Specializarea : Teologie Ortodoxă Pastorală

Săvârșirea înmormântării
-lucrare de seminar-

Profesor:
Pr. prof.dr. Teofil Stan

Student:
Capolna Vasile

BAIA MARE
2020
 Cuprins

1. I. Introducere........................................................................................................2
2. II. Privegherea......................................................................................................3
3. III. Rânduiala la înmormântarea mirenilor adulţi, prunci și sinucigaşi.............4
4. IV. Săvârșirea înmormântării în Săptămâna Luminată.......................................7
5. V. Concluzii..........................................................................................................8
6. VI. Bibliografia....................................................................................................9

1
 I. Introducere

Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despârțirea sufletului de trup. Sfânta

Scriptură(Biblia) arată că atunci când " omul merge la locașul său de veci ", trupul trebuie " să
se întoarcă în pamant cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat "
(Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, toți părăsim această viață într-o zi și ne
prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar
legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care
Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în
învierea tuturor la sfârșitul veacurilor. Cand un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori
trec prin momente de derută, întrucât apar păreri și tradiții diferite în legătură cu datinile ce
înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atat confuziile, dar și superstițiile și
datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credința creștină ortodoxă. Povățuirile au
mai mult caracter practic. Ce trebuie să facem ? Moartea unui dintre creștini este, firește,
prilej de îndurerare și întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul
parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorului bisericesc toate informațiile
necesare. Preotul este cea mai autorizată persoana la care membrii familiei trebuie să apeleze.
Astfel și preotul își ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire
și înmormantare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune
pentru ars tămâia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata în forma de colac), o cruce (de
obicei din ceara), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și
orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării1.

1
Pr.Eugen Drăgoi, ,,Înmormântarea și pomenirile pentru morți’’, Galați, 1997, pp. 1-2

2
 II. Privegherea
În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza,
pentru a săvârși slujba "stâlpilor" sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită
bisericește panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din cele
patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelnița în care se aparinde
cărbunele și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiți etc), un
pahar cu vin și mâncare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme. Coliva făcută din grâu
fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a
trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire
și înviere, fiind făcuta din boabe de grâu, pe care Domnul Însuși le-a înfățișat ca simboluri ale
învierii trupurilor: " după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie
îngropat mai întai în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă
și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune " (I Corinteni 15,36). Dulciurile și
ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțiile sfinților sau ale răposaților
pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nadăjduim că a dobândit-o mortul. În timpul
cât preotul săvârșește slujba, arde și toiagul așezat pe pieptul mortului2.

2
Ibidem, pp. 2-4

3
 III. Rânduiala la înmormântarea mirenilor adulţi, prunci și
sinucigași

Preotul slujeşte rânduiala înmormântării îmbrăcat în epitrahil şi felon. Rânduiala

începe cu tămâierea mortului şi a celor de faţă, cu binecuvântarea şi rânduiala Panihidei. Apoi
mortul este dus la biserică, pentru a se face slujba propriu-zisă a înmormântării. Cortegiul este
de obicei precedat de Cruce şi de steagul bisericesc, urmate de preot, de sicriu, apoi de rudele
apropiate, de prieteni şi cunoscuţi. Potrivit tradiţiei, pe drumul spre biserică, iar apoi pe
drumul de la biserică spre cimitir se fac câteva opriri la răspântiile drumurilor, înaintea
bisericilor pe lângă care trec sau în locuri legate de evenimente din viaţa celui adormit
(numărul opririlor variază în funcţie de obiceiul locului), unde se citesc ectenii. În unele locuri
se citesc la opriri şi Evanghelii (cele de la Stâlpi).

