Cultura Crestina 1937

A N U L XVII flUG.-SEPT.
1937 NR; 8-9
CALEH PRIMENIRII DUHOVNICEŞTI
Papa Leo XIII publicând, urbi et orbi, jubileul anului sfânt,

îi îndemna pe toţi credincioşii să se reculeagă niţel şi să-şi în
toarcă gândurile, cufundate în pământ, spre lucruri mai bune şi
mai înalte. Piu X, cu ocazia jubileului său sacerdotal de 50 ani,
adresă şi el un cuvânt de îndemn (exhortatio) clerului catolic, plin
de preţioase şi alese învăţături, prin cari clădirea vieţii spirituale
trebuia să atingă o înălţime neobişnuită. Urmând pilda acestor maii
Papi actualul Pontifice, Piu XI, plăcut surprins de roadele însem
nate culese, de pe urma iubileului său sacerdotal, din partea lumii
întregi catolice, voind să permanentizeze oarecum aceste roade şi
să dea lumii, adecă fiilor săi iubiţi de pretutindeni, un monument
trainic al acelui an sfânt, scris'a şi dânsul şi a vestit, iarăşi urbi et
orbi, enciclica despre promovarea din ce în ce mai mult a uzului
exerciţiilor spirituale. „Căci — cum notează acest sfânt Părinte —
nimic mai plăcut nu poate fi sufletului nostru decât să ne repeţim,
cu aducerea aminte, harurile ceteşti şi mângăerile nespuse pe cari
le-am experiat făcând exerciţiile spirituale, sau să ne aducem a-
minte de râvna cu care asistam la sfintele concentrări spirituale,
prin cari ne-am punctat, sau notat, curgerea vieţii noastre preoţeşti
ca prin tot atâtea trepte ; să ne reamintim lumina şi îndemnurile ce
le-am cules din ele spre a cunoaşte şi împlini voinţa dumnezeească;
în sfârşii munca depusă în ele din parte-ne, pentruca în decursul
întregei noastre slujbe preoţeşti să servim deaproapelui nostru
în cele suprafireşti cu un atât de imens rod sufletesc şi progres
de necrezut, cât pe dreptul credem că, în deprinderile acestea
11
sufleteşti, ni-e dată o specială chezăşie a mântuirii vecinice .
Dat să insistăm ceva mai mult, pe utmele sfântului Părinte,
1
© B.C.U. Cluj
522 CULTURA CREŞTINA Nr. 8-9
asupra exerciţiilor spirituale. — Pontificele aminteşte cum însuşi

dumnezeescul învăţător nu se mulţumise să petreacă ani îndelun
gaţi în izolarea casei din Nazaret ci, înainte de a străluci în de-
plina-i lumină în faţa neamurilor şi a le învăţa prin cuvânt lu
crurile ceriului, a voit să petreacă 40 de zile în eremitajul deşer
tului Cvarantaniei. Mai mult! In chiar cuisul muncii evangelice
obişnuia să-şi invite apostolii din când în când la liniştea prietenă
a solitudinii şi retragerii, spunându-le: „Veniţi voi înşivă deosebi,
1
în loc pustiu, şi vă odihniţi puţintel!' Iar înălţându-se de pe acest
pământ, plin de griji, la ceriuri, pe aceiaşi apostoli şi învăţăcei ai
săi voit-a să-i cultive şi desăvârşească în cenaclul din Ierusalim,
unde, în decurs de 10 zile, „petrecând aceştia toţi cu o inimă în
rugăciune" (Tapt. / , 14), vrednici s'au făcut să primească Duhul
sfânt. Cenaclu de sigur memorabil, care, el mai înîâiu, a ocrotit
exerciţiile spirituale, din cari răsărit-a Biseiica înzestrată cu ener
gie perpetuă, şi în cari, de faţă fiind Vergura Maria Născătoarea
de Dumnezeu, şi ajutorând şi ea cu patrociniul ei prea puternic,
alături de apostoli, au fost instruiţi şi aceia pe cari cu tot dreptul
i-am putea numi precursorii Acţiunii catolice.
Din acea zi folosirea exeiciţiilor spirituale, dacă nu chiar cu
numele, şi în feliul cum le practicăm noi astăzi, dar în realitate
a devenit familiară intre primii creştini, cum ne învaţă. Sf. Fran
cise de Sales, şi ne vestesc semnele vădite găsite în operele sfin
ţilor Părinţi... Căci, bunăoară, sfântul Ieronim îndemna astfel pe
nobila femeie Celantia: „Să ţi-se aleagă un loc potrivit şi depărtat
de sgomotul familiei, în care să te refugiezi ca şi într'un port.
Acolo să te ocupi în aşa măsură cu cetania dumnezeeaşcă, să fie
aşa de dese rugăciunile tale, aşa de puternică meditarea despre
cele viitoare, cât piin această îndeletnicire să compensezi toate
ocupaţiile celuilalt timp. Aceasta nu o spun ca să te despart de ai
tăi: din potrivă o fac aceasta, ca acolo să înveţi şi să meditezi
cum să te jertfeşti pentru ai tăi. — Şi emulul sf. Ieronim, Sfântul
Petru Hrisologul, episcopul Ravenei, îndemna pe credincioşi cu
această preacunoscută invitare: „Jertfit-am trupului un an, să jert
fim sufletului zile..." „să trăim puţintel lui Dumnezeu cei ce am
trăit cu totul lumei... să răsune în urechile noastre glasul dumne-
zeesc; zgomotul familiei să nu tulbure auzul nostru... Astfel
întăriţi, fraţilor şi instruiţi astfel, să declarăm războiu păcatelor...
siguri fiind de victorie".
Cel care a compilat, ca să zic aşa, metodica exerciţiile spiri
tuale, croindu-le cadrele şi dându-le conţinutul logic şi construin-
du-le într'un sistem bine închiegat, este fondatorul ordinului Iezuit,
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINA 523
sf. Ignajiu de Loyola, în primele decenii ale veacului al XVI. Căr

ticica lui despre exerciţiile spirituale a fost lăudata din partea
tuturor Papilor. Intre alţii înşir pe Paul 111, Benedict XIV, Leo
XIII, Piu XI, la începutul pontificatului său, şi mai în urmă în
actuala enciclică emanată cu ocazia sfârşitului jubileului său sa
cerdotal. Spune acest Papă că exerciţiile spirituale au văzut lu
mina prin voinţa Proniei cereşti, datorită râvnei distinsului slujitor
al lui Dumnezeu Ignaţiu de Loyola, pe care Ludovic Blosius le
numeşte tezaur, pe care Dumnezeu l-a deschis în timpurile acestea
noui pe seama Bisericii sale şi pentru care aceluiaş Dumnezeu
trebue să i se aducă speciale mulţumiri. Sfântul Părinte aminteşte
cum faima acestor exerciţii s'a lăţit aşa de repede în sinul Bise
ricii lui Hristos şi că în urma lor s'a simţit îndemnat, între alţii,
sfântul Carol Boromeul, să străbată spaţiile sfinţeniei, el care a şi
introdus uzul lor în mijlocul clerului şi al poporului eparhiei Mi-
lanului, fondând chiar o casă, unde oamenii să se poată dedica
numai acestor exerciţii ignaţiene. Complectând pe sfântul Părinte,
vom adăuga, că şi sfântul Francise de Sales era admirator al e-
xerciţiilor, scoţând din ele râvna-i apostolică şi blândeţea-i înge
rească. El obişnuia să spună că numărul sufletelor întoarse prin
exerciţii la calea mântuirii era, chiar pe vremea lui (1622), mai
mare decât numărul literelor din cărticica exerciţiilor. — Nu mai
puţin sf. Vincenţiu de Paula, apostolul Franţei, se folosea de e-
xerciţii în misiunile sfinte dealungul şi dealatul Franţei, întemeind
spre acest scop chiar şi o congregaţie de preoţi, care lucrează cu
multă râvnă până în ziua de astăzi. — Emile Olier, fondatorul
Sulpiţienilor, răspândind şi el cu râvnă lăudabilă practica exerci
ţiilor. — Sfântul Léonard de Porto Mauricio, făcu acelaş lucru în
veacul XVIII, iar sf. Alfonso în veacul următor şi călugării Re-
demptorişti, fondaţi de dânsul, continuă opera în această direcţie
până'n timpurile de faţă.
Până şi protestanţii Holl (1915), Neumann (1905), Bohmer
din zilele noastre, n'au decât cuvinte de admiraţie pentru exer
ciţiile spirituale, cari potenţează căldura sentimentelor inimii,
te obişnuesc cu o meditaţie raţională a adevărurilor vecinice,
îţi oţetesc caracterul şi te duc la stăpânirea de tine.
Toate aceste consideraţii îmi plutesc pe dinaintea ochilor
acuma când clerul nostru arhidiecezan, şi clerul din eparhiile
sufrâgane, trec din nou prin baia naşterii a doua a exerciţiilor
spirituale. Sufletul meu de arhiereu trasăltă de bucurie, îm
p r e u n ă cu îngerii Domnului, văzând râvna cu care se ţin aceste
exerciţii pretutindeni în provincia noastră metropolitană, dân-
î*
© B.C.U. Cluj
du-ne nouă arhiereilor cele mai frumoase nădejdi pentru o re

