pr.

SILVIU TUDOSE
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a
Universității din București
CONFERINȚA PREOȚEASCĂ – 13.12.2021

Cultul morților în Biserica Ortodoxă Română – Dinamica unor

rânduieli și formule liturgice

Introducere. Rostul rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul

Toate rugăciunile și slujbele pe care le săvârșim pentru cei adormiți în Domnul sunt
expresia cea mai reală și profundă a iubirii față de semeni, izvorâtă din adevărul credinței
mântuitoare în Dumnezeul Cel Adevărat, Care „stăpânește și peste morți și peste vii” (cf. Romani
14, 9). În același timp, știind că în Biserică „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă
împreună” (cf. 1 Corinteni 12, 26), porunca evanghelică a iubirii față de aproapele se manifestă
și prin compasiunea față de cei îndurerați în urma trecerii la Domnul a celor dragi, pe care îi
ajutăm să nu cadă în deznădejde, ci să simtă marea milostivire a Mântuitorului Hristos și a
Bisericii Sale.
Cei care trec la cele veșnice nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13),
însă pot fi ajutați de rugăciunile și faptele bune ale celor vii, care împlinesc astfel o datorie sfântă.
De asemenea, cei pomeniți pot deveni mijlocitori pentru cei vii înaintea lui Dumnezeu, sufletele
lor fiind lucrătoare în acest sens, pe măsura sfințeniei la care au ajuns în timpul viețuirii lor în
lume.
În comunicarea de față nu ne vom opri asupra numeroaselor temeiuri scripturistice,
patristice sau dogmatice referitoare la practica rugăciunii și a pomenirii morților în Biserica
Ortodoxă. Având în vedere timpul alocat, vă propun să reflectăm împreună doar asupra a două
formule liturgice folosite în slujbele Bisericii, dar care au fost consemnate de curând în cărțile de
cult.

1
 Este vorba despre cântarea troparului Învierii, Hristos a înviat..., în loc de sau împreună
cu Veșnica pomenire și de formula Dumnezeu să-l / să o / să-i ierte!, rostită de cei prezenți la
slujbă, în timpul rugăciunilor de dezlegare.

Două noi cărți de cult – sprijin pastoral și îndreptar pentru slujirea corectă

În ultimii doi ani, pe lângă cărțile de cult care cuprind în mod tradițional slujbele pentru
cei adormiți, Molitfelnicul, Agheasmatarul sau Panihida, la Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, cu Înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au apărut
două cărți noi, care, după știința mea, nu au corespondent în celelalte Biserici Ortodoxe surori și
pot constitui un model pentru acestea. În ele sunt consemnate formulele liturgice la care am făcut
referire anterior.
Prima este numită simplu Parastase1, cu un format mai mic, care consemnează, pentru
prima dată, modul practic în care se săvârșește slujba parastasului în bisericile parohiale, denumită
Parastas de obște, și care presupune anumite prescurtări față de rânduiala prevăzută în Panihidă,
săvârșită de obicei în mănăstiri2. De asemenea, în această carte sunt adunate

„pentru prima dată la un loc rânduielile speciale de Parastas pentru pruncii botezați și apoi
decedați, pentru eroi, precum și rânduielile Parastasului mic, numit și Trisaghion3 ori Litia
mică. Totodată, au fost adăugate: rugăciunea de binecuvântare a hainelor și a altor lucruri
ce se împart pentru cei răposați, sfințirea crucii care se așază la mormânt, precum și
hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind înmormântarea
sinucigașilor, a pruncilor morți nebotezați și a celor care au fost incinerați”4.

Folosul apariției acestei cărți – practică, ușoară și cu un font foarte lizibil – este evident
pentru slujitorii sfintelor altare, cărora le ușurează lucrarea pastoral-misionară, dar pe care îi și
ajută să păstreze unitatea sau uniformitatea slujirii liturgice. De ce? Având în vedere faptul că în
Molitfelnic sau Agheasmatar sunt doar scurte indicații despre structura parastasului, cu trimitere
la slujba Înmormântării, iar în Panihidă este consemnată o rânduială dezvoltată, săvârșită în

1
Parastase, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2020, 126 p.
2
Vezi Panihida, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2016, pp. 153-174.
3
Denumirea provine de la faptul că o astfel de slujbă începe, după Binecuvântare și Amin, direct cu rugăciunea Sfinte
Dumnezeule..., numită în limba greacă Trisaghion (n.n.).
4
† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte, în Parastase..., pp. 7-8.

