1

Decembrie
1918-
Anul în
care
românii
au făcut
Marea
Unire
 Intrată în Marele Război în august 1916, alături de Antanta (Franța,
Anglia și Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate
națională, măcar în ceea ce privește teritoriile aflate sub stăpânire austro-
ungară (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), România,
copleșită numeric și material de forța armatelor germano-austroungare, cu
două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie umilitorul Tratat
de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de
Regele Ferdinand I.
„Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și, din
nou, în 1918, când aproape numai mulțumită ei Ferdinand nu a ratificat
dezastruoasa pace de la București, regina (Maria, n.n.), s-a așezat ca ctitoriță a
României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre
naționale” (Constantin Argetoianu).
În contextul prăbușirii economico- militare a Puterilor Centrale, ca urmare
a epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu
Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare
și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari
manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai
târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând
un nou stat, Cehoslovacia.
În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor
sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în
aceeași zi cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16
octombrie, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența
statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își
oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie)
și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și
reprezentanții românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să
acționeze în consecință.
 Sala Unirii de la Alba Iulia

La 31 octombrie, Partidul Național Român și Partidul Social- Democrat

constituie la Arad, Consiliul Național Român Central, „ca unicul for care
reprezintă voința poporului român”. Totodată, pe întreg teritoriul Ardealului se
formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează
C.N.R.C.
În copilărie am trecut adeseori în drum spre grădiniță sau școală pe lângă
cocheta și atât de tradițional-ardeleneasca casă a lui Cicio-Pop din Arad, acolo
unde de fapt a funcționat adevăratul stat-major al Unirii, cel care a organizat
inclusiv adunarea de la Alba Iulia.
Pe sub bolțile maiestuoasei intrări în casă și-au purtat pașii, în acel
înfierbântat noiembrie 1918, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile
Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca etc.
 La 18 octombrie 1918, Vaida- Voevod este împuternicit de Partidul
Național Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce
aveau să declanșeze furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze:
„Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri,
afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina
viață națională”.
Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin
trimiterea lui Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu
fruntașii transilvăneni. Acestor negocieri le-a pus capăt sec Iuliu Maniu, la 14
noiembrie afirmând: „Noi vrem separarea deplină de Ungaria”.
În consecință, Consiliul Național Român a hotărât convocarea Marii
Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat
pe 20 noiembrie în următorii termeni: „Convocăm Adunarea Națională a națiunii
române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului
nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la
orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr.
Ștefan Cicio-Pop”.
Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se
impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai
Viteazul în „ziua tuturor sfinților” din noiembrie 1599, fusese de asemenea,
orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în
februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința,
uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg popor.
În aceeași zi de 20 noiembrie în care se decidea convocarea adunării
naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele
lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel
patetic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal: „Din ceasul acesta,
oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine
decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.
 Pe lângă cei 1.228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei,
învestiți cu așa-numitele credenționale, un fel de împuterniciri care le permiteau
să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste
100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au umplut Platoul
Românilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare, de fapt,
conclavul romanității ardelene. Siguranța delegaților și a adunării era asigurată
de trei cordoane de avanposturi prin care nu se putea trece decât în grupuri
compacte sau cu legitimații speciale.
„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1
decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul”
Mobilizarea maselor se făcuse, evident, în primul rând prin viu grai, dar și
prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională
care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și
cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune
temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”.
Și într-adevăr zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și
trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare
a neamului lor. Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau
împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu drapele naționale. Pe întreg parcursul
drumului spre Alba Iulia nu conteneau chiotele de bucurie și cântecele
patriotice: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți batalioane române Carpații“,
„Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc.
 Documente ale Unirii – credenţionale celor 1228 de delegaţi oficiali din
toate zonele Transilvaniei

