Rugăciunea la Sfântul Ioan Casian

Un articol de: Protos. Simeon Cuțui - 25 Noi, 2022

Repere biografice

Sfântul Ioan Casian s-a născut în provincia romană Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în
jurul anului 360 d.Hr. Cele două inscripții descoperite de Vasile Pârvan în anul 1912 care
atestă existența hotarelor casienilor i-au făcut pe cercetători să afirme că sfântul părinte și-a
luat numele de la ținutul său natal. Născut fiind într-o familie înstărită, acesta a primit o
educație aleasă, cunoscând bine operele autorilor greci și latini.

De mic a intrat în viața monahală, după propriile sale cuvinte din prefața Așezămintelor
mănăstirești unde afirmă că „din copilărie m-am aflat printre călugări”, el a deprins de la
monahii mai sporiți în virtute meșteșugul lucrării duhovnicești.

În anul 380, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman și cu sora sa, Sfântul Ioan Casian
pornește într-un lung pelerinaj la locurile din Țara Sfântă. După ce petrece cinci ani într-o
mănăstire din Betleem aflată în apropierea peșterii Nașterii Mântuitorului, pleacă în Egipt
unde, prin convorbiri cu părinții pustiei ce duceau o viață duhovnicească înaltă, caută să afle
calea dreptei viețuiri creștine, a despătimirii și a unirii cu Hristos. Aceste întâlniri avute în
Egipt vor fi sursa Convorbirilor duhovnicești pe care Sfântul Ioan Casian avea să le scrie mai
târziu, între anii 420 și 429.

În jurul anului 400, este hirotonit diacon la Constantinopol de Sfântul Ioan Gură de Aur, iar în
anul 405 merge la Roma, unde îl cunoaște pe diaconul Leon, cel care va deveni Sfântul Ierarh
Leon, Episcopul Romei. Anul 415 îl găsește la Marsilia, unde a fost hirotonit preot și unde a
întemeiat două mănăstiri, una de călugări a Sfântului Victor și alta de maici a Mântuitorului
Hristos, prin care va face cunoscut în Occident monahismul răsăritean.

În anul 435, Sfântul Ioan Casian își încredințează sufletul în mâinile Domnului și este
îngropat în ctitoria sa din Marsilia pusă sub ocrotirea Sfântului Victor.

Operele sale au influențat în mod decisiv toate celelalte lucrări similare ale teologiei creștine
duhovnicești, deopotrivă răsăritene și occidentale. Sfântul Fotie al Constantinopolului
menționa că învățătura sfântului dobrogean s-a fixat în tradiția Bisericii prin apoftegmele
părinților, iar în Occident a fost recomandat pentru lectură zilnică, fiind amintit de Sfântul
Benedict de Nursia, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Urban și mulți alții.

Rugăciunea de obște
Cele două lucrări asupra cărora ne vom opri sunt Așezămintele mănăstirești și Convorbiri
duhovnicești. La rugămintea Sfântului Castor, Episcop de Apt, Sfântul Ioan Casian scrie
Așezămintele mănăstirești pentru folosul obștilor întemeiate de el. În această lucrare descrie
modul de viețuire în chinovii al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce
era prea aspru pentru călugării din Galia, căci el spune: „Dacă se împlinește porunca
dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii,
chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi căile de vindecare pentru cele opt
păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu, el a completat
această învățătură prin cartea Convorbiri duhovnicești în care înfățișează treptele mai înalte
ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți
pe care îi întâlnise în Egipt.

În Așezămintele mănăstirești, de la bun început, Sfântul Ioan Casian prezintă tradiția

rugăciunii liturgice, în comun, din timpul nopții și din timpul zilei, practicată de monahii
egipteni. El face acest lucru deoarece întâlnise în Apus situații în care rugăciunea de obște din
anumite chinovii fusese rânduită cu râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere (Rm. 10:2),
adesea cuprinzând exagerări, stabilindu-se „după cum i-a dus mintea felurite norme și reguli”.

Acestor rânduieli, Sfântul Ioan Casian le propune ca alternativă tradiția comună și unitară de
rugăciune a mănăstirilor din Egipt și Tebaida. Sfântul întărește și legitimează această practică
păstrată până în zilele lui spunând: „tocmai de aceea durează timp de atâtea veacuri, necălcat
până acum, la toate mănăstirile acestor provincii, fiindcă se afirmă că, nu după descoperire
omenească l-au stabilit cei vechi, ci că le-a fost trimis din cer părinților noștri prin înger”,
sfântul făcând referire aici la regulile monahale ale Sfântului Pahomie cel Mare. Mai mult,
monahii egipteni dintru început „au primit regula de viețuire de la evanghelistul de fericită
pomenire Marcu, cel dintâi episcop al orașului Alexandria”. Așadar, contrar unei învățături
omenești despre rânduiala rugăciunii în comun, așa cum o înfățișează pe cea occidentală,
tradiția răsăriteană își are rădăcini îngerești și apostolice.

