UNIVERSITATEA DE VEST TIMIȘOARA

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE

EXERCIȚIILE SPIRITUALE ȘI
FILOSOFIE ANTICĂ
de PIERRE HADOT

eseu

prof. DANIEL LEMENI

Masterand PANICI IVIȚA

anul I
 2019-2020

- Despre viața în Hristos - Nicolae Cabasila

Referat
Fiind crescut intr-o veche si nobila familie din Tesalonic, Sf. Nicolae Cabasila (1322-
1391) a trait, a scris si a evoluat spiritual intr-o perioada foarte agitata din istoria Imperiului
Bizantin. 
Daca in prima parte a vietii Sf Nicolae Cabasila a luat parte la controversele epocii, in cea de-a
doua el s-a dedicat rugaciunii si contemplatiei.

Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul episcopului Nil Cabasila şi cunoscut teolog bizantin al
secolului al XIV-lea, se impune prin viaţa sa curată, rămânând cunoscut mai ales prin două
lucrări: „Erminia sau tâlcuirea Sfintei Liturghii" - primul tratat critic şi sistematic de interpretare
a Sfintei Liturghii - şi „Viaţa în Hristos", cea mai preţioasă lucrare de mistică liturgică sau
sacramentală din întreaga teologie ortodoxă, tratând despre viaţa harică sau spirituală ce ni se
împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi care ne uneşte cu Hristos.

În această din urmă lucrare, accentul cade pe două mari Taine ale Bisericii, şi anume pe Botez şi
Euharistie, fără să se facă însă vreo ierarhizare a Sfintelor Taine: „Nu se cade să dispreţuim nici
pe una din Sfintele Taine, ori dacă nu, atunci le dispreţuim pe toate, pentru că una şi aceeaşi
putere lucrează în toate Tainele şi pentru că puterea lor izvorăşte din aceeaşi jertfire a Mielului,
din aceeaşi moarte şi din acelaşi sânge al Lui." (p. 100, din „Despre viaţa în Hristos", 1997)
Cugetul autorului însă a insistat asupra Tainei de pătrundere a omului în viaţa creştină (în viaţa în
Hristos) şi pe Taina Euharistiei, ca Taină ultimă, în sensul că o mai mare fericire decât o procură
ea nu mai poate fi aici pe pământ, în sensul unirii maxime cu Hristos.

Ne vom opri în continuare asupra Tainei de pătrundere în viaţa întru Hristos, pentru că în
această Taină se arată în mod şocant, total, faptul că este vorba de darul lui Dumnezeu. Este
vorba de Taina Botezului.

În Cartea I, N. Cabasila insistă asupra rolului Sfintelor Taine în viaţa

duhovnicească: „Datorită Sfintelor Taine ne naştem şi noi la viaţa duhovnicească, cu ajutorul
lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip minunat cu Însuşi Mântuitorul nostru." (op. cit.,
p. 29) Iar pentru a ne uni cu Hristos, trebuie să trecem prin toate stările prin care a trecut şi
El. „Căci, într-adevăr, noi de aceea ne şi botezăm, ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu
El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea
împărătească a dumnezeirii şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a
Împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, ca să ne cuminecăm cu însuşi trupul şi
sângele pe care Hristos le-a luat asupră-Şi. Aşa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce
S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi." (p. 48)
 Observăm că Botezul, Mirul şi Împărtăşania se prezintă într-o triadă nelipsită la Sfântul
Cabasila, căci „Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră în Hristos, căci până
nu primesc această Taină, oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la
viaţă. Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile
de care are nevoie aici pe pământ. Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă,
păstrând-o într-o stare înfloritoare." (p. 30) Şi toate aceste Taine se oglindesc în viaţa
Mântuitorului, după Nicolae Cabasila. Astfel, „pentru aceea Domnul a binevoit să primească
botezul de la Ioan, vrând prin aceasta să arate ca într-o oglindă măreţia Botezului pe care El îl
va întemeia." (p. 32) Deschiderea cerurilor la Botezul Domnului arată că „taina Botezului este
aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti." (p. 32)

Cercetând în particular Taina Botezului, autorul va delimita trei coordonate de expunere:

prima - întâietatea de primire a Tainei şi semnificaţia acestei întâietăţi; - a doua: prezentarea şi
analiza numirilor date Tainei; - a treia: fragmente din slujbele şi cântările ce se săvârşesc odată
cu Botezul şi însemnătatea acestora. Vom analiza şi noi aceste trei coordonate, pe urmele
Sfântului Cabasila.