naştere spirituală a acestui cler: stâlpul bisericii noastre şi
cununa capului nostru.
Numai având un astfel de cler, reconfortat sufleteşte prin
meditarea legii Domnului şi renăscut prin baia harului, care-l
inundă în decursul sfintelor exerciţii, putem nădăjdui să sece
răm victorii pe tărîmul sufletelor.
Mulţumită Domnului, care ne mângăie în chipul acesta
în mijlocul multelor griji şi necazuri ne întăreşte minunat în
credinţa noastră nestrămutată, că viitor de aur are această
biserică, căreia îi dau asalt porţile iadului, dar înzadar. — Fie
Domnul lăudat pentru toate.
MITROPOLIT ALEXANDRU N1C0LESCU
M i ş c a r e b i n e c u v â n t a t ă . E mişcarea cunoscută sub numirea

de exerciţii spirituale. Noul Codex /uris Canonici are dispoziţii ca
tegorice şi de amănunt pentru seminarişti (cn. 1367); ordinanzi;
(cn. 1001), preoţi de mir (cn. 126); candidaţi de călugări (cn. 541);
novici (cn. 571); călugări (cn. 595) şi alţi bisericani, obligaţi să ia
parte la ele. Practica acestor deprinderi duhovniceşti e veche. Cle
mente XI (f 1721) le laudă şi îndrumă preoţimea să se folosiască
de acest mijloc de purificare, înălţare şi oţelire duhovnicească. Prin
ele doar: „Quidquid sordium de mundano pulvere contractum est,
commode detergitur, ecclesiasticus spiritus reparatur, mentis acies
ad divinarum rerum contemplationem extollitur, recie sancteque vi-
vendi norma vel instituitur, vel confirmatur". Dovedit excelent curent
de înviorare sufletească pentru cler, exerciţiile spirituale au fost în
drăgite şi de mireni şi astăzi, în Apusul catolic, se bucură de o răs
pândire universală. Pe acest teren excelează îndeosebi Belgia, Franţa,
Germania, Italia şi Olanda. Pentru orientare, o scurtă informaţie,
după „Schonere Zukantt" (25 7. 37): Din darea de seamă a epi
scopului de Munster (Germania) apare că în acea eparhie aproape
întreg tineretul a făcut anul trecut exerciţii spirituale. Tinerele fete,
dar şi bărbaţii, înainte de căsătorie, a devenit obiceiu general să ia
parte la deprinderi duhovniceşti, în grupe, în case ce au direct me
nirea aceasta. Şi asta au făcut-o şi o fac nu numai elemente din
clasa cultă, ci şi ţărani, dintre cari s'au ridicat o seamă de excelenţi
apostoli ai acestei mişcări. — Anul acesta nu mai puţin de 160
mame ce au băeţi la teologie, ori deja preoţi, au ţinut în „Collegium
Borromaeum" din Miinster o neuitată zi de reculegere aranjată anume
pentru ele. — Când ceva asemuitor şi Ia noi, întâîu barem pentru
soţiile de preoţi? Apoi şi pentru altă lume, femei şi bărbaţi, (dn).
© B.C.U. Cluj
CEVA DESPRE FRUMUSEŢEA LITUR
GHIILOR ORIENTALE
In articolul precedent *) ne-am ocupat cu studiul elementelor

are constituesc structura internă a liturghiei. Adecă am tratat despre
togâtia teologica; despre evlavia care se revarsă din contemplarea
nistereior dumnezeeşti ca şi un balsam, peste sufletele adâncite în
rugăciune, înfrângându-le inima şi indemnându-le la acte de virtute,
— al treilea caracter al liturghiei răsăritene. Am continuat apoi să
arătăm izvoarele de unde se adapă dumnezeeasca liturghie: folosirea
deasă a Sfintei Scripturi şi complectarea acesteia cu învăţăturile
Sfintei Tradiţii; elementul patristic, al doilea depozit al Revelaţiei
divine. — In studiul de faţă vom arăta cititorului binevoitor cât de
delicat giorifică Biserica răsăriteană pe Dumnezeu. Vom vorbi adică
despre frumuseţea literara a imnurilor sacre — deşi este adevărat
că această frumuseţe nu totdeauna transpira din traducerea româ
nească, — dar acest fapt nu ne poate determina să ignorăm valoarea
originalului — şi despre splendoarea slujbelor sacre. Vom încheea
citând părerea unui distins profesor despre influxul binefăcător al
liturghiei asupra sufletului Poporului Român.
6. Lirism Poetic. — Imnografia: iată, poate, elementul cel mai
caracteristic al liturghiilor orientale, prin care, în ciuda tuturor cri
ticilor de care e susceptibil acest gen şi pe care nu arareori pe
drept le-a meritat, riturile răsăritene întrec în mod evident ritul
roman. Am insinuat îndeajuns locul destul de întins — am putea
spune chiar prea extins — pe care 1 ocupă imnurile de compoziţie
bisericească, în ritul bizantin, care în acest punct s'a desvoltat, la
Început, întru toate după ritul siriac. Literaţi de-un gust ales, de
vreo trei sferturi de veac încoacej s'au dedicat cu dragoste acestor
producţiuni de poezie sacră, până atunci necunoscute, şi le-au arătat
frumuseţea cu un entuziasm convins. Citând aici câteva din măr
turisirile lor pline de admiraţiej nu facem altceva decât să con
tinuăm a caracteriza calităţile şi avantagiile liturghiilor orientale,
dar mai ales să le dăm o expunere generală.
„Apusul nostru are nevoe de poezie — scrie P. Bouvy, asump-
') V e z i : Cultura Creştină nr. 6 - 7 ( l u n i e - I u l i e ) a. XVII (19 37).
© B.C.U. Cluj
527 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 8-9
ţionist, care a prezentat la Sorbona în 1886 o strălucită teză de

doctorat întitulată Poètes et Mélodes, — lumea profană se declară
prea învechită, prea lipsită de orice încântare pentru a putea da
încă poeţi lirici, şi chiar ştiinţa sacră este ameninţată de pozitivis
mul cotropitor. Trebue să căutăm altundeva, într'o literatură încă
necunoscută, avânturile inimii, expansiunea sufletului în rugăciune.
Or), Răsăritul păstrează, în cărţile sale liturgice, acest lirism ce ne
lipseşte. Sf. Efrem, Iacob de Sarug, Sf. Isac cel Mare, Sf. Maruthas
de Tagrit în bisericile siriace; un alt Isac, Sf. Mesrob, Moise de
Khorene, Narcis cel Plăpând şi Nerse de Lampron în cele două
Armenii; şi în Grecia bizantină, trupa nenumărată de melozi, cu
capii lor, care formează un cor, şi corifeul lor Sf. Roman, cel mai
mare dintre poeţii noştri creştini; trebue să salutăm toate aceste
nume, s'aplaudăm toate aceste glorii, s'ascultăm cu bucurie toate
aceste cântece" *).
Cardinalul Pltra, care în acest domeniu a fost un pionier ne
obosit, preciza în 1867 ce trebue să se înţeleală prin imnografie
greacă. „Ar avea un înţeles prea restrâns, scria el, dacă ar trebui
să vedem în ea numai asemănarea imnurilor şi a „urmărilor" care
ocupă un loc destul de mărginit în breviarele şi misalele noastre.
E potrivit să se înţeleagă prin acest termen orice compoziţie din
cărţile bisericeşti ale Grecilor, care prezintă o formă măsurată prin
ritm sau metru prozodic. Dacă ar trebui să ne luăm după părerea,
de altfel prea mult timp ţinută în socoteală, că numai acele cântece
ale Bisericei greceşti au păstrat metrul prozodiei clasice care erau
măsurate regulat, atunci numărul compoziţiilor ar fi foarte redus.
Ar urma ca întreaga imnografie grecească să se reducă numai la
trei Canoane ale Sf. Ioan Damaschinul, rezervate sărbătorilor Cră
2
ciunului, Bobotezei şi Rusaliilor" ). Dar de fapt, studiile Cardina
lului Pitra, ale P. Bouvy, şi ale multor altor savanţi, au demonstrat
că, pe lângă această prozodie clasică, care a rămas excepţională în
liturghia bizantină, mai este şi o imnografie, în „ritm silabic", care
constitue un^gen nou de literatură 3), şi al cărei domeniu e nemă
surat, pentrucă cuprinde cea mai mare parte din cele douăzeci şi
patru de cărţi bisericeşti ale Grecilor.
„Nu sunt exceptate decât citirile din Vechiul şi Noul Testa
ment, rugăciunile rezervate preotului, şi în special formulele recitate
în taină la sfintele Sacramente, ecteniile, Inchipuitoarele şi sinaxarul;
') Études préparatoires au pèlerinage eucharistique de lérusalem (Paris,
Bonne Presse, 1893), p. 226. Deasemenea se mai poate vedea: Poètes et mélo-
des (Nimes, 1886) p. 347.
*) PITRA: Hymnographie de l'Église grecque. Rome, 1867, p. 3.
s
) Ibidem, p. 22.
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA C R E Ş T I N A 527
într'un cuvânt: tot ceeace este dialogat. Câmpul aproape nelimitat