2
biserică, după tradiție, „o dată în săptămână, vineri seara, după otpustul Vecerniei, sau sâmbătă
dimineața, după Utrenie”5, cu Psalmul 90, ectenia mare și Canonul morților, alcătuit de Teofan
Graptul (Scriitorul de cântări), în secolul al IX-lea, e binevenită apariția acestei cărți, „în care
slujba Parastasului să fie tipărită într-un text unitar, integral, fără trimiteri la alte slujbe, în forma
în care Parastasul este săvârșit în practica actuală a Bisericii Ortodoxe Române”6.
Rămâne ca slujitorii sfintelor altare nu doar să se bucure de faptul că acum au o carte ușor
de transportat și de folosit, ci și să respecte rânduiala consemnată acolo, pentru a păstra, cum
spuneam, uniformitatea liturgică.
A doua apariție editorială, tot la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, cu
aprobarea Sfântului Sinod și tot din inițiativa și cu Binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, este
un fel de Panihidă dezvoltată și poartă titlul Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli
pentru cei adormiți în Domnul7. Și acest volum, publicat în Anul comemorativ al celor adormiți
în Domnul, vine în sprijinul preoților, diaconilor și al cântăreților bisericești, pentru cunoașterea
și respectarea tuturor rânduielilor de cult legate de trecerea la cele veșnice și de pomenirile care
se săvârșesc în Biserica Ortodoxă Română.
Valoarea pastorală a cărții constă, pe de o parte, în faptul că adună la un loc toate aceste
slujbe, facilitând „o rugăciune atentă și o celebrare corectă”8. Pe de altă parte, trebuie salutată
diortosirea și îmbogățirea textului, care s-au făcut cu atenție și pricepere de către Departamentul
Carte de cult al Editurilor Patriarhiei Române.
Aș evidenția, tot în legătură cu această ultimă carte de cult dedicată rugăciunilor pentru
cei adormiți în Domnul, adaptarea textului rugăciunii cunoscută ca Rugăciune la împărțirea
hainelor și a altor daruri pentru cei răposați. Era necesar acest lucru, care vine în sprijinul
preoților, aflați în situația de a rosti o rugăciune de binecuvântare a lucrurilor ce se împart, după
înmormântare sau cu prilejul altor soroace, dar care nu sunt haine, ci alimente (daruri de mâncare
și băutură). De aceea, în textul revizuit poate fi găsită și varianta în care hainele să nu fie amintite,
iar rugăciunea să se refere doar binecuvântarea alimentelor și a creștinilor care le vor primi,
evitându-se expresia „celor ce vor purta aceste daruri de haine”9. Astfel, slujitorii nu mai sunt

5
Panihida..., p. 153.
6
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte..., p. 7.
7
Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul, București, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă, 2020, 368 p.
8
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prefață, în Slujbe de înmormântare..., p. 12.
9
Panihida..., p. 178.

