rânduite de Biserică, se roagă, se spovedesc şi
se împărtăşesc cu regularitate, pot primi de la Dumnezeu ierta
rea păcatelor mici, fără să meargă neapărat la duhovnic, dar cu un
suflet plin de căinţă, recunoscându-şi greşelile şi lipsurile înaintea
lui Dumnezeu, cu părere de rău, cu hotărârea de nu mai greşi şi
cerându-I lui Dumnezeu iertare din adâncul inimii.
împărtăşirea însăşi ajută la ştergerea unor asemene păcate,
după cum spune Canonul 28 al Sinodului Trulan28’ şi multe dintre
rugăciunile ce se rostesc înainte şi după Sfânta împărtăşanie:
- „Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine [...] să-mi fie

spre izgonirea celor potrivnici şi spre pierderea greşalelor mele
celor multe”28’’.
- „Mă învredniceşte ca fără de osândă să mă împărtăşesc cu

preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor’’28
52687.
- „Şi-mi dăruieşte ca până Ia suflarea cea mai de pe urmă, cu

cuget curat şi cu vrednicie să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale
Taine, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci”28828
.
9
- „Trupul Tău cel sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul

meu, să-mi fie mie spre viaţa de veci, şi sângele Tău cel scump,
spre iertarea păcatelor”28'2.
Aceasta o spune şi preotul celor care se apropie de Sfântul Potir:

„învredniceşte-mă, Doamne, ca fără de osândă să mă împărtăşesc
cu preacuratele Tale Taine spre iertarea păcatelor”; apoi şi fiecăruia,
dându-i Sfânta împărtăşanie, îi spune: „Se împărtăşeşte robul/roaba
285 [cf. Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 133 - n.red.]
286 Rugăciunea a cincea înainte de împărtăşanie, a Sfântului Ioan Damaschin.
în Dogmatica, IV, 13, (trad. fr., p. 210 [cf. trad. rom., p. 201 - n.trad.]), tot el spune
la fel: „Pentru cei care se împărtăşesc cu credinţă, în chip vrednic, împărtăşania
le este spre iertarea păcatelor”.
287 Rugăciunea a douăsprezecea înainte de împărtăşire, a Sfântului Ioan Gură
de Aur.
288 Rugăciunea a doua după împărtăşire, a Sfântului Vasile cel Mare.
289 Rugăciunea a patra după împărtăşire, a Sfântului Chirii al Alexandriei.
lui Dumnezeu (N), cu sfântul Trup şi scumpul Sânge al Domnului

şi Dumnezeului nostru, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa
de veci”.
Teodor de Mopsuestia, pe această temă, scrie astfel:
„Greşalele cele din slăbiciunea omenească nu trebuie să ne

oprească de la Sfânta Taină; celor înrăiţi în păcate nu li se cuvine să
se se apropie. Cei care, însă, se îngrijesc să ducă viaţa adevărată, să
vină cu grăbire spre primirea împărtăşaniei. [...] înţelepciunea ne
opreşte aşadar şi de la lipsirea cu totul [de Sfintele Taine] ca şi de
la primirea lor cu nepăsare; ea ne cheamă să ne străduim din toate
puterile spre săvârşirea binelui. Suntem zeloşi şi plini de râvnă? Să
ne grăbim să ne împărtăşim. Suntem delăsători? Nu ne îngrijim
de păcatele noastre? Pe toate le facem la întâmplare, fără să ne
pese dacă sunt bune sau nu? Atunci să ştim că spre osândă primim
hrana aceasta şi bem această băutură de nespus! Când însă noi
ne îngrijim şi căutăm statornic numai binele, greşalele făcute din
slăbiciune şi neputinţă nu ne vatămă, şi primirea Sfintelor Taine
ne este de mare ajutor. Pentru că trupul şi sângele Domnului şi
harul Sfântului Duh care este în ele ne ajută în lucrarea faptelor
bune, ne întăresc râvna, ne şterg greşalele. Mă gândesc, desigur, la
greşalele cele fără de voie, păcatele din slăbiciune, în care am căzut
fără voia noastră şi care ne dor, rugându-L pe bunul Dumnezeu cu
plâns şi întristare să ni le ierte. împărtăşirea cu Sfintele Taine va
şterge greşalele acestea, pentru că însuşi Domnul a spus limpede:
«Acesta este trupul Meu [...] acesta este sângele Meu [...] care pen
tru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor» (cf. Matei 26, 28); şi încă
zice: «N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocă
inţă» (Matei 9,13). Fireşte că ne este greu să ne apropiem de Taine,
chiar dacă am păcătuit fără de voie. Dacă însă ne sârguim să facem
binele, dacă ne scârbim de rău, dacă ne căim din tot sufletul de
greşalele noastre, cu adevărat vom primi prin Sfintele Taine ierta
rea păcatelor noastre. Căci deşi suntem păcătoşi, am fost chemaţi
să ne schimbăm, din marea milostivire a lui Dumnezeu, ca toţi să
aibă viaţă şi să se mântuiască”290.
196 290T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 33-35.

Să adăugăm însă că împărtăşania nu şterge păcatele în chip

magic; creştinul dobândeşte ştergerea lor printr-o bună şi cuvenită
stare, mai cu seamă printr-o „inimă înfrântă şi zdrobită” (Psalmul
50,19), plină de pocăinţă.
Sfântul Isihie de Vatos spune că, pe deasupra, omul trebuie să
aibă minte trează şi veghetoare înspre cugetele şi plecările rele ale
sufletului:
„Când ne învrednicim, nevrednicii de noi, cu frică şi cutremur de

dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul
şi împăratul nostru, atunci şi mai mult să arătăm trezvia, păzirea
minţii şi osârdia, ca focul cel dumnezeiesc, sau Trupul Domnului
nostru lisus Hristos, să mistuie păcatele noastre şi necurăţi-
ile mici şi mari. Căci intrând în noi, El alungă îndată din inimă
duhurile viclene ale răutăţii şi ne iartă păcatele făcute mai îna
inte, şi atunci mintea rămâne netulburată de gândurile rele”21".
Să mai adăugăm şi aceea că şi atunci când e vorba de greşeli

mărunte este absolut necesar să le mărturisim în mod regulat, pen
tru că mărturisirea lor nu doar ne fereşte de înmulţirea şi îndesirea
lor, de înrădăcinarea şi sporirea lor în suflet, ci ajută şi la stingerea
patimilor care le nasc.
d. Pocăinţa
Creştinul care vrea să se împărtăşească trebuie să aibă un viu

simţământ de căinţă (de plâns şi durere a inimii)292, în care se cuvine
să stăruie până în clipa în care se apropie de Sfântul Potir. Ultima
rugăciune înainte de împărtăşire, rostită de preot în numele celor
se apropie de Sfintele Taine ale lui Hristos, cere încă:
„Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele

fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu ştiinţă şi cu
2.1 Sf. Is ih ie de Va to s , Cuvânt despre trezvie şi virtute, 100 |c/ trad. rom. Pr.
D. Stăniloae, în: Sf. Is ih ie de Va to s , Cuvânt despre trezvie şi virtute, în: Filocalia,
voi. 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 220io, p. 80 - n.trad.].
2.2 Cf. Sf. Ioan G ură de Aur , Omilii la E/eseni, III, 5 [cf. trad, rom., p. 31
- n.trad.]. 197
neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc

cu Preacuratele Tale Taine".
El trebuie să stăruie în inima sa şi după împărtăşire, pentru că,

după cum am văzut, unul dintre roadele ei este acela de a-1 curăţa
pe om de întinăciuni şi de a şterge păcatele şi rănile lăsate de el.
Sfinţii Părinţi, chiar dacă preţuiesc mult Sfânta împărtăşanie,
nu consideră că ea poate să înlocuiască Spovedania sau să se lip
sească de ea. Ei văd în ea mai degrabă o împlinire a Spovedaniei:
prin împărtăşire, păcatele mărturisite şi iertate în Sfânta Taină a
Pocăinţei sunt deplin şterse, iar noi, deplin curăţiţi.
e. Simţământul nevredniciei personale
Unii creştini ezită să se apropie de Sfânta împărtăşanie pen

tru că se simt nevrednici de primirea ei. Un asemenea simţământ
este firesc, pentru că omul, care se pregăteşte să-L primească pe
Cel desăvârşit, este, ca făptură creată, nedesăvârşit în chip necesar.
Chiar cel care şi-a mărturisit păcatele şi are sufletul plin de căinţă nu
poate spune că se înfăţişează în faţa Sfântului Potir în stare de desă
vârşire, de nepăcătuire, de curăţie deplină. Se poate să aibă până
şi în clipa când se împărtăşeşte cugete şi simţiri necuvenite. După
cum se spune într-una dintre rugăciunile care se rostesc înainte de
împărtăşire: „Ştiu, Doamne, că întru nevrednicie mă împărtăşesc
cu preacuratul Tău trup şi cu scump sângele Tău”, şi: „înaintea uşi
lor casei Tale stau şi de gândurile cele rele nu mă depărtez”.
Gândul că eşti cu totul curat este semn de mare mândrie şi tre
buie alungat. Dar nici o mare scrupulozitate nu este bună, ca una
ce poate fi insuflată de diavolul care caută să ne abată de la împăr
tăşire; ea este un alt obstacol ce trebuie ocolit.
Pe monahii care, simţindu-se păcătoşi şi nevrednici, se împăr
tăşeau rar, Sfântul loan Casian îi sfătuieşte aşa:
„Nu trebuie să nu primim duminica Sfânta împărtăşanie fiindcă

ne ştim păcătoşi, ci şi mai mult să ne grăbim dornici către ea,
pentru tămăduirea sufletului şi pentru curăţia minţii, cu acea
198 umilinţă şi cu atâta credinţă, încât, judecându-ne nevrednici
de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru

rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să ne împărtăşim o
dată pe an, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri,
în aşa chip măsoară vrednicia şi sfinţenia şi meritul Tainelor
cereşti, încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât
de cei sfinţi şi nepătaţi, şi nu mai degrabă pentru ca ea să ne
facă sfinţi şi curaţi. Aceştia fără îndoială cad într-o mai mare
trufie decât cea de care li sc pare că se feresc, fiindcă - cel puţin
atunci când o primesc - ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu
mult mai drept este însă ca, de vreme ce în această umilinţă a
inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne
atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un leac
al suferinţelor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi
de deşarta trufie, să credem că o dată pe an suntem cu adevărat
vrednici dea ne împărtăşi cu ele”;,i.
La rândul său, Teodor de Mopsuestia scrie:
„E limpede că niciun om nu este niciodată vrednic [de Sfânta

împărtăşanie]. Cum ar putea f i omul cel muritor, stricăcios
şi păcătos vrednic să ia şi să primească Trupul cel nemuritor,
nestricăcios, cel ce stă în ceruri de-a dreapta lui Dumnezeu şi
care este cinstit de toţi ca Domn şi împărat? Avem însă credinţă
în Domnul, Care ne-a dat aceste sfinte daruri. Şi cu cea mai
mare străduinţă şi grijă ne silim să ne apropiem cu vrednicie de
Domnul”*254.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Nimeni, păcătos fiind, să nu seapropie [de Sfânta împărtăşanie]!