al imnografiei greceşti se cuprinde în Mineie, Triod, Pentecostar,
Paraciitichi, Orologhion, Antologhion, Irmologhion, etc., — cinspre-
zece, până la douăzeci de volume, tipărite, ale căror manuscrise ar
dubla întinderea"
Şi eminentul erudit îşi termină expunerea cu această concluzie,
în care se vădeşte înfiâcăratul entuziasm al elenistului creştin:
B . .Mai cuminte şi mai generoasă decât Platon, care încorona
pe poet pentru a l duce la graniţă şi a-1 surghiuni, Biserica i-a
deschis templele sale şi-a 'mprumutat delà el melodiile, pentru ca
să plirească ziua şi noaptea îndelungatele ciasuri de rugăciune ră
2
săriteană. Nicăiri poezia nu a fost mai cinstită ca'n patria lui O m e r " ) .
Apoi, ceva mai jos, aruncând o privire istorică asupra formării
progresive a acestui imens domeniu imnografic, Pitra scrie încă o
pagină ce merită să fie citată pentru a deschide, atât cât este po
sibil, perspective luminoase asupra acestui vast subiect unde mai
sunt atâtea exploraţii de făcut:
„Dacă e evident că acest monument uriaş al imnografiei n'a
putut fi creat dintr'odatâ, nu e tot aşa de uşor să urmezi de-a lungul
veacurilor diferitele faze ale formării sale. Iţi dai seama că sunt
creaţii succesive, vrafuri suprapuse din cele mai vechi timpuri, ge
neraţii de poeţi mai mult sau mai puţin necunoscuţi şi mormane
de imnuri ascunse sub praful vremii şi care aşteaptă să fie scoase
din lumea uitării la lumina zilei. Sub volumele tipărite, care sin
gure formează o bibliotecă, şi ale căror diferite ediţii sunt departe
de a fi cu totul identice, stau ascunse grămezi de manuscrise dintre
care cele mai recente ar fi de ajuns să dubleze ce-a ieşit până
acum la iveală. încă înainte de secolul al XII-Iea găsim vechi per-
gamene pe care necruţătoarea întrebuinţare din timpul slujbelor
zilnice n'a putut să le nimicească de tot. Mulţimea Canoanelor se
poate asemăna cu o pădure deasă, din ce în ce mai bogată, pe
măsură ce te apropii de veacul al IX-lea, când întreg Orientul e
împânzit de imnuri şi cântece de triumf care copleşesc toate crea
ţiile anterioare până 'ntr'atât, că este greu să găseşti opera com
plectă şi autentică & Sf. loan Damaschinul, a Iui Cosma, a Iui
Andreiu din Creta, părinţii imnografiei. Şi încă mult mai greu e să
descurci ceeace s'ar putea numi cântecele fosile şi ciuntite ale com-
') Ibidem, p. 21: „Secretul imnografilor este următorul: ne luând în seamă

deosebirile metricei clasice, înlăturând nuanţa fugitivă de vocale lungi şi scurtei
căzută poate în uitare în pronunţia vulgară, au recurs la un clement invariabil,
vizibil, palpabil, la numărul de silabe, care cu timpul a ajuns să prevaleze în
poezia tuturor limbilor moderne*.
*) Ibidem, p. 23.
© B.C.U. Cluj
528 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 8-9
pozitorilor şi mai vechi, fiindcă aproape toate numele acestora au

x
pierit dimpreună cu operile lor de proporţii grandioase" ).
In fruntea acestor „creaţii anterioare", din care cărţile litur
gice, din nefericire, n'au păstrat decât fragmente minime, trebuesc
aşezate Condacurile Sf. Roman, diacon de origine siriacă, venit la
Constantinopol sub domnia lui Anastasie I-ul (491—518) şi care a
strălucit atât de mult prin compoziţia imnurilor bisericeşti, încât
tradiţia 1-a poreclit Melodul. Caracterul didactic al studiului nostru
ne obligă oarecum să indicăm aci — căci această indicaţie ne pare
ea însăşi revelatoare — că Roman Melodul şi-a găsit, dacă nu un
editor definitiv, cel puţin un compilator al operelor sale celor mai
cunoscute, în persoana lui Giuseppe Cammellt, profesor la Univer
sitatea din Florenţa: Romano il Metode, Inni, a cura di Giuseppe
Cammelli; un volum în 8° de 410 pagini, dintre care 80 de Introdu
cere, restul (în afară de Indicele delà sfârşit) închinate publicării
textului grecesc, cu traducere italiană şi scurte însemnări critice
opt poeme mici, care, declarândule adevărate capodopere de lirism
2
dramatic, n'ar fi lăudate peste măsură J.
Imnografia greacă, cu tot numărul mare de manuscrise, care-şi
aşteaptă încă un editor, ne e astăzi îndeajuns de cunoscută. Şi dacă
este adevărat, pentru a relua expresia Card. Pitra, că, „vrafurile
suprapuse din «ele mai vechi timpuri", „mormanele de Imnuri as
cunse sub praful vremii", ascund perle pentru lung timp inaccesi
bile, n'ar fi o afirmaţie îndrăsneaţă spunând că, chiar numai cărţile
liturgice tipărite, pentru folosul zilnic al preoţilor şi călugărilor ră-
sărlteni, sunt o comoară larg deschisă şi care oferă tuturor, chiar
la suprafaţa pământului, scutind astfel de truda explorării pe cei
ce vor să se înavuţească, bogăţiile cele mai preţioase
Imnografia celorlalţi Orientali ar fi o lume tot atât de vastă:
nu îndrăsnesc să spun mai vastă, fiindcă poezia Canoanelor, care
de altfel îi este proprie, a mărit peste măsură proporţiile monumen
tului imnografie bizantin. Să ne mărginim şi aci numai la o fugitivă
privire generală, dar cu toate acestea folositoare.
Dom Pitra, tratând despre originile imnografiei bizantine, îi
întrezărise apropierea de cea siriacă, şi prin aceasta de cea semi
tică. „In momentul în care Grecii încep cu date certe şi nume cu
noscute, Orientalii sfârşesc. N'ar trebui oare să se pătrundă în im
nografia Sirilor, Caldeilor, Armenilor, Copţilor, care dacă n'au putut
') Ibidem, p . 33.

a
) Edizioni „Testi Cristiani". Florenţa. Librăria éditrice Florentina, 3, Via
del Corso, 1930. — Asupra acestor chestiuni de imnografie se mai poate vedea
şi TARNAVCHI: Caracterul poetic al serviciului divin gr. oriental. Cernăuţi, 1905.
© B.C.U. Cluj
să premeargă cântăreţilor bizantini, cel puţin au putut să păstreze

