Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfinții Varsanufie Și Ioan - Răbdarea Cu Mulțumire A Bolii
Sfinții Varsanufie Și Ioan - Răbdarea Cu Mulțumire A Bolii
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 03 Martie 2024
Una dintre scrierile de un farmec duhovnicesc și un caracter practic aparte aparține Sfinților
Varsanufie și Ioan (secolul al VI-lea), sub titlul de Scrisori duhovnicești. Ea este cuprinsă în
volumul al XI-lea din magistrala colecție filocalică, tradusă în limba română de părintele
profesor Dumitru Stăniloae, care, precum spunea părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea
Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, prin traducerea Filocaliei grecești în limba română, „a adus
cerul Ortodoxiei pe pământul românesc”. Deși scrisă cu aproape un mileniu și jumătate în
urmă, ea este izvor de înțelepciune și sursă de speranță pentru tot sufletul necăjit și întristat
din cauza suferințelor și a bolilor.
Vorbind despre cauzele bolilor și ale suferințelor, Sfinții Varsanufie și Ioan identifică unele
boli de la fire și altele trimise de Dumnezeu. Bolile de la fire se datorează lipsei de grijă în
plan trupesc și spiritual și neorânduielii vieții noastre. Cele trimise de Dumnezeu au drept
cauză neascultarea omului și îndepărtarea lui de adevărata viață, cea virtuoasă și bineplăcută
Părintelui Ceresc. Acestea din urmă au un rol pedagogic înalt și ca scop îndreptarea lui,
întoarcerea la credință, prin adâncă și sinceră pocăință. Deosebirea unora de celelalte, dar mai
ales înțelegerea profundelor sensuri spirituale, de căi spre îndreptare și spre mântuire, este „o
însușire a omului duhovnicesc”.
Boala, ne învață acești Sfinți Părinți, trebuie să fie un prilej de smerenie, atât înaintea lui
Dumnezeu, cât și a semenilor noștri, iar de aici și recomandarea de a face tot ceea ce putem
pentru a nu cădea în ele, pentru că nu cunoaștem cu adevărat puterea noastră de a le îndura.
Însă, odată instalate, izbăvirea de ele atârnă de mila lui Dumnezeu. Atunci, cheia spirituală în
care trebuie să le primim și să le înțelegem stă în adevărul că toate cele din această viață, fie
bune, fie rele, poartă în ele sensuri dumnezeiești înalte, căci „toate le face Dumnezeu la
vremea lor. Și toate spre folosul oamenilor”.
Sfinții Varsanufie și Ioan, în Scrisorile duhovnicești, arată că scopul acestor pătimiri este
acela de a nu pleca la Dumnezeu fără rod. În dragostea și bunătatea Sa infinită, Părintele
Ceresc dorește mântuirea noastră, a tuturor, și caută să se apropie de noi, mai întâi, prin
darurile și binecuvântările pe care ni le oferă fiecăruia, dar, atunci când nu descoperim în
evenimentele fericite ale vieții voia și lucrarea Lui, încearcă, din aceeași iubire infinită, să ne
conducă la scopul vieții noastre prin necazuri și încercări, în care El este alături de noi,
căutând să ne întărească și să ne mângâie.
Celui care nu s-a înfrânat și ostenit la tinerețe, bolile și necazurile de mai târziu i se socotesc
„în loc de nevoință”. Precum postul era o „pedagogie a trupului, spre supunerea trupului
sănătos și spre slăbirea pornirii și spre patimi”, atunci când este suportată cu răbdare și
mulțumire, boala „i se socotește în loc de asceză (nevoință) sau chiar mai mult și culege din
răbdarea aceasta rodul mântuirii”.
Pătimirile, necazurile, durerile și boala poartă în ele o „certare îndreptătoare a lui Dumnezeu”,
fiind îngăduite spre cercarea noastră. Atunci când le primim cu mulțumire, ele ni se fac prilej
de răsplată veșnică. Atunci când nu le înțelegem sensul, prin purtarea lor, ne curăță de
păcatele și de patimile anterioare, deschizându-ne și făcându-ne receptivi la universul spiritual
al vieții.
Boala este „o certare spre îndreptare”, cauzată greșelilor noastre. Dacă ne este greu să primim
certarea, atunci trebuie să încetăm de a mai săvârși păcate și fărădelegi. Dacă mai păcătuim,
să le primim ca fiind din cauza greșelilor noastre. Iar atunci când ajungem să le primim cu
mulțumire este semn că nu mai suntem răi, „iar cel ce nu e rău este iubit”.
Cel încercat se face asemănător sfinților care și-au dobândit mântuirea prin intense nevoințe și
încercări. Astfel, în necazul și durerea noastră, gândul trebuie să fie îndreptat către Dumnezeu,
Care știe ce ne este de folos și, în toate, să Îi mulțumim Lui. Lucrurile pe care le cerem noi,
inclusiv sănătatea, sunt „stricăcioase și trecătoare”, dar răbdarea pe care o dobândim
suportând durerile „mântuiește pe cel ce a câștigat-o pe ea”.
Celui care se află în suferință - ne învață Sfinții Varsanufie și Ioan -, patul bolii sale îi este
canon, căci, spun acești Părinți filocalici, „omul care viețuiește întru liniște, mai ales pe pat,
nu are canon”.
Restrângându-i-se preocupările și grijile lumești, omul aflat în suferință are ocazia să își facă
un examen profund de conștiință, să descopere cauzele suferinței sale, dar și căile de ușurare a
acesteia și, mai ales, de dobândire, chiar și prin intermediul celor dureroase, al folosului
duhovnicesc și al mântuirii.
Sau, într-o apoftegmă plină de speranță: „Înainte de a ajunge corabia în port, e lovită și
frământată de valuri și de vârtejuri. Dar, când ajunge în port, află, în sfârșit, multă liniște”.