Sau mai degrabă nu zic: niciun păcătos, fiindcă în acest caz pe
mine cel dintâi m-aş lipsi de sfânta masă, ci nimeni dintre cei
care stăruie în păcat să nu se apropie. [...] Ştiu că toţi suntem sub
certare (c/ Facerea 2, 17; 3,19; Romani 5, 12) şi că nimeni nu se
poate lăuda că are inimă curată. Dar nu acest lucru este cumplit,
m Sf. Ioan Casian , Convorbiri duhovniceşti, XXIII, 21, trad. fr., pp. 167-168
[c/ trad. rom., p. 722 - n.trad.j.
254 Cf. T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 25. '9 9
J ean -Claude La r c iie t
că nu avem inimă curată, ci că, neavând inimă curată, nici nu ne

apropiem de Cel ce poate să o facă pe ea curată”'95.
Cu adevărat, Dumnezeu nu-i cere credinciosului să fie desăvâr

şit, ca să-L primească, nici să fie cu totul neîntinat şi fără de păcat;
lucrul acesta este cu neputinţă pentru om, iar de crede cineva că
este desăvârşit, se află în mare mândrie, adică într-o stare cu totul
potrivnică celei cuvenite pentru a se împărtăşi; după cuvântul
Sfântului Evanghelist loan, minte cel ce spune că e fără de păcat
(cf. i Ioan 1, io). De aceea la Liturghie, când preotul înalţă Potirul,
rostind; „Sfintele, sfinţilor!”, credincioşii răspund: „Unul Sfânt,
Unul Domn, lisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl!”.
Chemarea preotului arată cât de mare se cuvine să fie vrednicia
celor care primesc Sfânta împărtăşanie; răspunsul credincioşilor
arată cu ce suflet se cuvine să se apropie de Sfintele Taine ale lui
Hristos: cu suflet care se ştie păcătos şi nevrednic de un asemenea
dar, care se smereşte şi se căieşte, şi-L roagă pe Dumnezeu cu rugă
ciune fierbinte să-l învrednicească de primirea preasfântului Trup
şi a scumpului Sânge al lui Hristos, pentru solirile Preacuratei Sale
Maici, ale sfinţilor, ale îngerului păzitor. La Liturghie, Biserica ne
este alături în această stare de smerenie, prin preotul care se roagă
spunând:
„învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile

şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti
mese [...], spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată
sau spre osândă”.
Simţirea nevredniciei noastre trebuie aşadar mai curând să

ne apropie de Sfânta împărtăşanie, decât să ne îndepărteze de ea.
Ne împărtăşim nu pentru că ne socotim vrednici de a-L primi pe
Dumnezeu şi de a ne uni cu El, ci pentru că suntem neputincioşi,
săraci de tot binele, răniţi, slăbănogi, bolnavi şi avem trebuinţă
de prezenţa şi lucrarea Lui în noi, înlăuntrul lăuntrului nostru,19
5
195 Sf. Ioan G ură de Aur , Omilii la Ozia, VI, 3, trad. fr., p. 220 [cf. trad.
rom. L. Enache, în: Sf. Ioan Gură de A ur , Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia,
200
Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, p. 251 - n.trad.].
ca să ne întărească, să ne cureţe rănile, să ne tămăduiască şi să ne

mântuiască. Să nu uităm vreodată ceea ce însuşi spune, că a venit
la oameni ca doctor, nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi
(cf. Matei 9, 12; Marcu 2, 17; Luca 5, 31), nu pentru cei drepţi,
ci pentru cei păcătoşi, ca să-i cheme la pocăinţă şi mântuire
(c/ Matei 9,13; Luca 5,32). Unul dintre roadele Sfintei împărtăşanii
este, de altfel, aşa cum cere în repetate rânduri preotul la Liturghie:
„tămăduirea sufletului”, „lăsarea păcatelor”, „iertarea greşelilor”.
Toate acestea sunt pomenite în rugăciunile ce se rostesc înainte de
împărtăşire: „Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile
mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta,
cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. [...] Nu spre judecată sau spre osândă
să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre
tămăduirea sufletului şi a trupului”.
f. Frica de Dumnezeu
Creştinul care se împărtăşeşte se cuvine să aibă sădită în suflet

„frica de Dumnezeu”^'1.
Multe texte liturgice şi patristice numesc Sfânta împărtăşanie
„înfricoşătoarele Taine” ale lui Hristos. Preotul, în vremea împărtă
şirii, înălţând Sfântul Potir, îl arată credincioşilor zicând: „Cu frică
de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”.
Temeiul acestei frici este cuvântul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor
Părinţi, care spun că acela care mănâncă Trupul lui Hristos şi bea
Sângele Lui cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, de care ne
aduce aminte o rugăciune din cele dinaintea împărtăşirii şi însăşi
rugăciunea rostită de preot la vremea împărtăşirii: „Mă învredniceşte
fără de osândă să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine...”. Un
alt temei sunt cuvintele prevenitoare ale Apostolului Pavel, care zice:
„Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul

Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de
1,6 Cf. Sf. Ioan G ură de A ur , Omilii la Efeseni, III, 5 [cf. trad, rom., p. 33 -
n.trad.]; Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, IV, 13, trad. fi\, p. 212 [cf. trad, rom.,
p. 201 - n.trad.].
201
J ean -C'laude La r ch et
sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să

mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă
şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind
trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputin
cioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi
înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul,
suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (i
Corinteni 11, 27-32).
Dar mai întâi de toate frica de Dumnezeu se naşte din recu

noaşterea măreţiei Sale şi a nimicniciei noastre, ca cei ce suntem
pieritori şi păcătoşi. „Fie-ţi frică să nu arzi, că foc este”, spune o
rugăciune dinaintea împărtăşirii; „Cutremurându-mă, cu focul
mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu”, grăieşte Sfântul Simeon
Noul Teolog; iar Sfântul Simeon Metafrastul: „împărtăşindu-mă,
Doamne, să nu mă arzi, că Tu eşti foc şi arzi pe cei nevrednici”, stih
pe care este îndemnat să-l rostească în taină cel ce se apropie de
Sfânta împărtăşanie.
Frica de Dumnezeu fereşte de uşurinţă şi nepăsare, dând
gravitate apropierii noastre de Sfântul Potir297, ca de însuşi
Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Cu frica de Dumnezeu pri
cepem că lucrul sfânt pe care îl săvârşim are pentru noi gravi
tatea unei fapte de viaţă şi de moarte, căci fie dacă ne lipsim de
împărtăşanie, fie dacă o primim cu nevrednicie, ne paşte moar
tea; iar dacă ne împărtăşim aşa cum se cuvine, cu suflet smerit şi
căit, rămânem şi sporim în viaţa primită la Botez şi ne agonisim
viaţa cea veşnică.
Frica de Dumnezeu nu este spaimă şi groază, ci adâncă cinstire
şi slăvire a Lui298, unită cu credinţă şi nădejde deplină în El299.
197 Cf. Sf. Ioan G ură de Aur , Omilii la Efeseni, 111, 5 [cf. trad, rom., p. 33
- n.trad.].
298 Cf. T eodor de Mopsuestia , Omilii catehetice, XVI, 28; Sf. N icolae
Cabasila , Explicarea Sfintei Liturghii, XLII, 6, trad, fr., p. 242 |c/ trad, rom.,
p. 95 - n.trad.].
299 Cf. Sf. Ioan G ură de Aur , Omilii la Efeseni, III, 5 [cf. trad, rom., p. 33
202
- n.trad.].
R
VIAŢA SACRAMFNTALĂ
în rugăciunea ce se cântă la Liturghie după împărtăşire, se aduce

mulţumire lui Dumnezeu pentru învrednicirea de acest mare dar şi
se cere de la El păzirea creştinilor în sfinţenia primită:
„Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm

slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu sfintele,
cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale
Taine. întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne
învăţăm dreptatea Ta”.
Rugăciunile după împărtăşire, rostite fie în biserică, după

Liturghie, fie acasă de fiecare creştin30·*, sunt rugăciuni de mul
ţumire pentru darul primit; prin ele, creştinul rămâne în buna
sa aşezare, pentru ca, nelepădându-şi vrednicia, să aibă parte de
harul Sfintelor Taine, care să-i fie lui spre sporire duhovnicească şi
mântuire3"3.*30
în mod normal, aceste rugăciuni se citesc îndată după Liturghie, în cadrul

unei mici slujbe, care cuprinde şi troparul sfântului a cărui Liturghie s-a săvârşit
(Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie cel Mare), la care preotul rosteşte
rugăciunile începătoare şi ecfonisele. Dar această practică nu se respectă în bise
ricile în care împărtăşirea se face rar. Credincioşii au în acest caz datoria să-şi facă
această pravilă acasă. Unii duhovnici îşi sfătuiesc fiii duhovniceşti s-o facă mai
multe zile la rând, seara, pentru a păstra vie simţirea ei.
303 Cf. T eo d o r de M o p su e st ia , Omilii catehetice, XVI, 31; Sf. G r ig o r ie
Pa la m a , Omilii, 56: Despre Sfintele şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine, 14-15, în:
m E 13, pp. 414-418. Acest aspect va fi reluat în capitolul 8, referitor la „Sinergia
205
sacramentală”.
Părintele Alexander Schmemann"7, sau când e vorba de includerea

Nunţii în slujba Liturghie, propusă de acelaşi autor şi de confratele
său, Părintele John Meyendorff. Aplicarea tuturor acestor reforme,
prin săvârşirea alternativă a acestor Taine în cadrul Liturghiei, ar
duce la o distrugere completă a ordinii ciclurilor liturgice, ordine
deosebit de importantă pentru viaţa bisericească, atât din punct de
vedere pedagogic, cât şi duhovnicesc.
Un avantaj al unirii Maslului cu Liturghia este acela că astfel
cel care primeşte ungerea poate să se şi împărtăşească. Autorii care
se arată favorabili în această privinţă insistă mult asupra legăturii
dintre Maslu şi împărtăşanie. De pildă, Părintele John Meyendorff
consideră că există o unitate între Maslu şi Sfânta împărtăşanie, şi
încă una veche"8.
Maslul face într-adevăr parte din ansamblul vieţii eclesiale şi nu
poate fi despărţit de celelalte Sfinte Taine, care au de asemenea vir
tuţi terapeutice (Sfinţii Părinţi subliniază lucrul acesta îndeosebi
când e vorba de Taina Pocăinţei şi de Euharistie)'"'. Dar aceasta nu
înseamnă că Maslul şi Sfânta împărtăşanie nu se pot săvârşi sepa
rat şi că trebuie conferite în cadrul unei slujbe comune.
Chiar în evhologhiile examinate mai sus (Paris. Gr. Coislin 213 şi
Sinai gr. 973), ungerea este precedată de şapte Liturghii şi se face la
sfârşitul următoarei Liturghii, după rugăciunea amvonului; dar în
îndrumările tipiconale nu există nicio indicaţie referitoare la pri
mirea Sfintei împărtăşanii de către cel uns.
Bolnavul poate să fie foarte bine îndemnat să se împărtăşească
la următoarea Liturghie, dacă se poate deplasa, sau, în caz contrar,
poate fi împărtăşit după slujbă, cu Sfintele Daruri păstrate pentru
bolnavi, ceea ce este întru totul potrivit pentru această situaţie.
117 La sfârşitul cărţii sale: D’eau et d'esprit, Desclée Brouwer, Paris, 1987
[c/ trad. rom. A. Mihăilă, în: A. S chmemann , Din apă şi din Duh, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2009 - n.red.].
1,8 J. M eyendorff , The Anoiting o f the Sick, p. 103; cf. D.G. Bissias , The
Mystery o f Healing..., pp. 144-146.
A se vedea studiul nostru: Thérapeutique des maladies spirituelles, pp. 311-
334 Icf. trad, rom., pp. 231-276 - n.trad.].
VIII
Hirotonia
I
n volumul consacrat studierii naturii şi structurii Bisericii,
am analizat natura diferitelor trepte (ra^eic;) clericale şi
câteva probleme referitoare la ele; aici vom analiza mai
amănunţit Taina Hirotoniei.
1. Beneficiarii Tainei
în Biserica Ortodoxă există trei trepte mari - episcopatul,

