„Hristos, Dumnezeu și om, nădejdea urcării noastre la cer”

Un articol de: Pr. Mihai Zvorăşte - 13 Noi, 2022

Isihasmul nu este numai o mișcare duhovnicească, înțeleasă în sens istoric, ci

este un mod de viață autentic, însăși viața Bisericii pătrunsă de Duhul Sfânt;
este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și modul în care Dumnezeu este
prezent și lucrător în istorie, precum și modul în care omul percepe, trăiește și
înțelege această prezență dumnezeiască. Valorile vieții isihaste, precum
credința vie, fidelitatea față de Revelația dumnezeiască redată în Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, comuniune și rugăciune înnoitoare și
neîntreruptă, nu intră în contradicție cu valorile și cerințele unei vieți
moderne ca libertatea și respectarea drepturilor omului, ci sunt compatibile și
complementare, punctul de convergență fiind capacitatea omului de a înțelege
demnitatea umană în raport și relație personală cu Dumnezeu.

Contemporaneitatea are nevoie de isihasm. Isihasmul este sufletul care dă profunzime

ontologică timpului nostru, este starea care poartă în sine dorul fiecărui creştin de a intra în
comuniune deplină cu Dumnezeu, prin rugăciune neîncetată şi împărtășire din lumina
necreată, descoperită ucenicilor pe Tabor.

Dar suntem oameni ai timpului nostru în care tehnicizarea, urbanizarea și globalizarea ne

înstrăinează de ritmul și viața propusă de Biserică. Postmodernitatea destructurează,
ideologizează și politizează realitatea vieții duhovnicești, iar în zgomotul de fond al clamării
drepturilor și libertăților, tăcerea rugătoare pare a fi anacronică. Or, Sfântul Grigorie Palama
prin cuvântul său rostit și scris, ca rod al rugăciunii și experienței personale a prezenței lui
Dumnezeu în mintea și inima sa, este cu atât mai necesar astăzi; este contrastant, frumos și
luminos, dar în același timp dificil de pus în lucrare.

Păstrător al tradiției isihaste multiseculare, Sfântul Grigorie Palama nu este fondatorul unei
teologii noi, ci sintetizatorul întregii teologii ortodoxe de până la el. Fapt pentru care cântarea
Bisericii îl numește în slujbele sale: „Lauda părinţilor și gura teologilor”, „căpetenia învăţăto-
rilor”, „trâmbiţa teologiei”, „stâlpul Bisericii”, „gura de foc a harului”, „sfeşnicul Ortodoxiei”,
„lira Duhului”, „râul înţelepciunii”, „oglindă a lui Dumnezeu”.

Prin viața, asceza, liniștirea, rugăciunea neîntreruptă și păzirea dogmelor, Sfântul Grigorie se
face continuator și mărturisitor al tradiției patristice adumbrite de Duhul Sfânt. Nu este ușor să
cuprinzi într-o pagină de ziar o „teologie abisală”, cum numește părintele Stăniloae teologia
Sfântului Grigorie Palama, însă mă voi apleca asupra câtorva gânduri pe care sfântul părinte
le expune asupra credinței ca „ușă a virtuților” concretizată în viața de rugăciune a creștinului.
Cel care crede se întemeiază prin credință în adevăr

Dintru început, Sfântul Grigorie învață că fundamentul, începutul și călăuza în înțelegerea

dogmelor creștine reprezintă credința și nu dovedirea dialectică, deoarece „credința este
căruța puterii evanghelice, viața apostolică, dreptatea lui Avraam; din credință începe și la ea
se sfârșește toată dreptatea și din ea va fi viu tot dreptul” (Rm. 1, 17). Cel care o nesocotește
va cădea din bunăvoința dumnezeiască. Căci „fără de credință nu este cu putință a plăcea lui
Dumnezeu” (Ev. 11, 6). Credința eliberează pururea neamul nostru de tot felul de rătăciri și ne
întemeiază pe noi în adevăr, și în noi adevărul din care nimeni nu ne va clinti, chiar dacă ne-ar
socoti nebuni, pe noi, cei care prin credința cea adevărată ieșim prin extazul mai presus de
înțelegere și mărturisim acest adevăr cu fapta și cu cuvântul, nelăsându-ne „purtați de orice
vânt de învățături” (Ef. 4, 14), ci stăruind în cunoștința cea unită a adevărului creștinilor și
propovăduind vederea cea mai simplă, mai dumnezeiască și cu adevărat neînșelătoare. Adică,
prin mărturisirea adevărului credinței și împlinirea faptelor credinței, creștinul ajunge la
vederea lui Dumnezeu, stare care este mai mult decât o cunoaștere teoretică despre El. „Prin
urmare, vederea aceasta nu e cunoștință, dar trebuie socotită cu mult mai presus de orice
cunoștință și de orice vedere prin cunoștință.”