În primul rând, faptul că Mântuitorul mai întâi s-a botezat ne indică faptul că baia
Botezului e începutul şi temelia vieţii în Hristos. În al doilea rând, numirile Tainei arată faptul că
primirea Botezului e începătura vieţii în Hristos: „naştere", „renaştere", „creare din nou",
„pecete", „baie", „ungere", „luminare", „dar al lui Dumnezeu". Iar numirea „naştere" tocmai
aceasta arată, pe când numirea „naştere din nou", „creare din nou" indică faptul că noua viaţă
fusese accesibilă cândva omului, numai că a pierdut-o, şi că o poate regăsi prin această Taină. (p.
50)

„Pecete" se numeşte Botezul pentru că „însemnează cu chipul împăratului" (p. 51), Nicolae

Cabasila citând aici pe Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor
noastre, şi încă sub formă de om răstignit." (Galateni III, 1). De altfel, pe lângă urmarea vieţii
Mântuitorului, Sfântul Cabasila e interesat şi de adevărul scripturistic, pe care îl citează în chip
firesc, nepedant şi spontan, ca şi de adevărul patristic (traducătorul român al cărţii observă des
asemănările ideilor sfântului cu idei de la Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul
în special) şi chiar filosofic, în unele cazuri (există câteva citări din Platon, Aristotel, stoici).

Autorul nu se fereşte nici de comparaţiile plastice atât de uzitate de Sfinţii Părinţi. De

exemplu, în cazul numirii de „pecete" dată Botezului, Cabasila compară reimprimarea chipului
lui Hristos în om cu argintul şi arama muiate de foc şi bătute de ciocan, dobândind prin
prelucrare şi o numire nouă: statuie sau inel. (p. 51) La fel şi creştinul la Botez e şi numit, ca şi
cum abia atunci a fost cunoscut: „Nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu
până nu s-a învrednicit să primească raza Botezului." (p. 52) De aceea e citat Psalmistul David
în legătură cu cei ce nu au o viaţă duhovnicească: „nu voi pomeni numele lor pe buzele
mele." (Psalm XV, 4)

Dar Botezul mai e numit şi „luminare", căci ne dă puterea să gustăm lumina, alungând de la noi
întunecimea păcatului. Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul generalizase această numire a
Tainei. Ca „dar al lui Dumnezeu", Botezul arată marea dragoste a lui Dumnezeu, fiindcă noi,
nenăscuţi fiind, nu ştiam ce să dorim, şi iată, Dumnezeu ne-a dat Taina pentru a ne face fericiţi.
(p. 53) Cât despre celelalte numiri, toate arată începutul vieţuirii noastre cu Hristos.

Slujbele ce însoţesc săvârşirea Sfântului Botez „ne spun acelaşi lucru" (p. 53). Autorul
aminteşte rugăciunile preotului de slobozire de satana şi de exorcisme, ceea ce arată că omul nu
era desfăcut de vechea ruşine a păcatului; apoi aminteşte de suflarea preotului peste faţa celui ce
se botează, ca şi cum acesta înainte n-a avut viaţă; apoi vorbeşte de faptul că omul care vrea să
fie botezat e gol de haine şi încălţăminte, semn al pregătirii pentru o viaţă cu totul nouă; cel ce se
botează scuipă şi suflă din rărunchi spre Apus, ca şi cum ar scuipa pe necuratul - practică
amintită şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Cateheza I mistagogică"; apoi cel ce se botează
e uns, potrivit numelui de „creştin" („uns"; în limba greacă, hrizein = a unge): „unge-se robul lui
Dumnezeu cu undelemn al bucuriei"; apoi întreita afundare în apă - când catehumenul
dobândeşte întreaga fericire dorită, fiind făcut fiu al lui Dumnezeu în numele Sfintei Treimi. (p.
57)

E interesantă iarăşi comparaţia pe care o face autorul în cazul întreitei cufundări, drept
pentru care o redăm: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă
că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă e totuna cu a muri. Când,
peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină,
înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce ai dobândit-o trăieşti numai
pentru ea. Din această pricină şi cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate,
fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată
decât cea dintâi." (p. 58)

Întreita cufundare e legată şi de revelarea explicită a Treimii, şi de „moartea cea de trei zile şi
scularea din morţi a Mântuitorului - tocmai împlinirea iconomiei divine". (p. 60) Astfel patima
şi moartea Mântuitorului sunt împlinite prin apa Botezului asupra trupului nostru.

