B I B LI OT E C A

Mitropoliei Moldovei
şi Bucovinei
„S T U O I U M'

Nr.
Mitropolia Moldovei
şi Bucovinei
„S T U D I U M*
co'îâ...... .. Y inf ..... ...

ANUL XXVIII - Nr. 3 - 4 — IULIE - DECEMBRIE 1976

B U C U R E Ş T I
PROBLEME
INTERCONFESIONALE

SEMNIFICAŢIA LUMINII DUMNEZEIEŞTI

ÎN SPIRITUALITATEA ŞI CULTUL BISERICII ORTODOXE
de Pr. Prof. D. Stăniloae
In spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe se afirmă credinţa în întâlnirea
credinciosului care se roagă prelungit, cu Dumnezeu, în lumină, în cazul c>înd credinciosul
a făcut eforturi de a se eurăţi de patimi.
De aceea vom încerca, în prezenta expunere, să scoatem în relief sensul autentic al
acestei lumini, mai binezis să scoatem la iveală explicarea pe care însăşi spiritualitatea şi
cultul ortodox i-o dau.
Pe de altă parte e de remarcat faptul că unele interpretări occidentale mai noi ale acestei
lumini aduc şi unele elemente pozitive, cum nu făceau interpretările mai vechi. De aceea
explicarea noastră de aici, ţinînd seama de aceste elemente pozitivte, va avea şi un caracter
ecumenic, venind în întâmpinarea acestor elemente pozitive occidentale şi ajutîndu-le, prin
întregirile pe care le oferim, să meargă pînă la capăt în înţelegerea luminii în chestiune.
1. Una din aceste interpretări occidentale mai noi, care pe de o parte trădează o
neînţelegere a acestei lumini, pe de alta o explică într-un mod nou, apropiat în oarecare
privinţă de înţelegerea ei în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, este cea a cardinalului
J. Danielou, în cartea sa asupra Sfîntului Grigorie de Nisa : «Platonisme et Theologie mys-
tigue» 1.
După părerea lui, spiritualitatea creştină a primit o formulare teo-, logică prima dată la
Sfîntul Grigorie de Nisa prin explicarea urcuşului lui Moise pe Sinai ca tipul urcuşului
sufletului credincios, care pe măsură ce urcă în cunoaşterea lui Dumnezeu, urcă în a şti că
nu-L cunoaşte, pînă ajunge în deplinul întuneric al neştiinţei de pe vîrful muntelui sau al
înălţimii unde se află Dumnezeu. Această cunoaştere a lui Dumnezeu în necunoaştere, sau
în întunericul de pe muntele Sinai a fost formulată şi dei Dionisie Areopagitul. Această
spiritualitate deplin ap of atică a fost păstrată de teologia negativă occidentală, pe când cea
răsăriteană a căzut, cum dă Danielou să se înţeleagă, în platonismul inferior al «vederii lui
Dumnezeu în lumină», iniţiată în creştinism de Origen şi dezvoltată de Sfîntul Simeon şi
Sfîntul Grigorie Palama, potrivit căruia e posibilă o cunoaştere luminoasă, sau chiar o vedere
a lui Dumnezeu 2.
Faţă de această interpretare neautentică a «vederii lui Dumnezeu în lumină», aducem
aici numai cîteva texte din Sfîntul Grigorie Palama, în care acesta afirmă apofatismul deplin
al luminii dumnezeieşti, sau al «ve

2. Op. cit., p. 16.

1 Aubier, ed. Montaigne, 1944.

434 ORTODOXIA

derii» ei. După Sfîntul Grigorie Palama, vederea acestei lumini nu e nici un act al
văzului, nici un act al contemplării minţii. Viziunea acestei lumini se datoreşte unei puteri a
Sfîntului Duh, care sei sălăşluieşte atît în minte cit şi în simţul văzului, unificîndu-le şi
ajutîndu-le să depăşească puterea lor naturală. De aceea însăşi «vederea» acelei lumini e mai
presus atît de vedere, cît şi de înţelegere. Ea poate fi numită şi «vedere» şi «'înţelegere», dar
ca «vedere» şi ca «înţelegere» ce depăşeşte vederea şi înţelegerea. Ea e «vedere» mai presus
de vedere şi «înţelegere» mai presus de Înţelegere, în sensul că nu ne aflăm în faţa unui vid,
ci în faţa a ceva intens real şi tocmai de aceea mai presus de realitatea creată. «Deci dacă
numim, zice Sfîntul Grigorie Palama, lucrul acesta «vedeire» (opaois), ştim că este mai
presus de vedere. Iar dacă cineva vrea să-l numească «înţelegere» (vomate), de crede sau
ştie prin experienţă că este mai presus de înţelegere, mărturiseşte întocmai ca noi» 2.
De aceea această lumină şi sesizarea ei au un caracter apofatic, cu mult mai accentuat
decît cel al teologiei negative raţionale. Căci prin cea din urmă se neagă lui Dumnezeu ceea
ce se înţelege şi nu se face nici un pas mai sus, rămînîndu-se în faţa unui vid. Dar «vederea»
luminii dumnezeieşti sesizează misterul dumnezeiesc într-un chip cu totul neînţeles de
puterile naturale ale minţii, dar nu mai puţin real. E o ser- sizare a lui Dumnezeu prin unirea
cu El, prin experienţa Lui, prin faptul că sufletul primeşte prin ea ceva propriu al lui
Dumnezeu.
Realismul sesizării lud Dumnezeu şi apofatismul ei merg m>înă în mină. Iată cum se
exprimă Sfîntul Grigorie Palama despre teologia negativă raţională, considerată de Varlaam,
adversarul lui Palama, şi de teologia scolastică, ca cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii lui
Dumnezeu, şi-despre «vederea» luminii în mod comparativ : «Dar acela n-a înţeles şi n-a
crezut că există o «vedere» şi o «înţelegere» mai presus de toată vederea şi de toată
înţelegerea, fiind mai presus de minte şi primind numiri ce rămîn cu mult în urma ei. El îşi
închipuie că c'eea ce socotesc cuvîntătorii de Dumnezeu (Sfinţii Părinţi) mai presus de minte
e teologia negativă. Dar aceasta nu e mai presus de minte. Căci se neagă cele cunoscute şi
nu cele necunoscute. Deci nici această teologie nu depăşeşte lucrările minţii. Dar despre
vederea mai presus de minte n-am putea spune aceasta. Dacă mintea noastră n-ar putea să
se depăşească pe sine însăşi, n-ar fi vedere şi înţelegere mai presus de lucrările minţii. Dar
odată ce are această putere şi numai prin ea se uneşte propriu zis cu Dumnezeu, întrucît
această putere devine act prin Dumnezeu în vremea rugăciunii, se poate afirma că există o
«vedere» mai presus de toate lucrările minţii, vedere care zicem că e mai presus de
înţelegere. I-ar putea spune însă cineva acesteia şi nevedere şi neştiinţă în sens de depăşire
a tot ce se percepe şi se înţelege prin puterile naturale» 3. Câtă vreme Varlaam susţinea că
mai presus de toate treptele de cunoaştere, din cursul urcuşului pe munte, în vîrful muntelui
nu e decît întunericul, Palama îi spune că în întuneric Moise vede cortul imaterial ca model