mai cu credincioşie vechile cântece ale Bisericii?"
Tot mai mult a început să se pătrundă în imnografia siriacă,
şi se povesteşte — acesta este rezultatul studiilor făcute — că
aceasta a pregătit într'adevăr era cea nouă a imnografiei greceşti,
venirea Melozilor bizantini. P. Emereau nu ezita, în încheerea tezei
de doctorat asupra lui Efrem Sirui, — opera sa literară — să numească
pe Sf. Roman „dis-ipol al Sfântului Efrem", şi să susţină că melodul
grec se inspiră din doctorul sirian. „Dar nu numai atât, adaugă el.
Condacul, prin eiementele lirice care-1 compun, e un produs direct
al literaturii siriace, şi în particular al literaturii efremiene. Prin
elemente lirice, aici trebue să se înţeleagă tot ceeace intră în struc
tura şi organizarea condacului în vederea cântului: sisteme strofice,
2
refrenuri, acrostihuri, etc.* ) .
Sfântul Efrem a avut urmaşi. Imnografia siriacă este bogată în
nume şi opere. Multe din aceste cântece au forma dialogată. „După
o scurtă Introducere, întinderea căreia variază între cinci şi şase
strofe de patru versuri cu câte şapte silabe, începe un dialog între
două personagii sau grupuri de persoane: astfel, în cântarea Cră
ciunului, dialogul are loc între Sfânta Fecioara şi regii Magi; în
cântarea Bunei-Vestiri între Arhanghelul Gavnl şi Fecioara Maria...
Aceste cântări sunt într'adevăr nişte drame mici, cu un curs vioi şi
pline de graţiozitate; pare că ar presimţi dramele religioase din
Evul-Mediu, care reprezentau principalele fapte din viaţa Domnului
8
Hristos şi ale Maicei sale" )-
Ori, Condacurile Sf. Roman şi celebrul imn Acaftist, şi astăzi
atât de popular în ţările de rit bizantin, aparţin aceluiaşi gen şi
sunt făcute după aceleaşi principii. Aşa încât, chiar pentru imno
grafia siriacă, specimenele bizantine păstrate în orice carte de ru
găciuni pot să documenteze în mod suficient pe cetitorul lipsit de
colecţii speciale.
Imnografia armeană deşi nu are o înrudire prea mare cu im
nografia bizantină, totuşi se leagă de aceleaşi principii. Imnurile
sunt adunate într'o colecţie aparte, Imnuarul sau Scharagan, şi cu
4
prinde poeme din s e c V—XlV-Iea ).
») Pitra, Ibidem, p. 33.
') EMEREAU: Saint Ephrem la Syrien, son oeuvre littéraire grecque, Pa
ris, 1918. D e asemenea se mai poale vedea şi opera lui S. J. MERCAT1. Sancti
Ephrem Syri opera. t. 1. Rom3, 1915, publicarea căreia a ddt ocazie lui P. Eme
reau să scrie teza sa.
') H. Leclercq, art. «Hymnes», din Dictionnaire d'archéologie chrétienne
et de liturgie, t. Vl, 1925, col. 2898.
«) Ct. F. NÉVE: „L'hymnologle arménienne" in Muséon, t. IV, 1885, p.
359 - 368; H. Leclercq, 1. c , col. 28y9 - 2 9 0 1 . Să se mai vadâ in Echos d'Orient,
t. XXVill, 1929, p. 447 -448, enumerarea unor opere privitoare la imnografia
orientală.
© B.C.U. Cluj
530 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 8-9
7. Varietate, strălucire şi popularitate. — Iată formula de în-

cheere a enumerării principalelor calităţi caracteristice ale liturghii
lor orientale. Această ultimă trăsătură reese din tot ceeace s'a spus
până acuma. Riturile Sfintei Jertfe au păstrat mai bine în Orient,
sau cel pu{in au păstrat într'un mod mai evident, caracterul de
dramă sacră pe care toată lumea îl recunoaşte sfintei Rândueli
eucharistice: dialogul, aproape neîntrerupt dintre diacon şi credin
cioşi în forma antică a ecteniilor; procesiunile solemne cu Evan
ghelia la „intratul cel mic", cu Sfintele daruri la „intratul cel mare";
tragerea cortinei care nu îngădue credincioşilor privirea altarului
unde se săvârşesc misterele decât la anumite intervale, etc., sunt
totatâtea elemente care dau sfintei Rândueli eucharistice răsăritene
o deosebită varietate, strălucire şi popularitate. Nici celelalte slujbe
dumnezeeşti nu sunt lipsite de aceste calităţi şi de aceea poporul
le îndrăgeşte şi în general ţine foarte mult la ele, chiar şi când nu
înţelege întreaga semnificaţie a formulelor şi a riturilor.
Distinsul prof. Ntchifor Crainic, în următorul citat arată, cu
cunoscuta-i competinţă, cum Poporul Românesc şi-a innobilitat su
fletul prin contactul neîntrerupt cu dumnezeeasca liturghie: „Un
popor creştin, oricât de rudimentare ar fi condiţiile Iui materiale,
nu poate fi un popor primitiv de vreme ce, încadrat în Biserică, el
are concepţia despre lume pe care i-o dă creştinismul. Care e ati
tudinea românească în faţa naturii ? Iată o chestiune care ar merita
amploarea unui studiu ce n'ar fi decât demonstraţia creştinismului
nostru popular... Natura e creatură, Universul întreg e creatură ca
şi omul, şi toate sunt zămislite din nimic de Tatăl nevăzut al tu
turor. Ce măreaţă apare această concepţie în vasta poezie rituală a
Sfeştaniei pentru ploaie! Una din cele mai adânci şi mai semnifi
cative ceremonii religioase din viaţa românească. In rugăciunile
acelea ce se rostesc în mijlocul câmpului, sub cerul de arşiţă albă,
pe iarba scorojită de dogoarea secetei, se dă glas întregei vietăţi,
delà firul de grâu până la păsăreie, delà dobitoace până la neno
rocitul om — întreaga făptură înfrăţită în durere se ridică în tra
gica implorare a milelor cereşti. Sensul acestei rugăciuni s'a adâncit
în popor conturându-i concepţia creştină despre natura în mijlocul
căreia trăieşte. Cele mai nobile roade ale pământului nostru sunt
strugurii şi grâul — vinul şi pâinea care în Taina împărtăşaniei,
se transformă miraculos în sângele şi trupul Domnului. De aceea,
şi în viaţa de toate zilele, vinul e „sângele Domnului", iar pâinea
e „faţa lui Dumnezeu" sau „faţa Domnului Hristos", precum grâul
înspicat şi blond e „barba Domnului Hristos". Toate aceste lucruri
— câteva din mii — pe care, noi cărturarii, le-am uitat de când
am pierdut contactul cu viaţa populară, dovedesc la orice pas cât
© B.C.U. Cluj
element creştin s'a dezolvat din conţinutul Bisericii în adâncul po

porului încreştinându 1 pe el, uneltele şi vitele cu care lucrează,
pământul pe care trăieşte.
„Precum, ignorând Biserica, pierdem sensul mai înalt al isto
riei noastre, tot astfel sensul vieţii populare şi al artei populare
ne-ar rămâne pecetluit dacă am ignora incomensurabila influenţă
exercitată de Biserică". Cultura — zice Nicolae Berdiaitw — e le
gată de cult; ea se desvoltă pornind din cultul religios; ea e rezul
tatul diferenţierii şi a extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cu
noaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia
şi morala, — totul e cuprins în cultul Bisericii, organic şi integral,
sub o formă încă nediferenţiată. Cultura e legată de cultul strămo
şilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru; ea poartă în
sine semnele şi imaginile unei realităţi de ordin spiritual". (Desti
nul culturii în Chroniques, 11, Le roseau d'or). Cultura noastră isto
rică s'a desvoltat din Biserică, — aceasta se ştie. Dar însăşi cul
tura populară — folklorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea pro
verbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului
ortodox şi al concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi disolvă elemen
tele caracteristice până în structura intimă a creaţiei populare. Ţ a -
rigradul, oraşul împărătesc, de pomină, e mirajul baladelor noastre
şi termenul de comparaţie al oricărei măreţii. Strălucirea lui impe
rială străbate până în basme şi in poveşti. D. N. Iorga descopere
influenţa lui în portul naţional din Argeş şi Muscel, a cărui origine
e în costumele domneşti purtate la Curtea de Argeş după modele
l
bizantine. De aci pompoasa lui asemănare cu odăjdiile bisericeşti" ) .
Rog cinstitul cititor să-mi permită ca, pentru ultima dată, să
mai las pe Cardinalul Pitra să ne grăiască despre frumuseţea im
nografie! bizantine: „Comparată cu operele contimporane din fiecare
epocă, imnografia bizantină a păstrat cea mai aleasă formă, fără ca
totuşi să înceteze să rămână populară. Metrica adoptată, dacă nu-i
nouă, nu-i lipsită nici de mlădiere, nici de preciziune. Strofele, rând
pe rând greoaie sau uşurele, acum se scurg în ritmul grav al
endecasilabului, acum se precipită într'un val de versuri scurte dar
repezi, de cele mai multe ori însă cele două măsuri se îmbină în-
tr'o singură strofă. Varietatea e de aşa natură, încât strofa poate fi
compusă din toate combinaţiile, delà trei până la treizeci de versuri,
iar numărul silabelor dintr'un vers pot fi delà două până la patru
sprezece sau cincisprezece. Mă îndoesc că poezia clasică, chiar în
încercările ei cele mai îndrăsneţe, dispune de atâta libertate. In
') NICHIFOR CRAINIC: Puncte Cardinale în haos, editura >Cugetarea«,