Ajungând la biserică, mortul este aşezat în pronaos, cu faţa spre altar. Pe masa de la
capul mortului se aşază coliva, iar de partea cealaltă se aşeza analogul, pe care stau Sfânta
Evanghelie şi cartea folosită pentru slujba înmormântării. În cele patru colţuri ale sicriului se
pun lumânări aprinse (dacă există, în nişte sfeşnice). Pe pieptul mortului se pune o icoană sau
o cruce. Clericii stau înaintea analogului, cu faţa spre cel adormit şi spre credincioşi, iar
rudele mortului stau de partea dreaptă.

 Preotul dă binecuvântarea de început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru...

 Apoi se citeşte Psalmul 90.
 Slavă... Şi acum... şi Aliluia (de trei ori).
 Catisma a 17-a (Psalmul 118) fie în întregime, fie doar cele câteva versete însemnate
cu cruce din acesta. Dacă timpul nu permite citirea acesteia, se omite.
 Binecuvântările morţilor
 Ectenia pentru cei adormiţi şi ecfonisul acesteia.
 Troparul : „Odihneşte, Mântuitorul nostru, cu drepţii pe robul tău...”
 Canonul pentru cei adormiţi al Sf. Teofan Mărturisitorul
 Stihirile idiomele ale Sf. Ioan Damaschin.
 Fericirile, urmate de două tropare şi prochimen
 Apostolul (I Tesaloniceni 4, 13-17) şi Evanghelia (Ioan 5, 24-30). Apostolul poate fi
citit de diacon, dacă este de faţă, iar Evanghelia de preot.

4
 Rugăciunile de iertare (se citesc în principiu de către preoţii care sunt duhovnici, iar
de nu sunt de faţă, le pot citi şi preoţii care nu sunt duhovnici).
 Necrologul, dacă se rosteşte.
 Sărutarea icoanei sau crucii de pe pieptul mortului; se face mai întâi de clerici, în
ordinea ierarhică, apoi de rudele apropiate şi de ceilalţi, în timp ce strana intonează
stihirile potrivite (prosomiile): „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pre
urmă...”
 Urmează rugăciunile finale, ectenia şi ecfonisul, apoi încheierea arătată în Molitfelnic
şi se cântă de trei ori „Veşnica pomenire...”

După aceea trupul e dus la groapă, însoţit de preot şi urmat de convoiul funebru, cântându-se
„Sfinte Dumnezeule” şi alte cântări potrivite (acolo unde se poate).

 Ajungând la groapă, sicriul este lăsat jos, faţa mortului este acoperită cu o pânza, iar
preotul toarnă peste el vin amestecat cu untdelemn, în formă de cruce, spunând „Stropi-
mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albii
(Psalmul 50,8).
 Sicriul este apoi acoperit şi aşezat în groapă, iar preotul aruncă puţin pământ în
groapă, tot în semnul crucii, rostind: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi
toţi cei ce locuiesc într-însa”(Psalmul 23,1) şi varsă în groapă cenuşa din cădelniţă.
 Groapa este apoi acoperită cu pământ, iar în acest timp se cântă troparele potrivite
(„Cu duhurile drepţilor...” şi următoarele).
 Preotul face încheierea: „Slavă lui Dumnezeu, Care aşa a binevoit!”

Se obişnuieşte ca la sfârşitul slujbei preotul să rostească „Dumnezeu să-l ierte!”, iar

credincioşii să-i răspundă cu acelaşi: „Dumnezeu să-l ierte!”.

La înmormântarea pruncilor

Pentru pruncii de până la şapte ani, înmormântarea se face cu o rânduială aparte de cele pentru
cei mai vârstnici. Conţinutul unor rugăciuni diferă, iar unele sunt omise sau înlocuite cu
altele:

 După Psalmul 90, nu se citeşte Catisma a 17-a, ci după întreitul Aliluia urmează
troparele: „Cel ce prin adâncul înţelepciunii..”
 Nu se cântă binecuvântările morţilor.
 în cadrul Canonului, după condacul de la Cântarea a 6-a se citesc patru icoase

5
 După canon nu se citesc idiomelele, ci luminânda
 Textele ecteniilor şi ale rugăciunilor de iertare, inclusiv al celei de după Evanghelie
sunt diferite;
 Lipsesc Fericirile şi stihirile însoţitoare

 Stihirile de la sărutarea din urmă sunt diferite.