2 Trat. III al celor din urmă despre isihaşii. Despre Sfînta lumină, cap. 47, în ed. P. Hristou,
Salonic, 1962, p. 580. 4. Op. cit., cap. 47—48, p. 580—581.
 ORTODOXIA 435
al cortului de jos 5. Ceea ce spunea Varlaam e identic cu ceea ce a spus în timpul nostru
Danielou, afirmând că «vederea» de care vorbeşte Ori- gen e mai prejos de întunericul de pe
vîrful muntelui Sinai, deci că Ori- gen n-a cunoscut această ultimă înălţime a cunoaşterii lui
Dumnezeu, adică treapta a treia, ci a rămas la treapta a doua4. De aceea răspunsul lui Palama
către Varlaam, că mai sus de întuneric e vederea reală a cortului, care e înţelepciunea de sine
ipostatică a lui Dumnezeu (Dumnezeu Guvîntul), se adresează şi lui Danielou. Iar în acest
răspuns Sfîntul Grigo- rie Palama urmează Sfîntului Grigorie de Nisa 5.
De aceea pe drept cuviînt, în altă parte, Sfîntul Grigorie Palama spune că lumina
dumnezeiască văzută într-un mod mai presus de înţelegere, este mai presus de teologia prin
negaţie şi nu poate fi văzută decît prin puterea Duhului Sfînt. Iar aceasta ’întrucî't ea depăşeşte
în sens pozitiv şi nu prin simpla negare toate cele ce sînt, adică toate cele create, pentru a
căror percepere sînt făcute simţurile noastre şi pentru a căror înţelegere e întocmită mintea
noastră. «După ce mintea s-a lepădat (în vremea rugăciunii curate) de legătura cu cele ce sînt,
a ieşit din ele. Iar această ieşire este ea însăşi cu mult mai înaltă decît teologia prin negaţie.
Căci ea e proprie celor cuprinşi de nepătimire, Dar încă nu are loc unirea, până ce Mântuitorul
nu va lumina de sus celui ce se roagă... şi pînă ce El nu-1 va răpi astfel prin descoperire spre
vederea luminii» 8.
Din accentul pus de spiritualitatea răsăriteană pe lucrarea Sfîntului Duh în această
«vedere», se poate înţelege că ea e departe de contemplarea platonică, care se' făcea cu
puterile naturale. Creştinismul Părinţilor a împrumutat şi aici, ea în atâtea altele, unii termeni
din filosofia antică, dar conţinutul lor a devenit eu totul altul prin supranaturalismul credinţei
creştine şi prin faptul că toată cunoştinţa este acum întemeiată pe Revelaţia adusă de sus în
şi de Cuvîntul ipostatic întrupat.
Dar cardinalul Danielou nu rămâne ca Varlaam Ia simpla presupunere a lui Dumnezeu
în întunericul mai presus de orice definire raţională, care e şi ea o socotinţă raţională, adică
la teologia negativă intelectuală. De aceea nici respingerea acestei opinii, pe care o susţinea
Varlaam, nu se referă întru totul şi la cardinalul Danielou. Şi deci nici reproşul făcut de
palama lui Varlaam că nu cunoaşte în afară de teologia prin negaţie şi o anumită «vedere» a
lui Dumnezeu, sau că, după el, teologia prin negaţie exclude o «vedere» mai presus de
înţelegere a lui Dumnezeu. Cardinalul Danielou nu defineşte apofaticul cunoaşterii lui
Dumnezeu ca Varlaam, adică în sensul unei negaţii raţionale pur şi simplu. Cardinalul
Danielou înţelege întunericul, în care stăruie Dumnezeu faţă de noi, ca o «prezenţă a Lui, pe
care o sesizăm în mod real altfel decît prin cugetare, dar tocmai de aceea nu o putem defini.
Ca atare această «prezenţă» nu e o simplă presupunere raţională, ci ea intră în raza putinţei
noastre de sesizare. Dar dacă-i aşa, «prezenţa» aceasta a lui Dumnezeu iradiază într-un fel
oarecare asupra noastră. Ea nu e o prezenţă total pasivă, nu e u,n bloc de întuneric absolut,
deci

