Un dar copleșitor - rugăciunea

Un articol de: Andrei Dorobanțu - 03 Apr, 2022

Ne rugăm, spuneam, cerându-I „ceva” lui Dumnezeu și - mult mai rar sau poate chiar
niciodată - mulțumindu-I pentru tot ce ne dă și primim de la El. Dar rugăciunea cinstită și
adevărată ne cere înainte de toate să avem credință adevărată și cinstită, să nu fim doar
niște „credincioși cu program redus”. Și mai ales să nu „negociem” cu Dumnezeu: dă-mi
și o să-Ți dau și eu. Pentru că rugăciunea este o mare taină între Dumnezeu și cel care se
roagă.

Cum ar fi dacă nu doar am rosti cuvintele rugăciunilor, ci ne-am și deschide, „acceptând” ce spun
ele? Preafericitul nostru Părinte ne spune că îngerii urcă la cer spre a ne duce la Domnul
rugăciunile și coboară pentru a ne aduce binecuvântarea Sa. Însă lucrul care face și mai
copleșitoare rugăciunea este că pe lângă cele pe care le cerem și le și primim, mai devreme sau
mai târziu, răspunsul la rugăciunile pe care le spunem și le citim vine la noi încărcat cu multă
înțelepciune („Căci, iată, adevărul ai iubit, cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale
ne-ai arătat nouă”).

În asemenea „înțelepciuni” cuprinse în aceste răspunsuri se găsesc „iluminări” ale neînțelegerilor

și necunoașterilor noastre, semne de la Dumnezeu. Doar că trebuie nu doar să ascultăm
cuvintele, ci și să le auzim, și nu doar să privim la majestatea imaginilor, ci să le și vedem. 

Rugăciunea trece peste pragul Transcendentului

De fiecare dată când muncim (trudim!) la împlinirea cunoașterii noastre, vine un moment când ne
pomenim în fața unui prag: Transcendentul. Locul din spațiu-timp unde Se află Dumnezeu și toți
ai Lui. Unde sunt depășite limitele noastre obișnuite și unde noi nu avem acces. Și ce facem
atunci cu ceea ce vine de la Sir Francis Bacon (1561-1626) și conceptul său de „metodă știin-
țifică”? Ce anume constituie baza cercetării științifice, împreună cu un alt criteriu „obligatoriu” -
„Falsificabilitatea” lui Karl Popper, criteriu formulat de el în 1934? De ce am pus semnul
întrebării? Pentru că cele două stabilesc într-adevăr reguli, dar numai pentru cercetarea științifică.
Însă, după cum îi spune Hamlet lui Horatio, colegul său de la Universitatea din Wittenberg: „Sunt
mai multe lucruri pe pământ și în cer, Horatio, decât te-ai gândit tu vreodată în filosofia ta!”
Și așa ajungem la Transcendent. În fizică găsim această limită (nu doar frontieră, căci peste
aceasta se poate trece, chiar riscând de multe ori) în fața a ceea ce numim Zidul Planck, aflat la
secunda 10-43 (1 împărțit la 10, urmat de 43 de zerouri!). Dincoace de acest zid se află lumea
noastră, la a cărei cunoaștere avem acces. Dincolo nu avem cum să pătrundem. Suntem ca
Adam al lui Michelangelo, cu degetul îndreptat spre Creatorul lui, fără însă a-L atinge!

Și atunci ce facem când constatăm și înțelegem că sunt lucruri care par sau mai ales chiar ne
sunt imposibil de atins? Cel mai cinstit ar fi să renunțăm. Dar nu total. Căci mai există o cale: să
recunoaștem în lumea în care trăim semne care ne vin de „acolo”. Ei bine, în fața și printre
asemenea semne ne putem „strecura” și de ele ne putem apropia folosind unul dintre cele mai
mari daruri pe care le-am primit vreodată: rugăciunea.

