UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE DREPT Stan Rafaela-Leontina

DISCIPLINA DREPT PROCESUAL CIVIL Anul IV, grupa 3, IF

LUCRARE SCRISĂ

SUBIECTUL : Reguli comune privind propunerea, administrarea si aprecierea

probelor

În elaborarea lucrării, am folosit materialele specifice dreptului procesual civil, dar și

informații din legislația în vigoare, doctrina și jurisprudența ÎCCJ și CCR, surse pe care le-am
transpus într-un mod personal.
În tratarea acestei teme, m-am bazat în principal pe Codul de procedură Civilă
actualizat, doctrina și jurisprudența din materia procedurii civile, dar și explicațiile oferite de
către domnul profesor Boroi Gabriel, în cursul de procedură civilă.
Astfel, punctul de plecare în dezvoltarea subiectului l-a reprezentat doctrina și
jurisprudența, Codul de Procedură Civilă, iar în subsidiar punctul de vedere al domnului
profesor Boroi Gabriel.
În ceea ce privește instituția probelor din dreptul procesual civil, voi face o scurtă
introducere a acestora, iar ulterior voi dezvolta problematica regulilor comune privind modul
de folosire al probelor în procesul civil. Instituția probelor din procesul civil este reglementată
în art. 249-388 C.pr.civ., iar actuala reglementare a codului de procedură civilă, cunoaște atât
prevederile referitoare la administrarea probelor, precum și precizările care privesc
admisibilitatea acestora, cu mențiunea că cea din urmă se regăsea în principiu în Codul civil
de la 1864.
Totodată, doctrina de specialitate a oferit termenului de ”probă” mai multe sensuri,
astfel că lato sensu, prin ”probă” înțelegem, pe de o parte, acțiunea prin care se stabilește
existența ori inexistența unor anumite raporturi juridice, iar pe de altă parte, rezultatul care a
fost obținut în urma folosirii mijloacelor de probă ce au condus la formarea convingerii
judecătorului că raportul juridic dedus judecății există sau este inexistent.
Stricto sensu, termenul de ”probă” este folosit sub două sensuri, și anume: într-un prim
sens, prin termenul de ”probă”, înțelegem un mijloc de probă în baza căruia poate fi dovedit
un raport juridic, iar în al doilea sens, din noțiunea de ”probă” rezultă un fapt probator, mai
exact un fapt material ce a fost dovedit prin diverse mijloace de probă și care, în baza acestuia
poate fi demonstrat un alt fapt material decisiv în soluționarea pricinii.
Referitor la subiectul probei, acesta este reprezentat de probele ce urmează să fie
administrate în cadrul procesului civil, iar din acest fapt să rezulte formarea convingerii
judecătorului despre raportul juridic ce a fost dedus judecății. Practic, în această situație,
subiectul probei este reprezentat de judecător.
De asemenea, obiectul probei este constituit din faptele juridice lato sensu, fapte din
care se nasc atât drepturile, cât și obligațiile ce revin părților aflate în litigiu, iar sarcina probei
incumbă părții care face declarații în fața instanței de judecată. De principiu, în cadrul unui
proces obișnuit, sarcina probei este divizată între reclamant și pârât.
Așadar, consider că probele folosite în procesul civil au o importanță deosebită,
deoarece judecătorului trebuie să îi fie aduse la cunoștință nu doar raporturile juridice civile,
ci și faptele care au condus la apariția respectivului conflict de interese dintre părți, astfel
încât acesta să poată pronunța o hotărâre cu respectarea normelor legale corespunzătoare.
În continuarea expunerii temei, voi dezvolta subiectul care privește regulile comune
ale admisibilității, administrării și aprecierii probelor în procesul civil. Raportându-ne la
aceste reguli comune ale probelor, menționez că acestea sunt reglementate in codul de
procedură civilă la art. 255, art. 260 și art. 264.
În ceea ce privește admisibilitatea probelor în procesul civil, art. 255 C.pr.civ.
menționează că probele pe care părțile înțeleg să le folosească în soluționarea litigiului,
trebuie să fie conforme cu legea și să tindă la soluționarea într-un mod echitabil a procesului.
Totodată, pentru ca probele utilizate în proces să îndeplinească regula admisibilității,
ele trebuie să respecte următoarele condiții: să fie legale (să nu existe impedimente din punct
de vedere material sau procesual), să fie verosimile (să nu se abată de la legea naturii sau să se
încerce dovedirea unor fapte imposibile, ci să se aplice faptelor reale ce pot fi dovedite), să fie
pertinente (acestea să fie în strânsă legătură cu obiectul procesului) și să fie concludente
(adică să ducă la rezolvarea cauzei aflate în curs de judecare).
 În ceea ce privește condiția prin care proba trebuie să fie concludentă, profesorul
Gabriel Boroi susține că ” orice probă concludentă este si pertinentă, însă există posibilitatea
ca o probă pertinentă să nu fie neapărat concludentă”1.
Întrucât admisibilitatea probelor conține atât clauze generale de admisibilitate a
acestora, precum și clauze speciale de admisibilitate pentru anumite mijloace de probă, în
cadrul acestei lucrări voi analiza doar condițiile generale de admisibilitate a probelor.
De altfel, art. 258 alin. (1) C.pr.civ. menționează că probele pot fi consimțite,
excluzându-se astfel examinarea concludenței acesteia, dacă ar apărea riscul pierderii prin
întârziere a acesteia.
Conform art. 260 C.pr.civ., modul de administrare al probelor și ordinea în care
acestea vor fi puse în discuție, sunt stabilite de instanța de judecată. În privința administrării
probelor, se vor avea în vedere următoarele aspecte: propunerea probelor, încuviințarea
probelor și administrarea propriu-zisă.
Astfel, propunerea probelor se va realiza în faza incipientă a procesului, iar în baza art.
254 alin.(1) C.pr.civ., probele propuse nu doar de reclamant prin cererea de chemare în
judecată, ci și de pârât prin întâmpinare (în cazul în care legea nu prevede altfel), vor cădea
sub incidența sancțiunii decăderii. Totuși, în situația în care întâmpinarea nu este obligatorie,
potrivit art. 157 alin. (2) C.pr.civ., pârâtul va indica probele în baza cărora își va formula
apărarea, în cadrul primului termen de judecată.
În privința aplicării sancțiunii în cazul nerespectării termenului de propunere a
probelor, art. 254 alin. (2) C.pr.civ. prevede că părțile care nu au respectat termenele stabilite
prin lege, cad sub incidența decăderii acestora din dreptul de a mai propune probe. Există
totuși și cazuri de excepție de la sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe, acestea
fiind prevăzute expres în art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C.pr.civ.
Potrivit art. 254 alin. (5) C.pr.civ., judecătorul are posibilitatea de a cere părților să
completeze materialul probator în cazul în care constată că acestea nu sunt suficiente pentru
lămurirea în întregime a rezolvării procesului, dar și posibilitatea de a cere din oficiu noi
dovezi care să ajute la soluționarea cu celeritate a cauzei, chiar și în cazul în care părțile nu
sunt de acord.