Atmosfera tensionată de emoție a acelor zile este surprinsă în mărturiile

unor participanți la marele eveniment: „Pe două părți a șoselei care urca din
orașul Alba Iulia în Cetate, apoi pe baza zidurilor Cetății, erau înșirați, la câte
20-30 de pași, gardiști din gărzile românești din Munții Apuseni. Moți tineri,
voinici, toți în haină de panură albă, cu căciuli negre. Pe umeri, arma. Lângă
poarta Cetății, în care mai e și azi o celulă în care a fost închis Horea, patru
gardiști, ca patru statui, strănepoții celor frânți pe roată – acum victorioși. Și ca
aspect – dar mai ales ca semnificație – era o priveliște splendidă, șirul de ostași-
țărani, stăpânind Cetatea dușmană cucerită” (Ionel Sava, participant la 1
decembrie 1918).
În casele celor mai de seamă cetățeni ai Albei Iulia mesele încheiate cu
veritabile conciliabule politice se țineau lanț, iar pe stradă nu era de mirare să te
ciocnești de cele mai importante „VIP”-uri ale politicii transilvănene: Maniu,
Vaida-Voevod, Octavian Goga, Pop de Băsești, Cicio-Pop, Petru Groza etc.
 Iată un sugestiv fragment din amintirile lui Ion I. Lapedatu, strălucit
economist, viitor ministru de Finanțe, fratele istoricului și omului politic
Alexandru I. Lapedatu, participant activ la evenimentele ce au premers actul de
la 1 decembrie: „Orașul furnica de lume românească. Cunoscuți și prieteni din
toate părțile te agrăiau la tot pasul [...] Pe la 11-12 noaptea avea să sosească
trenul de la Cluj, cu care știam că sosește și Badea Gheorghe Pop de Băsești,
președintele partidului (Partidul Național Român, n.n.) […]
La despărțirea de Badea Gheorghe, am plecat și eu spre locuință. În drum,
m-am întâlnit cu câțiva prieteni tineri, dintre care îmi amintesc pe Silviu
Dragomir, Iosif Șchiopu, Constantin Bucșan și Ghiță Pop, care căutau încă unul-
doi colegi să redacteze o telegramă care, după părerea lor, trebuia trimisă
monarhului (Regele Ferdinand) a doua zi după prima ședință. Am redactat noi
un text care nu ne-a convenit [...] La despărțire, către casă m-am întâlnit cu Iuliu
Maniu. I-am spus de textul telegramei, dar el, rece ca întotdeauna, mi-a răspuns:
«Să nu vă pripiți. Nu știm dacă statul nostru va fi republică sau monarhie»“.
Tuturor acestor negocieri și speculații li se va pune capăt a doua zi, când
venerabilul Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919) va deschide lucrările Marelui
Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul
tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc”.
I s-a dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică
de motive“ (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie) precum și
„Rezoluția de unire a Ardealului cu România“.
După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice – „Veacuri
de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al
pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul
său strămoșesc” – Goldiș a propus: „Adunarea Națională a tuturor românilor din
Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor
îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor
români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România.
 Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii
române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Episcopul Iuliu Hossu citește Rezoluția de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918

În continuare, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure

individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea
instituțională, precum și alte cerințe, absolut indispensabile funcționării unui stat
cu adevărat democratic: votul obștesc, egal, direct și secret pentru toți cetățenii
indiferent de sex, de peste 21 de ani, reforma agrară, drepturi pentru muncitori
etc.
Nu fără ezitări, hotărârea a fost adoptată în unanimitate: „Hotărârea de la
Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și cel social și o sinteză
între unirea necondiționată și unirea condiționată.
(Există mărturii că un grup de tineri ofițeri ardeleni, alarmați de zvonurile
despre o unire condiționată, au pătruns în camera unde se redacta hotărârea și au
exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiționate.
 În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai
după lungi discuții cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii
necondiționate)” (Florin Constantiniu).
Oricum, până la unirea definitivă a fost înființat un Consiliu Dirigent în
frunte cu Iuliu Maniu, menit să gestioneze afacerile Transilvaniei. O delegație în
frunte cu Vasile Goldiș, Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu
a fost însărcinată să prezinte actul Unirii la București, Regelui Ferdinand.
Zece zile mai târziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna
Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1, unirea cu România a
„ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1
decembrie 1918”. Recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va
veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe
4 iunie 1920.