8. Op. cit., cap. 33, ed. cit., p. 569.

5. Op. cit., cap. 55, p. 588. 6. Danielou, op. cit., p.c.

5 Cf. Sf. Grigorie de Nisa, Viaţa lui Moise, P.G., 44, 380 A.
 436 ORTODOXIA
neobservat, ci o realitate atofprezentă care îşi face lîn oarecare fel sesizabilă prezenţa sa, deci
o realitate care ne luminează în oarecare fel.
Danielou merge chiar mai departe precizând caracterul personal al lui Dumnezeu cel
astfel prezent, deci afirmînd că însuşi acest caracter personal al lui Dumnezeu ni se face
sesizat. Deci merge pînă la o definire oarecare a acestei prezenţe şi a modului în care e
sesizată. El spune : «Mirele se apropie, 'dar nu apare... Cum deci ceea >ce nu se vede ar putea
apare în noapte ? El dă sufletului sentimentul prezenţei Lui, deşi scapă unei cunoştinţe clare,
ascuns fiind de invizibilitatea naturii sale» 6. Întunericul nu mai e compact. El lasă să se
cunoască ceva din el. Aceasta îl aduce pe Danielou destul de aproape de Palama. întunericul
afirmat de el. ca acoperământ al lui Dumnezeu, nu mai e un întuneric absolut, în sensul
teologiei negative raţionale, ci un întuneric din care luceşte o lumină, un semn al prezenţei
lui Dumnezeu. El arată ceva. E un întuneric luminos într-o anumită privinţă. Din el vin nişte
raze. Acesta e sensul «întunericului» la Sfîntul Grigorie de Nisa şi Danielou redă fidel această
învăţătură a Sfântului Grigorie de Nisa, deşi se fereşte să folosească termenul de întuneric
combinat cu cel de lumină, ca Sfîntul Grigorie de Nisa, ca Dionisie Areopagitul, sau chiar ca
Sfîntul Grigorie Palama. Aşadar în «întuneric» e o lumină, luceşte o lumină, sau dincolo de
întunericul teologiei negative e o lumină. Deci lumina e mai sus decît întunericul teologiei
negative. Exact ca la Sfîntul Grigorie Palama.
în afirmarea lui Danielou că pe de o parte Dumnezeu e ascuns în întuneric, pe de alta
îşi face sesizată prezenţa, ba chiar prezenţa definită personal, întîlnim de fapt distincţia între
fiinţa în sine a lui Dumnezeu care nu se vede şi anumite energii sau lucrări ale Lui, care vin
la noi şi ne fac sesizată prezenţa Lui, ba chiar caracterul Lui personal. E în fond aceeaşi
distincţie între fiinţa nevăzută a lui Dumnezeu şi o lumină a Lui ce vine la noi. Opoziţia lui
Danielou faţă de învăţătura răsăriteană despre lumina lui Dumnezeu, deosebită de esenţa Lui,
e mai mult de cuvinte. Se inventează cuvinte noi, pentru a se justifica o opoziţie. Dar termenii
lui Palama au meritul că exprimă în mod clar distincţia în cauză. Faptul că prezenţa lui
Dumnezeu iradiază în noi producând sentimentul prezenţei Lui, arată că esenţa divină nu stă
pasiv în întunericul ei, ci din ea viine o iradiere de lumină, sau o lucrare asupra noastră, mai
bine zis diferite lucrări. Aceasta produce şi o anu- mtă unire între Dumnezeu şi noi. Esenţa
divină nu stă exclusiv pasiv în faţa noastră, ci e activă în noi, chiar dacă nu toţi sesizăm
această lucrare, sau prezenţă, în noi, în mod conştient.
2. O a doua interpretare a luminii dumnezeieşti din spiritualitatea şi cultul Bisericii
Ortodoxe, pe de o parte necorespunzătoare, pe de alta cu un element pozitiv care o apropie
de înţelegerea ei, este cea a lui M. J. Le Guillou, dintr-o' parte din articolull : «Lumiere et
charite dans la doctrine palamite de la divinisation», publicat în revista domini-
cană «Istina», nr. 3, din 1974. Slînt, fără îndoială, în acest număr din «Is- tina» şi câteva
articole care continuă să considere lumina dumnezeiască apărată de Sfântul Grigorie Palama
ca o emanaţie subţiată din esenţa dumnezeiască, în sensul neoplatonic. Dar însăşi explicarea
lui Le Guillou e o replică dată acestor articole şi ne confirmă până la un loc în explicarea pe
care o vom da noi înşine acestei lumini, pe baza tradiţiei răsăritene. ,
Le Guillou admite că vocabularul acestei lumini ar putea primi amprenta unei explicări
neoplatonice. Dar el recunoaşte că la Palama ea e înţeleasă mai degrabă ca o ţâşnire din
dinamismul iubirii unei persoane orientate spre o alta. «Această experienţă de iluminare
transformatoare este experienţa unei atracţii a întregii fiinţe prin misterul lui Dumnezeu, într-
o întâlnire personală cu iubirea lui Dumnezeu cel personal, cu Dumnezeu-Treime» 7 8.
Propriu-zis, în această lumină se manifestă însăşi iubirea lui Dumnezeu cel personal.
Le Guillou citează pentru această înţelegere a luminii un text din Sfântul loan Scărărui şi mai
multe din Sfântul Grigorie Palama. Textul citat din loan Scărarul sună : «Dacă faţa cuiva care
ne iubeşte ne preschimbă activ în întregime, ne face veseli, senini, neîntristaţi, ce trebuie să

6 Danielou, op. cit., p. 195 ; Sf. Grigorie de Nisa, op. cit., P.G., 44, 1001 BC.
7 Le Guillou, art. cit., în text, în rev. cit., p. 332.
8 Art. cit., rev. cit., p. 313.
 ORTODOXIA 437
însemne faţa Mântuitorului când ajunge, în chip nevăzut, în sufletul curat ?». Iubirea lui
Dumnezeu faţă de noi, ce iradiază din Persoana lui ca lumină, ne umple şi pe noi de iubire,
iar aceasta se manifestă şi din noi ca lumină îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni, zice
Le Guillou. «Fundată în iubire, iluminarea ţâşneşte din dinamismul unei persoane orientată
întreagă spre Dumnezeu prin iubire» u. Şi Le Guillou citează în acest sens din Palama un
pasaj în care combate teologia negativă raţională ca suprema treaptă a cunoaşterii lui
Dumnezeu : «Când ţi-e cald ? Atunci când trupul tău simte căldura, sau când trupul ţi-e rece
şi când cunoşti căldura ca ceva contrar frigului ? Desigur, tu simţi căldura ca căldură cînd o
porţi în trupul tău, cînd o încerci tu însuţi. Deci când vei avea in sufletul tău deprinderea
dumnezeiască, tu vei avea pe Dumnezeu reali ân lăuntrul tău însuţi. Şi adevărata deprindere
dumnezeiască este iubirea faţă de Dumnezeu şi aceasta nu se produce decît prin sfânta lucrare
a poruncilor dumnezeieşti, deoarece El este începutul, conţinutul central şi ocupă printre ele
locul prim ; căci iubirea este Dumnezeu» 9.
Dar Le Guillou rămâne şi el âncă în cadrul doctrinar al teologiei catolice care consideră
că nu ni se face proprie însăşi lucrarea şi lumina dumnezeiască necreată, ci numai o
deprindere creată în noi de ea, numită de teologia catolică habit, iar aceasta e identificată cu
graţia. De aceea traduce cuvântul din pasajul citat al lui Palama cu
habit, nu eu deprindere (ihaibitute). El înţelege adică prin ea o aptitudine infuzată de graţie,
nu o obişnuinţă câştigată pe încetul prin eforturi de fapte îndelungate ajutate de har, cum o
înţelege Palama.