Căci acesta, îndrăznesc să spun, rugăciunea face de fapt, chiar dacă implicit, o spovedanie. Să
ne gândim că, atunci când ne rugăm cu gândul și cuvintele rugăciunii, ne apropiem cât de mult
ne este îngăduit de Transcendent. Transcendentul nu se poate cunoaște, dar se poate transmite.
Și atunci vine rugăciunea. Care ne deschide. Spre Dumnezeu. Și care astfel, în lumea noastră,
ne duce cel mai aproape din cât putem noi ajunge spre Transcendent - icoana.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel subliniază că „în fiecare icoană a unui sfânt întâlnim un
mărturisitor al dreptei credințe, un dascăl al viețuirii sfinte și un rugător pentru noi. Icoanele nu
sunt în biserică doar podoabă frumoasă, ele nu sunt piese de muzeu pe care doar le privim. În
fața icoanei, noi suntem în fața prezenței sfântului zugrăvit pe icoană. De aceea, icoana se
sărută, închinându-ne Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt care dăruiesc sfințenia oamenilor nevoitori,
credincioși, postitori și rugători”. Noi „ieșim cu multe icoane în procesiune pentru a arăta că sfinții
nu se află izolați, ci se află în comuniune unii cu alții și comuniunea creează bucurie”. Și încă o
mare învățătură a Patriarhului se referă la credința noastră despre care tot vorbim: „Dreapta
credință este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Credința este o cunoaștere dincolo de
simțuri, o vedere sau o simțire, o percepere a lui Dumnezeu în lume. Credința este vederea
duhovnicească a Celui Care este nevăzut fizic, cu ochii trupești. Prin credință, toți prorocii -
Vechiului Testament au prevăzut venirea și lucrarea lui Hristos în istorie... De aceea, icoanele în
Biserica Ortodoxă arată Împărăția cerurilor, mai ales catapeteasma cu Mântuitorul, Maica
Domnului, sfinții. Ei vin spre noi ca noi să venim spre ei”. Noi, care în primul și în primul rând
trebuie să fim neclintiți și cinstiți în credința noastră. Pentru că „răsplata credinței noastre este
mântuirea noastră”.

În rugăciunea pentru pace descoperim isihasmul

Rugăciunea ne poate însă fi și ea tulburată. Căci, cum știm și trăim acum, o enormă parte din tot
ce ascultăm noi la radio, vedem la TV și mai ales în fenomenala cantitate de informații care ne
vin de pe Internet este zgomot. Evident, este practic inevitabil ca acest zgomot să ne blocheze
funcționarea minții, ca să nu mai vorbim de cât de mult ne poate afecta sufletele și simțirile
noastre și ne poate rătăci gândurile. Simțim nevoia de „liniște și pace”. Ne rugăm pentru această
liniște. Și astfel descoperim isihasmul.

Eu am aflat prima oară despre isihasm, despre lumina necreată și de Sfântul Grigorie Palama
(1296-1359) de la părintele Galeriu. Cu gândul la el, fără alte cuvinte de la mine, am ales câteva
fragmente din Predica pe care a ținut-o la 11 martie 2001 la Biserica „Sfântul Silvestru”, în a doua
duminică din Postul Mare, închinată Sfântului Grigorie Palama: „Aşa cugeta adânc
dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama. Şi, primind îndemn şi încredinţare de la Preacurata
Maică, a început a mărturisi învăţătura celor trei lumini la care este chemat omul să participe, din
care să se împărtăşească... Mintea percepe o lumină, simţirea alta. Simţirea prinde lumina
supusă simţurilor... Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri... Pentru că fiecare
făptură are un dar al ei. Şi fiecărei lumini Dumnezeu i-a dat un ochi: luminii care ne vine de la
soare sau de la aceste daruri răsădite în om şi construite de om, lumânarea sau candela,
Dumnezeu i-a dat ochiul trupului... Iar pentru lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor,
legile care conduc universul ne-a dat Dumnezeu ochiul minţii... Omului îi este dat, însă, să se
împărtăşească de o lumină mai presus de această lume... Dumnezeu Se împărtăşeşte şi El din
El Însuşi, dăruindu-ţi lumina Lui dumnezeiască, necreată, dar creatoare, ziditoare. Această
lumină care ne pătrunde, cum spune în altă parte Sfântul Grigorie: Aşa cum sufletul pătrunde în
noi în tot trupul, şi această lumină în toate mădularele ne pătrunde - lumina dumnezeiască”.

Din 1931 avem o vorbă remarcabilă a lui Alfred Korzybski: „A map is not the territory” (Harta nu
este teritoriul). Astfel, poate veni cineva care să știe vorba aceasta și să spună că, tot așa, icoana
este doar o hartă a imensului teritoriu al cunoașterii, fie ea cu sau fără credință. Dar nu este așa.
Pentru că, atingând Transcendentul, icoana înseamnă nu doar mult mai mult, ci mai ales altceva.