Bucureşti, pp. 1 1 8 - 1 2 0 .
© B.C.U. Cluj
sfârşit precizia rezultă, dupăcum arată experienţa, din rigoarea în

grădirilor. De obicei în poezia cântată, mai ales în sanctuare, ver
surile polisilabice tind să se circumscrie într'un sens desăvârşit;
particulele disiunctive se aşază de preferinţă la început sau la sfâr
şit; pronumele, destinate să individualizeze gândirea, de regulă cad
în ultima silabă; respiraţia din decursul cântării odihneşte spiritul.
Şi dacă-i adevărat că poezia cfasică oferea urechilor exercitate o
dublă melodie, una cauzată de succesiunea versurilor lungi şi scurte,
iar cealaltă de ritmul accentului tonic, atuncia ne este îngăduit să
credem că întâia nu putea fi simţită de o ureche vulgară, ci era
rezervată spiritelor delicate şi culte, în timp ce maselor li se oferea
accentul tonic care, sau storcea aplauzele, sau se expunea fluerătu-
1
rilor celor prezent . Biserica a păstrat cu gelozie această moştenire
populară" ').
*
Concluzia, care în mod inexorabil se deduce din studiu! nostru,
ar fi aceasta: fiindcă liturghia este unicul tezaur caie a supravieţuit
aproape intact peste ruinele schismei seculare din Răsărit, trebue
păstrată cu sfinţenie; fiind un monument al creştinismului glorios din
Răsărit, şi practicată cu dragoste şi respect, fiind rugăciunea oficială
a Bisericii. Despre ea se adeveresc, în deosebi, cuvintele rostite de
Papa Pius XI studenţilor Italieni în audienţa din Ianuarie 1927:
„Nu se prea cunoaşte tot ceea ce este scump, bun şi creştinesc în
aceste fracţiuni ale vechiului adevăr catolic, Blocurile desfăcute din-
tr'o stâncă auriferă sunt la rândul lor aurifere". In felul acesta trebue
considerat tezaurul liturgic, deoarece, el este chezăşia cea mai si
gură a unei apropiate reîntoarcere la unitatea catolică. „Suntem cu
atât mai îndreptăţiţi să sperăm, această reîntoarcere — scria Pius
XI către sfârşitul Enciclicei Reum Orientalium, din 8 Septemvrie 1928,
— cu cât aceste popoară păstrează nu numai o parte considerabilă
din Dumnezeeasca Descoperire, ci pentrucă mai au şi un cult sincer
pentru Domnul Nostru lsus Hristos, o dragoste şi o evlavie într'a-
devăr excepţională către neprihănita Sa Maică şi pentrucă se folo
sesc de sfintele Taine".
(Sfârşit)
Roma, Collegio Pio Romeno

SÉVÉRIEN SALAVILLE, A. A.
») Pitra op. cit., p. 2 4 - 2 5 .
© B.C.U. Cluj
SUNT COPIII LENEŞI ?
i.
întreagă problema educaţiunei din zilele noastre pare a se
fi concretizat în marile principii fixate de Gilbert Robin, în preci
zările lapidare: „Defectele psihice ale copilului au fost create de
incomprehenziunea, ignoranţa, laşitatea şi despotizmul adultului".
Şi: „Copilul n'are defecte! El este sau rău crescut, sau bolnav".
Prin urmare vina cea mare pentru atâtea din metehnele, reale
sau imaginare, ale celor mici, e a adulţilor, a celor mari. Şi care
va să zică: uşă de scăpare pentru aceştia din urmă, sub raportul
de mai sus, nu prea există.
Şi aievea: rezultatele educaţiei moderne oferă celea mai de
plorabile aspecte. înregistrând celea mai slabe rezultate la exame
nele şcolare, trecând prin gama imoralităţii şi corupţiei tineretului,
a familiei şi a societăţii, ne-a fost dat să vedem copii normali, cu
situaţie şcolară foarte bună şi din celea mai bune familii, co-
miţând delicte şi crime oribile. Cine poartă vina acestei situaţii?
Desigur, în cea mai mare parte, cei cari fac educaţia copilului:
Şcoala, familia şi societatea. Dar: care în primul rând ? Foarte greu
de determinat la repezeală, căci incontestabilul fapt dureros e că
toţi trei aceşti factori educativi sunt încă de o exasperantă lipsă
de coordonare şi de un egoism, uneori, nelimitat. Fiecare îşi vede
de interesul individual şi propriu, ajungând adesea în adevărată
duşmănie, făcând pe copil în acest mod — victima tuturor.
Astăzi educaţiunea propriu zisă, cea morală-psiho-fiziolo-
gică, nu mai este deloc o artă platonică. Ea este, pe zi ce trece,
o tot mai vastă şi mai exactă ştiinţă foarte pozitivă, cu izvoarele
din toate domeniile şi specialităţile vieţii omeneşti şi care se a-
şează pe baze noi — cu totul noi — înflorind în toate părţile lumii
civilizate. De această ştiinţă noi Românii nu mai putem să stăm
departe fără a comite o nelegiure la adresa a tot ce avem mai
s c u m p : eul propriu, naţiune şi Dumnezeu. Şi cum copilul este
elementul de educat, delà el trebue să plecăm.
Copilul trăeşte, rând pe rând, viaţa de familie, de şcoală
© B.C.U. Cluj
şi de societate. Numai studiind copilul ca suflet şi trup, şcoala ca

organizaţie, scop şi metodă, familia şi mediul social în compunerea
şi individialitatea lor, vom putea avea o noţiune clară a punctului
de unde pleacă răul. Şi, fiecare din aceşti factori, este dator să-şi
joace rolul său. Toţi suntem educatori, preoţi, profesori, medici,
meseriaşi, părinţi etc. şi toţi trebue să ne cunoaştem calea şi mij
loacele de întrebuinţat pentru a ajunge la scopul ce avem de atins.
Pentru a fi un bun educator, se cere azi, să cunoşti cât mai bine
noţiunile scoase în relief d e : psihologia individuală, genetică, in
fantilă; de igiena mintală ş. a.
In America şi în ţările Apusului, s'au organizat în acest scop
asociaţii, congrese, conferinţe, publicaţii, etc., cari caută să dea
un minim de informaţii părinţilor şi educatorilor şi să stabi
lească legături mai strânse între şcoală şi familie în acelaş scop.
„Parent-Teacher Association" (din 17 II 1897), după cum spun W.
I. Thomas şi D. S. Thomas, este „o organizaţie a părinţilor, a învă
ţătorilor şi a altor interesaţi, având de scop studierea problemelor
spirituale la copil; casa şi şcoala şi raportul fiecăreia cu comuni
tatea şi statul, pentruca întreagă viaţa naţională să poată fi întă
rită prin formarea de cetăţeni mai buni, mai sănătoşi şi mai mul
ţumiţi". Activitatea acestor organizaţii se îndreaptă în mare parte
spre probleme sanitare specifice ca: prevenirea şi curarea relei
nutriţii; a turburărilor vizuale; a vegetaţiilor adenoide, etc. Un
rol deosebit au apoi problemele de conduită. Organizaţiile lucrează
în strânsă legătură cu institutele şi clinicile de specialitate. In
această acţiune face servicii de nepreţuit acel „The Visiting tea-
chei" învăţătorul vizitator din America, care este un agent de legă
tură între casă, şcoală şi diferitele organizaţii de educaţie.
La noi, aşa ceva abia s'a încercat pe ici-colo şi trebue s'o
s p u n e m : fără rezultate, până în prezent. Desigur, cauza rezidă în
distanţa prea mare la care ne-am ţinut de problemele ridicate de
educaţiunea nouă. Şi este de dorit ca, după o smerită „Mea culpa"
să ne apucăm de lucru.
Gilbert Robin, la care m'am provocat mai sus, zice u n d e v a :
„Un defect psihic la un copil este adesea o încercare din partea
copilului de a restabili (încercare instinctivă) un echilibru sfărâ
mat de părinţii nepricepuţi. Este încercarea copilului de a triumfa
asupra forţelor sale şovăelnice. E o răzbunare împotriva soartei'i
conştient sau nu — aceasta nu importă; sau e simptomul unei boli".
Şi tot acest autor afirmă şi aceea că: „Lenea la copil este adesea
o reacţiune de apărare, şi poate cea mai legitimă din toate. Prin
acest mijloc copilul luptă inconştient împotriva tuturor exigenţelor,
© B.C.U. Cluj
prejudecăţilor, abuzurilor şi erorilor metodelor noastre pedagogice.