3
nevoiți să adapteze pe loc textul rugăciunii, cu riscul de a face un dezacord sau de a rosti cuvinte
fără sens.
Mi-aș îngădui și o sugestie pentru o ediție viitoare a cărții, legată de rânduiala Slujbei
Stâlpilor, care actualmente înlocuiește formal Slujba Panihidei, săvârșită în vechime, care
presupunea o priveghere de toată noaptea, corespunzând Pavecerniței din tipicul monahal al
Sfântului Sava. Știm cu toții că, de obicei cu o seară înaintea înmormântării, acolo unde se află
sicriul cu trupul neînsuflețit al celui decedat, se săvârșește Slujba Stâlpilor, în cadrul căreia sunt
citite mai multe pericope sau pasaje din Sfânta Evanghelie. Prima dată au apărut consemnate
aceste Evanghelii care se citesc la stâlpi, adică cele 11 Evanghelii ale Învierii10, în ediția din 1948
a Panihidei11. Într-o ediție ulterioară, din 196712, pe lângă cele 11 au fost adăugate încă 15, cu
titlul: Alte Evanghelii care pot fi citite ca adaos sau ca podoabă la stâlpi, precum și în drum spre
locul de veci13, în care sunt alese pilde rostite de Mântuitorul despre viața de veci sau despre
Judecată, dar și pasaje ce conțin învățături eshatologice pentru ascultători.
Aceste 11+15 pericope evanghelice apar și astăzi în cărțile de cult, așa cum se întâmplă
încă din 1948, fără ca ele să fie încadrate într-o rânduială de slujbă unitară14. Începând cu Panihida
din 2016 există o indicație indicația tipiconală cu titlul Îndrumări privind citirile de la priveghi15,
referitoare la modul de desfășurare a priveghiului, dar care nu pomenește nimic despre Slujba
Stâlpilor:

„În serile ce preced înmormântarea, la căpătâiul răposaților, potrivit tradiției Bisericii

Ortodoxe, se fac citiri biblice. Dacă răposatul este episcop sau preot, preoții vor citi din
Evanghelie și vor rosti Ectenii. Dacă răposatul este diacon, monah sau mirean, i se va citi
Psaltirea [...]”16.

10
Sunt Evangheliile care se citesc în cadrul Utreniilor duminicale.
11
Panihida cuprinzând sfintele slujbe de înmormântare și pomenire, București, Editura Sfintei Patriarhii, 1948, 134
p.
12
Panihidă cuprinzând slujbele înmormântării, precum și alte slujbe ce se săvârșesc de către preot pentru cei
răposați, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1967.
13
Se face precizarea legată de drumul către locul de veci pentru zonele unde există tradiția ca preotul să citească astfel
de pericope, la răspântiile drumurilor, în timpul procesiunii mortuare, către biserică sau cimitir.
14
Am constatat cu toții diversitatea în ceea ce privește rânduiala acestei slujbe în practică.
15
Panihida..., 2016, p. 198 sau Slujbe de înmormântare..., p. 340.
16
Slujbe de înmormântare..., p. 340.

4
 Dacă aceste citiri pot fi lăsate în afara unei rânduieli scrise, Slujba Stâlpilor ar trebui
reglementată liturgic de autoritatea sinodală, pentru a fi asigurate unitatea și uniformitatea în
slujire. Concret, ar fi binevenită alcătuirea unei rânduieli unitare a Slujbei Stâlpilor, în care,
desigur, locul principal să-l ocupe citirea fragmentelor din Evanghelie, eventual cu
menționarea unui număr minim care să fie citite. Citirea mai multor fragmente dintre cele 26 ar
putea fi lăsată la alegerea fiecărui slujitor, cu scopul de a avea un efect pastoral-misionar pozitiv,
în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: disponibilitatea ascultătorilor, temperatura în care se
slujește ș.a.

Dinamica unor formule liturgice din cadrul slujbelor de pomenire a morților

Vă propuneam puțin mai înainte să reflectăm împreună asupra consemnării a două formule
liturgice care nu au mai apărut până acum în cărțile de cult, dar care erau prezente în practica
liturgică: troparul Hristos a înviat..., care poate înlocui a treia Veșnica pomenire..., și formula
Dumnezeu să-l ierte!, rostită de cei prezenți în timpul rugăciunilor de dezlegare.
În legătură cu Veșnica pomenire, sunt necesare câteva precizări.
Nu știm exact când a apărut în Molitfelnicul românesc formula rostită de preot sau de
diacon „Întru fericită adormire, veșnică odihnă dă, Doamne, sufletului adormitului robului Tău
(N), și-i fă lui veșnica pomenire”, corectată recent: „veșnică pomenire”.
Cert este că încă în Efhologhiul-Molitfelnic tipărit la București în 1896, reluând ediția din
1834, după otpust, apar indicațiile și formula următoare: „Apoi zicem: Veșnica pomenire ţie,
vrednice de fericire și pururea pomenite frate al nostru (de trei ori)”. La fel și în Panihida din 1948,
publicată în vremea Patriarhului Nicodim17.
Această formulă, corespunzând formulei și indicațiilor tipiconale din Molitfelnicul
grecesc18, apare deja în Molitfelnicul de la București din 1764, la p. 232: „Veacinica pomenire
ție, vreadnice de fericire [...]”.
Este greu de spus ce anume a determinat transferul, în traducere, al articolului hotărât de
la substantivul „pomenirea” la adjectivul „veșnică”. Traducerea corectă a sintagmei grecești:

17
Panihida..., 1948, p. 44.
18
A se vedea, de exemplu, Εὐχολόγιον τὸ Μέγα, tipărit la Constantinopol în 1803, p. 277.

5
Αἰωνία σου ἡ μνήμη, ἀξιομακάριστε… ar fi trebuit să fie: „Veșnică pomenirea ta, vrednice de
fericire...”.
Sintagma „Veșnica pomenire” s-a păstrat ca atare și atunci când a fost introdusă noua
formulă: „Întru fericită adormire...”, acolo unde ea depinde, gramatical, de formula „și-i fă lui”.
În această nouă expresie, sintagma este cu atât mai lipsită de înțeles, fiindcă, în fapt, preotul se
roagă ca Dumnezeu să-i facă adormitului pomenirea veșnică; adică să facă amintirea lui să fie
veșnică. Astăzi, din formula „și-i fă lui veșnică pomenire” se poate înțelege că-L rugăm pe
Dumnezeu să-i cânte adormitului o cântare cu titlul „Veșnica pomenire” sau, mai recent,
„Veșnică pomenire”19.
Că a ajuns mai degrabă să fie percepută ca un titlu de cântare o dovedește și înregistrarea
din Dicționarul Academiei a sintagmei întregi: „Veșnica (lor sau lui, ei) pomenire = cântare
bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas”, cu exemplul din cunoscuta
carte a părintelui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români: „După ce a sfârșit preotul de
panachida și cantorii bisericești de cântat vecinica pomenire, stropesc pe mort cu apă sfințită”20.
Sintagma izvorâtă dintr-o traducere imprecisă a rămas neschimbată (pietrificată) peste
veacuri, în timp ce perechea ei, „În veci pomenirea lui/ei/lor...”, care se cântă în multe zone din
Ardeal21, a păstrat cumva mai bine înțelesul rugăciunii de obște: „[Dă, Doamne, ca] pomenirea
lui/ei/lor să fie veșnică”.
Așadar, prin cântarea „Veșnica pomenire” ne rugăm ca cei adormiți în Domnul să fie
pomeniți veșnic de Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, dar și ca cei vii să-i pomenească neîncetat
în rugăciunile lor.
Rânduiala mai nouă, scrisă în ultimele ediții ale cărților de cult, pe care am amintit-o mai
înainte și care e din ce în ce mai prezentă în practica liturgică din mănăstiri și parohii, este
următoarea:

„Preotul (diaconul) zice:

Pomenirea lor din neam în neam! Și le fă lor veșnică pomenire!
Cântăreții și toți credincioșii cântă: Veșnică pomenire! (de trei ori) sau:

19
Poate și sub influența formulelor de tipul „[...]zicând: Aliluia!”.
20
Dicționarul Academiei, s.v. „pomenire”.
21
Desigur, și aici vorbim tot de o formulă pietrificată.

6
 Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață
dăruindu-le!”22.

O indicație tipiconală ce stârnește, așa cum am constatat personal, nedumerirea unor