În teologia palamită, Dumnezeu nu rămâne închis în sine, abstract și izolat, ci este Dumnezeu
Sfânta Treime, Unime de Persoane, Care prin Întruparea Fiului coboară, vine în întâmpinarea
omului din iubire și este permanent prezent în sânul creației Sale prin energiile necreate, în
vederea ridicării creaturii înspre împlinirea scopului pentru care au fost create. „Astfel, prin
înțelepciunea, prin puterea și prin iubirea Sa de oameni, Dumnezeu a știut să schimbe și să
îndrepte spre bine alunecările cele din voința noastră neascultătoare. Dacă n-ar fi coborât din
ceruri Fiul lui Dumnezeu, am fi rămas fără de nădejdea urcării noastre la cer. Dacă El nu s-ar
fi întrupat și dacă n-ar fi pătimit cu trupul, n-ar fi înviat, și nu s-ar fi întors pentru noi în
ceruri, nu am fi cunoscut preaplinul dragostei lui Dumnezeu pentru noi.”

O minte nepătimașă devine îngeresc luminată

Sfântul Grigorie Palama ne spune că Dumnezeu Se descoperă celui care crede și se ostenește
în viața lui, lucrând și împlinind poruncile dumnezeiești, ducând o viață curată și neprihănită
în duh de rugăciune. Cel care crede este luminat de harul sfințitor și, astfel, poate cunoaște și
înțelege rațiunile lucrurilor ascunse în existențele lor, iar prin această cunoaștere poate ajunge
la lumina cunoștinței de Dumnezeu. Astfel, omul prin credință este gândit și situat ființial și
duhovnicește în această viziune a relației de comuniune deschisă și dăruitoare a Sfintei Treimi
și de participare la această comuniune, prin iubirea-răspuns a omului deschis prin credință.
Adică, omul este invitat să-L descopere și să-I înțeleagă gândul lui Dumnezeu din Revelație,
să-L descopere în intimitatea rugăciunii și a credinței ipostaziate în cult, în cântare și metanie,
în invocare și comuniune euharistică, în orizontul experienței pnevmatice din Biserică, icoană
a Împărăției cerurilor și permanentizare a Rusaliilor în istorie.

Pentru Sfântul Grigorie, rugăciunea transformă mintea și îi dă omului posibilitatea trăirii

harului lui Dumnezeu: „Mintea omenească, nu numai cea îngerească, se depășește pe sine și
prin nepătimire ia chip îngeresc. Astfel, va întâlni lumina aceea și se va învrednici de o vedere
mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea ființa lui Dumnezeu, însă va vedea pe
Dumnezeu printr-o descoperire pe măsura lui Dumnezeu și adevărat nouă”. Deci există o
vedere și o înțelegere mai presus de toată înțelegerea și vederea, în care vederea gânditoare
sau cunoscătoare a luminii dumnezeiești, necreată și eternă, este superioară gândirii văzătoare,
a cunoașterii și descoperirii naturale a lui Dumnezeu. Așadar, citind cuvintele Sfântului
Grigorie Palama, dar și ale altor Sfinți Părinți normativi în tezaurul teologic al Bisericii, înțe-
legem că ne aflăm în fața unui munte greu de escaladat pentru credinciosul zilelor noastre.
Aceasta din perspectiva în care doritorului de isihie îi este greu să cultive direcția misticii și
ascezei „pure” și contemplative, ca unire duhovnicească cu Dumnezeu prin rugăciune
neîncetată și contemplație. De aceea, în cultivarea și îmbogățirea vieții duhovnicești,
Ortodoxia propune o a doua cale, am zice noi mai ușoară, la îndemâna majorității
credincioșilor, realizabilă nu numai în liniștea pustiei, cât mai ales în mijlocul lumii. Este
calea misticii liturgice, a întâlnirii cu Dumnezeu în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în
biserica de cartier sau a satului, în părtășia euharistică la taina vieții lui Dumnezeu ca sens și
împlinire a fiecăruia dintre noi.

În concluzie, omul creat după chipul lui Dumnezeu are posibilitatea și capacitatea de a fi
îndumnezeit, de a „pătimi îndumnezeirea”, având ca punct de plecare credința în Cel pe Care
în mod liber și conștient dorește să-L cunoască și să-I împlinească voia, spre a fi în
comuniune desăvârșită cu El.