In loc să pedepsim pe un copil pentrucă e leneş, ar fi adeseori
mai bine să facem „meaculpa", să ne dăm seama de vina
noastră proprie. Şi să credeţi că nu vorbesc astfel dintr'o indul
genţă uşoară din partea mea pentru copii" i). Binnet observă şi
e l : „Un copil care vede zilnic, cum, cu toată munca şi silinţa lui,
rămâne totuşi cel din urmă din clasa sa, primind mereu note rele,
se descurajează şi capătă un dezgust pentru carte, mai ales atunci
când nu găseşte cea mai mică încurajare, nici la părinţii săi".
Iată, deci, în câteva scurte cuvinte, arătat un drum ce avem
de urmat într'o cercetare de capitală însemnătate.
Copiii aşa zişi dificili, adecă aceia cari în diferitelele îm
prejurări ale vieţii, se arată nepregătiţi într'un fel sau altul,
făcând greutăţi celor din jurul lor, nu mai trebue să ni se pară
nişte „fatalităţi fizio-psihice de neînlăturat". Ci, după cum se ex
primă pomenitul Gilbert Robin, ei pot profita de o „ortopedie min
tală" — un tratament medico-pedagogic preventiv şi educativ.
Se înţelege că ne referim la micii deposedaţi ai soartei, cari
trăesc curent în mijlocul nostru şi sunt înainte, cu mult înainte,
de timpul când ei ar trece în paternitatea institutelor juridice de
ocrotire şi asistenţă.
Cuvine-se deci ca toţi: părinţi, profesori, preoţi, pedagogi,
psihologi, medici ş. a., să studieze această mică entitate, care este
copilul ; să se studieze pe ei înşişi şi metodele lor, pentru a putea
sădi în lume prin sufletul copilului, cum zice medicul Adler Al
fred, acel „Mitmenschlickeit", acel sentiment social şi creştin de
solidaritate cu tot ce ne 'nconjoară, îmbunătăţind în adevăratul şi
cel mai larg înţeles al cuvântului, pe om.
Şi acum să ne apropiem de obiectivul nostru!
II.
„Nu ştie, pentrucă-i leneş ! Nu-i place să muncească ! Şi ăsta-i

l e n e ş ! Jumătate din ei sunt leneşi! Toţi sunt leneşi! Nu merită
nici o consideraţie!..." Aşa se aude adeseori în viaţă. Mulţi edu
catori cad epuizaţi, cu aceste încheieri descurajatoare pe buze.
Deşi nu-s îndreptăţiţi în pesimismul lor. Şi iată de ce:
Când se poate zice de cineva cu drept cuvânt că-i leneş?
Atunci când poate, dar nu voieşte să munciască. Dar lenea în sen
sul de mai sus, lenea propriu zisă, se poate spune că este extrem
') Cf. DR. YGREC: Copiii criminali, leneşi, mincinoşi. (B. p, t. No. 1347).
© B.C.U. Cluj
de rară. Dacă nu chiar inexistentă, dupa ce-i absolut ilogică în

existenţa ei.
într'adevăr, munca raţională, fizică şi sufletească, este o des
cărcare firească a unei energii acumulate, care cere să fie chel
tuită. Şi în acest caz ea produce întotdeauna plăcere. Iar firea
omenească este aşa făcută, că aleargă încontinuu după plăcere şi
mulţumire.
Care ar fi atunci logica, după care copilul ar fugi de muncă;
ar l e n e v i ? !
Este deci logic şi evident că foarte adesea atunci, când un
copil este taxat de leneş, se procedează într'o absolută necuno-
ştinţă de cauză şi mai ales necunoaştere a acelui copil — „leneş".
In celea ce urmează voiu prezenta, rând pe rând, pe micii „le
neşi" ce-i putem întâlni în viaţă, des coperindu-le celea două as
pecte ale eului lor: fizicul şi psihicul. Face să-i cunoaştem, ca să
încunjurăm o mulţime de nedreptăţi cu urmări nespus de păgubi
toare pentru indivizi şi pentru societate.
Autorii cari au studiat până acum această problemă, au dat
fiecare câte o clasificare a stării de lene, după vederi şi concepţii
aparte. Mie mi s'a părut cea mai raţională şi mai simplă clasifi
carea dată de francezul Dr. S. Laumonier, în opera sa: „La thé
rapeutique des péchés capitaux" — (apărută in Librăria „Le Fran
çois". Paris în 1931).
El distinge: 1. Lenea prin neputinţa, care ar fi involuntară
şi 2. Lenea prin sensualitate, care ar fi voluntară. — Lenea prin
neputinţă ar fi a) prin neputinţă permanentă şi totală, ori b) prin
neputinţă parţială şi ocazională.
a) Lenea prin neputinţa permanentă şi totală: ţine de: insu
ficienţe funcţionale şi turburări organice definitive, alteraţiuni en
docrine profunde, arieraţie psihică, tuberculoză-heredosifilis, here-
doartritism, nevroze psihice etc., cu consecinţe în lipsa puterii de
înţelegere, a memoriei, judecăţii, atenţiunei, curiozităţii, emulaţiei,
disciplinei etc.
b) Lenea prin neputinţa parţială şi ocazională ţine de cir
cumstanţe modificabile, a căror dispariţie suprimă lenea: defecte
de auz, vedere; turburări digestive sau respiratorii, vegetaţii ade-
noide şi mai ales relele condiţii de morală şi igienă.
In tratarea ce urmează, nu pot să fac o enumerare specifică
în sensul de mai sus. Practica mea mi-a arătat că dacă în adevăr
clasificaţia de mai sus este naturală, în realitate însă, diferitele
motive de „lene" se întretae, se încrucişează şi se î n t â l n e s c .
1. In lumina cercetărilor moderne, copilul are o aşa zisă
© B.C.U. Cluj
„vârstă mintală" (ca şi adultul de altfel) întocmai după cum are

o „vârstă fizică". — Doi copii de „vârstă fizică" analoagă, dar de
„vârstă mintală" diferită, sau invers, nu pot fi consideraţi la fel
de inteligenţi. „Coeficient de inteligentă" diferit şi situaţie pe
„scara metrică de inteligenţă" diferită, în lumina vederilor actuale
nu au ce căuta nici în aceeaş clasă, necum în aceeaş bancă. In
ţările unde igiena mintală a triumfat, s'a ajuns la înfăptuirea ace
stui interesant deziderat al învăţământului raţional de a clasa copiii
după „vârsta mintală". Iată deci un fel de „lene" — apărută din
nepotrivirea „vârstei mintale" cu munca la care este pus copilul,
sau cum a spus aşa de admirabil, un preot-profesor al nostru:
„Am rămas surprins de ceeace am văzut: ce le dăm noi copiilor
şi ce le-ar trebui lor". — Aceasta este o chestiune care nu că
merită, ci trebue, ca un imperativ de maximă importantă, să fie
cercetată şi expusă cu vreun prilej potrivit de un profesor-psiho-
log de-ai noştri.
2. Semnalez un al doilea tip de „lene" — descris de doctorul
Gilbert Robin şi de Payot. Aceasta ar proveni din o inaptitudine
cu totul specială pentru anumite materii, sau pentru întreg siste
mul şcolar, elevii având însă o perfecţiune şi predilecţie pentru
alte căi de lucru. — Gilbert Robin vorbeşte de o fetită de 9 ani,
care nu voia să audă de şcoală, dar manifesta tendinţe şi aptitu
dini excepţionale pentru menaj.
Aici este punctul de a combate, pe bază pozitivă, tendinţa
lumei de a forţa pe toţi copiii pentru şcoli speciale, după gustul
familiei, societăţii sau interesele de ocazie, şi nu după aptitudinele
bietului copil, de unde vin apoi serii de nenorociri pe individ şi
societate.
In această ordine zice pedagogul Payot in lucrarea sa: „Edu
caţia voinţii" că în învăţământ fiecare studiu trebue să fie p r e
cedat de o expunere foarte convingătoare de marile foloase gene
rale şi particulare ce elevii vor trage din acestea studii. „Pot
spune, în ce mă priveşte, că am studiat, ani întregi, cu dezgust
Latina, al cărei folos nimeni nu mi-1 arătase; pe de altă parte am
vindecat de acest dezgust pe elevii atinşi de dânsul, numai pu-
nându-i să citească şi apoi complectându-le admirabila expunere
l
a lui Fouillée asupra trebuinţei studiilor clasice" ) .
3. „Lenea" din infirmitate şi boli: foarte importantă de cu
noscut, fiind extrem de frecventă şi totuşi rar observată.
a) Dintre infirmităţi: miopia, hipoacupia auditivă şi mai ales
') Cf. J.PAYOT: Educaţia voirii, pag. 109.