slujitori, care văd în ea o inovație liturgică inacceptabilă. Ei consideră că troparul Învierii se poate
cânta la o înmormântare sau la un parastas exclusiv în Săptămâna Luminată, când întreaga slujbă
are un caracter pascal sau, așa cum se practică în unele zone, până la Înălțarea Domnului, în locul
celei de a treia Veșnica pomenire.
Dacă reflectăm mai adânc, în primul rând vedem că această practică nu este nouă, ci este
întâlnită de multă vreme în numeroase zone ale Ortodoxiei românești, cel puțin în Moldova. În
Muntenia există de multă vreme tradiția ca Hristos a înviat... să înlocuiască Veșnica pomenire...
la slujbele de prohodire a slujitorilor sfintelor altare (arhierei, preoți și diaconi), în orice perioadă
a anului liturgic, chiar dacă acest lucru nu apare consemnat ca atare în nicio carte de cult.
A cânta Hristos a înviat alături de Veșnica pomenire este o practică constatată și în afara
Ortodoxiei românești. Am primit mărturii despre existența acestei practici, neconsemnată în
cărțile de cult, în Biserica Greciei sau la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Rămâne o
temă de cercetare ulterioară, în ce măsură ea e prezentă și în practica altor Biserici Ortodoxe
surori.
Îndrăznesc să afirm că practica despre care vorbim este binevenită și nu contravine cu
nimic rostului și semnificației rugăciunilor pe care le facem pentru cei adormiți în Domnul. A
cânta troparul Învierii este un nou prilej de a mărturisi credința în Înviere și în viața veșnică, iar
slujbele de pomenire a morților sunt cel mai potrivit moment pentru a face acest lucru. A interzice
cântarea troparului Învierii în afara perioadei pascale reprezintă o fetișizare a unui text liturgic,
valabil oricând și oriunde. În plus, efectul pastoral este cât se poate de benefic: dacă în timpul
cântării Veșnica pomenire tristețea este amplificată și lacrimile apar instantaneu, când se cântă
Hristos a înviat sentimentele de speranță și de biruință asupra morții ale celor prezenți pot fi
constatate de oricine.
Așadar, consemnarea acestei practici și respectarea ei nu este o abatere liturgică, ci o
îmbogățire a cultului, care nu este un lucru pietrificat și de neatins, ci este dinamic, exprimând
viul trăirii credinței, așa cum s-a întâmplat permanent în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos.

22
Vezi Parastase..., p. 23 sau Slujbe de înmormântare..., p. 18.

7
 A doua formulă care a apărut în ultimele cărți de cult23 este adaosul trecut între paranteze
în cadrul rugăciunilor de dezlegare: „(toți cei de față zic: Dumnezeu să-l ierte!)”24.
Dacă cercetăm edițiile Molitfelnicul românesc, constatăm că de la ultima până la cea mai
veche, formula Dumnezeu să-l ierte!, rostită de cei prezenți în timpul rugăciunilor de dezlegare,
nu există.
În ultima ediție, cea din 2019, textul rugăciunii spune: „[...] ca un Dumnezeu bun și iubitor
de oameni, iartă-i. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească [...]”25. La fel găsim și în
Molitfelnicele pe care le-am cercetat, apărute în 2002, 1992, 1976, 1972 sau 1937.
În edițiile anterioare secolului al XX-lea, cele din 1896 și 1834, am constatat că diferă
punctuația față de celelalte. Fraza nu este întreruptă după cuvintele „iartă-i”, iar continuarea „Că
nu este om care să fie viu și să nu greșească...” nu mai are, așa cum se întâmplă începând cu
secolul al XX-lea, un aspect de ecfonis:

„[...] ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i, că nu este om care să viețuiască și

să nu greșească [...]”26 sau „[...] ca un bun, și iubitor de oameni Dumnezeu iartă’i, că nu
este om carele să fie viu, și să nu greșească [...]”27.

E o traducere mai exactă a textului din Molitfelnicul grecesc, cu aceeași punctuație:

ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεóς, ὅτι οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος, ὃς ζήσεται καὶ οὐχ ἁμαρτήσει·28
sau din „Panihida” grecească:
ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεóς, ὅτι οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος, ὃς ζήσεται καὶ οὐχ
ἁμαρτήσει·29.

Nu putem ști cu exactitate de când este în uz la noi formula Dumnezeu să-l ierte! rostită de
cei prezenți la slujbele de pomenire a morților, dar, urmărind punctuația din Molitfelnic, Liturghier
sau Panihidă de-a lungul vremii, putem intui că este veche de cel puțin un secol. Apariția, la

23
Pentru prima dată, în ediția Panihidei din 2006: Panihida, adică slujbele înmormântării și alte slujbe săvârșite de
preot pentru cei răposați, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 8.
24
Vezi Parastase..., p. 21 sau Slujbe de înmormântare..., p. 16.
25
Molitfelnic, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 243.
26
Evhologiu, București, 1896, p. 144.
27
Efhologhiu sau Molitfelnic, București, 1834, p. 135.
28
Εὐχολόγιον τὸ Μέγα 1803, p. 266.
29
Ἡ Νεκρώσιμος Ἀκολουθία Atena 1900, p. 4.

