Sunteți pe pagina 1din 3

Lumina necreată și veșnică - „frumusețe arhetipală” sau despre teologia

vederii la Sfântul Grigorie Palama

Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 04 Mai, 2022

Isihasmul reprezintă o practică veche în tradiția răsăriteană, ale cărui origini trebuie căutate în
actul însuși al nașterii monahismului, ca retragere de lume și căutare a desăvârșirii spirituale, dar
ale cărui fundamente pot fi găsite chiar de la începutul creștinismului, în preceptele evanghelice
cu privire la despărțirea credincioșilor de „cei din lume” (Ioan 15, 19) și la curăția inimii ca premisă
esențială a vederii lui Dumnezeu (Matei 5, 8).

Sfântul Grigorie Palama (1296- 1359) este un trăitor, sintetizator și continuator al tradiției
Părinților isihaști, începând cu Avva Evagrie, Avva Macarie cel Mare, Sfântul Ioan Scărarul,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Teolipt al Filadelfiei și mulți alții, care s-au ocupat cu liniștirea și
contemplarea lui Dumnezeu. Disputa Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam de Calabria - un
călugăr din Seminaria (sudul Italiei), „grec la limbă și formație, dar deja impregnat de duhul
Renașterii italiene” (John Meyendorff, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie
Palama, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, București, 2014, p. 102) - a avut în
centrul ei problema posibilității împărtășirii omului, în mod concret, de energiile necreate ale lui
Dumnezeu și a vederii luminii dumnezeiești.

Varlaam aflase despre practica isihastă a unor călugări athoniţi și îi acuza pe aceștia de năluciri
demonice, spunând că astfel de manifestări, dacă există, trebuie abandonate, căci nu sunt de la
Dumnezeu. Pentru el, unirea cu Dumnezeu este doar o „pornire naturală”, o capacitate a părții
raționale a firii omenești, care se poate realiza prin imitare, dar fără vreo lucrare a harului
îndumnezeitor (Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, în Filocalia, vol. 7, trad. pr. Dumitru
Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2016, pp. 379-380).

Părinții Bisericii, încă din cele mai vechi timpuri, atrăseseră atenția asupra pericolului de a vorbi
despre Dumnezeu fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, cunoaștere care presupune curățire,
luminare, participare, experiere. Sfântul Grigorie Teologul spune că despre Dumnezeu pot
filosofa doar „cei care s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat, pas cu pas, în calea
contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau care cel
puțin se silesc să se curețe” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice. Cinci cuvântări
despre Dumnezeu, I, 3, trad. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2013, p. 35).
Deși aprofundase învățătura Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, Varlaam nu înțelesese nimic
- potrivit cuvintelor Sfântului Grigorie - din teologia apofatică a acestuia, rămânând la expresia
„întunericului” ca formă supremă a cunoașterii despre Dumnezeu. „Dacă intră deci cineva în
acest întuneric, zice filosoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt. Deci cea mai desăvârșită
vedere este întunericul acesta, sau teologia prin negație. Căci nimic nu este dincolo de a nu
cunoaște nimic. Deci și lumina aceea de care grăiți voi, orice ar fi ea, trebuie să o părăsiți, ca să
vă suiți la teologia și vederea prin negație“ (Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al treilea
din cele din urmă. Despre sfânta lumină, 50, în Filocalia, vol. 7, p. 300).

Pentru Sfântul Grigorie însă, această lumină necreată și veșnică, „frumusețe arhetipică” sau
arhetipală, modelul „oricărei frumuseți văzute” - după cuvintele părintelui Stăniloae - (Sfântul
Grigorie Palama, Tomul aghioritic, p. 382), este expresia desăvârșită a cunoașterii lui Dumnezeu,
o cunoaștere nu prin negare, ci prin depășire a oricărei forme de cunoaștere, adică prin
participare și unire. Această vedere, urmare a comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu, este o
lucrare ce nu se poate înțelege pur rațional și cu atât mai mult nu se poate descrie mulțumitor în
cuvinte, fapt pentru care însăși exprimarea acestei taine rămâne una antinomică, paradoxală. Ea
este o „lucrare dumnezeiască văzută nevăzut și înțeleasă neînțeles” (Sfântul Grigorie
Palama, Tomul aghioritic, pp. 379-380); este o vedere „mai presus de vedere” și înțelegere „mai
presus de înțelegere” (Despre sfânta lumină, 47, p. 297).

Din punct de vedere apofatic, această stare poate fi numită „nevedere” și „neștiință”, dar nu în
sensul că este lipsă a vederii sau înțelegerii, ci în sensul că depășește orice vedere și înțelegere,
sau încercare a minții omenești de definire în termeni și concepte a lui Dumnezeu (Despre sfânta
lumină, 48, p. 298). De aceea, mintea poate să se depășească pe sine însăși și să se unească
cu cele ce sunt mai presus de sine. Lucrul acesta îl arătase deja Sfântul Dionisie Pseudo-
Areopagitul: „Trebuie să știm că mintea noastră are puterea de a înțelege, putere prin care
contemplă cele inteligibile, dar unirea prin care se unește cu cele de dincolo de ea întrece firea
minții” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 7, 1, în: Opere complete, trad.
pr. D. Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996, p. 163).