2
© B.C.U. Cluj
538 CtoLTURfl CREŞTINA Nr. 8-9
turburările în ritmul şi calitatea respiratorie, provenite în marea

majoritate din cauza vegetaţiilor adenoide curabile.
A. H. Anderson (citat de Igrec) susţine că, „vederea defec
tuoasă nu este o cauză de rea purtare. Cu toate acestea, dacă un
copil, a cărui vedere defectuoasă nu a fost diagnosticată, este con
siderat ca neînteligent şi lent de către profesorul său, greoi şi
stângaci de către camarazii săi, şi dacă din cauză că nu este nici
aşa de abil şi nici aşa de vioi ca ceilalţi copii pe terenul jocului,
este evitat şi lăsat la o parte, vederea sa defectuoasă poate fi
considerată ca contribuind, împreună cu instinctul combativ,
complexul de inferioritate, complexul Oedip şi o mulţime de
alţi factori, să explice la acest copil antagonismul, înclinarea spre
izolare, spre reverie, şi desgustul general pentru şcoală, vagabon
dajul şi încă o mulţime de alte rele".
De asemenea adenoidianul, ar o figură de desechilibrat mintal,
întârziat psihic, bolnav şi ne tratat la timp, ajunge în infirmitate
din acestea puncte de vedere.
b) „Lenea piin boli organice". Diateze: Copilul scrofulos are
psihologia unui suferind. Unii dintre ei, tandri şi cu simpatie pentru
mediu, alţii sunt de un egoism tiranic. — Copiii artritici sunt adesea
foarte treziţi, cu inteligenţă precoce, dar : iritabili, nervoşi, încli
naţi spre tristeţe şi frică. — Afecţiunile gastro-intestinale: după
avizul tuturor clinicienilor, înclină caracterul spre tristeţă şi pa
reză. — Tristeţea opreşte funcţiunile digestive fie prin spasm fie
prin suspendarea secreţiilor, iar acestea turburări, la rândul lor,
provoacă tristeţea. Dispepticii, în general, sunt şi hipocondrici şi
prin aceasta ajung să fie preocupaţi, descurajaţi, anxioşi, egoişti,
iritabili. S'a creat odată chiar o copropsihiatrie *). — Suferinţa fi
catului şi a bilei produce tristeţe, somnolenţă, abulie etc., fără să
pomenim — în sfârşit — stările net şi grave, patologice. — Su
ferinţa renală dă: depresiune, iritaţie, stări confuzive, ajungând la
confuzia şi coma uremică. — Guta, obezitatea şi diabetul, prin sen
timentul de distrugere progresivă produc în victimă: descurajare,
moleşală, apatie: — arterioscleroza mai ales cea cerebrală: exces
de emotivitate, automatizarea şi disocierea tuturor notelor de ca
racter; bucuria, tristeţea, mânia, instabilitatea şi iritabilitatea apar
brusc şi separate, ca la copii. — Cardiopatiile: par a fi depri
mante. Aorticii ar fi înclinaţi la excitaţiune, mitralii sunt melancolici
(d'Artos). Dar e îndoelnic. — Până când cardiopatia este compen
sată, se pare, mai mult că ea nu are influinţă asupra psihicului. —
*) Cf. DR. BOVEN: La science de caractere pag. 217,
© B.C.U. Cluj
In general însă pe cardiaci palpitaţiile, tachicardia, şi mai ales de

ranjul în oxigenarea corpului, îi fixează într'un fel de captivitate
uneori dulce, alteori melancolică — nervoasă, anxioasă-iritabilă.
Sunt însă, neuroze cardiace independente de starea cordului (inimii).
Tuberculosul: are o psihologie polimorfă şi nuanţată. In ge
neral este: emotiv şi sensibil până la hiperestezie. Unii cu in
tense sclipiri intelectuale, alţii egoişti. Cei mai mulţi, cu o euforie
şi un optimism constant până la vindecare, sau agonie. Uneori cu
reacţiuni depresive din timp în timp. — Dar, e foarte caracteristic
tuberculoşilor un erotism, un sentimentalism amoros, care a fost
cântat deseori în literatură. Se văd tuberbuloşi căsătorindu-se pentru
a muri după câteva luni. Sifiliticul: nu are un tip caracterologic
distinct. Pare a fi mai dese episoadele depresive. In sifilisul ner
vos (paraliza generală, tabes,) apare acea euforie colorată şi absurdă.
Hereditatea patologică, mai ales alcoolismul (Schroeder), dă
9 4 % stări psihice bolnăvicioase. Asemenea diferitele toxicomanii.
In general hereditatea tinde la identitatea generatorului cu urmaşul,
din punct de vedere intelectual şi afectiv; această tendiţă mani-
festându-se chiar asupra întregei consangvinităţi — (Ribot, Poger,
Peters, Galton, etc).
4. „Lenea" din anomaliile endocrine: cea mai frecventă şi
cea mai interesantă. îmi voi lua permisiunea de a începe acest
capitol prin descrierea sumară a stării psihice, a câtorva etăţi
fizice în care copiii par a fi mai des „leneşi": epoca pubertăţii
şi epoca adolescenţii (18—21 ani):
Pubertatea: este epoca celor mai puternice transformări psi
hice. Copiii sunt nestatornici. Mai ales băeţii nu se simt nicăiri
bine, sunt încăpăţînaţi, fără respect ş. a. Un exces de energie care
începe să se afirme, face ca jocul şi sportul să nu le fie de ajuns,
ci ajung la descărcări violente : deteriorări de monumente, acte de
devastare prin cimitire (Roşea). In această epocă se afirmă senti
mentul eului; copilul devine mai îndărătnic, înjură sălbatec, îi
place să facă pe grozavul. Apariţia instinctului sexual complec-
tează seria aberaţiilor caracteristice acestei epoci.
Unii se caracterizează prin: dorinţa de aventuri, de a eşi în
mijlocul naturii, de a pleca de acasă, cari, până sunt măsurate, nu
sunt de condamnat. B. V. Gruhle (citat de Roşea) scrie: „Ca edu
cator n u poţi decât să te bucuri că surplusul de energie al acestei
epoci, a găsit acest mijloc de descărcare. Este mai grav dacă ti-
nărul se dedă singurătăţii şi îşi găseşte satisfacţia în ţinerea unui
jurnal, în a face reverii şi altele. Şi chiar această ocupaţie este
încă un ventil care duce la o destindere; este mai rău însă pentru
2*
© B.C.U. Cluj
puberul care se închide în mod cu totul autistic, în sine însuşi,

neavând posibilităţi de exprimare şi consumându-se astfel în sen
timente depresive". Iar la Jean Viollet, în lucrarea: „Education de
la pureté et du sentiment", (pag. 20) cetim: „In timpul pubertăţii
copilul este cu caracterul profund schimbat. El este brutal, război
n i c ; încearcă lipsa de a se afirma, de a se valoriza, e extrem de
sensibil la reproşuri, este avid de libertate şi independenţă etc.
Este uneori de un egoism puternic, încearcă curiozităţi ce până
acum nu-1 interesau (viaţă sexuală). Adesea pierde gustul de lucru,
lăsându-se în lâncezeală şi visări, cu origina într'o nevoie de sen-
sualitate nesatisfăcută. Fetele la pubertate arată reverii vagi, fără
obiect. Ades trec prin exuberanţe de melancolie, se naşte în inima
lor simţul de prietenii şi admiraţiuni brusce şi exclusive; au ades
gândul că nu sunt înţelese de cei din jur. —• Pe când la băeţi
există o vanitate copilărească, la fete 'ncepe cochetăria, ele încep
să-şi cunoască şi valorifice graţiile femenine; le place să fie ob
servate, mai ales de bărbaţi; dar în acelaş timp, din fericire, au
şi un specific sentiment de pudoare, care le ţine sub rezervă şi
defensivă".
Tot Viollet observă: „o caracteristică a pubertăţii este un fel
de pasivitate melancolică, care poate face pe adolescent să-şi sa
tisfacă dorinţele corpului şi să accepte sugestiunile imaginaţiei.
Această pasivitate fiind un început de sensualism, trebue combă
tută prin muncă, ocupaţie şi exerciţiul voinţei".
Azi este bine observat că pe copii, mai ales în epoca puber
tăţii, îi putem câştiga foarte uşor pentru carte şi pentru o con
duită socială sănătoasă, dacă se ştie face apel la amorul lor propriu,
la tendinţele lor de a se afirma şi de a fi luaţi în considerare. Şi
pot fi uşor îndepărtaţi de carte şi de buna conduită dacă sunt
continuu ironizaţi, neluaţi în seamă, etc. A. Adler zice: (citat
de Roşea) „E unul din celea mai importante principii în educaţie
ca copilul să fie luat în serios să fie considerat ca egal, să nu fie
umilit, ironizat, luat în râs... etc".
Adolescenţa, sau vârsta dintre anii 18—21, iată cum o des
crie Payot (o. c. pag. 179 180):
„Din nenorocire, tocmai la această epocă se desăvârşesc trans
formările fiziologice începute demult. Creşterea e aproape termi
nată; uriaşa sforţare trebuitoare copilului spre a clasa şi a-şi lă
muri lumea exterioară, s'a îndeplinit; cantitatea cea mare de puteri,
rămase de acum înainte fără întrebuinţare, va deveni o cauză de
turburări, deşteptarea complectă a simţului sexual colorează de
odată gândirea cu culori, ce nu le avea până acum. Imaginaţia se
© B.C.U. Cluj
amestecă şi ea. Această stare de suferinţă reală, dar poetizată de

