Mica Unire e mereu sărbătorită cu un dram de reținere. Poate ne-mpiedică adjectivul "mică".

Românii când aud de Marea Unire par a fi mai patrioți și arboreaza pe fb drapelul.
De vină o fi și anul, 1859. E cu aproape sase decenii înaintea Marii Uniri de la 1918.
Însă chiar dacă Mihai Viteazul a avut curajul să se pună împotriva marilor puteri și pentru câteva
luni am avut in 1600 granița vechii Dacii; chiar dacă proiectele politice ale pasoptistilor au șoptit
unirea, marele pas a fost realizat în 1859.
După un război al marilor puteri, Războiul Crimeii, Rusia iese perdanta în fata Franței, Angliei,
Imp.Otoman, Reg.Sardiniei, iar la Congresul de Pace de la Paris se pune în discuție "problema
românească", ca în zilele noastre. Apare Conventia de la Paris care are rol de constituție pentru
principate.
Ca și în zilele noastre in țară erau de-o parte unioniștii și de alta, antiunioniștii. Ca și în zilele
noastre au fost măsluite alegerile de la adunările ad-hoc din Moldova din vara lui 1867, iar după
ce se decide reluarea alegerilor, sustinuți de Franța, se reiau consultarile și iese la suprafață
adevarata dorință a romanilor din Moldova si Tara Românească: unirea.
La început formală, având aceeași armată însă două capitale, doi domni, unirea românilor in
ochii Europei era de suprafață.
Însă, că și în zilele noastre, românii au găsit o cale sa pună marile puteri în fața faptului împlinit
prin alegerea aceluiași domn și la Iași, și la București: Alexandru Ioan Cuza, nemaiașteptând
feedback-ul marilor puteri.
Ales în 5 ianuarie la Iași, Cuza, fost pașoptist, școlit la Paris, ca mai toți unioistii la vremea
aceea, a fost ales și la București la 24 ianuarie 1859, rămânând astfel Ziua Unirii.
I-au zis Unirea Mică. Știau cu toții ca provincii românești stau sub granița marilor imperii, însă
marele pas se făcuse.
Ca și acum, și atunci oamenii își doreau puterea, astfel ca erau români care se opuneau unirii în
speranța că vor prelua ei puterea în principate.
Ca și acum, și atunci în clasa politică erau români care își iubeau țara și alții își urmăreau
propriul interes. Ca și azi, dacă privim imaginea de-atunci, pare ca erau discuții aprinse, un
brainstorming în sala de ședință.
Am repetat "ca și în zilele noastre" deoarece aud des expresia ca oamenii/vremurile nu mai sunt
"ca altădată". Ba istoria ne contrazice. Mereu au fost lupte de putere, războaie, boli și chiar
căldură în decembrie. Imi amintesc ca în decembrie '89 purtam o rochiță în timp ce-i urmăream
in centru pe consătenii care au dat foc tablourilor lui Ceaușescu.
Oamenii si vremurile sunt la fel de-a lungul istoriei, însă când majoritatea urmărește un ideal
comun, faptele mărețe se scriu în istorie.
Vremurile excepționale nasc oameni excepționali. Unirea, mică sau mare are aceeași
semnificație, căci românii Transilvania priveau în 1859 cu mare bucurie la Principate. Sase
decenii mai târziu făceau și ei parte din România Mare.
Istoria se repetă, spune o vorbă. E semn că printre noi se nasc mari români care la un moment dat
vor scrie istorie. Și poate, de ce nu, actul Romaniei Mari va fi semnat de ei.
Închei îndrăzneala de va prezenta un strop de istorie, cu indemnul că ar trebui să luăm exemplul
de la Cuza, de la Kogălniceanu (care au fost colegi de clasa), și nu să privim cu resemnare. Mica
Unire a fost de fapt pilonul Marii Uniri.
La mulți ani, mari români!