Rugăciunea, comuniune continuă cu Dumnezeu

Un articol de: † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului - 01 Mai, 2022

Credinţa că nu putem face nimic fără Dumnezeu nu constituie o rugăciune, aşa cum
considera arhimandritul Varlaam în secolul al XIV-lea. Filosoful calabrez era sigur că omul
se poate ruga neîncetat, dobândind habitus-ul rugăciunii. Acest habitus, după cum
considera el, înseamnă a fi conştient că nimic nu poate fi săvârşit aici, pe pământ, fără
voinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama scria că „starea de rugăciune, spune el [Varlaam], este de a nu putea
face nimic, a gândi sau a acţiona, fără voinţa lui Dumnezeu; cel care are această stare, se roagă
neîncetat” (Triade). Atribuind rugăciunii un caracter pasiv şi de natură intelectuală, Varlaam a
provocat, astfel, polemica cu Sfântul Grigorie. Dacă rugăciunea neîntreruptă ar fi această stare
de care vorbeşte Varlaam, atunci chiar şi cel care nu se roagă niciodată, adică diavolul, ar putea-
o avea, spune Sfântul Grigorie, doar pentru că ştie că este imposibil să facă ceva fără să aibă
voia lui Dumnezeu: „El [diavolul] ştia, într-adevăr, că nu putea face nimic, nici măcar împotriva
porcilor, fără voia lui Dumnezeu”.

Profesorul Georgios Mantzaridis observă că „exemplul diavolului este, cu siguranţă, utilizat de

Palama cu exagerare, dar intenţia lui este de a sublinia bine caracterul activ şi existenţial al
rugăciunii” (Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l
´être humain). Credinţa după care noi nu putem face nimic fără Dumnezeu nu constituie o
rugăciune, ci o introducere la aceasta: rugăciunea este o manifestare activă a întregii existenţe
umane care, aprinsă de dorul dumnezeiesc, părăseşte orice pentru a-L găsi pe Dumnezeu (Sf.
Grigorie Palama). Mistuiţi de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinaţi de trup, cei care vieţuiesc în
rugăciune şi în liniştire continuă să simtă totuşi pătimirile trupului, dar numai pentru a le judeca
dacă nu sunt deplin curate sau pentru a-şi da seama că încă n-au ajuns la fericirea veşnică a
vieţii noastre (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, notă în Filocalia, vol. VII).

Comuniunea vie a omului cu Dumnezeu

Rugăciunea neîntreruptă, după Sfântul Grigorie Palama, nu este altceva decât comuniunea
continuă şi vie a omului cu Dumnezeu: ea este posibilă atunci când omul dobândeşte în el darul
rugăciunii. Acest dar, dat de Dumnezeu celor care sunt puternic ataşaţi nevoinţei acesteia,
rămâne mereu în inima omului şi uneori îl conduce spre comuniunea cu Dumnezeu, uneori se
roagă împreună cu el (Sf. Grigorie Palama). Astfel, rugăciunea neîntreruptă nu apare ca o
acţiune spirituală individuală, ci ca fructul sinergiei dintre om şi harul lui Dumnezeu care se
găseşte şi acţionează tainic în acesta (G. Mantzaridis, op. cit. pag. 112).

Aşa cum observa părintele Stăniloae, rugăciunea este, pentru Sfântul Grigorie Palama, o faptă
de putere arătată în trup şi prin trup, nu o stare şi o lucrare a sufletului rupt de trup. Tot ce se
petrece în trup, fie cât de curat, era aruncat de Varlaam la coş; el reţinea doar speculaţia. Palama
observa că aceia aflaţi în rugăciune nu sunt toţi răpiţi, ci pe unii îi lasă Dumnezeu în lucrări
dăruite de El însuşi. Rugăciunea nu e simplă „meditaţie”, ci luptă, încordare a întregii fiinţe.
Opinia lui Varlaam îmbibată de teoria rugăciunii ca meditaţie pur intelectuală era că rugăciunea
minţii n-are nevoie de treptele virtuţii urcate cu osteneală pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Pentru el această unire era o stare de apofatism intelectual, o simplă golire a minţii de toate ideile
cunoscute; o negare teoretică a tuturor afirmaţiilor pentru a avea sensul exact al lui Dumnezeu ca
mai presus de toate afirmaţiile. Aceasta înseamnă a fi unit cu Dumnezeu printr-o procedură pur
intelectuală. Iar pentru aceasta nu se cerea trecerea prin treptele virtuţilor şi ale rugăciunii.
„Sfântul Grigorie Palama pune mare accent în scrierile sale pe unitatea psiho-fizică a omului,
opunându-se cu toată puterea sa dualismului şi, implicit, spiritualismului platonic, ale
antropologiei varlaamite. Pe această unitate se fundamentează atât capacitatea omului de a
pune în practică metoda isihastă psiho-fizică de rugăciune, cât şi transformarea trupului ca
urmare a conformităţii tot mai accentuate - transformare care survine pe măsură ce credinciosul
înaintează în rugăciunea curată - a omului întreg - trup şi suflet - cu harul lui Dumnezeu. La
Palama, în controversa sa cu Varlaam, accentul hotărâtor este pus pe unitatea dintre suflet şi
trup, reabilitând astfel materia pe care tendinţele spiritualiste ale elenismului au avut mereu
înclinaţia să o dispreţuiască. Conform lui, spiritul omenesc este tot atât de deosebit de Dumnezeu
ca şi trupul, iar Dumnezeu, acordându-i iertarea, mântuieşte omul în întregul său, trup şi suflet”
(Pr. prof. dr. Vasile Citirigă, „Participarea trupului omenesc la rugăciune, în viziunea Sfântului
Grigorie Palama”, pag. 185).

Latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Fără latura pătimitoare n-ar putea lucra mintea
asupra sufletului. Trupul este condus spre desăvârşire de către minte prin latura pătimitoare, dar
şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare sau de sfinţire a trupului prin latura
pătimitoare. Căci prin ea lucrează asupra trupului: „Dar, precum se pare, filosoful a auzit şi şi-a
închipuit ceva despre nepătimire. Despre lipsa de durere n-a auzit însă că e de la cel rău şi că e
dispreţuită de Părinţi? Deci, este şi o durere bună, opusă acestei lipse de dureri; la fel există şi
lucrări comune sufletului şi trupului, care sunt de folos sufletului, mai bine zis îl desăvârşesc,
dacă desăvârşirea îi vine acestuia prin păzirea poruncilor. Iar dacă acestea sunt fapte ale
trupului, cu atât mai mult sunt ale laturii pătimitoare a sufletului, care e nemijlocit unită cu mintea.
Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea” (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei
ce se liniştesc cu evlavie).

Trupul participă la viaţa sufletului prin puterea pasională a acestuia. Sufletul şi trupul sunt
împletite în puterea pasională: „Căci dacă se va împărtăşi atunci şi trupul împreună cu sufletul de
bunătăţile tainice, se împărtăşeşte şi acum, după putere, de harul dăruit în chip tainic şi negrăit
de Dumnezeu minţii curăţite, şi-şi însuşeşte şi el cele dumnezeieşti potrivit cu sine. Astfel se
preschimbă şi se sfinţeşte, dar nu se omoară prin deprindere partea pătimitoare a sufletului. Iar
aceasta, fiind comună sufletului şi trupului, se sfinţesc şi înclinările şi lucrările trupului. Căci
desfăcându-se de bunătăţile vieţii de aici pentru nădejdea bunătăţilor viitoare şi mişcându-se în
chip sănătos prin lipsa de griji, mintea simte, după Sfântul Diadoh, bunătatea dumnezeiască
negrăită şi transmite şi trupului, pe măsura înaintării sale, bunătatea sa. Iar această bucurie, ivită
în suflet şi în trup, este o dovadă nemincinoasă a vieţuirii nestricăcioase” (Tomul aghioritic, în FR,
vol. VII, pp. 384-385).

Părintele Stăniloae observa că Sfântul Grigorie Palama accentuează adeseori tainica unire ce
există între suflet şi trup, astfel: „În perceperea simţurilor se întâlneşte sufletul cu trupul. Trupul nu
e trup fără viaţa sufletului în el. Viaţa sufletului e şi viaţa lui. Totuşi, în planul vieţii naturale, în
lucrarea simţurilor domină trupul, iar în a minţii sufletul. Dar unirea dintre cele două lucrări sau
dintre suflet şi trup se face deplină când Duhul Sfânt se sălăşluieşte în credincios sau când
credinciosul se înduhovniceşte şi e ridicat la o lucrare care depăşeşte atât lucrarea naturală a
simţurilor, cât şi a minţii. În lucrarea aceea superioară şi unificatoare, lucrarea simţurilor primeşte
un caracter de şi mai accentuată spiritualitate, iar lucrarea minţii devine şi mai simţitoare.
Posibilitatea acestei spiritualizări a sensibilităţii sau a sensibilizării spiritualităţii e dată în faptul că
toată realitatea văzută e în fond o raţionalitate dinamică plasticizată (ştiinţa spune azi că masa e
energie sau viceversa); şi cu atât mai mult trupul omenesc, străbătut şi mişcat de sufletul raţional”
(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 684, în FR, vol. VII, p. 385).