După explicarea Sfintei Taine a Botezului potrivit celor trei coordonate amintite, Sfântul
Cabasila nu se opreşte, ci tratează alte subiecte referitoare la Botez, în subcapitolele „Omul vechi
şi biruirea lui" şi „Puterea pe care ne-o dă Botezul. Pilda mucenicilor". În primul subcapitol
amintit, autorul ne dă o frumoasă explicaţie a transmiterii păcatului originar: Adam, de când s-a
încrezut în duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la Stăpân, şi-a pierdut sănătatea trupului şi a
sufletului. Căci nu numai sufletul şi-a pierdut tihna, ci şi trupul, „ca o unealtă în mâinile
lucrătorului" (p. 60), după cum lui Adam, când s-a ruşinat, i-a roşit şi obrazul. Astfel că, alături
de celelalte daruri fireşti, s-a trecut asupra urmaşilor primului om şi răutatea lui, prin trup. Căci
din trupul lui Adam răutăţile au trecut asupra sufletelor ce s-au născut trupeşte din el. Ori nu este
om care să nu fie urmaşul lui Adam, încât toţi poartă răutatea din naştere. Ba mai mult, spune
autorul, noi, urmaşii, am întrecut cu mult răutăţile dintâi. Iar rostul Botezului e tocmai de a ne
îndepărta de acestea şi de a ne sădi în loc dorinţa de bine.

Botezul înseamnă moarte - împărtăşirea de moartea lui Hristos, ceea ce presupune că

ajungem prin Botez să avem parte şi de Înviere. (p. 63) Autorul e mişcat de marele dar al
Botezului, care ni se dă fără strădanii; într-o clipă ni se şterge tot răul - „şi lucrurile merg până
acolo că dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neducând cu noi decât
pecetea darului primit prin el, chiar şi atunci ne-ar încununa Mântuitorul cu laurii biruinţei,
întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit pentru împărăţia cerească." (p. 63)

Dar ce este cu această viaţă nouă întru care ne naştem? - se întreabă autorul. Şi tot el ne
răspunde: „este începutul vieţii ce va să fie". „După cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce
dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăiască, tot aşişderea
nici în lumea fericirii n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o nouă viaţă dusă în Hristos
şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui." (p. 66-67)

În al doilea rând, viaţa cea nouă presupune împărtăşirea vieţii lui Hristos, adică devenim
mădulare ale lui Hristos - „or, cât timp trăim aici pe pământ, capul acestor mădulare stă undeva
ascuns şi se va arăta abia în viaţa ce va veni. Atunci însă şi mădularele vor străluci împreună cu
capul şi vor împrăştia şi ele aceeaşi lumină, arătându-se lămurit fiecare în parte." (p. 73) De
mirare lucru socoteşte Sfântul Cabasila faptul că şi cei ce nu s-au botezat vor învia, deşi „nu toţi
vor trăi în fericire". El arată că învierea întru nestricăciune se dă în dar tuturor, nu numai celor
înviaţi prin Botez (p. 68), dar bucuria de a sta faţă către faţă cu Dumnezeu se dă numai celor ce
au dorit-o fierbinte.

Se ia în discuţie şi repetarea sau nu a Tainei Botezului. Autorul dovedeşte de ce nu se

repetă Botezul: apostaţii, prin căderea din credinţă, îşi închid ochiul sufletesc câştigat, dar nu şi-l
pierd - „căci darurile şi chemarea pe care ni le-a făcut Domnul nu ni le ia înapoi." (p. 72) Se
vede de aici că Botezul nu împiedică libertatea omului, el poate să se depărteze după Botez de
Dumnezeu, dacă aşa doreşte.