8
începutul secolului al XX-lea, a punctului care desparte fraza ne face să credem că e un indiciu
care demonstrează această părere. Formularea și dezvoltarea este, după toate probabilitățile, o
creație românească, neavând corespondent în spațiul grecesc. Rămâne de cercetat dacă este sau nu
prezentă în alte spații ale Ortodoxiei.
Rostirea ei de către credincioși poate fi asociată cu formula devenită răspuns de strană
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne / mântuiește-ne pre noi!”, care a pătruns în
slujbă și apoi în cărțile de cult românești în același fel.
De curând, la o înmormântare, am văzut cum un preot, în timpul cădirilor, se adresa
credincioșilor rostind: Dumnezeu să-l ierte!, iar ei răspundeau cu aceleași cuvinte, la fel cum se
întâmplă în timpul cădirilor de la Sfânta Liturghie, în perioada pascală, rostindu-se Hristos a
înviat!, cu răspunsul din partea credincioșilor: Adevărat a înviat! Și aceasta din urmă o practică
neconsemnată ca atare în cărțile de cult.
Același „mimetism liturgic” poate fi constatat și în timpul celei de a șasea rugăciuni din
cadrul Tainei Sfântului Maslu, în momentul când preotul rostește cuvintele: „[...] orice a greșit și
el și noi, Tu, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, Care nu ții minte răul, iartă. Și nu lăsa pe
acesta [...]„. După cuvântul iartă, mai ales dacă preotul face o pauză în rostire, unii credincioși
rostesc Dumnezeu să ne / să-l ierte!, la fel ca la înmormântare.
Așadar, formula Dumnezeu să-l ierte / s-o ierte / să-i ierte! rostită în timpul slujbelor de
înmormântare sau de pomenire a morților este o realitate pe care o conștientizăm cu toții,
asemănătoare și altor formule și practici liturgice, care și îi ajută pe credincioși să participe în mod
activ la rugăciune.

Concluzii

Slujbele Bisericii au cunoscut și cunosc permanent un proces de devenire (creștere sau

evoluție). E o realitate pe care o poate constata oricine. Întâlnim multe diferențe în slujire nu numai
între Bisericile Ortodoxe în general, ci chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Există încă tendința de a fetișiza formulele liturgice sau rânduielile de cult, chiar dacă
permanent în istoria Bisericii au fost adăugate imne, ectenii, rugăciuni sau slujbe. Să ne gândim
numai la evoluția istorică a rânduielii Sfintei Liturghii.

9
 Apariția periodică a cărților de cult este o expresie a acestui dinamism. În acest sens, noile
cărți de cult dedicate cultului morților reprezintă un lucru deosebit de folositor pentru activitatea
pastoral-misionară a slujitorilor sfintelor altare. Diortosirea textelor liturgice are rolul de a clarifica
înțelesul rugăciunilor și cântărilor, fără a renunța la tradiție, dar și fără a rămâne împietriți în
anumite forme ale ei.
Adaptarea unor rugăciuni la realitățile contemporane a fost și este un lucru necesar, pe care
Biserica nu îl poate ignora.
În același timp, anumite practici sau formule folosite de multă vreme pot fi consemnate în
cărțile de cult, după o evaluare atentă, dacă ele nu contravin învățăturii dogmatice și liturgice a
Bisericii. Cântarea Hristos a înviat... împreună cu Veșnica pomenire la slujbele de pomenire a
morților sau rostirea de către credincioși a formulei Dumnezeu să-l ierte! sunt exemple pozitive în
acest sens, ele contribuind la sporirea semnificației teologice a rugăciunilor pentru cei adormiți, ca
expresie a credinței în Înviere și în Viața veșnică.

10