9 Citat din Defense des Saints Hesychastes, publicată de I. Meyendorff, Louvain, 1959, p. 548.
 Dar odată ce Le Guillou a recunoscut că lumina dumnezeiască pe care o dobândim se
datoreşte manifestării iubirii lui Dumnezeu cel personal faţă de noi, nu e greu să-i arătăm că
lucrarea şi lumina şi deci îşi harul sînt nu numai produse create de Dumnezeu în noi, ci, în ;
primul rînd, iradieri ale lui Dumnezeu cel personal în noi, datorită cărora putem face şi noi
eforturile care ne duc la deprinderile bune, sau la virtuţi.
A fost greu p'înă ce teologia catolică -a făcut, prin unii din reprezentanţii ei, acest pas
de la un Dumnezeu conceput mai mult ca o esen- ţă-obiect pasiv al contemplării noastre, la
Dumnezeu cel personal ca- re-şi manifestă activ iubirea Lui faţă de noi ca lumină. Dacă
iubirea Lui faţă de noi, producând în noi iubirea noastră faţă de El, se mani- fe’stă din noi
ca lumină, cum nu s-ar manifesta şi iubirea Lui ca lumină ? Şi cum n-am simţi în iubirea
noastră însăşi iubirea lui necreată, deci şi lumina Lui în care ea se manifestă ? Cum n-am
trăi în iubirea noastră însăşi iubirea Lui devenită iubirea noastră ? Dar atunci deprinderea
noastră în curăţia de patimile egoiste, în iubirea de Dumnezeu, nu mai e ceva ce se
interpune, ca graţie creată, între noi şi iubirea lui Dumnezeu, manifestată ca lucrare-
necreată a Lui şi arătată unora ca lumină, ci e însuşi organul prin care simţim iubirea lui
Dumnezeu, manifestată ca lucrare necreată a Lui şi arătată uneori -ca lumină. Cel ce
răspunde cu iubirea sa iubirii altei persoane, nu simte numai iubirea sa, ci şi iubirea acelei
persoane în iubirea sa. Nici un argument serios nu1 poate fi opus experienţei iubirii
nemijlocite a lui Dumnezeu ca lumină.
Iar Sfîntul Grigorie Palama, vorbind de lumina dumnezeiască, a subînţeles-o
totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu cel personal sau triperisonal. Dacă face o
distincţie între această lumină şi esenţa dumnezeiască, înţelege numai că Dumnezeu cel
personal sau tripersonal nu-şi epuizează în fiecare manifestare a Sa ca lucrare sau ca har
necreat sau ca lumină, întregul fond infinit de esenţă care există concret şi e ţinut în mişcare,
sau în nesfârşite lucrări, prin ipostas, respectiv prin Treimea ipostasurilor. Dar vorbind
despre lucrarea, sau harul, sau lumina dumnezeiască, Palama subînţelege totdeauna
Persoana sau Persoanele dumnezeieşti, ca Subiect, sau ea Subiecte ale lucrării, sau harului,
sau lluminii.
Cele mai multe neînţelegeri ale teologiei occidentale faţă de deosebirea ce o face
spiritualitatea ortodoxă răsăriteană între esenţa şi energiile necreate ale ei (lucrări, har,
lumină), au provenit din faptul că nici în ‘Răsărit, nici în Apuis nu s-a dezvoltat conceptul
de ipostas introdus în definiţia de la Calcedon pentru a pune în relief toată semnificaţia lui
ca persoană. în teologia catolică s-a dezvoltat în ultima jumătate de veac tema persoanei,
dar mai mult în aplicarea ei la om. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în teologia ortodoxă rusă
'(dar în aceasta din urmă s-a făcut şi oarecare aplicare la Dumnezeu). în cea protestantă,
dimpotrivă, s-a dezvoltat tema persoanei chiar cu privire la Dumnezeu, dar s-a părăsit tema
fiinţei lui Dumnezeu, ceea ce a avut iarăşi
 ORTODOXIA 439
urmări' defavorabile pentru înţelegerea lui Dumnezeu ca identic cu Sine, nearbitrar,
neschimbăcios în esenţă, sau a menţinerii doctrinei tri- nitare şi a hristologiei integrale a
tradiţiei de la începutul creştinismului. în plus, aceasta a dat naştere unui personalism
individualist.
•în Răsărit s-a menţinut însă în continuare, fie şi fără o dezvoltare formală, specială, pe
primul plan, în învăţătura biblică şi patristică despre Dumnezeu, ipostasurile treimice, cită
vreme în teologia catolică s-a lăsat în umbră tema ipostasurilor, pun'în'du-se accentul pe
esenţa cea una a lui Dumnezeu. Această menţinere pe primul plan a ipostasurilor, care
echivalează cu o viziune personalistă despre Dumnezeu, a dat Sfîntului Grigorie Palama
putinţa să înţeleagă luicrarea, harul şi lumina dumnezeiască, ca neidentice cu esenţa
dumnezeiască, pe cînd viziunea precumpănitor esenţialistă (fiîosofie simplistă) despre
Dumnezeu a împiedicat teologia catolică să înţeleagă lucrarea, haruil şi lumina dum-
nezeiască, ca manifestări libere şi variate ale lui Dumnezeu, neidentice cu fiinţa lui
Dumnezeu, considerată ca supusă static unei legi a simplităţii şi monotoniei. Perspectiva
dezvoltării viziunii personaliste a lui Dumnezeu va ajuta în viitor întreaga teologie creştină
să înţeleagă tema manifestării Lui ca lumină necreată, tema varietăţii lucrărilor Lui libere,
tema unei întlîlniri reale cu Dumnezeu, venit în întîmpinarea noastră în mod real prin har şi
prin orice lucrare dumnezeiască necreată, pe măsura şi în folosul capacităţii noastre de a-L
primi cu iubire, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti.
Un Dumnezeu personal ajută ca să nu se mai pună în termeni alternativi exclusivi
înţelegerea simplităţii lui Dumnezeu în Sine şi a pluralităţii manifestărilor Lui, adică tema
persistenţei identităţii Lui şi a dinamismului mereu nou al manifestărilor Lui. Cu aceasta
obiecţiile principale împotriva doctrinei formulată de Palama îşi vor pierde temeiul. Lumea
întreagă, ca creaţie a lui Dumnezeu, va fi acceptată ca o realitate dinamică, nu ca o realitate
statică, încremenită în aceleaşi forme, cum s-a conceput în trecut în teologia catolică. Pe de
altă parte deosebirea lucrărilor care se schimbă, de esenţa divină care nu lse schimbă nu va
da mişcării lumii un caracter haotic, incoherent, nici nu va încuraja un personalism
individualist.
Persoana e liberă şi iubitoare, dar pe de altă parte rămîne identică în esenţa ei şi prin
aceasta în unire cu celelalte. Ea se poate manifesta în multiple moduri, cerute de trebuinţele
variate şi de stadiul de dezvoltare al persoanelor create şi în general a existenţei create ; dar
între toate aceste manifestări e o unitate. Ea se manifestă variat şi în acelaşi timp unitar, cum
zice Sfîntul Grigorie Palama, vorbind de lucrările naturii divine. Cădi persoana este o unitate
indestructibilă în baza fiinţei ei. Ea e prezentă întreagă în fiecare manifestare a ei, cu fiinţa
întreagă a ei şi nu se epuizează în nici una din aceste manifestări. Prin aceasta se explică şi
’unitatea creaţiei lui Dumnezeu şi unitatea omousianică a persoanelor umane.
Ambele aceste aspecte ale lui Dumnezeu, ca unul şi simplu în Sine prin caracterul
personal şi prin fiinţa exprimată în acest caracter, dar variat şi totuşi unitar în manifestările
Lui, sau prezent întreg, neîmpăr- tit şi nemicşorat în fiecare act al Său, dar eu toate acestea
multiplu în actele Sale, sînt afirmate de Sfântul Grigorie Palama. El respinge reproşul că ar
împărţi pe Dumnezeu prin deosebirea între fiinţa şi lucrările Lui, sau, că în lucrările Lui ar fi
numai o parte din El. El nu înţelege iradierile lui Dumnezeu ca o micşorare a Lui în el !e cum
i se reproşează încă şi azi de unii teologi catolici, în amintita revistă «Istina»'. El citează
pentru întemeierea afirmării Sale pe Sfîntul Grigorie Teologul la moartea surorii sale
Gorgonia : «De toate te bucuri, ale căror iradieri le aveai încă pe .pământ pentru sinceritatea
(curăţenia) pornirii tale spre ele. Căci aceasta este firea iradierii, că, chiar cînd e comunicată
rămîne nedespărţită de cel ce o comunică, nesuferind nici o micşorare prin comunicare. Căci
cum ar ipăţi aşa ceva lumina din pricina razei, sau raza din pricina strălucirii ?» 10 11.
însuşi faptul că vederea luminii dumnezeieşti echivalează cu o unire cu Dumnezeu, iar