preoţia şi diaconatul - şi două trepte numite „minore” (sau „clerul
inferior”) - ipodiaconii şi citeţii/psalţii1.
' Amintim că in primele veacuri existau multe trepte „minore”: diaconiţele,

ipodiaconii, citeţii, psalţii. acoliţii (sau ceroferarii), exorciştii, uşierii; astăzi au
mai rămas ipodiaconii, citeţii, cântăreţii (psalţii) şi acoliţii. Citeţii şi cântăreţii
aparţin aceleiaşi trepte şi sunt instituiţi prin hirotesie, deosebită de hirotonie. în
practică, citeţii/cântăreţii şi acoliţii îşi exercită slujirea fără instituire episcopală,
ci doar prin punerea mâinilor (hirotesie) de către un preot, chiar dacă există - în
cazul iconarilor - o slujbă de instituire. Raţiunea acestui fel de instituire este
aceea că funcţia de acoliţi este îndeplinită adesea de copii şi nu pentru multă
vreme, iar funcţia de citeţ şi psalt, în Biserica Rusă, este adesea îndeplinită de
femei, ceea ce nu este canonic, ci o moştenirea perioadei comuniste, în care pen
tru bărbaţi era mai greu să meargă la biserică şi cu atât mai mult să îndeplinească
astfel de funcţii. A se vedea: Constituţiile apostolice, 111,11, 3; VIII, 28, 7 [c f trad.
rom. Diac. 1. lcă jr., în: Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al prime
lor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 659; 759 - n.trad.]; Canonul 24 Laodiceea
[în: Arhid. loan N. F loca , Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii.
Sibiu, ’ 2005, p. 244 - n.red.]. în ceea ce priveşte studiile pe această temă, a se
vedea: Alexandre Fa iv r e , Naissance d’une hiérarchie, Beauchesne, Paris, 1977; 453
După cum am văzut, însăşi distincţia între trepte majore şi

minore pune o problemă de demarcaţie.
La începutul veacului al Ill-lea, se considera că numai cele trei
trepte: episcopii, prezbiterii şi diaconii, constituie clerul slujitor
(primele două trepte, la origine, erau una, cea a episcopilor-prezbi-
teri). La finele veacului al IV-lea, se considera că în cler sunt incluse
şi slujirile subalterne, apărute ulterior. Pe urmă însă a existat ten
dinţa de a se face o deosebire - care s-a impus în mod general înce
pând cu veacul al VllI-iea - între treptele majore (episcopi, preoţi
şi diaconi) şi cele numite minore, potrivit criteriului următor: pri
mele se acordă prin hirotonie (χεφοτονια) propriu-zisă, în timp ce
următoarele două se acordă prin hirotesie (χειροθεσία), asimilată
unei „instalări” sau „instituiri" (κατιχστασις)*2. Dar această distinc
ţie nu a dobândit o valoare absolută, şi astăzi încă, în ecteniile de la
Liturghie, rugăciunile se fac pentru „cinstita preoţime” şi cea „întru
Hristos diaconime” şi „pentru tot clerul", noţiune care include ipo-
diaconii şi citeţii. Un anumit număr de canoane se aplică citeţilor
şi ipodiaconilor, ca şi diaconilor, preoţilor şi episcopilor; ei for
mează împreună o ierarhie, în care fiecare membru care accede la
o treaptă superioară trebuie să fi aparţinut mai înainte unei trepte
inferioare. Şi mai ales trebuie spus că slujba de instituire a ipodi
aconilor şi a citeţilor/cântăreţilor cuprinde de asemenea o punere
a mâinilor (acesta este de altfel şi înţelesul etimologic al termenu
lui „hirotesie”), unită cu o rugăciune în formă de epicleză’. Tot aşa
Serghei V. Bulgakov, îndrumător pentru clerul bisericesc, Harkov, N900, pp. 682-
685 (în rusă); Pr. Ene Branişte , Liturgica generală, vol. 1, Ed. Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 2002, pp. 87-93.
2 Cf. Cuthbert H. T urner , ,,Χειροτονια, χειροθεσία, ίΓτιθεσιςχειρων", în : Jour
nal o f Theological Studies, XXIV (1923), pp. 496-504; Cyrille V o g e l , „L’imposition
des mains dans les rites d’ordination en Orient et en Occident", în: La Maison-
Dieu, Cil (1970), pp. 57-72; „Chirotonie et chirothésie: Importance et relativité
du geste de l’imposition des mains dans la collation des ordres", în: Irénikon, XLV
(1972), pp. 7-21, 207-238.
J Pentru ipodiacon, episcopul rosteşte această rugăciune: ..Doamne,
Dumnezeul nostru, Cel ce prin Unul şi Acelaşi Duh Sfânt ai împărţit fiecăruia
din cei aleşi darurile; Cel ce ai dăruit Bisericii Tale cete de multe feluri, şi trepte
de slujbe ai aşezat în ea, spre a sluji sfintelor şi preacuratelor Tale Taine; Cel ce
454 cu a Ta negrăită mai înainte ştiinţă ai rânduit pe robul Tău acesta (N) a fi vrednic
se procedează la instituirea unui ceroferar sau acolit, care în zilele

noastre nu se mai practică ca atare, dar precede, conform tipicului
în vigoare în Bisericile slave, instituirea unui citeţ/cântăreţ4.
Chiar dacă în Biserica Ortodoxă noţiunea de Taină este, după
cum de asemenea am văzut, mai suplă şi are o extensie mai mare
decât în Biserica Romano-Catolică, şi, prin urmare, Taina Hirotoniei
nu priveşte exclusiv treptele superioare, în studiul de faţă ne vom
concentra asupra acestora. Mulţi autori, referindu-se la preoţie, au
în vedere numai treptele care posedă atributele sacerdotale (pute
rea de a săvârşi Sfintele Taine sau Sacramente), şi anume episcopii
şi preoţii. Aceasta este raţiunea pentru care termenul de hirotonie
(XEiporovia) este în general folosit pentru a desemna ridicarea la
să slujească Sfintei Tale Biserici, Însuţi, Stăpâne, păzeşte-l pe dânsul întru toate
neosândit. Şi-i dă lui să iubească bunăcuviinţa casei Tale, să şadă înaintea uşi
lor locaşului Tău cel sfânt şi să aprindă lumină în cortul slavei Tale. Şi-l sădeşte
pe dânsul în Biserica Ta cea sfântă ca pe un măslin plin de roadă, aducând rod
de dreptate. Şi-l arată pe el desăvârşit rob al Tău, pentru ca să se împărtăşească
el la a doua venire a Ta de răsplata celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie". Pentru citeţ/
cântăreţ, rugăciunea este următoarea: „Doamne, Dumnezeule. Atotţiitorule,
alege pe robul Tău acesta (N) şi-l sfinţeşte pe el, şi-i dă lui să înveţe să citească cu
toată înţelepciunea şi priceperea dumnezeieştile fale cuvinte, păzindu-1 pe dân
sul în viaţă curată ". Aflăm ritualul complet in Grand euchologe et Arkhieratikon,
Diaconie Apostolique, Parma, 1992, pp. 743-746, pentru hirotesia citeţului şi a
cântăreţului; pp. 746-748, pentru hirotesia ipodiaconului [cf. trad. rom., în;
Arhieraticon, tipărit cu binecuvântarea + Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. IBMO, Bucureşti, 2012, pp. 15-17, respectiv, 11-14 - n.red.]. Slujbele
de hirotonire a episcopilor, preoţilor şi diaconilor au în comun această rugăciune:
.Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele
cu lipsă le împlineşte, te înaintează pe tine, praiubitorule de Dumnezeu preote
ipopsifiu (N), episcop cu titlul de (N)” şi, după caz: „rânduieşte pe preacucerni-
cul diacon (N) în preot" sau „rânduieşte pe preacucernicul ipodiacon (N) în dia
con”, în vrem e ce în ritualul de hirotesie a ipodiaconilor şi citeţilor/cântăreţilor
această rugăciune lipseşte. însă şi pentru aceştia este invocat harul dumnezeiesc,
şi Dumnezeu este Cel care, cu harul Său, săvârşeşte hirotesia.
* A se vedea Grand euchologe et Arkhieratikon, p. 744. Rugăciunea este urmă
toarea: „Doamne, Care luminezi toată zidirea cu strălucirea minunilor Tale, care
cunoşti mai dinainte faptele fiecăruia până a se săvârşi şi întăreşti pe cei ce vor
sâ-Ţi slujească Ţie, însuţi împodobeşte cu veşmântul Tău cel neîntinat şi preacu
rat pe robul Tău (N), care vine către Sfintele Tale Taine ca ceroferar, pentru ca în
lumina Ta mergând, să ia de la Tine cununa nestricăcioasă a vieţii şi fericirea cea
veşnică, dimpreună cu cei care bine au plăcut Ţie’'.
această treaptă (numită uneori şi „Taina Hirotoniei sacerdotale”),

iar cuvântul preoţie, „sacerdoţiu" (lepwauvri), sau expresiile care
includ acest cuvânt („treapta sacerdotală”, „Taina sacerdoţiului”) se
folosesc pentru a desemna treapta ca atare.
2. Originea Tainei
Putem justifica această concepţie restrictivă prin fap

tul că preoţia a fost instituită de Hristos pentru Apostolii Săi.
El le-a încredinţat rând pe rând diferitele atribute, dându-le pute
rea de a ierta păcatele (cf. Matei 18, 18; loan 20, 23), de a boteza
(cf. Matei 28,19), dea săvârşi Taina Sfintei Euharistii (cf. Luca 22,
19), dea învăţa (cf Matei 28, 19-20; loan 20, 21). La Cincizecime
însă le-a dat deplinătatea preoţiei şi puterea de a o exercita efectiv,
pentru că atâta vreme cât era cu ei, El singur era unicul şi Marele
Preot.
Pentru că, puţini fiind, nu puteau împlini toate sarcinile pe care
le implica răspândirea Evangheliei la neamuri, Sfinţii Apostoli au
delegat slujirile lor episcopilor/prezbiterilor, puşi de ei în frun
tea Bisericilor locale. Apoi au apărut diaconii, rânduiţi să-i ajute
pe aceştia, care nu mai făceau faţă mulţimii de sarcini, şi numai
ulterior au apărut preoţii ca treaptă deosebită de cea a episcopilor.
atunci când numărul acestora era prea mic pentru a face faţă dez
voltării Bisericilor locale, iar parohiile nou-înfiinţate trebuiau să
aibă în fruntea lor un reprezentant al episcopului.
3. Săvârşitorul Tainei
Taina Preoţiei nu poate fi săvârşită decât de un episcop5 şi, după

cum vom vedea, în cazul hirotonirii unui episcop, trebuie să fie de
faţă mai mulţi episcopi.
5 La fel şi în cazul instituirii unui ipodiacon sau a unui citeţ, dar este posibil
ca, la nevoie, un citeţ sâ fie hirotesit de un arhimandrit sau de un protopop man
datat de episcop.
4. Definiţia Tainei
Prin Taina Preoţiei se stabilesc în Biserică diferitele slujiri ale

