Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de înmormântare a

monahilor și ierarhilor?

Un articol de: Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin - 19 Oct, 2021

Scurtă incursiune istorică

Rânduieli liturgice de înmormântare a monahilor au existat, cu siguranță, încă de la începuturile

monahismului. Acestea erau însă de o mare simplitate. După mărturia Patericului, pustnicul
decedat era înmormântat într-o groapă săpată în pământ de un alt monah, cu sau fără ajutorul
vreunui leu recunoscător, ori era așezat în peșteri naturale sau săpate în stâncă, în vreme ce se
cântau sau se recitau psalmi adecvați, bineștiind că Psaltirea constituia singura carte de
rugăciuni a primilor nevoitori în pustie. Sfântul Grigorie al Nyssei (†395) ne spune că, la moartea
surorii sale, Cuvioasa Macrina, s-au cântat psalmi, iar Sfântul Grigorie Teologul (†390) descrie
asemănător înmormântarea fratelui său Chesarie.

Se cunoaște faptul că monahismul a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea imnografiei și, în

general, a cultului Bisericii Ortodoxe. Plecând de la cântarea psalmilor lui David, călugării iubitori
de cele sfinte au inițiat noi genuri ale imnografiei: condacul și canonul. Monahismul citadin a
valorificat, totodată, cultul catedralelor și al parohiilor, preluând din el rugăciunile sacerdotale,
ecteniile, procesiunile și sistemul lecturilor biblice și realizând, astfel, sinteza liturgică bizantină
exprimată în tipicul bisericesc adoptat, odată cu perioada isihasmului (sec. XIV), în toată lumea
ortodoxă. Astfel s-au îmbogățit treptat și rânduielile de înhumare.

Dacă în secolul al V-lea scrierile areopagitice descriu o singură slujbă de înmormântare a tuturor
membrilor Bisericii, în care diferențierea preoților, a monahilor și a mirenilor se făcea numai prin
locul unde era așezat trupul decedatului în sfântul lăcaș, odată cu trecerea timpului această
ceremonie se diversifică. În cel mai vechi molitfelnic bizantin păstrat (Barberini graecus 336, sec.
VIII) nu se prezintă o rânduială completă de prohodire, ci doar o ectenie și rugăciuni sacerdotale,
printre care o Rugăciune de îngropare pentru un episcop și o Rugăciune la monahul care a
adormit, ceea ce ne duce la presupunerea rezonabilă că, în cadrul unei slujbe unice, se schimba
doar rugăciunea finală, în funcție de slujirea ecleziastică a celui trecut în veșnicie.
Cel mai vechi manuscris păstrat care conține o slujbă completă de înmormântare (Ms. ΓΒ10) a
fost redactat în comunitățile grecești din sudul Italiei în secolul al X-lea. Această slujbă se
săvârșea și pentru mireni, și pentru monahi, dar avea la sfârșit rugăciuni pentru diverse categorii
de adormiți: episcop, preot, diacon, monah, prunc sau mirean. În secolele următoare se
conturează o rânduială aparte pentru decedații din cinul monahal. Manuscrisele păstrează
diverse ritualuri locale, unele mai reduse ca lungime, altele foarte extinse, destinate unei
privegheri de toată noaptea la căpătâiul defunctului, în cadrul căreia se cântau psalmi, condace,
canoane, paremii și alte lecturi biblice. Această rânduială se uniformizează odată cu tipărirea
cărților de cult după secolul al XVI-lea, prin care se realizează o standardizare a oficiilor funebre
și a altor celebrări liturgice. În prezent, în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, această
slujbă se intitulează Rânduiala înmormântării călugărilor și ierarhilor. Se subliniază astfel că, fiind
monahi, ierarhilor decedați li se oficiază aceeași slujbă funebră.

Rânduiala propriu-zisă este precedată de indicațiile privind pregătirea monahului decedat.

Acesta, din rațiuni de respect pentru trupul celui ce a viețuit în înfrânare, nu este spălat în
întregime, ci doar cu un burete înmuiat în apă caldă este șters, în chipul crucii, la frunte, piept,
mâini, picioare și genunchi. Aceeași rânduială este prevăzută și la decesul unui ierarh. După
Sfântul Simeon al Tesalonicului, această spălare amintește de apa curățitoare a botezului.
Ierarhul este îmbrăcat în veșminte arhierești, i se acoperă fața cu un acoperământ (pocrovăț) și i
se pune pe piept Sfânta Evanghelie, în vreme ce monahul este îmbrăcat în hainele călugărești, i
se acoperă fața cu camilafca și este în întregime înfășurat în mantie, ale cărei margini se taie și
cu ele se leagă trupul răposatului în chipul crucii. Aceasta amintește de înmormântarea
Mântuitorului Iisus Hristos, la care trupul I-a fost „înfășurat în giulgiu curat de in” (Matei 27, 59) și
fața I-a fost acoperită cu o „mahramă” (Ioan 20, 7). De asemenea, Dreptul Lazăr fusese îngropat
„legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă” (Ioan 11, 44).
În vechime, monahii defuncți nu erau așezați în sicriu, ci doar pe o rogojină, cu care erau puși pe
o năsălie (targă cu mânere și picioare), arătând sărăcia de bunăvoie până la sfârșit. Tradiția
athonită precizează că, de va fi fost hirotonit preot (adică ieromonah), la ținuta amintită mai sus
nu i se adaugă decât un epitrahil. Totuși, în alte părți ale Ortodoxiei, există obiceiul ca
ieromonahii decedați să fie îmbrăcați în toate veșmintele preoțești și să li se pună pe piept Sfânta
Evanghelie.

Slujba de la chilie

După pregătirea celui răposat, se aprind lumânări, se aduce cădelnița (sau cățuia) cu cărbuni
aprinși și tămâie, iar un ieromonah purtând epitrahil săvârșește prima rânduială după deces,
anume Trisaghionul (numit și Panihida mică sau Parastasul mic, ori Litia pentru morți), care
constă din: binecuvântarea mică (Binecuvântat este Dumnezeul nostru...), Sfinte Dumnezeule...,
Preasfântă Treime..., Tatăl nostru..., patru tropare (Cu duhurile Drepților...), ectenia întreită și
rugăciunea Dumnezeul duhurilor..., Otpustul și Veșnica pomenire... Nota existentă la finalul
slujbei îl citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429), care scrie: „Se aduce tămâie lui
Dumnezeu spre arătarea cucerniciei și a dreptei credințe (a celui decedat), care este ca o
mireasmă curată și plăcută”. Apoi îl duc în biserică, purtând făclii (lumânări aprinse) „spre
închipuirea luminii celei dumnezeiești” a harului Duhului Sfânt, care a strălucit în viața sa de
nevoință. După o veche tradiție, consemnată în scrierile areopagitice (sec. V), mirenii decedați
erau așezați în pronaos, monahii în naos și clericii în altar. Ulterior, obiceiul a fost ca monahii
simpli să fie așezați în pronaos, iar cei hirotoniți să fie poziționați în mijlocul naosului.

Priveghiul

Până la momentul săvârșirii prohodirii, lângă trupul monahului răposat se citește necontenit
Psaltirea de către monahii și frații mănăstirii. Dacă un preot sau ierarh dorește să se roage pentru
cel adormit, poate săvârși Trisaghionul și poate adăuga citirea unor Evanghelii (dintre cele numite
„stâlpi”). La ieromonahii sau ierarhii răposați preoții citesc Evanghelia (fie pericope, fie citirea
cursivă din Noul Testament, pe rând, a celor patru Evanghelii), intercalată de ectenii. (Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)