Rânduiala slujbelor de seară și de noapte amintită cuprindea cântarea a doisprezece psalmi,

urmați de o citire din Vechiul Testament și alta din Noul Testament. Între psalmi părinții
păstrau scurte momente de meditație și de rugăciune particulară, rânduite de cel care
conducea slujba, Sfântul Ioan Casian spunând despre lungimea acestora următoarele: „pentru
aceasta părinții socotesc mai de folos să fie făcute rugăciuni scurte, dar foarte dese: dacă sunt
dese, tot rugându-L pe Dumnezeu întruna, ne putem alipi Lui mai strâns; dacă sunt scurte, ne
ferim de săgețile uneltirilor diavolești, care tocmai când ne rugăm urmăresc să ne lovească”.

Rugăciunile din timpul zilei cuprindeau rânduiala ceasurilor trei, șase și nouă, existând în
Cartea a III-a a Așezămintelor mănăstirești și o informație de interes pentru liturgiști, și
anume o primă mențiune a introducerii Ceasului I.

Așadar din Cărțile a II-a și a III-a ale Așezămintelor mănăstirești aflăm o descriere detaliată a
ceea ce reprezenta practica liturgică a rugăciunii canonice la călugării din Egipt. Sfântul Ioan
Casian se ocupă de aspectul exterior al rugăciunii la începutul operelor sale duhovnicești
deoarece dorește să arate că modalitatea concretă prin care se manifestă rugăciunea practică
influențează semnificativ evoluția către rugăciunea contemplativă.

Rugăciunea particulară
Sfântul Ioan Casian asociază rugăciunea canonică (cea în comun din biserică) cu mișcarea
omului din afară și o consideră o temelie a rugăciunii, necesară construirii templului
sufletului, însă ea nu este suficientă de una singură. El afirmă că această lucrare se potrivește
mai bine cu „viețuirea omului din afară și cu așezământul călugărilor”, iar cei care o vor urma
„se vor afla pregătiți măcar în parte cu privire la forma rugăciunii”. Totuși, cel care dorește
desăvârșirea trebuie să adauge „disciplina omului lăuntric” descrisă în Convorbirile
duhovnicești care duce la curățirea inimii și întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu. De aceea,
după terminarea rugăciunii canonice în comun, fiecare monah se retrăgea la chilia sa unde
continua lucrarea rugăciunii, ca o „jertfă a ființei lui” adusă lui Dumnezeu. Astfel, monahii
„se ostenesc nu numai cu brațele să lucreze cu toată osârdia cele îngăduite de lumina zilei, dar
și cu râvna minții cele ce nici întunericul adânc al nopții nu-i poate împiedica”.

Scopul rugăciunii este curățirea inimii, iar curățirea inimii reprezintă condiția sine qua non
pentru vederea duhovnicească, după cuvântul Mântuitorului Hristos spus în Predica de pe
munte: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8).

În exercițiul rugăciunii Sfântul Ioan Casian identifică două pericole - lenevirea și împrăștierea
văzută din dublă perspectivă: a eșecului păstrării atenției la rugăciune și, implicit, neluarea
aminte la sensurile celor rostite, și din perspectiva împrăștierii permanente, adică a grijilor și a
slujirilor ce trebuie îndeplinite.

Rostirea cu voce tare a textului Bibliei avea menirea de a umple mintea, inima și trupul cu
hrană duhovnicească, ținând în afară gândurile păcătoase. Rugăciunea canonică reprezintă și
un test de perseverență, dar și un mijloc de a aduna și a păstra concentrată mintea rătăcitoare.

Exemplul Mântuitorului Hristos de a se retrage pe munte ca să se roage singur (cf. Mt. 14, 23)
ne învață că „dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu cu inimă curată și cu dragoste deplină,
trebuie să ne ferim deopotrivă de orice neliniște și de orice amestec cu mulțimile, pentru ca,
trăind în acest trup prin oarecare asemănare cu fericirea Lui, care este făgăduită în viitor celor
sfinți, să ne putem apropia și noi de El, într-o măsură oarecare și să ne fie «Dumnezeu totul în
toate»”.