„preoţiei hirotonite”, adică sunt atribuite unor membri ai Bisericii
un loc şi funcţii pe care nu le pot împlini prin ei înşişi (de pildă, în
virtutea voinţei lor sau a harismelor personale), nici printr-o sim
plă alegere a lor de către obştea bisericească, nici printr-o simplă
decizie ierarhică. Nu este vorba de o simplă funcţie electivă (chiar
dacă uneori este de dorit sau chiar stabilit prin canoane ca alegerea
să se facă de către obştea credincioşilor), nici de o numire de tip
administrativ (chiar dacă este absolut necesar un act oficial, numit
„gramată”). Ca şi pentru toate celelalte Sacramente sau Taine, e
vorba aici de un har anume, conferit de Dumnezeu, în Biserică,
unei persoane, printr-un ritual sacramental. în acest caz anume,
acest har se dă unui credincios pentru ca el să poată împlini anu
mite slujiri, definite prin tipul de slujire preoţească la care accede.
Ca în toate celelalte Taine, harul îl dă Dumnezeu, ca răspuns la
rugăciunea sfinţitului slujitor, care are formă de epicleză, adică de
invocare a lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca El să trimită pe Sfântul
Duh, Care Se dă prin Hristos. De aceea, Sfântul Filaret, Mitropolitul
Moscovei, în catehismul său, defineşte astfel Taina [Hirotoniei]:
„Este o taină prin care Sfântul Duh instituie ca slujitori ai taine

lor şi păstori ai turmei credincioşilor pe cei aleşi în mod cano
nic, care au primit preoţia din mâinile episcopului”6.
Sfântul Iustin Popovici oferă o definiţie asemănătoare:
„Preoţia este Sfânta Taină prin care episcopul, prin rugăciuni

şi punerea mâinilor în timpul Sfintei Liturghii, acordă, de la
Duhul Sfânt, unei persoane alese de el, harul săvârşirii sfintelor
taine şi al păstoririi turmei lui Hristos cu credinţă şi evlavie”7.
6 Sf. Filaret al Moscovei, „Despre Preoţie”, în: Catéchisme détaillé de

l ’Église catholique orthodoxe d ’Orient. Examiné et approuvé par le saint Synode de
Russie et publié à l'usage des écoles et de tous les chrétiens orthodoxes, Paris, 1851
[cf trad. rom. G. Ciocioi, în: Sf. Filaret , Mitropolitul Moscovei, Catehism
ortodox, Ed. Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2007 - n.trad.\.
7Sf. Iustin Popovici, Philosophie orthodoxe de la vérité. Dogmatique de l’Église
orthodoxe, t. V, trad. ff„ J.-L. Palierne, L’Age d’Homme, Lausanne, 1997, p. 256.
J ean -C laude La r c iie t
Sfinţii Părinţi subliniază puternic ideea că cei hirotoniţi sunt

aleşi de Duhul Sfânt şi că El este Cel care-i preoţeşte, pe temeiul
cuvintelor Sfântului Apostol Pavel:
„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma,

întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său” (Fapte 20, 28).
Referindu-se la această învăţătură, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
„Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi în Biserică păstori şi învăţători.

Că şi aceştia prin Duhul se fac"8.
Iar în altă parte adaugă:
„Aşa este hirotonia: se pune mână de om peste om, dar Dumnezeu

este Cel care lucrează totul; mâna lui Dumnezeu este cea care se
atinge de capul celui preoţit de este preoţit aşa cum se cuvine"910
.
O întâmplare istorisită de Teodorei al Cirului Î11 Istoria monahi

lor din Siria evidenţiază rolul de mijlocitor al episcopului în trans
miterea harului preoţiei dăruit de Duhul. Episcopul se adresează
astfel celui ce urma să primească Taina Hirotoniei:
„«Cunosc [...] sărăcia mea cea covârşitoare; însă având sarcina

de a iconomisi cele arhiereşti, pun hirotoniile pe seama acestei
sarcini, iar nu a sărăciei mele duhovniceşti. Primeşte, deci, darul
preoţiei, mâna mea fiind slujitoare, iar harul Preasfântului Duh,
dăruitoral acestuia». (...] îndată, deci, acela [care trebuia preo
ţit] şi-a plecat genunchii [...], iar arhiereul, tinzându-şi mâna, a
plinit slujba Duhului’’"’.
8 Sf. Ioan G ură d e A ur , Omilii la Cincizecime, I, 4, în: PC 50, 458 [c/ trad.
rom. Pr. D. Fecioru, în: Sf. Ioan G ură d e A ur , Predici la sărbători împărăteşti şi
Cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 207 - n.trad.].
9Sf. Ioan G ură d e A ur , Omilii la Faptele Apostolilor, XIV, 3, în: PG 60,116 \cf.
trad. rom. Pr. D. Picioruş, G. Picioruş, în: Traduceri patristice, voi. III-IV, în coli.
Teologie pentru azi, Bucureşti, 2014 - n.trad.].
10 T eodoret a l C irului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, XV, 4, trad. fr.
P. Canivet, A. Leroy-Molinghen, în: T eodoret d e Cy r , Histoire des moines de
Ritualul actual al Hirotoniei" (foarte apropiat de cel din pri

mele veacuri)'2, îl înfăţişează în repetate rânduri pe Duhul Sfânt ca
săvârşitor al Tainei.
a) Pentru hirotonia unui episcop, după prima partea slujbei, în
care candidatul la preoţie dă mărturie de ortodoxia credinţei sale,
episcopul-protos, începând săvârşirea hirotoniei, zice:
„Harul Sfântului Duh prin smerenia mea te înaintează pe tine,

preaiubitorulede Dumnezeu preote ipopsifiu (N), episcopal de
Dumnezeu păzitei episcopii (N)"1’.
Apoi:
„Harul Presfântului şi de viaţă făcătorului Duh să fie cu tine,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".
în continuare, se rosteşte această rugăciune, însoţită de pune

rea omoforului episcopului-protos şi a Sfintei Evanghelii deschise
pe capul candidatului la preoţie:
„Dumnezeiescul Har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le

vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohiriseşte pe prea
iubitul de Dumnezeu preacuviosul preot (N) episcop al de
Dumnezeu păzitei Episcopii (N); să ne rugăm dar pentru dân
sul, ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh".*123
Syrie (SC 257), Les Éditions du Cerf, Paris, 2013, p. 22 [cf. trad. rom. A. Tănăsescu
Vlas, în: Fer. T eodoret, Episcopul Cirului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 102 - n.trad.].
" A se vedea: Grand euchologe ou Arkhiératikon, pp. 761-776, pentru hiroto
nirea episcopului; pp. 752-755, pentru hirotonirea preotului; pp. 748-751, pentru
hirotonirea diaconului [cf. trad. rom., în: Arhieraticon, pp. 29-54; 23-28; 18-22
- n.red.].
12 Printre descrierile vechi, a se vedea îndeosebi: Sf. Dionisie A reopagitul ,
Despre ierarhia bisericească, V, n-in, în: PG 4, 509 A - 516 C; în: Pseudo -
Dionysius A reopagita , De Coelesti Hierarchia. De Ecclesiastica Hierarchia. De
Mystica Theologia. Epistulae, G. Heil , A.M. R itter (edd.), în: PTS 67, Walter de
Gruyter, Berlin, 2012, pp. 110-114 [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. Dionisie
A reopagitul , Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 92-94 - n.trad.].
13 După cum am văzut, episcopul este întotdeauna hirotonit pe seama unei
eparhii anume. 459
J f.an -C lalide La rch et
Urmează o rugăciune ce se rosteşte înaintea binecuvântării în

semnul crucii, săvârşită de episcopul-protos, însoţită de punerea
mâinii drepte pe capul candidatului la preoţie; această rugăciune
are în mod vădit forma unei epideze:
„Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin prealăudatul

Tău Apostol Pavel ne-ai legiuii nouă rânduială de trepte şi cete:
întâi pe Apostoli, al doilea pe profeţi, al treilea pe dascăli, ca să
slujească sfintelor şi preacuratelor Tale Taine şi să le săvârşească
în sfântul Tău jertfelnic, însuţi Stăpâne al tuturor, şi pe acesta
care s-a ales şi s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei şi vred
nicia arhierească, prin mâna mea, a păcătosului, şi a celor de
faţă liturghisitori şi împreună-episcopi, întăreşte-l prin venirea,
puterea şi harul Sfântului Tău Duh, precum ai întărit pe Sfinţii
Tăi Apostoli şi Profeţi, precum ai uns pe împăraţi, precum ai
sfinţit pe arhierei. Vădeşte neprihănită arhieria lui, înfrumuse-
ţându-1 cu toată cucernicia, şi sfânt îl arată pe dânsul, ca să fie el
vrednic a cere de la Tine cele pentru mântuirea poporului, şi a fi
auzit de către Tine”.
într-o a doua rugăciune, în timpul căreia episcopul ţine în con

tinuare dreapta sa pe capul candidatului, se cere de la Dumnezeu
să-l facă pe cel ce se hirotoneşte întru episcop următor al Păstorului
celui Adevărat, adică a lui Hristos, insistând asupra laturii învăţâ-
toreşti a slujirii episcopale (amintind în acelaşi timp că episcopul,
pe de o parte, este un iconom al harului şi, pe de altă parte, este
dator să se jertfească pentru credincioşii aflaţi în grija sa):
„Doamne, Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu

poate suferi fiinţa Dumnezeirii, cu iconomia Ta ai aşezat dascăli
asemenea nouă, care stau pe scaunul Tău ca să aducă Ţie jertfă
şi prinos pentru tot poporul Tău. Tu, Hristoase, şi pe acesta ce
s-a arătat iconom al harului arhieresc, fă-1 să fie următor Ţie,
Adevăratului Păstor, punându-şi sufletul pentru oile Tale, povă-
ţuitor orbilor, lumină celor din întuneric, certător celor neîn-
ţelepţi, învăţător pruncilor, luminător în lume; ca desăvârşind
sufletele cele ce i s-au încredinţat lui în viaţa aceasta, să stea
neruşinat înaintea Judecăţii Tale şi să primească plata cea mare
VIAŢA SACRAMFNTALĂ
pe care o ai gătit celor ce s-au luptat pentru propovăduirea

Evangheliei Tale”.
b) La hirotonia preotului, regăsim rugăciunea folosită Ia hiro

tonia episcopului:
„Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le

vindecă şi pe cele cu lipsă Ie împlineşte, rânduieşte pe preacu-
cernicul diacon (N) în preot. Să ne rugăm dar pentru acesta, ca
să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh”.
In următoarele două rugăciuni, în formă de epicleză, se cere

de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, care dă preotului puterea
duhovnicească de a-şi împlini slujirea sa:
„Stăpâne al tuturor, şi pe acesta, pe care ai binevoit a se rândui

prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Sfântului
Tău Duh întru viaţă curată şi credinţă nestrămutată; arată-1
desăvârşit rob al Tău, bineplăcându-Ţi întru toate şi având pur
tare vrednică de această mare cinste preoţească, dăruită lui de
puterea Ta cea mai înainte ştiutoare”.
După cum se spune limpede în rugăciunea următoare, cu harul