La sinucigași

Pentru sinucigaşi nu se poate face slujba înmormântării, cu excepţia situaţiei când

aceştia erau „ieşiţi din minte” atunci când au săvârşit gestul. Nici chiar atunci nu se trag
clopotele şi nu se face slujbă în biserică, ci doar la groapă. Preotul poartă doar epitrahilul, iar
slujba este foarte scurtă. Viata nu este produsul materiei, ci un dar de la Dumnezeu. Din acest
motiv, nu avem dreptul sa luam viata nimanui si nici propria noastra viata. Omul este chemat
sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu, sa fie intr-o comuniune vesnica cu Dumnezeu. Prin
rugaciunile din slujba inmormantarii, Biserica se roaga pentru sporirea comuniunii persoanei
trecuta la cele vesnice cu Hristos cel viu. Din moment ce omul refuza sa traiasca viata ca pe
un dar in vederea dobandirii mantuirii si se sinucide, Biserica refuza sa mai savarseasca slujba
inmormantarii pentru astfel de persoane. Trebuie sa intelegem ca gestul sinucigasului
contrazice continutul slujbei de inmormantare3.

3
Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R, București, 2002 p. 203-240

6
 IV. Săvârșirea înmormântării în Săptămâna Luminată
În Săptămâna luminată, adică între Duminica Învierii şi Duminica Tomii. Iată ce ne
învață despre aceasta cartea de slujbă: „Știut să fie că, de va răposa vreunul din creştini de
Sfintele Paști sau în orice zi din Săptămâna luminată până la Duminica Tomii, nu cântăm
slujba înmormântării ştiute, pentru mărirea şi cinstirea sărbătorii învierii şi pentru că acestea
sunt zile de bucurie şi de veselie, iară nu de jale şi de plângere. Și toți câți murim întru
nădejdea învierii şi a vieții celei veşnice, întru Hristos înviem”. De aceea, pentru ca bucuria
învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morți, din zilele
obişnuite, preotul slujeşte în asemenea cazuri îmbrăcat în veșminte luminate (albe), iar Slujba
înmormântării din aceste zile e alcătuită aproape numai din cântările învierii. Din Slujba
obişnuită a înmormântării se păstrează numai ectenia pentru morți, condacul „Cu sfinții
odihneşte, Hristoase...” şi rugăciunile de dezlegare şi iertare („Dumnezeul duhurilor...” şi
celelalte4.

4
Nicodim Măndiță ,,Înmormântarea și parastasele cuvenite”, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte
Galaction Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Agapis, Bucureşti 2004 p 24

7
 V. Concluzii

Biserica învață că viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului. De aceea,

creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de
pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă
sunt următoarele: - La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormantariii),
în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi. - La 9 zile după
moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea
ceasului al noualea, cand Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe
care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noastrii". La 40 de zile (sau şase săptămâni), în
amintirea Înălţării la cer a Domnului, Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi care a avut
loc la 40 de zile după Inviere, "pentru că tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer". La
trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi. La un an, după exemplul creştinilor din
vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor
pentru viaţa de dincolo. În fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala
amintind de cele 7 zile ale creaţiei5.

5
Ibidem, p.6

8
 VI. Bibliografia
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , versiune diortosită după Septuagintă, redactată și
adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania , E.I.B.M.B.O.R, Buc. , 2001;
2. Drăgoi Eugen, Pr. Prof. ,,Înmormântarea și pomenirile pentru morți’’,
Galați, 1997;
3. Măndiță Nicodim ,,Înmormântarea și parastasele cuvenite”, tipărită cu
binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction Episcopul Alexandriei şi
Teleormanului, Ed. Agapis, Bucureşti 2004;
4. Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
E.I.B.M.B.O.R, București, 2002;