CURS CRIMINLOGIE 15.05.

2019-CURS 11

PRIMA ORA:

RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI

Prin resocializare înțelegem un proces în 3 etape:

a. una educativa: se aplica infractorilor cu privire la care se poate constata ca au asimilat și s-au
condus după un set propriu de norme și valori contrare celor unanim acceptate de societate;
b. o etapa de reeducare: vizeaza infractorii apreciati ca fiind inadaptati din punct de vedere social;
c. o etapa de tratament: presupune anumite metode adecvate și personalizate fiecarui
infractor,metode care pot fi psihanalitice, psihoterapeutice, pedagogice etc., tratamentul urmărind o
transfigurare a personalitatii deviantului, o resetare a motivatiilor și a tendintelor sale contrare
mediului socio-cultural în care trăiește.
Acest proces este aplicabil în cazul persoanelor devenite infractori ca urmare a unei condamnari
penale definitive și care are drept scop, readaptarea la mecanismul de valori unanim acceptate în
societate, incercandu-se pe de-o parte reintegrarea sociala, iar pe de alta parte preintampinarea
aparitiei starii de recidiva.
Prin urmare, raportat la aceasta notiune, desprindem anumite trasaturi caracteristice acestui proces,
și anume:
1. Acest proces de resocializare are ca obiect persoanele cu privire la care s-a stabilit ca au savarsit
o infractiune;
2. Componenta de prevenire a recidivei;
3. Caracterul stiintific al acestui demers care este realizat de personal instruit în acest domeniu.
Din aceasta perspectiva putem spune ca acest proces de resocializare a infractorului reprezintă
domeniul predilect în care s-a dezvoltat ramura criminologiei, numita CRIMINOLOGIE
CLINICA.
Criminologia clinica reprezintă o știința care presupune o analiza multidisciplinara a unui caz
individual de comportament deviant, care presupune formularea unui diagnostic urmat de
construirea unui prognostic și stabilirea unui tratament adecvat infractorului, toate aceste etape fiind
subsumate procesului de resocializare a acestuia.
Criminologia clinica opereaza cu o serie de concepte care permit o organizare metodica în care se
suprapun planurile mai multor stiinte printre care psihologie, pedagogie, medicina, etc.
Un prim concept care sta la baza criminologiei clinice este reprezentat de STAREA
PERICULOASA. Din punct de vedere criminologic, evaluarea starii periculoase presupune analiza
capacitatii infractionale, precum și cea a gradului de adaptare la mediul social a infractorului.
De precizat ca este un concept care nu are fundament juridic, ci reprezintă mai degrabă o realitate
clinica care se observa prin analiza manifestarilor care pot fi de 2 tipuri: manifestari cronice sau
permanente și manifestari iminente.
a. Forma cronica sau permanenta: aceasta trebuie inteleasa ca o maniera generala de ordin moral
și psihologic, definitorie pentru individul antisocial. De principiu, ea este observata cu predilectie la
recidivisti.
b. Forma iminenta: este definita ca o stare de tumult interior, de framantari, de criza momentana
de personalitate, situație care apare la toți delicventii în momentul imediat anterior trecerii la act.
Aprecierea acestei stari periculoase are loc cu ajutorul metodelor și tehnicilor de cercetare
criminologica, în special observarea, și aici vorbim de evidentierea elementelor de personalitate și a
factorilor sociali care au contribuit la orientarea anti-sociala a individului, experimentul în care se
subliniaza cu mai multă claritate existența sau inexistenta unor trasaturi de ordin patologic, care se
regasesc în mod dominant în personalitatea infractorului.
Diagnosticul criminologic presupune la rândul sau trei operațiuni consecutive:
1. Evaluarea și constatarea capacitatii infractionale: are ca obiect desprinderea trasaturilor
psihologice care marcheaza profund personalitatea anti-sociala, putand releva existența unor