Sfântului Duh va izbuti preotul să-şi împlinească toate slujirile sale
preoţeşti:
„Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel

minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, însuţi,
Doamne, şi pe acesta pe care ai binevoit a intra în treapta pre
oţiei umple-1 de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vred
nic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui
Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevă
rului Tău, a aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe
poporul Tău prin baia naşterii de a doua, ca şi el, întâmpinând la
a doua venire pe marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru lisus
Hristos, Unul-Născut Fiul Tău, să primească întru mulţimea
bunătăţii Tale, plata bunei chivernisiri a treptei sale”.
c) La hirotonia diaconului, avem mai întâi aceeaşi rugăciune ca

la hirotonia episcopului şi a preotului:
JEAN-C LAUDE LA R C H E T
„Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le

vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, rânduieşte pe preacu-
cernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne rugăm dar pentru acesta,
ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh”.
în cele două rugăciuni care urmează, însoţite de punerea mâi

nilor, episcopul cere de la Dumnezeu harul Sfântului Duh pentru
cel ce se hirotoneşte, spre adăugirea virtuţilor fără de care nu-şi
poate împlini slujirea sa:
„Doamne Dumnezeul nostru. Acela ce cu a Ta mai înainte şti

inţă ai trimis darul Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit
de puterea Ta cea neurmată a fi liturghisitori şi a sluji preacu
ratelor Tale Taine, însuţi Stăpâne şi pe acesta, care bine ai voit
a se rândui prin mine în slujirea diaconiei, păzeşte-1 în toată
sfinţenia, având taina credinţei în cuget curat. Dăruieşte-i şi
lui harul pe care l-ai dăruit lui Ştefan, întâiul Tău mucenic, pe
care l-ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, şi-l învred
niceşte pe dânsul, după a Ta bună plăcere, a iconomisi treapta
cea dăruită lui de a Ta bunătate, penlru că cei ce bine slujesc,
bună cinstire îşi agonisesc, şi-l arată pe dânsul desăvârşit slu
jitor al Tău".
„Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Acela ce cu nestricăcio-

sul Tău grai ai dat Apostolilor Tăi legea diaconiei, şi pe întâ
iul mucenic Ştefan l-ai arătat a fi unul dintre ei, şi pe dânsul
întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în
Sfânta Ta Evanghelie: «Cel ce voieşte să fie întâi între voi, să fie
vouă slugă». Tu, Stăpâne al tuturor, şi pe robul Tău acesta (N), pe
care I-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-1 de toată
credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia, prin venirea Sfântului
şi de viaţă făcătorului Tău Duh asupra Lui; căci nu prin punerea
mâinilor mele peste dânsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale
celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul; pentru ca şi acesta
în afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie curat în ziua cea înfri
coşătoare a Judecăţii Tale şi să primească nemincinoasa răsplată
a făgăduinţei Tale”.
Toate aceste rugăciuni, împreună cu punerea mâinilor'1 (şi, în

plus, a Evangheliei, în cazul episcopului), constituie nucleul Sfintei
Taine a Preoţiei.
Punerea mâinilor se regăseşte şi în alte Taine (mai ales la
Botez şi Pocăinţă), iar punerea Evangheliei se face şi la Maslu; dar
amândouă capătă în Taina Preoţiei o formă mai netă, o deosebită
profunzime şi o semnificaţie aparte’5.
Practica punerii mâinilor pentru hirotonirea preoţilor şi a dia
conilor are temei apostolic şi este adeverită de Sfânta Scriptură1'’.
Această punere a mâinilor, ca şi cea a Evangheliei, se face pe capul
celui ce primeşte Taina, iar Severian de Gabala o tâlcuieşte astfel:*
“ De fapt. a mâinii drepte; în cazul hirotoniei episcopului, ea este precedată,

aţa cum am văzut, de punerea omoforului şi a Evangheliei deschise pe capul
acestuia.
" La Spovedanie, punerea mâinilor nu este directă: preotul pune cu mâna
stângă epitrahilul peste capul penitentului, făcând semnul Sfintei Cruci deasupra
lui cu mâna dreaptă. La Maslu, se pune Evanghelia direct pe capul bolnavului.
La Botez, punerea mâinilor se face numai la slujba săvârşită pentru catehumeni
şi nu are o importantă majoră; după cum am văzut, ea simbolizează „aripile"
lui Dumnezeu întinse peste om, spre paza lui. în ceea ce priveşte Mirungerea,
punerea mâinilor, prezentă la început în Biserica bizantină {cf. Louis Licier , La
Confirmation. Sens et conjoncture œcuménique hier et aujourd'hui. Beauchesne,
Paris, 1973, pp. 101-102), a fost treptat abandonată între anii 325 şi 431. După Louis
Ligier, lucrul acesta se explică în principal prin dorinţa de a se evita orice confuzie
cu ritul Hirotoniei (în care punerea mâinilor ocupă un loc esenţial).
* Cf. 1 Timotei 4. 14: „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care
ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor preoţimii”·, 2 Timotei 1, 6: „Pentru
care cuvânt te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel care este în tine prin
punerea m âinilor mele"; 1 Timotei ş, 22: „Nu pune prea degrabă mâinile peste
nimeni"; Lapte 13, 2-3: „Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a
zis: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Atunci,
postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece”; Fapte 6,
1-6: „în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii cârteau împotriva evreilor,
pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi, che
mând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, părăsind
cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte băr
baţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi
să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvân
tului. Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan,
bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi
pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au adus
înaintea apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei”.
„De ce pe cap? Pentru că Apostolii au fost hirotoniţi învăţători

a toată lumea; şi hirotonirea se face numaidecât pe cap. Limbile
cele de foc care au şezut peste capetele lor sunt semnul hiroto
nirii lor. Şi, după cum cere obiceiul, cu adevărat pe cap se face
hirotonirea până în ziua de azi”'7.
în ceea ce priveşte punerea Evangheliei pe capul viitorului

episcop, Severian oferă o tâlcuire aparte. întrebându-se pentru
ce marele arhiereu Aaron poartă chiar pe cap (Leviticul 8, 9), răs
punde: „pentru ca să se înveţe cel ce este cap al poporului că are şi el
un cap al său”, şi aşa stau lucrurile şi când e vorba de episcop:
„De aceea în Biserică, la hirotonie se pune Evanghelia pe capul

celui ce se preoţeşte, ca să înveţe şi el că, deşi este capul tuturor,
este deopotrivă supus acestor legi; conduce pe toţi, dar şi el este
condus de Lege; dă legi pentru toţi, dar şi el are ca lege cuvântul
lui Dumnezeu. Altfel spus, punerea Evangheliei pe capul arhie
reului arată că el este supus unei stăpâniri [a lui Hristos]"'8.
în altă parte, în continuarea celor spuse despre punerea mâinilor,

el vede în punerea Evangheliei pe capul viitorului episcop semnul
văzut al harului ce-i este dat spre împlinirea lucrării sale de propovă
duitor al cuvântului dumnezeiesc şi de pastoral credincioşilor:
„Pentru că pogorârea Duhului Sfânt este nevăzută, se pune pe

capul celui ce se hirotoneşte întru arhiereu Sfânta Evanghelie; şi
făcându-se aceasta, nimic alta să nu se vadă în ea decât o limbă
de foc ce se aşază pe capul său; limbă, pentru propovăduirea
Evangheliei, foc, pentru cuvintele ce s-au spus: «Foc am venit să
arunc pe pământ» (Luca 12, 49)”1718
19.
Punerea mâinilor, ca şi cea a Evangheliei, este semnul văzut al

dăruirii celei nevăzute a unui dar sau a unei harisme, şi anume,
aici, harul Duhului, cerut prin rugăciunile ce se rostesc atunci,
care dă celor hirotoniţi puterea duhovnicească de a-şi împlini
17Text care figurează sub numele lui T eofilact , înşiruire la Fapte, în: P C 125,533.
18 S everian de Gabala , Omilie la „Dătătorul de lege", 4, în: PC 56, 404.
19 S everian de Gabala , Omilie la „Dătătorul de lege", 4, în: PG 56, 404.
slujirile sacerdotale şi pastorale. După cum se arată în ultima

rugăciune rostită de episcop la hirotonia diaconului, „nu prin
punerea mâinilor mele peste dânsul, ci prin trimiterea îndurări
lor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul"; însă gestul
acesta, cu temei apostolic, este necesar pentru săvârşirea deplină
a Tainei.
Uimitor este că la toate aceste trei tipuri de Hirotonie se cântă

trei tropare de la slujba Cununiei, şi anume când cel ce se hiroto
neşte înconjoară sfânta masă - însoţit de doi diaconi, dacă se hiro
toneşte întru diacon, de doi preoţi, dacă se hirotoneşte întru preot,
şi de doi episcopi, dacă se hirotoneşte întru episcop -, după cum la
Cununie ele se cântă atunci când mirii, însoţiţi de nuni, înconjoară
masa aşezată în mijlocul naosului.
Preoţia este cu adevărat o cununie cu Biserica locală (eparhia,
pentru episcop, parohia, pentru preot şi diacon) în care cel hiroto
nit îşi va săvârşi slujirea preoţească. După cum soţii sunt datori să
se jertfească unul pentru altul, tot aşa preotul este dator să se jert
fească pentru biserica şi credincioşii săi; iar jertfa aceasta se înru
deşte cu mucenicia (pentru că trebuie să mărturisească - nu doar
prin cuvânt, ci prin însăşi viaţa sa - credinţa cea adevărată, murind
sieşi prin nevoinţele pe care le cere mărturisirea ei); de aceea, acum
se cântă şi aceste două tropare ale sfinţilor mucenici:
„Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat,

rugaţi-vă Domnului să se miluiască sufletele noastre".
„Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, lauda apostolilor şi bucuria

mucenicilor, a căror propovăduite este Treimea cea de o fiinţă”.
Al treilea tropar este însă tropar de bucurie, punând Preoţia, ca

şi Cununia, în lumina mântuirii împlinite de Dumnezeu Cuvântul
întrupat şi adeverind venirea împărăţiei lui Dumnezeu printre
oameni;
„Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe

Emanuil, pe Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui, pe
Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim”.
5. Ierarhia bisericească
Rânduirea în treapta preoţiei implică, după cum şi arată cuvân

tul „rânduire”, o orânduire, în acest caz anume, o ierarhie. Termenul
de ierarhie, după cum vom vedea, nu trebuie înţeles în mod profan.
„Ierarhia bisericească”, potrivit numirii pe care i-a dat-o Sfântul
Dionisie Areopagitul în celebrul său tratat, nu are nicio legătură cu
ierarhia administrativă sau militară (chiar dacă unele deviaţii par
s-o apropie uneori de aceste ierarhii).
Această ierarhie trebuie gândită de sus în jos, iar nu de jos în
sus, după cum arată Sfântul Dionisie Areopatigul*0, care socoteşte
feluritele ei trepte drept mijlocitoare ale harului lui Dumnezeu,
împărtăşit credincioşilor în sânul Bisericii, prin Sfintele Taine,
săvârşite de sfinţiţii slujitori.
Episcopul stă pe treapta cea mai de sus, pentru că el are plenitu
dinea Preoţiei-1; el este „Marele Preot”, „fântâna Tainelor”, învăţătorul
(învăţând şi apărând credinţa) şi păstorul (călăuza întregii turme a
credincioşilor)*·1; el singur este acela care, prin hirotonie, prin înmâ-
narea antimisului şi a Sfântului Mir, dă preoţilor puterea de a săvârşi
Liturghia şi de a iconomisi Sfintele Taine. Numai el poate să hiroto
nească diaconi şi să hirotesească pe cei de pe treptele inferioare.20
20Cf. Sf. Dionisie A reopagitul , Despre ierarhia bisericească, 1, 2, în: Pseudo -