13. P.G., 35, 816 BC. 14. Ierarhia bisericească I, 3 ; P.G., 3, 376 A.
11 Sfîntul Grigorie Palama, op. cit., cap. 76, p. 607.
 440 ORTODOXIA
unirea aceasta este o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arată că întâlnirea cu Dumnezeu în lumină este o
unire sau o întâlnire între credincios şi Dumnezeu în iubire, ca între persoană şi Persoană, o
unire sau o întâlnire în care persoanele sînt întregi şi totuşi nu se confundă. Sfîntul Grigorie
Palama afirmă aceasta bazîndu-se pe Dionisie Areopagitul : «Vezi ce numeşte acesta
cunoştinţa adevărată a celor ce sînt (a celor create) ? Lucrarea poruncilor. Şi care este sfârşitul
acestora? Unirea şi-asemănarea cu Dumnezeu. Dar de ce a numit această asemănare, iubire
? Pentru că iubirea este plinătatea virtuţilor. Aceasta (iubirea) pătrunzând chipul, înfăptuieşte
asemănarea cu Dumnezeu. In sfârşit, prin «desăvârşirea unitară» şi prin «împărtăşirea îndum-
nezeită de Unul» şi prin «vederea care hrăneşte şi îndumnezeieşte în chip înţelegător» 14,
(Dionisie) a arătat venirea şi sălăşluirea făgăduită a lui Dumnezeu (loan XIV, 24), care
desăvârşeşte, prin unire, şi hrăneşte prin vedere, ochiul duhovnicesc» 15.
De fapt numai iubirea unei persoane ne ajută să o vedem, ne întăreşte ochiul spiritual,
ni-ll vindecă de orbia invidiei, mândriei, ne hrăneşte vederea slăbită prin păcat, ne face
asemenea ei. Cu atît mai mult are aceste efecte iubirea Persoanei dumnezeieşti atotiubitoare
şi atotputernice asupra noastră.
3. Tema este prea vastă şi prea complexă şi profundă ca să o putem epuiza în cadrul
restrîns al acestei expuneri. Am vrea să ne oprim o clipă numai asupra legăturii dintre
persoană şi iubirea ei arătată ca lumină. Numai persoana poate iubi şi numai iubirea ei se
arată ca lumină, precum numai o persoană poate urâ şi numai ura sau egoismul ei se arată ca
întuneric. De aceea numai faptele unei persoane iubitoare sînt fapte ale luminii şi numai
faptele rele se arată ca fapte ale întunericului. Lumina supremă s-a arătat în Persoana Celui
ce, ca Persoană supremă, ne-a arătat cea mai mare lumină venind în lume şi luînd trup
»

