După ce în capitolul I ni se face cunoscută viața din lume a lui Prohor - viitorul Sfânt Cuvios Serafim de la

Sarov -, mai precis locul în care s-a născut și a copilărit, familia din care se trăgea, contextul bisericesc în
care a viețuit și căutarea prin mănăstiri a unui duhovnic care să-l povățuiască pe plan duhovnicesc și să îi
comunice mănăstirea în care să se nevoiască, acesta a primit răspunsul de la Cuviosul Dositei din pustia
Kitaevului, ascultarea primită fiind aceea de a merge în Mănăstirea Sarov și să cultive rugăciunea inimii,
a lui Iisus: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Întrucât Sfântul Serafim își va petrece o bună parte din viață la Mănăstirea Sarov sau în pustiul Sarovului,
în capitulul al doilea sunt relatate câteva informații legate de înființarea obștii de la Sarov, despre stareți
și părinți duhovnicești, dar și despre feluritele moduri în care se nevoiau călugării mănăstirii.

În cel de-al treilea capitol ne sunt relatate intrarea lui Prohor în mănăstire, ascultările pe care le-a avut și
pe care le-a săvărșit cu mare băgare de seamă și fără de cârtire, nevoințele pe care le-a săvărșit cât a
stat în mănăstire, minunea pe care a văzut-o și care s-a săvârșit asupra sa atunci când era bolnav și i s-a
arătat Maica Domnului alături de Petru și de Ioan Teologul, dar și momentele în care a fost hirononit
ierodiacon, iar mai târziu ieromonah.

După cei 16 ani petrecuți în mănăstire, părintele Serafim a cerut binecuvântare pentru a se nevoi
pustnicește în Pustia Sarovului. Astfel, în cel de-al patrulea capitol al lucrării de față este narată perioada
pe care a petrecut-o Sfântul Serafim în pustie. De asemenea, în acest capitul sunt menționate
îndeletnicirile și rucodeliile Cuviosului, nevoințele, răbdarea, luptele cu demonii față către față, bătaia
primită de la doi tâlhari, dar și una dintre cele mai reprezentative nevoințe ale Sfântului, aceea de 1000
de zile și 1000 de nopți petrecute în genunchi pe o piatră, strigând dintru adâncul sufletului:
”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, Sfântul fiind adesea reprezentat în icoane rugându-se în
genunchi pe o piatră.

În cel de-al cincilea capitol sunt prezentate, pe rând, revenirea în mănăstirea, sfârșitul și canonizarea
Sfântului Serafim de Sarov. Astfel, după ce bătaia de moarte a tâlharilor și-a pus amprenta în mod
negativ asupra sănătății trupești a pustnicului și în urma despărțirii de sfătuitorul său, starețul Isaia,
Cuviosul Serafim se va întoarce în mănăstire, povățuind și mângâind pe toți cei ce vor veni la el. Părintele
Serafim, după nenumărate novoințe, știind că i se apropie ceasul morții, se va împărtăși în ziua de 1
ianuarie 1833, urmând să adoarmă întru Domnul în noaptea următoare, la 2 ianuarie același an. Întrucât
Sfântul Serafim de Sarov a săvârșit nenumărate minuni încă de când era în viață, s-a hotărât, după
cercetarea unui dosar în care erau 94 de minuni mărturisite în scris, să fie canonizat. A fost canonizat în
la 19 iulie 1903, iar slujbă au participat o mulțime de credincioși de aproximativ 150.000.

Sfântul Serafim de Sarov a lăsat ca un testament prin viu grai că oricine care va cere cu suflet curat
mângâiere și ajutor, el, Sfântul, îndată îi va veni întrajutor precum și în lume întâmpina pe oricine cu
”Hristos a înviat, bucuria mea!”