Această cunoaștere, care vine dinspre Dumnezeu spre om, și nu invers, se numește vedere și
nevedere, cunoaștere și necunoaștere, lumină și întuneric. Este vedere, cunoaștere și lumină în
sens propriu, dar este nevedere, necunoaștere și întuneric în sens de depășire a tuturor realită-
ților cuprinse cu mintea și percepute prin simțuri. Faptul de a nu vedea și a nu cunoaște
înseamnă tocmai depășirea oricărei lucrări cunoscătoare și înălțarea la ceea ce este mai presus
de vedere și cunoaștere. Lumina este întuneric din pricina „revărsării covârșitoare de lumină”
(Despre sfânta lumină, 51-52, pp. 301-302).

Făcând apel la alt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Palama explică
felul în care trebuie înțeles „întunericul strălucitor” despre care vorbește acesta (Sfântul Grigorie
de Nyssa, Viața lui Moise, în: Scrieri. Partea întâi, trad. pr. D. Stăniloae, pr. Ioan Buga,
coll. PSB vol. 29, Ed. IBMBOR, București, 1982, pp. 72-77). Urcând pe Muntele Sinai, Moise,
după ce s-a desprins de toate cele simțite și văzute, adică după ce s-a depășit pe sine și a
devenit „fără ochi”, n-a rămas în necunoaștere și nevedere, căci pătrunzând în întuneric, a văzut
cortul cel nefăcut de mână, adică pe Hristos. Acest „întuneric strălucitor” nu este întuneric, ci
lumină, o lumină „de sine văzătoare” - zice Sfântul Grigorie Palama -, care „se vede și se înțelege
ea însăși pe sine”. Aceasta nu înseamnă că dumnezeirea „iese din ascunzimea Sa”, ci doar că,
dăruindu-se și altora, „îi ascunde și pe ei sub întunericul dumnezeiesc” (Despre sfânta lumină,
56, p. 309). Această închidere a ochilor față de cele sensibile și ascundere a lor sub întunericul
dumnezeiesc înseamnă, de fapt, adevărata deschidere a lor spre cele dumnezeiești, așa cum s-a
întâmplat la Schimbarea la Față a Domnului, când Hristos i-a făcut pe ucenici din orbi văzători,
făcându-Se văzut pe Sine „altfel de cum se arătase înainte” (Tomul aghioritic, p. 383).

Cunoașterea prin vedere este superioară deci celei prin negație nu numai prin cuvânt și
raționament, ci „prin faptă și adevăr”, ca roade ale harului Duhului Sfânt: „Căci precum mintea,
unită în chip negrăit cu simțirea, vede cele supuse simțurilor, și precum simțirea își înfățișează
simbolic și sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea), odată ajunsă la perceperea lor prin
unirea ei cu mintea, așa și acestea amândouă (simțirea și mintea), unite cu Duhul, vor vedea
lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor conviețui, odată îndumnezeite, veșnic
împreună cu ea” (Despre sfânta lumină, 49-50, pp. 299-300).

Sfântul Grigorie Palama ne arată și care este calea prin care se poate ajunge la această stare de
adevărată cunoaștere și înțelegere, și anume rugăciunea curată. Ca ea să devină curată,
această rugăciune trebuie însoțită de: temerea de Dumnezeu, smerenie, străpungerea inimii,
lacrimi, post, priveghere și toate celelalte fapte ale virtuții (Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu
evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, 15, în Filocalia, vol. 7, p. 226). Rugăciu-
nea curată nu este doar o stare de contemplație, ci o participare activă, care presupune păzirea
poruncilor, în care „stă ascuns” Dumnezeu. Paza poruncilor duce la nepătimire, iar aceasta, prin
stăruință și răbdare, duce la rugăciunea curată și nematerială, rugăciune încălzită de iubirea
stăruitoare față de Dumnezeu. Un astfel de om, împărtășindu-se de lumină și fiind învăluit într-o
strălucire neapropiată, este îndumnezeit prin lumină și devine el însuși lumină” (Despre sfânta
lumină, 57, p. 312).

Este, bineînțeles, o cale care nu se află la îndemâna tuturor, fiind plină de nevoințe, de renunțări,
de încercări; este calea desăvârșirii, a sfinților și prietenilor lui Hristos, cale pe care însă toți
suntem îndemnați să umblăm, căci ea aduce încredințarea adevăratei cunoașteri și uniri cu
Dumnezeu. Iar dacă, totuși, nu ne învrednicim de o astfel de părtășie, nu trebuie să
deznădăjduim, atât timp cât primim mărturia acestei cunoașteri prin credință și dragoste față de
cei care au dobândit-o.

S-ar putea să vă placă și