omenesc. Dar cei ce iubeau faptele plăcerii egoiste n-au primit această lumină, pentru că
faptele lor puneau un întuneric pe ei. «Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul
mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele» (loan III, 19). De aceea Sfîntul Apostol
Pavel cere : «Dezbrăcaţi-vă de faptele întunericului» (Rom. XIII, 12).
Persoana care nu iulbeşte, nu .se revelează prin lumină, ei vrea să rămână ascunsă, să
rămînă în întuneric. Dar nerevelîndu-se, nu se poate nici realiza, sau desfăşura ; căci nu poate
actualiza potenţele ei în mod drept şi neîmpuţinat. Prin aceasta slăbeşte, sau deformează
caracterul ei de persoană. Persoana presupune de aceea o altă persoană, sau alte persoane,
cărora să le poată dovedi iubirea prin lumină, ca să se poată realiza. Căci numai altor persoane
le poate arăta iubirea şi numai lor li se poate revela ca lumină şi în lumină. Lumina nu e decât
deschiderea unei persoane spre alte persoane, deschidere spre care se cere persoana. Dar dacă
persoanele umane sînt mânate lăuntric spre deschiderea prin lumină, înseamnă că ele au ca
fundament care le-a creat şi le susţine cu această tendinţă, comuniunea treimică de Persoane,
ca veşnică şi supremă deschidere reciprocă în lumina iubirii. Toate zâmbetele de lumină ce
şi le dăruiesc oamenii şi prin care îşi imprimă viaţa de bucurie şi de sărbătoare, se hrănesc
din zîmbetul luminos mai presus de înţelegere şi invizibil, dar simţit, de care se bucură în
supremă fericire Persoanele treimi ce. Căci însăşi structura personală, deci iubitoare şi
zâmbitoare, sau interpersonală a oamenilor îşi are originea în structura comuniunii
desăvârşite a comuniunii dumnezeieşti tripersonale.
Doi oameni cînd se apropie unul de altul îşi zâmbesc, în conştiinţa că aceasta este prima
lor deschidere reciprocă şi o făgăduială de viitoare deschidere tot mai deplină. Fiecare se
descopere celuilalt ca lumină prin acest zîmbet. Şi în măsura în care se descopere prin zîmbet
îşi descoperă şi bucuria unul de altul. Dar numai dacă zîmbetul unuia e întâmpinat de
zâmbetul celuilalt, zîmbetul primului se prelungeşte şi se adânceşte în toată fiinţa.
Descoperirea în lumina zâmbetului are un caracter de reciprocitate. Ea e pornirea spre iubire.
 ORTODOXIA 441
Dar iubirea se realizează numai în reciprocitate. în fiecare zîmbet, în fiecare lucire luminoasă
a ochilor care se întinde peste faţă ca lumină, cei doi se dăruiesc unul altuia întregi, fără ca ei
să devină monotoni în această descoperire în lumină, ci dovedindu-se rezerve inepuizabile
de nesfârşite noi forme de arătare a luminii din ei. Ca persoane îşi rămân, cu toată
descoperirea lor integrală în fiecare zîmbet, inepuizabile şi indefinite, dar în acelaşi timp se
definesc în fiecare zîmbet în întregime potrivit momentului respectiv, cu o intenţie
corespunzătoare momentului şi trebuinţei celuilalt. In acelaşi timp în fiecare zâmbet o
persoană se bucură de cealaltă în- tr-un fel special, potrivit trebuinţei la care îi răspunde
arătarea celeilalte. Căci persoanele îşi zîmbesc când se întâlnesc şi cînd sînt împreună pentru
că fiecare experiază în celelalte un plus de viaţă care împlineşte viaţa sa, sau un plus de viaţă
în sine gata să se dăruiască. Persoana e un nucleu indestructibil şi inepuizabil de lumină, care
se arată întreg în fiecare lucire luminoasă către altă persoană, care în mod firesc începe să
lumineze la întâlnirea cu altă persoană şi primeşte lumina şi viaţa de la alta. Şi persoanele
sînt aşa pentru că reflectă în existenţa lor modul de existenţă al persoanelor supreme ale
Sfintei Treimi unite indisolubil. Numai aceste Persoane le-au putut da indes- tructibilitatea,
unitatea şi caracterul de nuclee luminoase în reciprocitate. Dar dacă numai zîmbetul curat e
lumină neoontrafăcută şi o persoană se deschide ca lumină curată altei persoane, când şi aceea
se descoperă în aceeaşi lumină curată, tot aşa Dumnezeu se descopere în lumină numai
persoanei umane curate la inimă. Curăţenia e propriu-zis starea de lumină, de deschidere, de
capacitate de primire .în sine a luminii 'celuilalt, de capacitate de a se umple de lumina
celuilalt, de a se face transparent pentru acela. Aşa putem înţelege cuvîntul Mântuitorului :
«Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu».
Dacă persoana se descoperă şi se dăruieşte întreagă în fiecare zîm- bet luminos, iar pe
de altă parte fiecare persoană este o unitate specifică, nerepetată, cu un farmec al ei şi lîn
fiecare zâmbet îşi actualizează farmecul propriu, dar în alte şi alte forme, în zâmbetul luminos
al Persoanei sau Persoanelor dumnezeieşti sînt date virtual toate formele de farmec unic ale
tuturor persoanelor, ale tuturor zâmbetelor umane şi îngereşti. Iar în dulceaţa zâmbetului feţii
omeneşti a lui Hristos se face văzută, cu deosebire în viaţa viitoare, lumina infinită a
dumnezeirii Sale. Numai pentru că zâmbetul implică dăruirea persoanei, el are şi cea mai
mare forţă de amăgire pentru cel căruia i se zâmbeşte cu un scop de amăgire. Aici se află şi
originea «fermecării» cuiva de către altcineva, adică a înrobirii celui dintîi pentru scopurile
celui din urmă. Căci farmecul bun al persoanei, manifestat în zîmbetul curat, poate deveni şi
un farmec rău. E o taină în păstrarea aceasta a farmecului şi de către zîmbetul interesat pînă
la un anumit grad.
Dur nu numai persoanele create sînt lumini în baza faptului că sînt create de Dumnezeu
cel personal, sau tripersonal, ci şi lucrurile prin sensurile lor, pentru faptul .că sînt create de
un Dumnezeu personal şi pentru persoane care tind să lumineze totul şi să se lumineze prin
toate. Sînt lumini care contribuie la luminarea intenţiei lui Dumnezeu cel personal faţă de
persoanele umane. Sînt lumini care nu sînt conştiente de iradierile lor lumioase, care nu vor
să se descopere ele înseşi, pentru că nu sînt ele înseşi subiecte iubitoare, ci semne ale iubirii
Persoanei sau Persoanelor divine ce le-a creat, pentru persoanele create, putînd deveni şi
semne ale iubirii între persoanele umane şi a lor faţă de Dumnezeu. Dar atât Dumnezeu cel
personal cît şi persoanele umane pot să-şi manifeste prin lucruri în forme şi în grade mereu
noi iubirea lor, ea însăşi inepuizabilă în formele şi gradele ei de manifestare. De aceea
sensurile lucrurilor sînt şi ele inepuizabile, putînd pune în lumină alte-şi alte forme şi grade
de iubire ale lui Dumnezeu faţă de oameni şi ale oamenilor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.
Arta şi tehnica siînt mijloace prin care aceste sensuri şi frumuseţi noi ale lucrurilor sînt puse
în lumină, corespunzător cu treapta de lumină şi de frumuseţe pe care le pot actualiza
persoanele umane în raporturile dintre ele şi faţă de Dumnezeu.
 442 ORTODOXIA

Dacă orice persoană este lumină prin iubirea care ţine de definiţia ei, Dumnezeu este
lumina prin excelenţă în baza faptului că o Treime de persoane posedă în unitate una şi
aceeaşi fiinţă infinită în puterea şi viaţa ei. Aceasta înseamnă şi o iubire desăvârşită şi
inepuizabilă prin ea însăşi. «Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este într-însul»
(loan I, 5). Iubirea Lui nu e îngustată de nici un egoism actual sau virtual şi deci nici lumina
Lui nu are în ea nici un amestec de întuneric, în calitatea aceasta, «Dumnezeu este Părintele
luminilor» (Iacob I, 17). Nu un obiect, ci o Persoană este izvorul luminilor, deci acest izvor
poate fi numit «Părinte» al lor, numire care arată şi faptul că Dumnezeu e izvorul lor în
calitate de «Persoană» afectuoasă, iubitoare. «Lumina este cu El» şi în această calitate «El
descoperă adâncurile şi ascunsurile (în primul rind ale Sale) şi cele dintru întuneric» (Daniil
II, 22). «Cel veşnic se îmbracă în lumină ca într-o haină» (Ps. CUI, 2). în calitatea lui
tripersonală desăvârşită, «Dumnezeu întinde lumina în jurul Lui» (Iov XXXVI, 18). Tocmai
în calitate de Treime personală unită în mod desăvârşit prin fiinţă şi deci şi prin iubire,
Dumnezeu este lumina persoanelor create şi prin aceasta şi mântuirea lor, ca Cel care le dă
din plinătatea vieţii Sale. «Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi
teme?» (Ps. XXVI, 1). De aceea credinciosul se roagă : «Trimite lumina Ta şi adevărul Tău»
(Ps. XLII, 3). Propriu-zis ân lumina persoanei e persoana însăşi. Dumnezeu cel personal
însuşi e lumina supremă. «Domnul va fi lumina mea» (Miheea VII, 8). Dar în acelaşi timp
«Dumnezeu locuieşte în lumina neapropiată» (I Tim. VI, 16), pentru că fiinţa Sa, ca izvor
ultim al luminii rămâne mai presus de orice comunicare.
Dumnezeu este lumină pentru că este iubire. Şi este iubire, pentru că se poate comunica
ân mod desăvârşit în interioruil Său şi poate s-o facă şi primită desăvârşit în interiorul Său,
ca de la Persoană la Persoană. El şi-o dă şi o primeşte, dar ca de la Persoană reală la altă
persoană reală. Sfîntul Grigorie Palama zice : «Dumnezeu este El însuşi în Sine însuşi, cele
trei ipostasuri dumnezeieşti fiind şi înconjurîndu-se întreolaltă în chip natura], întregi,
veşnic, fără ieşire în afară, dar şi neamestecat, şi bine orînduit» 12 . Numai prin aceasta
Dumnezeu este în El însuşi, adică fericit în El însuşi, pentru că e în trei Persoane care-şi pot
comunica în mod reciproc iubirea în grad egal de desăvârşit.
Esenţa luminoasă a lui Dumnezeu şi manifestarea Persoanelor tirei- mice înseşi prin
lumina văzută de cei curaţi cu inima, a subliniat-o, poate mai explicit ca Sfântul Grigorie
Palama şi înainte de el, Sfîntul Simion Noul Teolog. El prezintă adeseori în «Imnele
dragostei dumnezeieşti» lumina dumnezeiască pe care o vede ca pe una care-i vorbeşte. Iar
caracterizînd pe Dumnezeu ca lumină, sipune : «Dumnezeu este lumină, o lumină nesfârşită
şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sînt lumină comună şi împărţită fără împărţire între
Persoane... Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină. Cei trei sînt o lumină unică, sim-
plă, necompusă, netemporală... Tot ce vine de la Dumnezeu este lumină şi ce ne vine din
lumină : lumină e viaţa, llumină nemurirea, lumină iubirea, pacea, adevărul, uşa împărăţiei
cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi împăratul lumii ; lumină pâinea trupului Său
neprihănit, lumină potirul preacinstitutului Său s'înge, lumină învierea Sa, lumină degetul
Său, lumină m:îna Sa, lumină ochii Săi; lumină e Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină»
13
. Ele sînt lumină, dar în acelaşi timp rămân ceea ce sîint. Toate ale lui Hristos sânt lumină,
şi toate cele din jurul Lui sînt luminate, persoanele cu voia lor, lucrurile fără voia lor. Sînt
lumină şi luminate, pentru că Persoana lui este lumină şi izvoriîtoare de lumină. Împărăţia
cerurilor va fi lumină, pentru că toţi cei ce vor face parte din ea vor fi actualizaţi ca lumină
unii altora prin lumina care iradiază din faţa Lui iubitoare. încă de aici, cei ce au sporit în