Dionysius A reopagita, De Coelesti Hierarchia. De Ecclesiastica Hierarcliia. De
Mystica Theologia. Epistulae, G. Heil , A.M. R itter (edd.), în: PTS36, W alterde
Gruyter, Berlin, 1991, p. 65 [cf. trad. rom., pp. 71-72 - n.trad.].
“ în rugăciunea de hirotonirea episcopului citată de Sfântul Ipolital Romei i
se recunoaşte episcopului „stăpânirea preoţească” şi prin urmare se cheamă asu
pra lui „Duhul stăpânitor” (Sf. Ipolit al Ro m ei , Tradiţia apostolică, 3, trad. fr. B.
Botte, în: Hippolyte DE Rome , La Tradition apostolique (SC 11 bis), Les Éditions
du Cerf, Paris, 2007, p. 44) [c f trad. rom. Diac. 1. Ică jr„ în: Canonul Ortodoxiei,
vol. I, pp. 573-574 - n.trad.]. Tertulian îl numeşte pe episcop summum sacerdos.
în Canonul 3 al Sinodului din Sardica (343) se vorbeşte de „înălţim ea episcopiei,
preoţimea cea dumnezeiască” [în: Arhid. loan N. Floca , Canoanele Bisericii
Ortodoxe..., p. 256 - n.red.|.
“ Referitor la aceste diferite slujiri ale sale, a se vedea studiul nostru: L'Église,
corps du Christ, t. I, Nature et structure, Les Éditions du Cerf, Paris, 2012, pp.
160-171 [cf trad. rom. M. Bojin, în: Jean-Claude Larchet , Biserica, Trupul lui
Hristos, vol. I: Natura şi structura Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 183-
466 206 - n.trad.].
Preotul este un reprezentant al episcopului; aşadar, el depinde

cu totul de episcop şi nu acţionează decât cu deplinul acord al aces
tuia. Atunci când este prezent, episcopul este cel care săvârşeşte
Liturghia şi Sfintele Taine (în Biserica Ortodoxă, ca semn al unită
ţii, întotdeauna este un singur săvârşitoral slujbei, de unde rezultă
că nu putem vorbi, în sens propriu, de o împreună-slujire) şi cel
care predică.
Diaconul participă la săvârşirea Liturghiei şi a Sfintelor Taine ca
ajutor al episcopului sau al preotului, care - fiecare dintre aceştia
doi - este singurul săvârşitor al acestora'3; el exercită de asemenea
şi în alte domenii o slujire binecuvântată de Biserică (diacon vine
din termenul grec diakonia, care înseamnă „slujire”), aflându-se în
primul rând în slujba episcopului, dar nu numai a lui'4. Limitele
atribuţiilor diaconului şi subordonarea sa faţă de episcop şi preot
sunt marcate de mai multe canoane"’.
Hirotonia pe o treaptă superioară cere hirotonia pe treapta pre
cedentă; astfel, diaconul trebuie să fie hirotesit de episcop mai întâi
acolit, apoi citeţ, apoi ipodiacon; preotul nu poate fi hirotonit dacă
n-a fost mai întâi hirotonit diacon, şi nici episcopul, dacă n-a fost
hirotonit preot.
Cei de pe o treaptă inferioară nu pot, fireşte, să săvârşească
slujirile proprii unei trepte superioare. în schimb, cei aflaţi pe o
treaptă superioară pot în principiu să împlinească toate slujirile
unei trepte inferioare. Episcopul, ca unul ce este preot prin exce
lenţă, împlineşte toate slujirile preotului; în mod concret însă, el
nu slujeşte niciodată ca diacon, pentru că el nu poate fi diaconul
unui preot, iar în cazul slujbelor săvârşite cu un patriarh, un mitro
polit sau un alt episcop, el trebuie să se arate ca „egal în episcopat”
cu aceştia, care sunt „fraţi şi slujitori împreună cu el” (cum se spune*4
13 A se vedea între alţii: Sf. I p o lit a l Ro m ei , Tradiţia apostolică, 8 , trad. fr.,

p. 58: „diaconul nu e hirotonit pentru preoţie, ci spre slujirea episcopului” [cf.
trad. rom., p. 576 - n.frad.].
44 Pentru o analiză mai precisă a atribuţiilor diaconului, a se vedea studiul
nostru: L'Église, corps du Christ, t. I: Nature et structure, pp. 201-207 Ie/ trad.
rom., pp. 233-240 - n.trad.].
Canonul 18 Niceea I; Canonul 20 Laodiceea; Canonul 8 Trulan [în: Arhid.
loan N. F l o c a , Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 67; p. 243; p. 119 - n.red.].
la Liturghie). La o slujbă cu episcop la care se întâmplă să nu fie

diacon, preotul (sau preoţii) poate (pot) săvârşi slujirile diaconu
lui, purtând însă veşmântul liturgic preoţesc; dar el nu săvârşeşte
slujirile ipodiaconului, care, în absenţa acestuia, pot fi încredinţate
citeţului sau acolitului.
Cu toate acestea, Biserica ţine totuşi ca fiecare treaptă să-şi
păstreze rangul şi slujirea ei, atâta vreme cât lucrul acesta este cu
putinţă. Cum ar fi, de pildă, ca un episcop sau un preot, ieşind din
altar, să meargă să dirijeze pe cântăreţii de la strană sau să cânte
împreună cu ei, sau să citească din cele care cad în sarcina citeţu
lui? Nu s-ar tulbura astfel imaginea pe care se cuvine s-o înfăţişeze
credincioşilor, ca pe o icoană a slujirii lor liturgice?
Unii eclesiologi moderni (în mod particular, Părintele Nicolae
Afanassievşi discipolii săi, Părintele Alexander Schmemann şi Paul
Evdokimov) au încercat să reducă dimensiunea ierarhică a Bisericii.
O astfel de încercare este de înţeles numai (i) ca opoziţie faţă de o
concepţie greşită asupra ierarhiei, asimilată unei ierarhii de putere
de tip social, politic, administrativ sau militar, străină de adevărata
ierarhie bisericească; (2) ca modalitate dea le aminti clericilor că ei
rămân pe mai departe membri ai poporului lui Dumnezeu; (3) ca
un mod de a le reda mirenilor locul şi rolul ce le revin în mod legi
tim în sânul Bisericii, ca mădulare ale Trupului lui Hristos, care se
completează şi se susţin şi sunt cu toţii folositori şi absolut necesari
pentru viaţa şi lucrarea lui; (4) ca dorinţă de a micşora şi chiar de a
desfiinţa clivajul produs de-a lungul istoriei între cler şi mireni de
o ierarhie care s-a voit din ce în ce mai autonomă şi mai domina
toare. Unele argumente folosite în această tentativă sunt însă con
testabile, mai ales înţelesul foarte realist în care sunt înţelese cele
câteva pasaje din Sfânta Scriptură, în care poporul lui Dumnezeu
este înfăţişat ca „preoţie împărătească” (1 Petru 2, 9), iar fiecare
creştin ca „împărat şi preot” (Ieşirea 19, 6; Apocalipsa 1, 6; 5,10, 20,
6), aşa încât „preoţia împărătească” atribuită laicilor ajunge să fie
pusă pe acelaşi plan cu „preoţia hirotonită” (sau preoţia slujitoare)
a clericilor; cele două forme de preoţie sunt astfel privite ca egale,
468 cu toate că în primul caz noţiunile de slujire, preoţie şi împărăţie
a u doar un sens metaforic26. Această mişcare - calificată adesea ca

„neo-protestantă”27 - a avut drept consecinţă şi faptul că preotul
este văzut (şi înfăţişat) mai degrabă ca reprezentant al credincio
şilor decât ca slujitor al lui Dumnezeu28, cu toate că el este deo
potrivă, în chip nedespărţit, şi una, şi alta. Prin această înţelegere
problematică, ca şi prin reformele liturgice pe care le-a produs29,
această mişcare a sărăcit tâlcul ierarhiei bisericeşti, atât de preţuită
d e Tradiţia Bisericii.
Departe de a fi un egal al credincioşilor şi un simplu reprezen
tant al lor, cel hirotonit întru preot primeşte de la Sfântul Duh o
harismă deosebită, specifică treptei sale, pe care nici măcar aceia
care sunt şi ei hirotoniţi, dar pentru alte trepte, mai de jos, nu o
au . şi cu atât mai mult nu o au ceilalţi credincioşi. Dintre creştini,
numai episcopul şi preotul au puterea de a-L chema pe Sfântul Duh
■' A se vedea studiul nostru: L.'Église, corps du Christ, t. I: Nature et struc

ture, pp. 243-251 \cf. trad. rom., pp. 280-290 - n.frod.j. Diferitelor explicaţii ale
înţelesului metaforic al expresiei „preoţie împărătească", care aparţine tuturor
creştinilor, le putem adăuga acesta distincţie clară pe care o face Sfântul Isidor
Pelusiotul: „în Noul Testament, numai cei care au primit puterea de a aduce
Euharistie au slujirea preoţească a jertfei celei nesângeroase. însă fiecare creştin
este şi el rânduit preot al trupului său; nu numai că fără o astfel de rânduire nu
a r e nicio putere asupra celor mai de jos, dar nici, ca să spuneam aşa, stăpânind
peste rău, n u poate să facă din trupul său un sanctuar sau un templu" ( S f . I s i d o r
P e l u s i o t u l , Epistole, III, 75, în: PC 78,784 A).
27 Aceste idei seamănă intr-adevăr cu cele ale confesiunilor protestante şi

exprimă, referitor la iniţiatorul lor în lumea ortodoxă, Pr. Nicolae Afanassieff, o
influenţă protestantă reală, cea a lui Rudolf Sohm. Paul Evdokimov, care aparţine
d e asemenea „Şcolii de la Paris" şi care a contribuit la răspândirea acestor concep
ţii, a trăit o mare parte din viaţa sa, familială şi profesională, în mediul protestant.
28 Un profesor de Liturgică, care aparţine acestui curent, mi-a scris recent,
intr-un mod caracteristic: „Am fost de curând hirotonit diacon, şi prin urmare
sunt slujitorul dvs.”.
29 Aceste reforme au fost mai ales introduse în unele parohii ale Bisericii
Ortodoxe din Am erica de Nord, ale Arhiepiscopiei Ruse din Europa Occidentală
(cu sediul la Paris, în strada Daru) şi în câteva eparhii din Biserica Sârbă. Ele dove
desc în general o anumită pierdere de sens a simbolismului liturgic. Am înfăţişat
izvoarele, principiile şi logica internă a acestor reforme în articolul nostru: „Aux
sources des tentatives de réformes liturgiques de ces dernières décennies dans
certaines paroisses orthodoxes: les œuvres du Père Alexandre Schmemann et du
Père Nicolas AfanassiePT, în: Church Studies (iţepxeene Cmyduje), IX (2012), pp.
397-408. Vom reveni asupra naturii şi valorii lor, în paginile care urmează.
JEA N -C LA U D E l.A R C H ET
şi de a-L face să Se pogoare în vremea săvârşirii Sfintelor Taine,