Întreaga învățătură a Sfântului Ioan Casian despre rugăciune are în centru Sfânta Scriptură. El
afirmă o legătură indisolubilă între rugăciune și textul sacru, Biblia reprezentând fundamentul
și izvorul rugăciunii. Rugăciunea contribuie la curățirea inimii de patimi, care la rândul ei face
transparente pentru mintea omenească sensurile profunde ale Scripturii. Urmând îndemnul
Mântuitorului Hristos de a arunca mreaja mai la adânc (cf. Lc. 5, 4), Sfântul Ioan Casian,
vorbind despre cunoașterea duhovnicească, o identifică cu înțelegerea mai profundă a Sfintei
Scripturi, convins fiind că Domnul Hristos, Dumnezeu Cuvântul, poate fi descoperit atât din
cărțile Noului Testament, cât și din cărțile Vechiului Testament. De aceea, cunoașterea și
înțelegerea sensurilor duhovnicești ale Sfintei Scripturi ocupă un loc principal în programul
său ascetic.

Treptele și formele rugăciunii pe care Sfântul Ioan Casian le identifică evoluează de la forme
și cuvinte multiple, spre forme mai simple și cuvinte mai puține, în cele din urmă spre
rugăciunea lipsită de cuvinte, însă baza fiecărei trepte este biblică. Textul Sfintei Scripturi,
asemenea Domnului Hristos, deopotrivă istoric și duhovnicesc, mediază între realitățile
neputințelor omenești și făgăduința unei comuniuni intime cu Dumnezeu.
Înainte de a ne introduce în felurile rugăciunii, Sfântul Ioan Casian arată care trebuie să fie
dispoziția sufletească a celui ce se pregătește pentru rugăciune, pentru ca aceasta să se poată
face cu puritate și căldură. Astfel, după dezrădăcinarea patimilor, dobândirea smereniei și
cultivarea virtuților, care se încadrează în exercițiile lucrării duhovnicești practice, trebuie să
alungăm din inima noastră tot ceea ce nu dorim să ne vină în minte atunci când ne rugăm. El
spune că „tot ceea ce a gândit sufletul nostru înainte de ceasul rugăciunii, în mod necesar ne
vine în minte când ne rugăm. De aceea, cum vrem să fim găsiți când ne rugăm, așa să ne
pregătim înainte de timpul rugăciunii”.

Pornind de la această idee, sfântul afirmă că singura modalitate prin care vom putea îndeplini
îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat (cf. 1Tes. 5, 17) este ca mintea
noastră să fie hrănită permanent cu hrană duhovnicească. În acest sens, el spune: „Nu vom
putea îndeplini această poruncă, dacă mintea noastră nu va fi hrănită neîntrerupt prin
contemplarea lui Dumnezeu cel Atotputernic, ferită de orice atingere cu viciile și practicând
virtuțile ca pe niște bunuri firești”. Așadar, rugăciunea este atât o disciplină ascetică, în sensul
că este un mijloc duhovnicesc de curățire a inimii, dar este și rodul unei vieți disciplinate
ascetic.

Nedesăvârșirea rugătorului va afecta calitatea rugăciunii, iar Sfântul Ioan Casian identifică
trei împrejurări care pun în pericol profunzimea și curăția rugăciunii: dispozițiile, stările
conștiinței și etapele progresului duhovnicesc.

Felurile rugăciunii

Despre felurile rugăciunii, pornind de la textul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Vă
îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți
oamenii” (1 Tim. 2, 1), Sfântul Ioan Casian identifică patru tipuri de rugăciune. Aceste patru
tipuri nu reprezintă pentru el variante alternative sau sinonime ale rugăciunii, ci o progresie, o
succesiune de etape în viața duhovnicească a monahului. Astfel, cererile reprezintă
rugăciunea pentru iertarea păcatelor trecute sau prezente, rugăciunile reprezintă făgăduințele
sau voturile monahale, mijlocirile reprezintă rugăciunea celor înaintați duhovnicește pentru
cunoscuți, pentru pacea lumii sau pentru toți oamenii, iar mulțumirile reprezintă contemplarea
lucrării și bunătății lui Dumnezeu din trecut, prezent și viitor.

Din aceste patru feluri de rugăciune se nasc altele „mai înflăcărate” și „mereu fierbinți” care
le cuprind deodată pe toate celelalte ca un foc mistuitor, revărsând către Domnul „rugăciuni
vii și foarte curate, pe care Duhul Sfânt, prin intervenția Sa, le trimite către Dumnezeu, fără să
știm, când vede că noi, din cauza suspinelor, nu le mai putem exprima”. La acest fel de
rugăciune ne spune Sfântul Ioan Casian că se poate ajunge de pe orice treaptă s-ar afla
rugătorul, duhul celui de pe prima treaptă putând avea aceeași vioiciune cu cel de pe ultima
treaptă.

Trebuie remarcat aici că atât înaintarea în viața duhovnicească, cât și descrierea rugăciunii
celei mai înalte arată ancorarea Sfântului Ioan Casian în persoana Domnului Hristos,
rugăciunea fiind prilej de întâlnire tot mai profundă cu El. În persoana Domnului Hristos se
întâlnesc și forma și dispoziția și scopul rugăciunii, El devenind mai degrabă obiectul
contemplației decât învățătorul rugăciunii.