16.. Capete naturale, teologice, etice şi practice, cap. 112.

13 Tratat teologic UI, în «TraitSs theologiques et ethiques», ed. Jean Darrouzes a. a., tome II, 1966. Sources chrâtiennes
nr. 122, ,p. 165.
ORTODOXIA 443

iubirea de Hristos prin împlinirea voii sau a poruncilor Lui şi prin eforturile de a se curăţi
de patimi, au devenit receptivi pentru lumina Lui, sau simt şi văd lumina Lui. Căci El a adus
iubirea lui Dumnezeu în planul accesibil nouă prin trupul pe care l-a luat, prin arătarea
maximă a iubirii Lui în baza faptului că a primit trupul nostru, s-a apropiat în mod culminant
de noi, a suferit pentru noi, a intrat într-o comuniune veşnică şi supremă cu noi. «Eu am
venit ca lumină iîn lume, ca tot cel ce crede în Mine, să nu rămîmă întru întuneric» (loan
XII, 46). Cei ce cred în El, sau se deschid Lui, sînt, de aceea, «fii ai luminii» (I Tes. V, 5).
Creştinii trebuie să se îmbrace «în armele luminii», lepădând «lucrurile întunericului» (Rom.
XIII, 12). Dar «roada luminii constă în bunătate» (Efes. V, 9). în ea se manifestă iubirea.
«Cine iubeşte pe fratele Său, rămîne în lumină» (I loan II, 20).
însă în lumina deplină vom ajunge în viaţa viitoare, cînd Hristos ni se va arăta deplin
în lumina Sa. O astfel de lumină i s-a arătat Sfântului Apostol Pavel încă pe pămînt şi se
arată uneori şi sfinţilor. «Şi mergând, a fost cînd s-a apropiat de Damasc, fără de veste, a
strălucit peste el o lumină din cer» (Fapte IX, 3 ; XXVI, 13 ; XXII, 6). Din lumina arătată
lui Pavel se au'de o vode. El îşi dă seama că în lumină i se arată o Persoană. De aceea întreabă
: «Cine eşti, Doamne ?» {ibidem).
Dar la vederea deplină a lui Hristos în lumină, vor ajunge cei ce cred în El, în viaţa
eternă. Acolo «drepţii ca luminători vor străluci» (din slujba înmormântării), iîn aceasta va
consta fericirea lor nesfârşită. «Mulţumim lui Dumnezeu Celui ce ne-a învrednicit pe noi în
partea sorţii sfinţilor în lumină» (Col. I, 12). Atunci nu indivizi izolaţi, ci «neamurile vor
umbla în lumină» (Apoc. XXI, 24). Lumina va fi cu atît mai mare, cu cît va izvorî din toţi,
desooperinldu-se în această lumină comorile potenţiale aflătoare în toţi. Căci «totul se face
arătat în lumină» (Efes V, 13). Lumina care îi va lumina pe toţi şi în care toţi se vor lumina
ca persoane, va fi Hristos. Va fi o lumină care va copleşi toate luminile fizice. «Ei nu vor
avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu îi luminează pe
ei». «Şi noapte nu va fi acolo» (Apoc. XXII, 5). Cînd eşti scufundat în contemplarea feţii
celui iubit şi el în contemplarea feţii tale, nu mai vezi lucrurile din jur. «Şi vor vedea faţa
Lui şi numele Lui va fi scris pe frunţile lor». Vor deveni
 444 ORTODOXIA