trasaturi specific infractionale, cum ar fi labilitatea psihica, indiferenta afectiva, o agresivitate
exacerbata sau un egocentrism profund;
2. Stabilirea gradului de inadaptare sociala și observarea: se realizeaza prin raportarea la instincte,
reflexe, tendinte subconstiente sau alte elemente care pot duce la o situație de inadaptare;
3. Aprecierea starii periculoase prin raportare la cele 2 elemente mentionate anterior: pe de-o parte
pot avea o capacitate infractionala foarte puternica combinata cu o adaptabilitate foarte înaltă, ceea
ce poate duce la concluzia existenței unei stari periculoase grave și greu de combatut sau putem
avea situația în care avem o capacitate infractionala redusa a infractorului, ceea ce duce la un
diagnostic criminologic diferit, manifestarile delicventului fiind esentialmente orientate spre a
atrage atenția celor din jur, comparativ cu prima situație.
Prognostic social: din perspectiva criminologica, acesta reprezintă o ipoteza de lucru bazata pe o
judecată de valoare stiintifica care are ca obiect starea periculoasa de moment a infractorului și care
trebuie grefata pe date de ordin statistic și prin raportare la aspecte care țin de evolutia societății în
ansamblu pentru a fi cât mai apropiat de o valoare reala.
Cel mai important proces în cadrul clinic este TRATAMENTUL DE RESOCIALIZARE a
infractorului, care trebuie să fie unul absolut personalizat pentru a fi apt sa regandeasca motivatiile
și atitudinile individului delicvent și să fie capabil sa reaseze personalitatea individului într-o
maniera conforma setului de norme și valori unanim acceptate de societate.
Tratamentul are un scop bipartit, pe de-o parte fiind rămânerea la stadiul de infractor primar prin
incercarea de prevenire a recidivei, iar pe de alta parte o tranzitie ușoară spre reinsertia sociala, prin
readaptarea individului la un mediu social normal.
De reținut însă ca, esentialmente important pentru succesul comportamentului este necesitatea
individului delicvent de a înțelege și de a colabora cu personalul de specialitate pentru a reseta
propria personalitate.
Tratamentul este întotdeauna individualizat prin raportare la diagnosticul stabilit în cazul oricarui
infractor și este operationalizat prin alegerea uneia dintre metodele care se apreciaza a fi cele mai
adecvate în fiecare caz în parte. De principiu însă, de utilizare generala este metoda de tratament a
psihoterapiei.
PSIHOTERAPIA reprezintă o imbinare de teorii psihologice, patologice și sociale, uzitate pentru a
trata tulburari cauzate în special de factorii psihosociali. Psihoterapia poate fi individuala sau
colectiva.
1. PSIHOTERAPIA INDIVIDUALA: este de 2 tipuri, și anume: PSIHANALIZA și
RATIONALA.
a. PSIHANALIZA: presupune evidentierea anumitor cauzalitati subconstiente care provoaca
tulburari și dezechilibre interioare de personalitate. Aceasta modalitate de terapie are și dezavantaje,
cum ar fi durata mai lunga de timp pentru aplicarea cu succes, dar și necesitatea existenței unei
relationari stranse intre subiectul supus psihanalizei și cel care o efectueaza;
b. RATIONALA: aceasta presupune o abordare psihologica mai agresiva prin aratarea
trasaturilor negative de caracter subiectului supus terapiei și incercarea de a determina pe acesta de
a le auto-constientiza, filtra și schimba.
2. PSIHOTERAPIA COLECTIVA: reprezintă modalitatea în care subiectul este parte într-un
sistem de relationare în care se examineaza într-o maniera plenara, probleme de ordin personal pe
care le invoca fiecare participant, însă într-o maniera mai relaxata prin discuții libere, prin
intretinerea unei atmosfere de decenta în conversație, prin reliefarea și acordarea de importanța
problemelor ridicate de sub imperiul analizei și printr-o abordare mai personala a fiecarui subiect
din grupul supus terapiei.
A DOUA ORA:

CONSIDERATII DE CRIMINOLOGIE CLINICA DE NATURA SEXUALA

Violența sexuală și indeosebi violul constituie o problemă cu implicatii juridice dar și umane
relationale și sociale. Acestui tip de agresiune sexuală s-a constatat ca i se alătura cauzalitati de
ordin psihologic, familial, dar și social, pe fondul unei laxitati a perceptiei publice privind
moravurile, dar și pe fondul unei tendinte globale de egalizare intre sexe, toate aceste aspecte
conducând la creșterea riscului de refulare sexuală infractionala care îmbraca de cele mai multe ori
haina infractiunii de viol.
Din multitudinea ninfractiunilor de viol comise se apreciaza ca exista un procent important de fapte
care nu sunt aduse la cunoștiința organelor penale prin raportare la diverse cauze care determina
victima sa abia o reticenta de sesizare a organelor competente.
a. dificultatea unor victime de a evalua unde începe și unde se termina o tentativa de viol: dacă
violul presupune doar act sexual consumat sau nu;
b. sentimentul de jena sau pudoare prin raportare la publicizarea actului: remarcata în studii
victimologice ca fiind caracteristica în special femeilor fără viața sexuală;
c. reținerea victimei fata de stresul presupus de o audiere în cadrul unei anchete sau în cazul
expertizelor medico-legale;
d. neincrederea în solutionarea judiciara a cazurilor prin raportare la procentul ridicat înregistrat al
barbaților în componenta organelor judiciare;
e. ambivalenta atitudinilor fata de agresor generata de speranța unei legitimari prin căsătorie sau
printr-o minima conjugalitate a actului comis.
Dpdv criminologic, accentul în identificarea cauzalitatii unor asemenea fapte pornește de la
elementul esential al infractiunii de viol și anume raportul sexual forțat între 2 persoane, care
presupune existența femeii ca subiect pasiv și care presupune pe de-o parte elementul de siluire din
partea agresorului și pe de alta parte neconsimtirea actului sexual din partea victimei.
S-au mai identificat tipuri de violența sexuală, însă tipologia gresorului sexuală este indisolubil
legată de o incapacitate moral-afectiva și o gama larga de deviante sexuale juvenile. Exista în
cercetarea criminlogica romaneasca o anumita clasificare a tipurilor de viol, și anume:
a. viol de întâlnire: comiterea faptei asupra unor femei întâmplător iesite în cale, fapta fiind în
expresia unei descarcari de pulsiune sexuală la un excitant identificat de agresor sau realmente
exhibat de victima;
b. viol de strada/ de gasca: caracteristic unor circumstanțe adolescentine, care presupun un debut în
viața sexuală într-o cultura de grup suburbana sau anti-sociala;
c. viol precedat de hartuire sexuală: generat de un comportament echivoc al victimei, de priviri
insistente sau glume deocheate, care îl determina pe agresor sa nu mai facă o justa diferentiere intre
abuz și consimtamant;
d. viol-seductie
e. viol-putere: o expresie a manifestarii de dominatie a barbatului asupra femeii, conceputa dpdv
mental de către agresor în sesnul asimilarii femeii cu un simplu obiect sexual;
f. viol-sadic: violul însoțit de o maltratare a victimei , de exacerbare a comportamentului
infractorului și care de multe ori urmărește invocarea milei de către victima;
g. viol de proximitate: caracteristic violatorilor în serie care recurg la modalitati stereotipe atât în
alegerea victimei, cât și a actului sexual;
h. viol intra-marital: infatisarea unui raport sexual legitim în opinia agresorului prin raportarea la
institutia casatoriei, deși soția din diferite motive se opune.
Cercetările criminologice au identificat și o serie de cauzalitati originare ale violului, printre care:

1. lipsa afectivitatii din copilărie care devine factor generator de agresivitate ca mod de viața și care
da posibilitatea nasterii unei independente afective care asimileaza femeia unui simplu obiect al
placerii sexuale;
2. posibilitatea copilului sau a adolescentului de a asista la raporturi sexuale intre adulti,
construindu-si o imagine proprie, deformata despre insemnatatea unui act sexual;
3. asocierea orgasmului sexual cu violența, în situația maltratarii juvenile a copilului. Situații care
conduc la o asimilare a actului sexual cu o plăcere instinctuala, imbinata cu manifestari sadice de
comportament agresiv;
4. exagerarea curentului puritan care presupune interdictie a discutarii sau abordarii problemei
sexualitatii și care declanseaza o sete anormala de abordare a actului sexual pe orice alta cale decât
cea socialmente acceptata printr-o dezbatere cu caracter de normalitate a subiectului;
5. dezvoltarea și mediatizare excesuva a pronografiei în special a pornografiei cu accente agresive
care determina acceptarea greșită a o oareicare nromalitati a unui act sexual agresiv;
6. solitudinea încă din copilărie, lipsa socializarii asociate inculturii și lipsei de scolarizare.

FACTORI SITUATIONALI AI VIOLULUI:

Violul se naște întotdeauna și din asocierea unei circumstanțe sau situații favorizante altor elemente
care determina manifestarea devianta. Din aceștia exista:
1. consumul de alcool exagerat: s-a dovedit stiintific ca favorizează perceptia sexuală și inlatura
anumite bariere morale prezente în cazul unei cenzuri mentale normale, neafectate de alcool;
2. provocarea sexuală: rezida în avansuri, glume, flirturi care privite separat ar putea fi considerate
benigne, însă pe un tărâm favorizant a orientarii anti-sociale a individului pot da naștere unei
infractiuni de viol;
3. existența unor subculturi violente identificate în cazul aglomerarilor urbane și în care 1 crtiteriu
important de grupare a indivizilor este libertinajul sexual;
4. infantilismul și credulitatea combinate cu lipsa de educatie în rândul victimelor care conduc la
lipsa perceptiei unei manifestari care poate lua forma violului dacă nu este reprimata ferm de la bun
început.