În al doilea subcapitol amintit, Nicolae Cabasila vorbeşte mai pe larg de roadele

Botezului: „sufletul celor botezaţi ajunge să înfrunte răutăţi atât de mari, încât oamenii cu greu
şi le pot închipui, ba nici trupul nu se mai sperie de un asemenea curaj, ci suferă atâtea chinuri
câte a vrut sufletul." (p. 74) Asta nu înseamnă că Botezul înlătură moartea trupului, ci e vorba de
curajul mucenicilor. În cazul martirilor, unii dintre ei nu fuseseră încă botezaţi, dar „neputându-
i  boteza Biserica în apele sale, i-a botezat Însuşi Mirele Bisericii." (p. 76) fie văzut, trimiţând
nori asupra lor să îi picure, fie nevăzut. Dar numai cine a fost fermecat în inima sa de dragostea
lui Hristos poate să sufere pentru El chinuri şi moarte. Botezul sădeşte în sufletul omului o
anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu, iar cunoaşterea naşte dragostea. Aici autorul
face distincţie între cunoaşterea din predică şi cunoaşterea din trăire, care e posibilă în om ca rod
al Botezului. (p. 78-79) Astfel că nici chiar Apostolii - martorii lui Hristos - nu şi-au dat seama
cu adevărat de El şi de minunile Lui până nu au primit Botezul. (p. 80)

Iar în ceea ce priveşte mucenicii - ei au ridicat trofee mai strălucitoare dumnezeirii decât
însăşi vestirea cuvântului, prin urmarea lui Hristos până la moarte. N. Cabasila dă exemplu
câţiva mucenici, printre care fericitul Porfirie şi Ghelasie, care au ajuns martiri din cauză că au
jucat pe scenă ca mimi Botezul. (p. 81-82)

Lăsând la o parte cazul mucenicilor, roada Botezului este o bucurie negrăită şi o dragoste
nesfârşită, în lumina Sfântului Duh: "toată slujba Botezului e o sărbătoare a luminilor: făclii,
cântări, închinăciuni pe la icoane, arătări pline de biruinţă, nimic ce n-ar fi bucurie." (p.
91) "Iată, pe scurt, care sunt roadele Botezului: ştergerea păcatelor, împăcarea omului cu
Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufletului în faţa razei celei
dumnezeieşti, cu un cuvânt, orânduirea vieţii în aşa fel încât să privească numai spre viaţa
viitoare." (p. 93) Dacă această Taină nu lucrează în toţi aceleaşi roade, nu înseamnă că e
neputincioasă, ci ea e "aceeaşi în toţi şi pentru toţi" (p. 94), dar fie unii au risipit comoara, fie nu
s-au pregătit pentru ea. Căci am greşi dacă am zice "că luminarea dă alte roade decât o arată
însuşi numele ei." (p. 94)

Fireşte că omul poate greşi inclusiv după Botez, care îl spală de orice rău  şi-l sădeşte în
Hristos. Dar Spovedania şi Împărtăşania sunt cele care îl vor întrema iarăşi, fără să-l scoale pe
credincios aşa ca Botezul, fără strădanie, ci lăsându-l să şi lupte, ca unul ce nu mai e nou-născut,
ci crescut şi puternic. De aceea s-ar părea că într-o anumită privinţă, aceea a iertării păcatelor,
Botezul e mai mare decât Împărtăşania. (p. 126) N. Cabasila dovedeşte că e o diferenţă între
"spălare" şi "mâncare" ce nu înseamnă inferiorităţi sau superiorităţi. Însă fericirea cea mai mare
pe care o poate avea un creştin este Împărtăşania, ca o hrană cu Trupul şi Sângele Domnului
Celui viu.

În partea a doua a cărţii, Sfântul Cabasila arată mijloacele de păstrare a harului Tainelor,
calea supremă fiind dragostea, arătată în urmarea poruncilor, urmare ajutată şi de cugetarea
neostoită la Legea Domnului, la viaţa Mântuitorului, la Sfintele Taine. Observăm, aşadar,
originalitatea sfântului arătată în calea de mijloc: el nu urmează nici pe departe prezentarea
scolastică, dar nici pe cea isihastă, curentele timpului său, ci calea Tainelor şi a dragostei, a
Evangheliei şi a Părinţilor (nu că ar fi contra isihasmului).

În încheiere, prezentăm ceea ce ni s-a părut a fi cel mai frumos pasaj despre Sfânta
Taină a Botezului: 

"Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuşi Mântuitorul nostru, şi
încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher
al fiinţei noastre, şi anume Îl avem plin de mărire, curat de orice păcat, lipsit de orice
stricăciune, aşa precum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era când S-a înălţat
la cer şi, în sfârşit, cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a
încredinţat-o." (p. 45) Amin.

Bibliografie

- Despre viața în Hristos - Nicolae Cabasila

 www.librariaortodoxia.ro › Libraria Ortodoxia › Teologie
 Biblia