după cum spune undeva, în treacăt, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ca
să se pogoare Sfântul Duh, nu este de ajuns harul [Botezului], ci
este nevoie încă şi de preoţie”, care conferă „un har mai mare’’3'1.
Sfântul Chirii al Alexandriei spune că cel preoţit se preschimbă cu
totul şi este înălţat la o nouă demnitate:
„După ce i-a făcut strălucitori [pe Apostoli] prin marea dem

nitate a apostoliei şi, precum am spus mai înainte, [Hristos]
i-a arătat iconomi şi slujitori ai Sfintelor Altare, îi sfinţeşte
îndată, dându-le Duhul Său printr-o suflare văzută (Ioan 20,
22) [...]. A arătat că celor chemaţi prin El să fie Apostoli ai
lui Dumnezeu li se dă în mod necesar Duhul. Şi pentru care
pricină? N-ar putea lucra ceva din cele ce plac lui Dumnezeu,
nici n-ar putea scăpa din lanţurile păcatului, neîmbrăcându-
se mai înainte cu putere de sus (cf. Luca 24, 49) şi nepre-
schimbându-se (peraaroixeioi’pEvoi) în ceva diferit de ceea
ce fuseseră înainte. De aceea s-a şi spus către careva dintre
cei vechi: «Atunci Duhul Domnului Se va coborî peste tine şi
vei proroci şi tu cu ei şi te vei face alt om» (f Regi 10, 6). Dar
şi prorocul Isaia ne-a vestit că cei ce vor primi pe Dumnezeu
îşi vorînnoi puterea (cf. Isaia 40, 31). Iar preaînţeleptul Pavel,
spunând că s-a ostenit mai mult decât alţii în lucrarea apos
tolică, a adăugat îndată: «Dar nu eu, ci harul lui Hristos care
este cu mine» (1 Corinteni 15,10). [...] era necesar să primească,
unit cu demnitatea apostoliei, harul Duhului. [...] Deci Legea
Veche, având umbrele adevărului (Evrei 10, 1), poruncea ca
ungerea preoţilor să se facă într-un mod mai văzut, ca să fie
mai vădită. [...] Iar Domnul nostru Iisus Hristos, strămu
tând chipul Legii în puterea adevărului, sfinţeşte prin Sine
însuşi pe slujitorii dumnezeieştilor Altare. Căci El este ade
văratul Miel al sfinţirii şi desăvârşeşte, prin sfinţire, pe cei ce
se împărtăşesc cu adevărat de firea Sa, făcându-i părtaşi de
Duhul şi întărind în oarecare fel firea omului într-o putere şi
mărire mai presus de om ( p t T a x a A i c E u c u v t q o t i o v t i v « njv 30
470
30 Sf. Ioan Gură de A ur , Omilii la Fapte, XV, 1.
ανθρώπου φύσιν εις τήν ύπερ άνθρωπον δύναμίν τε και

δόξαν)”3'.
Este important ca episcopului şi preotului să Ii se recunoască

marele rang acordat lor dintru început de Sfânta Biserică, recunos
cut de Sfinţii Părinţi şi de întreaga Tradiţie, pentru harul deosebit
primit la Hirotonie, pentru sfintele lor slujiri şi pentru semnificaţia
iconică pe care o au în vremea săvârşirii Liturghiei.
„Nu se cuvine ca noi - scrie Sfântul Chirii al Alexandriei - sau să

spunem că numele de preot nu înseamnă nimic şi că este comun
tuturor, când de fapt el este numai al celor chemaţi, sau, dacă
este cu adevărat ceva care deosebeşte pe preot de popor, să se
amestece cele ce nu pot fi amestecate, nepăstrând pentru fiecare
locul cuvenit şi cinstea ce i se cuvine’ 3".
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază astfel locul aparte al

preotului:
„Aceeaşi putere a Cuvântului este cea care îl face pe preot mărit

şi vrednic de cinstire, deosebit de mulţimea poporului prin noua
sa binecuvântare [adică prin hirotonia sa]. Căci iată-1 pe cel care
până mai ieri nu era decât un om din popor, ca toţi ceilalţi, ajuns
dintr-o dată căpetenie, păstor, învăţător al evlaviei şi luminător
în tainele cele ascunse”**33.
31
6. Caracterul comunitar al Hirotoniei
Hirotonia în treptele mari, în Biserica Ortodoxă, este întot

deauna individuală: în cursul unei Liturghii nu se poate hirotoni
decât un singur episcop, un singur preot sau un singur diacon.
v Sf. C h ir il al A lexan driei , Comentariu la Evanghelia Sfântului loan, XII,

xx, 22 [cf. trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în: Sf. C hiril al A lexandriei, Scrieri.
Partea a patra (PSB 41), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 1156-1158- n.trad.].
31 Sf. C h ir il al A lexandriei , Epistola LXXVI. Către Atticus, în: PG 77,
353 A-B.
33 S f G rigo rie de Nyssa , Cuvânt la ziua luminilor sau la Botezul lui Hristos,
în: Gregorius Nyssenus Opera, IX, 1, W. J aeger (ed.), Leiden, 1967, pp. 225-226.
însă, deşi este întotdeauna conferită unei singure persoane,

hirotonia are întotdeauna un caracter comunitar, privind deopo
trivă Biserica în ansamblul ei (catolică), clerul şi comunitatea cre
dincioşilor din Biserica locală, care alcătuiesc cu toţii Trupul lui
Hristos. După cum spune Mitropolitul Ioannis Zizioulas, „nicio
slujire nu se poate situa în afara comunităţii sau mai presus de ea,
ca un bun individual”’ 1.
Ca orice Sfântă Taină, Hirotonia săvârşeşte o anumită formă
de primire şi cuprindere în Trupul Bisericii, în Biserica catolică,
în sensul originar al termenului. Prin urmare, o hirotonie care nu
se săvârşeşte în sânul Bisericii nu poate fi considerată validă, iar
despărţirea unui preot de Biserică înseamnă pierderea atributelor
conferite lui prin Hirotonie. De aceea, de pildă, Sfântul Ciprian al
Cartaginei consideră hirotonia lui Novatian „nelegiuită”” , ca una
„contrară unităţii catolice”’6, şi spune că „el nu are hirotonie bise
ricească, pentru că nu se mai află în sânul unităţii"’7; prin urmare,
episcopatul lui este „adulterin şi străin”’8. „Novaţian - mai spune el
- nu se află în Biserică şi nu poate fi socotit episcop. |...| Cu adevărat
nu poateconduce Biserica acela care n-a fost hirotonit în Biserică"’·'.
Un episcop sau un preot care au fost hirotoniţi în Biserică, dar s-au
despărţit de ea, nu mai poate nici să hirotonească, nici să boteze,
nici să iconomisească vreo altă Sfântă Taină, nici să săvârşească
Sfânta Liturghie41’.
încă şi dintr-un alt punct de vedere, Hirotonia îl introduce pe
cel hirotonit în cinul preoţesc, ca membru al lui41. Să notăm că34 1
0
9
5*78
34Jean Z iz io u la s , L’Eglise et ses institutions, Les Éditions du Cerf, Paris, 2011.

p. 289.
35 Sf C iprian al Cartaginei, Epistole, XLIV, 1,1 [cf. trad. rom. I. Diaconescu,
O. Pop, în: S fântul C iprian , Episcopul Cartaginei, Scrisori, Ed. Sophia.
Bucureşti, 2011 - n. trad.j.
30Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, XLV, 1, 2,
37 Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, LV, 8, 5.
38Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, LV, 24, 2.
39 Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, LXIX, 3 ,2 .
40 Cf. Sf. C iprian al Cartaginei, Epistole, LXIX-LXXV.
41A vorbi despre cinul preoţesc nu corespunde unei viziuni juridice sau adm i
nistrative; la Liturghie se vorbeşte în repetate rânduri despre „cinstita preoţime"
şi cea „întru Hristos diaconime”.
pentru Sfântul Ciprian al Cartaginei „cuvintele ordinare şi ordina-

tio înseamnă înainte de toate actul prin care cineva este introdus,
admis într-un ordin clerical’’12.
Iarăşi, dintr-un alt punct de vedere, orice hirotonie (fie a unui
episcop, a unui preot sau a unui diacon) se săvârşeşte în mod obli
gatoriu în cadrul adunării euharisticea Bisericii locale, cel hiroto
nit fiind menit şi numit pe seama acestei Biserici locale anume (pe
seama unei eparhii, în cazul episcopului, a unei parohii, în cazul
preotului sau al diaconului), hirotonia fiind asemenea unei cunu
nii a celui ce se preoţeşte cu obştea care i se dă în grijă.
în ceea ce-i priveşte pe episcopi, ei sunt aleşi de adunarea epi-
scopilor sau de Sinodul Bisericii locale de care aparţin” ; în plus, în
unele Biserici locale, poporul ia parte la această alegere. în Biserica
primară, exista adesea regula ca episcopul să fie ales de toţi membrii
eparhiei, cler şi credincioşi. Astfel, în Didahie (finele veacului I),
adunării credincioşilor i se adresează acest îndemn:
„Alegeţi-vă episcopi şi diaconi vrednici de Domnul, bărbaţi

blânzi şi neiubitori de arginţi, adevăraţi, puşi la încercare"···1.
12 Joseph L e c u y e r , l.e S a c r a m e n t ile l’ordination, Beauchesne, Paris. 1983. p. 44.

" A s e vedea Canonul 4 al Sinodului de la Niceea I: „Se cuvine aşadar ca episco
pul să se aşeze (In scaun) de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie, provin
cie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie stăruitoare, fie pen
tru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători
făcându-se şi cei absenţi şi consimţind prin scrisori, atunci să se facă hirotonia.
Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului".
Canonul 6 adaugă: „dacă cineva ar deveni episcop fără încuviinţarea mitropolitu
lui, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop"; iar Canonul
ig al Sinodului din Antiohia: „Episcopul să nu se hirotonească (ară sinod şi fără
prezenţa celui din capitala eparhiei şi acesta neapărat fiind de faţă, mai bine este
să fie împreună cu dânsul toţi împreună-slujitorii din eparhie şi pe care cel din
capitală se cuvine a-i chema prin scrisoare. Şi mai bine este de se vor întruni toţi;
iar de va fi cu greu aceasta, totuşi negreşit trebuie să fie de faţă mai mulţi ori prin
scrisori să consimtă, şi aşa, sau cu prezenţa celor mal mulţi, sau prin votul lor, să se
facă instituirea; iar de s-ar face altceva împotriva celor hotărâte de sinodul prezent,
hirotonia să nu aibă tărie. Şi de s-ar face instituirea potrivit canonului hotărât, dar
unii s-ar opune din pofta lor deşartă, să aibă tărie votul celor mai mulţi” [în: Arhid.
Ioan N. F loca , Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 57; p. 59; p. 234 - n.red.].
44 Cf. Didahia sau învăţătura celor doisprezece Apostoli, XV, t [cf. trad. rom.
Pr. D. Fecioru, în: Scrierile Părinţilor Apostolici (PSB t), Ed. IBMBOR, Bucureşti,
Tradiţia apostolică a Sfântului Ipolit al Romei este încă şi mai