1
Drept procesual civil, ediția a IV a, revizuită și adăugită, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Editura Hamangiu,
București, 2017, pag. 466; Fișe de procedură civilă, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Editura Hamangiu, București,
2019, pag. 320
 Cu privire la încuviințarea probelor, acestea vor fi puse în discuția contradictorie a
părților, respectând ordinea în care acestea au intervenit în proces, iar fiecare dintre părțile
implicate în cauza aflată în stare de judecare, vor putea să își susțină apărarea atât pe baza
probelor propuse de ei, cât și în privința admisibilității și necesității probelor indicate de
celelalte părți participante la proces.
Privitor la administrarea propriu-zisă a probelor, art. 16 C.pr.civ. stabilește incidența
aplicării principiului nemijlocirii, prin care hotărăște că probele se vor administra de către
instanța care este învestită cu judecarea pricinii, iar prin excepție de la această regulă, de către
alte instanțe pentru cazurile expres prevăzute de lege.
Conform prevederilor art. 261 alin. (1) C.pr.civ., administrarea probelor se realizează
în ședință publică, în camera de consiliu, cu respectarea excepțiilor prevăzute de lege, iar
potrivit art. 260 C.pr.civ., probele se vor administra cu respectarea ordinii consfințite de către
instanța de judecată, acest lucru realizându-se înainte de deschiderea dezbaterilor asupra
fondului pretențiilor deduse judecății, în cazul în care legea nu dispune altfel.
În final, ultima regulă comună în materie de probe este cea a aprecierii probelor.
Potrivit art. 264 C.pr.civ., aprecierea probelor este definită ca fiind ”acea operațiune mintală
realizată de judecător, în vederea determinării puterii probante și a valorii fiecărei probe
administrate, dar și a tuturor probelor în ansamblul lor”23.
Astfel, judecătorul care analizează fiecare probă în parte, dar și toate probele în
ansamblul lor, va pronunța soluția atât pe baza rezultatului obținut din corelația logică a
probelor, cât și în baza intimei sale convingeri.

2
Drept procesual civil, ediția a IV a, revizuită și adăugită, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Editura Hamangiu,
București, 2017, pag. 472; Fișe de procedură civilă, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Editura Hamangiu, București,
2019, pag. 325;

3
Codul de procedură civilă și taxele de timbru, art. 264, Editura Hamangiu, București, martie 2020
 DECLARAȚIA DE NON PLAGIAT

Subsemnata STAN D. RAFAELA-LEONTINA, declar că lucrarea a fost elaborată

personal de către mine, fiind avizată că plagiatul este interzis prin lege și atrage răspunderea
privind susținerea examenului.
 NOTE BIBLIOGRAFICE:

1. Codul de procedură civilă și taxele de timbru, Editura Hamangiu, București, 2020;

2. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a revizuită și adăugită,
Editura Hamagiu, București, 2017, pag.458-471 ;
3. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, București,
2019, pag. 315-325;