Rugăciunea neîncetată
Oprindu-se asupra subiectului rugăciunii neîncetate, Sfântul Ioan Casian propune ca metodă
prin care să se poată păstra atenția și concentrarea inimii la rugăciune repetarea neîncetată a
versetului din Psalmul 69: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne să-mi ajuți mie
grăbește-Te (Ps. 69, 1). De ce a fost ales acest verset aflăm în Convorbirea a X-a: „Se găsește
în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găsește umilința
mărturisirii evlavioase, se găsește scutul în fața grijilor și temerilor fără de număr, se găsește
recunoașterea șubrezeniei omenești, încrederea mântuirii, convingerea că ajutorul Domnului
este întotdeauna cu noi”.

El subliniază faptul că acest verset este de folos fiecăruia dintre noi, în orice nevoie sau lipsă
ne-am găsi, deschizând astfel posibilitatea rugăciunii neîncetate tuturor, indiferent de treapta
duhovnicească pe care ne aflăm.

Prin folosirea neîncetată a acestei rugăciuni simple „se va îndepărta mulțimea și prisosul
tuturor cugetărilor”. Aici este și aparenta contradicție pe care Sfântul Ioan Casian ne-o arată,
și anume că renunțarea nu duce la abandonare și destituire, ci la fericire. El spune că: „mintea
[…] restrânsă la simplitatea acestui verset, va ajunge cu ușurință la acea fericire care deține
locul întâi între celelalte fericiri evanghelice. Căci se spune: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a
lor este Împărăția cerurilor»”. Mintea golită de gânduri și imagini incorecte poate fi umplută
cu Dumnezeu, ceea ce reprezintă scopul primordial al rugăciunii.

Rugăciunea de foc

Rugăciunea neîncetată se arată folositoare împotriva patimilor și a demonilor, sprijin la vreme

de încercare, paznic al minții împrăștiate și ajutor în dobândirea rugăciunii lipsite de cuvinte.

Sfântul Ioan Casian afirmă că această ultimă formă de rugăciune și cea mai înaltă dintre ele
este de negrăit și de nedescris. Ne spune sfântul că „în timpul adevăratei rugăciuni nu vedem
și nu auzim pe nimeni, fiindcă ea țâșnește din mintea noastră înflăcărată de o pornire de
nespus a inimii și de înălțarea duhului. În această stare, fără să mai simtă sau să mai audă ceva
din afară, sufletul nostru se dăruiește în gemete și suspine lui Dumnezeu”.

Din aceste cuvinte aflăm și dificultatea pe care o întâmpină sfinții în a vorbi despre experiența
acestei rugăciuni. Totuși, pentru a o descrie, sfântul folosește expresii precum rugăciunea de
foc, aprinsă, vie, curată, luminoasă și nestricăcioasă.

Experiența acestei rugăciuni este dincolo de voința omenească, este de negrăit, de nepovestit
și inexplicabilă, oferind totuși o neașteptată vioiciune, exuberanță și mare bucurie.

Rugăciunea de foc este, potrivit Sfântului Ioan Casian, foarte rară și de scurtă durată, în afară
de cazuri excepționale. Toată lucrarea duhovnicească, rugăciunile de obște sau de chilie,
practicarea rugăciunii neîncetate îl pot pregăti și conduce pe nevoitor spre acest vârf , dar nu o
pot genera sau condiționa, ea rămânând un dar al harului și al înțelepciunii lui Dumnezeu.

Concluzii

Învățătura despre rugăciune ocupă un loc central în gândirea Sfântului Ioan Casian.
Profunzimea și echilibrul învățăturilor sale, izvorâte din trăirea și experiența duhovnicească,
au avut o influență decisivă atât asupra scrierilor duhovnicești ulterioare, cât și asupra viețuirii
celor ce își doresc desăvârșirea. Domnul Hristos ca îndrumător și obiect al contemplației,
Sfânta Scriptură ca izvor și fundament și rugăciunea ca liant și unealtă duhovnicească ce duce
la aprofundarea celorlalte două reprezintă elementele centrale ale teologiei lui despre
îndumnezeire. El spune:

„Acesta este scopul oricărei desăvârșiri, ca mintea, până aici liberată de orice legături trupești,
să se înalțe zilnic la cele duhovnicești, până ce toată viața și bătaia inimii vor deveni o singură
și neîntreruptă rugăciune”.

„Atunci se va desăvârși în noi acea rugăciune […] când iubirea desăvârșită prin care «mai
întâi El ne-a iubit» va trece și în adâncul inimilor noastre”.

* Referat prezentat în cadrul Sinaxei monahale eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor pe

anul 2022