asemenea Lui prin privirea concentrată şi nesfârşită la El. «Ei se vor slăvi prin lumina
negrăită, prin puterea Duhului. Aceasta le va fi atunci veşmânt, mâncare, băutură, veselie,
bucurie şi peste tot viaţă veşnică» 14.
Voievodul muntean Neagoe Basarab spune : «Şi aceasta să ştiţi, o iubitori de Hristos
creştini, că eu... n-am putut afla raiu mai bun şi mai dulce dec'ît în faţa Domnului nostru
Iisus Hristos. Că Acela, fraţilor şi feţii mei, este raiul şi acela este Domn, este veselia şi
bucuria tuturor bucuriilor... Deci unde va căuta omul altă milă sau îşi va îndulci cugetul cu
alt raiu şi va afla altă bucurie, fără numai în luminata faţă a lui Dumnezeu ? Că nu este
omului altă milă mai mare decît să moştenească faţa lui Dumnezeu. De aceea fraţii mei şi
feţii mei, păziţi-vă să nu cumva să vă lipsiţi de această faţă bună şi dulce a Acestuia, că de
vă veţi despărţi de ea şi veţi rămânea săraci de faţa cea bună a Dumnezeului celui viu, de
cită jale şi muncă şi foc cumplit veţi avea parte ?» 15.
Cei ce vor fi în faţa luminoasă a lui Hristos, «vor străluci şi ei mai vârtos decît razele
soarelui» 16. Dimpotrivă, chinul cel mai mare îl vor suferi cei ce se vor afla în faţa întunecată
a satanei şi a îngerilor lui 17. Răull iese din persoane, ca şi binele. Dar pe cînd binele se arată
ca lumină a feţelor celor buni, răul se arată ca întuneric. Ei îşi ascund gândurile şi planurile
rele, precum caută să-şi ascundă răutatea. Dar răutatea din ei ţâşneşte fără să vrea din
întunericul feţelor lor. Dar fie atunci, fie cînd se dă pe faţă, răutatea e simţită ca foc ce arde,
ca foc ce usucă sufletele. Cei din iad, vor fi nu numai în întunericul singurătăţii, ci între
pornirile de răutate ce-i vor înţepa ca nişte cuţite.
Slujbele Bisericii Ortodoxe sânt pline atiît de declaraţii despre vederea luminii
dumnezeieşti încă de pe pământ, în forma de arvună, de către cei curaţi la inimă, cît şi de
declaraţii despre vederea ei deplină în viaţa viitoare, urmînd în ambele privinţe Sfintei
Scripturi şi cu deosebire Psalmilor şi scrierilor Sfântului Apostol loan. în fiecare duminică,
înainte de începutul Liturghiei şi la sfârşitul Utreniei, Biserica cîntă, la «Doxol'ogie» : «întru
lumina Ta, Doamne, vom vedea lumină». Iar după Sfânta împărtăşanie, credincioşii cîntă :
«Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel ceresc».
O rugăciune din Evhologiu, la sfinţirea apei celei mari, vede Sfînta Treime ca lumină
şi ca izvorul luminii tuturor făpturilor : «Treime mai presus de fire, prea bună, întru tot
dumnezeiască, făcătoarea fiinţelor înţelegătoare (îngereşti) şi a celor cuvântătoare
(omeneşti), bunătatea prin fire (prin natură), lumină neapropiată, care luminezi pe tot omul
care vine în lume (a se observa îmbinarea afirmării neapropierii acestei lumini după esenţă
şi a afirmării apropierii ei prin iradiere, prin lucrare, ca la Sfiîntul Grigorie Palama),
străluceşte şi în mine, nevrednicul robul Tău».
Capitolul întâi al Evangheliei lui loan îl identifică în mod special pe Cuvântul! cu
lumina. Că'ci Eil a venit în lume ca să aducă lumina, sau s-a făcut lumină accesibilă lumii.
Dar a venit tocmai El, pentru că

14 Sf. Simeon Metafrastul, Parafraza, cap. 61; Filocalia, V, p. 320.

15 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil
şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1970, p. 246—247. 20. Op. cit., p. 300—301. 21. Op. cit., p. 301.
Ortodoxia 2
ORTODOXIA 445

El este lumina prin raţiunile lucrurilor şi prin ale fiinţelor conştiente, ale căror modele
preexistau în El, pe noi toţi. A venit ca să întărească lumina creată prin lumina Sa, antracit,
prin slăbirea comuniunii cu Bl în urma păcatului, această lumină slăbise, căci era acoperită
în mare parte şi deformată de întuneric şi de o falsă lumină. în toate şi mai ales în urmaşii
lui Adam se vedea un oarecare sens, dar un sens fragmentar, care făcea sensul însuşi fără un
sens ultim.
De vederea luminii întregi se împărtăşesc credincioşii cu deosebire la Paşti, la
sărbătoarea învierii. Căci abia acum s-a descoperit sensul adevărat al existenţei omeneşti şi
în legătură cu el sensul tuturor. «Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pămîntul»,
cîntă Biserica în cata- vasiile Paştilor.
Dar înţelegerea sensului universal restabilit în trupul înviat şi înălţat al Domnului,
devine proprie celor ce cred prin Duhul Sfânt trimis la Cincizecime. Duhul este Persoana-
lumină ce se face intimă nouă, anti- ciipînid viaţa eshatologică în noi. El se introduce cu
voia noastră ca Persoana-lumină supremă în persoana noastră, lumină şi ea, dar lumină
creată, devenită prin Duhul subiect al luminii create. Noi vedem prin Duhul ca Duhul însuşi,
dar vedem în acelaşi timp ca subiecte omeneşti, pentru că şi Duhu'l vede ca persoană umană,
deşi vede plenitudinea luminii. Datorită Lui, Biserica cunoaşte la Cincizecime «pe Cela ce
din sînurile Tatălui s-a deşertat pe Sine şi din cer pe pământ s-a pogorît (s-a coborât la nivelul
nostru) şi a luat toată firea noastră cea omenească şi a înldumnezeit-o pe ea şi după aceea
iarăşi s-a suit la ceruri şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl şi pe Duhul cel
dumnezeiesc şi Sfânt şi de o fiinţă şi întocmai puternic şi întocmai slăvit şi împreună veşnic
L-a trimis peste sfinţii Săi ucenici şi apostoli şi printr-însul i-a luminat şi prin ei şi toată
lumea, Hriistos, adevăratul Dumnezeul nostru» (Otpustul Vecernei din duminica
Cincizecimii).
Preocuparea de lumină a spiritualităţii şi cultului Bisericii Ortodoxe constituie un
mesaj de mare -actualitate pentru credincioşi. Acest mesaj e un îndemn şi un ajutor pe care
ea li-'l dă ca să se întîmpine unii pe alţii cu feţe luminoase, manifestîndu-şi iubirea reciprocă,
făcîn- du-se în felul acest unii altora prilejuri şi izvoare de bucurie, sau mediu ale nesecatului
izvor de lumină şi de iubire, care este Dumnezeu. în acest sens Mântuitorul întîmpină pe
ucenicii Săi după înviere cu cuvântul : «Bucuraţi-vă» (Matei XXVIII, 9), iar Sfântul Serafim
de Sarov întâmpina pe fiecare om cu cuvântul : «Bucuria mea». Voinţa aceasta de a ne
descoperi fiecare ca lumină lui Dumnezeu şi semenilor o manifestăm şi în luminările ce le
aprindem în biserică. Iar însoţind pe răposat cu lumânări aprinse îi arătăm iubirea noastră ca
unuia care continuă să fie viu, rămînînd el însuşi o lumină, ce trece la lumina deplină şi
eternă.
Deschizând perspectiva împărăţiei luminii, Biserica Ortodoxă arată că toţi sînt chemaţi
să înainteze spre acea ţintă în care îşi vor fi unii altora numai lumină şi bucurie, ca
manifestare a iubirii reciproce.