Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
monahilor și ierarhilor?
Dacă în secolul al V-lea scrierile areopagitice descriu o singură slujbă de înmormântare a tuturor
membrilor Bisericii, în care diferențierea preoților, a monahilor și a mirenilor se făcea numai prin
locul unde era așezat trupul decedatului în sfântul lăcaș, odată cu trecerea timpului această
ceremonie se diversifică. În cel mai vechi molitfelnic bizantin păstrat (Barberini graecus 336, sec.
VIII) nu se prezintă o rânduială completă de prohodire, ci doar o ectenie și rugăciuni sacerdotale,
printre care o Rugăciune de îngropare pentru un episcop și o Rugăciune la monahul care a
adormit, ceea ce ne duce la presupunerea rezonabilă că, în cadrul unei slujbe unice, se schimba
doar rugăciunea finală, în funcție de slujirea ecleziastică a celui trecut în veșnicie.
Cel mai vechi manuscris păstrat care conține o slujbă completă de înmormântare (Ms. ΓΒ10) a
fost redactat în comunitățile grecești din sudul Italiei în secolul al X-lea. Această slujbă se
săvârșea și pentru mireni, și pentru monahi, dar avea la sfârșit rugăciuni pentru diverse categorii
de adormiți: episcop, preot, diacon, monah, prunc sau mirean. În secolele următoare se
conturează o rânduială aparte pentru decedații din cinul monahal. Manuscrisele păstrează
diverse ritualuri locale, unele mai reduse ca lungime, altele foarte extinse, destinate unei
privegheri de toată noaptea la căpătâiul defunctului, în cadrul căreia se cântau psalmi, condace,
canoane, paremii și alte lecturi biblice. Această rânduială se uniformizează odată cu tipărirea
cărților de cult după secolul al XVI-lea, prin care se realizează o standardizare a oficiilor funebre
și a altor celebrări liturgice. În prezent, în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, această
slujbă se intitulează Rânduiala înmormântării călugărilor și ierarhilor. Se subliniază astfel că, fiind
monahi, ierarhilor decedați li se oficiază aceeași slujbă funebră.
Slujba de la chilie
După pregătirea celui răposat, se aprind lumânări, se aduce cădelnița (sau cățuia) cu cărbuni
aprinși și tămâie, iar un ieromonah purtând epitrahil săvârșește prima rânduială după deces,
anume Trisaghionul (numit și Panihida mică sau Parastasul mic, ori Litia pentru morți), care
constă din: binecuvântarea mică (Binecuvântat este Dumnezeul nostru...), Sfinte Dumnezeule...,
Preasfântă Treime..., Tatăl nostru..., patru tropare (Cu duhurile Drepților...), ectenia întreită și
rugăciunea Dumnezeul duhurilor..., Otpustul și Veșnica pomenire... Nota existentă la finalul
slujbei îl citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429), care scrie: „Se aduce tămâie lui
Dumnezeu spre arătarea cucerniciei și a dreptei credințe (a celui decedat), care este ca o
mireasmă curată și plăcută”. Apoi îl duc în biserică, purtând făclii (lumânări aprinse) „spre
închipuirea luminii celei dumnezeiești” a harului Duhului Sfânt, care a strălucit în viața sa de
nevoință. După o veche tradiție, consemnată în scrierile areopagitice (sec. V), mirenii decedați
erau așezați în pronaos, monahii în naos și clericii în altar. Ulterior, obiceiul a fost ca monahii
simpli să fie așezați în pronaos, iar cei hirotoniți să fie poziționați în mijlocul naosului.
Priveghiul
Până la momentul săvârșirii prohodirii, lângă trupul monahului răposat se citește necontenit
Psaltirea de către monahii și frații mănăstirii. Dacă un preot sau ierarh dorește să se roage pentru
cel adormit, poate săvârși Trisaghionul și poate adăuga citirea unor Evanghelii (dintre cele numite
„stâlpi”). La ieromonahii sau ierarhii răposați preoții citesc Evanghelia (fie pericope, fie citirea
cursivă din Noul Testament, pe rând, a celor patru Evanghelii), intercalată de ectenii. (Va urma)