clară, pentru că ea vorbeşte despre participarea poporului nu
numai la alegerea episcopului, ci şi la hirotonia lui:
„Să fie hirotonit episcop cel ales de întreg poporul şi fără de

prihană. Când va fi numit şi va fi primit de toţi, poporul să se
adune împreună cu prezbiteriul şi episcopii prezenţi, într-o zi
de duminică, şi cu consimţământul tuturor acestora, să-şi pună
mâinile peste el, iar prezbiteriul să stea în linişte”4’.
Aflăm menţionarea acestei participări şi la Origen: „La hiroto

nia preotului, se cere să fie de faţă întregul popor". Origen leagă
lucrul acesta de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Trebuie să aibă
mărturie bună de la cei din afară (1 Timotei 3, 7)"16.
Uneori episcopul era ales doar pe temeiul glasului poporului47.
Un exemplu bine cunoscut este acela al alegerii Sfântului Ambrozie
al Mediolanumului (finele veacului al IV-lea), care, fiind guverna
tor, a fost înălţat la treapta de episcop prin strigătele entuziaste ale
poporului48. în Biserica Antiohiei şi a Ciprului există încă şi astăzi
un sistem de alegere populară. Sinodul de la Moscova din 1917 a
hotărât ca episcopii să fie aleşi deopotrivă de clerul şi credincioşii
1979, p. 31; cf. trad. rom. Diac. I. Ică jr., în: Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul
apostolic al primelor secole, p. 571 - n.trad.].
44 Sf. Ipolit a l Romei, Tradiţia apostolică, 2, trad. fr„ p. 40 |c/ trad. rom.,
p. 573 - n.trad.].
46 Origen , Omilii la Levitic, VI, 3, trad. fr. M. Borret, în: O rigèn e , Homélies
sur le Lévitique l-VII, t. I (SC 286), Les Éditions du Cerf, Paris, 1981, p. 278.
47Cf. O rigen , Omilii la Numeri, XXII, 4,2, trad. fr. L. Doutreleau, în: O rigèn e ,
Homélies sur les Nombres XX-XXIII, t. III (SC 461), Les Éditions du Cerf, Paris,
2001, p. 96 [cf. trad. rom. Pr. T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu, în: O rigen , Scrieri
alese. Partea întâi (PSB 6), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 193 - n.trad.].
Dupa moartea episcopului arian, Auxentiu al Mediolanumului, ortodocşii
şi ereticii se adunaseră într-o zi în biserica cea mare, unde discutau cu aprin
dere ocuparea scaunului vacant. Informat de neînţelegerile de la această adu
nare, Ambrozie a venit la biserică, în calitate de om al autorităţii, să facă linişte.
Dar o voce de copil, prin voinţa de sus, rosti cuvintele: Ambrozie, episcop. Cu tot
refuzul său şi cu toate ca nu era decât catehumen, poporul l-a ales în unanimi
tate episcop (Adalbert H a m m a n , Guide pratique des Pères de l ’Église, Desclée de
474 Brouwer, Paris, 1967, p. 236).
VI AŢA SAC RAMENTA LĂ
eparhiei pe seama căreia este hirotonit·'9. Dar această decizie nu a

fost aplicată decât în Arhiepiscopia parohiilor de tradiţie rusă din
Europa de Vest (cu sediul la Paris, în strada Daru) şi în Biserica
Ortodoxă din America (OCA).
Caracterul comunitara! hirotoniei episcopiloresteîn mod deo
sebit marcat de faptul că ea impune, potrivit unei cerinţe canonice
precise, prezenţa a cel puţin doi sau trei episcopi, ceea ce se explică
prin faptul că episcopatul este prin însăşi natura sa sinodal şi cole
gial. în plus, la hirotonia episcopului, episcopul-protos, dacă este
patriarh, zice: „Cu alegerea şi aprobarea Preasfinţiţilor mitropoliţi,
arhiepiscopi şi episcopi", iar dacă este mitropolit sau episcop: „Cu
alegerea şi aprobarea iubiţilor de Dumnezeu episcopi şi ale cinstiţi
lor preoţi”, formule care nu au un caracter administrativ sau juridic,
ci unul eclesial, după cum se vede din faptul că ele se rostesc în
momentul crucial al hirotoniei, atunci când episcopul-protos pune
omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă pe capul ipopsifiului.**
în toate mişcările sale din timpul slujbei de hirotonie, rânduite
de tipic, candidatul este însoţit de doi episcopi, dacă se hirotoneşte
întru episcop, de doi preoţi, dacă se hirotoneşte întru preot, şi de
doi diaconi, dacă se hirotoneşte intru diacon.
în sfârşit, poporul îşi dă acordul strigând: ,Axios/” („Vrednic
este!’’), în partea finală a slujbei, în vremea când noul hirotonit
îmbracă, rând pe rând, cele din care este alcătuit veşmântul său
liturgic.
în prezent, preoţii sunt cel mai adesea numiţi de către episcop
pe seama unei parohii ce li se dă în grijă, iar diaconii, tot astfel,
ca ajutători ai preoţilor; se întâmplă însă adesea, în diaspora, ca
să se hirotonească preoţi sau diaconi chiar dintre credincioşii unei
parohii (mai ales în sânul unei comunităţii care abia se formează).
Lucrul acesta se arată a fi foarte bun pentru viaţa comunităţii; pe
de o parte, asigură relaţiile de încredere şi respect personal, absolut
necesare între preoţii şi credincioşii unei parohii, pentru viaţa ei
* Cf. Hyacinthe D estjvelle , Le Concile de Moscou (1917-1918), Les Éditions

du Cerf, Paris, 2006, p. 153.
* [în Arhieraticonul în uz în Biserica Ortodoxă Română, aflăm următoarea
formulare: „Cu alegerea şi încercarea Sfântului Sinod...” - n.trad.J.

Taina Sfântului Botez: I. Natura, Temeiurile Şi Semnificaţia Botezului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Taina Sfântului Botez: I. Natura, Temeiurile Şi Semnificaţia Botezului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Taina Sfântului Botez

i. Natura, temeiurile şi semnificaţia Botezului

fiilor lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Apostolului Pavel, care

„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul

Toate acestea sunt înfăţişate în rugăciunea de la sfârşitul rându­

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, chemă pe robul tău (N)

Şi iarăşi sunt înfăţişate în rugăciuneadesfinţireaapei Botezului:

Lucrarea aceasta se împlineşte în mod esenţial prin ritul central

„Se botează robul lui Dumnezeu (N)*’, în numele Tatălui. Amin.

întreita cufundare, în afara semnificaţiei ei trinitare evidente,

„Toţi câţi în Hristos lisus ne-am botezat, întru moartea Lui

Iar întreita ieşire din apă, la rândul ei, semnifică învierea cu

„Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca,

Acest înţeles este înfăţişat în rugăciunea de sfinţire a apei din

„Pentru ca să se facă el [cel ce se va boteza] împreună sădit şi

De asemenea, el este indicat, mai pe larg, în citirea ce se face din

„Să ne îngropăm cu Hristos prin Botez, ca să înviem cu El; să ne

La rândul său, Teodor de Mopsuestia scrie:

„Când mă afund în apa Botezului, moartea Domnului primesc

Sfântul Grigorie de Nyssa, după ce face o analogie între apa

„întrucât deci moartea Călăuzitorului nostru s-a făcut potrivit

* [Molitfelnic, pp. 43-44 - n.red.]

asupra Sa moartea, S-a întors iarăşi la viaţă după ce a zăcut trei

Sfântul Nicolae Cabasila tâlcuieşte, la rândul său, felul în

„De lanţurile atât de îngrozitoare [ale păcatului], de pedeapsa ce

a lucrat - ca Unul Căruia nu-i trebuie timp îndelungat pentru

Contextul „privat” în care Botezul este adeseori săvârşit în

Botezul îl face pe cel botezat părtaş nu doar la Moartea şi învierea

maică. Cele spuse de Solomon cu privire la alte lucruri vi s-ar

2. Structura slujbei Botezului

a. Slujba Botezului este precedată de slujba care se face la însem­

b. Tot înainte de Botez se săvârşeşte slujba de îmbisericire a

cerând de la Dumnezeu să-l binecuvânteze spre tot lucrul bun şi

c. Slujba Sfântului Botez cuprinde mai întâi o rânduială pentru

21 Această restricţie se datorează faptului că femeilor le este oprită prin

catehumenatul nu mai avea nicio semnificaţie, a devenit o regulă22.

d. Botezul este urmat de Mirungere. Se cuvine să spunem că

22 Referitor la catehumenat, a se vedea: Henri Leclercq , „Catéchèse,

a doua parte a acestui capitol, ca una ce este o Sfântă Taină, cu o

e. La şapte zile după Botez (dar în practica actuală, lucrul acesta

acest răstimp pruncului nu trebuie să i se spele acele locuri ale tru­

3. Simbolismul slujbei Botezului

Botezul pune în lucrare un bogat simbolism, care înfăţişează

Dumnezeu l-a făcut la început pe om făptură vie (Facerea 2, 7);

5. Rostind lepădările, scuipă în faţă „pe acest părinte al fărăde­

Goliciunea sa mai înseamnă, după cum tâlcuieşte Sfântul Chirii

dinaintea Botezului, spune că preotul „vă unge tot trupul cu acel

laudă” (Psalmul 49,15), cât şi o „inimă înfrântă şi smerită" (Psalmul

„în Legea Veche primeau ungere regii, preoţii sau prorocii: şi

d) Untdelemnul este un simbol al luminii; mii de ani a fost

îndată aducându-se cel ce se botează, preotul îl unge zicând: „Se

„Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie,

O rugăciune a Sfântului Serapion de Thmuis (veacul al IV-lea)

„Stăpâne, Iubitorule de oameni şi de suflete, îndurat şi milos­

46 42 Cf. Sf. C h irii , al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 3, trad, fr.,

prin harul ei să le dea iertare, ca lepădând păcatul să vieţuiască

10. Apa, care are un rost esenţial, simbolizează mormântul în

12. Lumânarea ce i se pune în mână este semn al luminii primite

„Aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că

13. Numele nou pe care îl primeşte creştinul acum'51’ înseamnă

„Mântuitoarea zi a Botezului este socotită de creştini ca «zi a

conţinutul său. Altfel spus, în ziua aceea suntem cunoscuţi ca

14. Ritul tunderii care se săvârşeşte în principiu la şapte zile

Toate acestea sunt înfăţişate în rugăciunea de la sfârşitul rându

a. Slujba Botezului este precedată de slujba care se face la însem

acest răstimp pruncului nu trebuie să i se spele acele locuri ale tru

5. Rostind lepădările, scuipă în faţă „pe acest părinte al fărăde

„Stăpâne, Iubitorule de oameni şi de suflete, îndurat şi milos

„Stăpâne, Doamne [...] însuţi binecuvântează şi acest untde

„Stăpâne, Doamne [...] însuţi binecuvântează şi acest untde

botezat „înşelăciunea cea veche", întunericul, nălucirile şi vicleşu

„Să zicem iarăşi: «Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, singu

conferit anterior, ci de faptul că însăşi primirea în sânul Bisericii con

ia contemplarea lui Dumnezeu în natura creată, precum şi la vede

Sfântul Mir este purtătorul întregului simbolism al untdelem