literatură, Beaumarchais o zugrăveşte atât de bine în „Heruvim":
Nu iubeşti nici o femee anumită, „iubeşti dragostea". La vârsta
asta e în noi o aşa de mare putere de înfrumseţare a vieţii şi a
lucrurilor, o aşa de mare vânjoşie de viaţă, o nevoe atât de adâncă
de-a împărtăşi cu cineva comoara fiinţei tale, de a te devota unei
cauze, de a te jertfi, încât cu adevărat e o epocă binecuvântată.
Dar vai! Momentul acesta al vieţii este hotărâtor, ardoarea
aceasta trebue să fie cheltuită. Dacă nu se îndreaptă spre ocupaţii
vrednice, e în primejdie să se îndrepte spre plăceri josnice şi ruşi
noase. In acest moment este lupta lui Hercule între virtute şi viţiu;
ori şi care va fi calea aleasă, va fi însă îmbrăţişată cu o zvă-
păială extremă. Pentru cea mai mare parte din tineri, alegerea nu-i
multă vreme indoioasă. Se îndreaptă, încotro îi mână desgustul de
studiu, pildele rele, lipsa de recreaţii sănătoase, slăbiciunea voinţei
lor, imaginaţia lor deja mânjită şi stricată". Viollet (o. c. pag. 20) e
de convingerea întemeiată: „Când copilul ajunge la adolescenţă, trece
prin o criză a amorului propriu social care îl face să roşească de
a nu fi asemenea camarazilor şi îl împinge să-i imite până şi în
defecte, pentru a nu le părea inferior".
In fine o a 3 a vârstă fiziologică de care trebue să spun
ceva este: Preşcolarul. Aici apare eul copilului şi se deschide
drumul înjghebării caracterului şi a procesului de viaţă mintală.
Ceva mai înainte îşi au origina complexurile de inferioritate Adler
şi complexul Oedip. Copilul acuma este îndărătnic, opune rezis
tenţă şi nelinişte. Un început de manifestare de independenţă a
cerinţelor şi pretenţiilor sale.
Am pomenit celea de mai sus pentru a reţine că unele pro
cese cari ar părea, şi de fapt sunt anormale, la unele vârste în
acestea période sunt cu totul de înţeles.
„Lenea" provenită din anomaliile endocrine este astăzi tot
mai bine precizată. In corpul omului există câteva glande a căror
produse de secreţiune se varsă direct în sânge (de aceea se zic
„endocrine") influenţând într'o enormă măsură întreagă personali
tatea fizico-psihică a individului. In studiul caracterologici şcoala
psiho-fiziologiştiloi italieni (Achille di Giovanni, Viola, Nicolas
Pende) susţine că de jocul acestor glande ar depinde tipul de ca
racter psihic.
După L. Berman, individualitatea fiecăruia este determinată
de predominarea cutărei sau cutărei secreţii. Crimele pasionale se
deduc în multe cazuri din turburările tiroidei, iar crimele de vio
lenţă pot fi atribuite unei rupturi profunde a echilibrului adrenalei.
© B.C.U. Cluj
Tendinţele criminale la femei în timpul menstruatiei şi sarcinei

au fost şi sunt menţionate; de exemplu: cleptomania limitată Ia
durata sarcinei. Berman crede chiar că oamenii mari — după docu
mentele istorice — se pot caracteriza prin dominări de acest fel:
Napoleon era pituitar; Darvin: pituitar anterior — hipertiroidian
şi un suprarenal deficitar etc. Mai mult, el susţine că oamenii pot
fi influenţaţi prin opoterapie, aşa că am putea crea cutare stare
afectivă.
Fără a întră în studiul caracterologici, am pomenit aceste
lucruri, fiind în legătură cu subiectul şi amintesc în treacăt că,
împreună cu alte câteva teorii, (Şcoala Lioneză Sigaud, P a u c h e t ;
teoria psihiatrului E. Kretschner, Guillaume etc) suntem încă destul
de departe de o preciziune clară a lucrurilor.
Important este că observaţia zilnică ne-a pus în cunoştinţa
unor lucruri foarte interesante. Iată cum vom întâlni „leneşi" —
copii sau adulţi — cari, prezentaţi fiind unui psihiatru, vor fi re
daţi societăţii integri. Dar, lăsând acestea la o parte, să întrăm în
tainele „leneşilor" endocrini şi să facem cunoştinţă cu forţele
oculte ce provoacă şi alimentează „lenea" împricinaţilor din chestie.
Tiroida e glandă situată pe faţa anterioară a gâtului. întreţine
nutriţia şi normalul psihic; ea dă spiritului rapiditatea omului să
nătos. Lévi i-a zis „glanda rapidităţii".
Hipertiroidismul uşor dă omul agitabil, iritabil, surexcitabil.
Hipertîroidismul agravat ajunge la : Bazedov sau guşa exoftalmică.
Bazedovienii au un umor instabil, cu accese de mânie şi nelinişte,
agitaţie nervoasă, o precipitaţie febrilă a mişcărilor foarte mobile,
împresionabilitate extrem de vie, cu mimica oglindă a tuturor e-
motiilor şi mai ales a celor ce pleacă din sentimentul fricei. Tre-
murături, sudori, palpitaţii cardiace, bufeuri vazometrice com-
plectează tabloul bolnavului cu ochii peste măsură de căscaţi.
Slăbirea în greutate enormă, ridicarea metabolismului bazai, etc.
ne clarifică.
Hipotiroidismul dă obezi, flasci, un spirit greoi; tipi somnolenţi,
leneşi, trândavi, friguroşi. Congenital sau operator produce: Cre
tinismul şi mixoedematosul. Din fericire medicina modernă poate
combate cel puţin mixoedemul născând la adult, dar nu are deloc
acţiune asupra cretinismului congenital. Corpul este diform, obez-
adipos, cu fată şi mimică de arierat. Inteligenţa adoarme în mixoe-
dem şi e adormită în cretin. E moleşit. Sufere de lipsă de iniţiativă,
de interes; încetineală extremă în ideaţie şi în mişcări, cum zice
Regis (citat în pag. 219 Bowen); „spirite în pană". „Inteligenţa
mixoedematosului juvenil este aceea a unui copil obişnuit, la care
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA C R E Ş T I N A
ea s'ar fi inmobilizat, ar fi adormit, fără să mai progreseze. De

asemenea de obiceiu se găsesc la el toate caracterele cerebralităţii
unui copil natural, atât din punct de vedere mintal propriu zis
cât şi din punct de vedere al umorului, a gusturilor, a bucuriilor, a
timidităţii, a legăturii faţă de mamă etc. La 10 —15 ani sau mai mult,
mixoedematoşii sunt ca şi copilaşii liniştiţi cari rămân mult şi bine
fără a vorbi, pe scaunul unde au fost puşi". — Deci nu sunt nişte
idioţi. — Acelaş tablou şi pentru adulţi. Sunt uneori şi cazuri de
atari bolnavi conştii de boala lor. — Metabolismul bazai foarte
jos; pulsul lent şi întreg corpul greoi — complectează tipul clinic.
Iată deci acest tip interesant de „leneş" : disproporţionat de gras,
flasc, foarte lent şi greoi, pururea somnoros şi friguros, lipsit de
orice iniţiativă şi interes, teribil de încet în gândire, stând apatic
— exasperant de liniştit în locul unde l-ai pus, fără nici o pretenţie
de autonomie, plăceri sau bucurii, mâncând foarte puţin, deşi-i aşa
de gras etc. Copil moale şi „bun" — să vă fie suspect de „leneş
tiroidian".
Suprarenala: două glande situate deasupra rinichilor. Numită
de Lé vi: glanda intensităţii. Când funcţionează normal dă = iu
bire de lucru şi, mai ales, rezistenţă la lucru; voinţă puternică,
inteligenţă profundă şi liniştită, entuziasm realizator, bună dispo
ziţie, stăpânire de sine. Hiperfuncţia suprarenală ar da oameni
violenţi. Hipofuncţia e i : o stare de oboseală imediată şi perpetuă,
deprimare continuă, muncă, inteligenţă şi voinţă nesusţinută, tris
teţe, iritabilitate, chiar abulie. O stare de uşoară hiperpigmentatie
bronzată a pielii şi o tensiune arterială sub limita fiziologică a
vârstei somatice, ne p u n p e calea diagnosticului. Hipofuncţia
gravă (tbc. etc. a glandelor) dă boala Addison, care survine de
obiceiu la adulţi : pornire spre oboseală crescândă şi tot mai intensă
până la torpoare şi inerţie, abulie şi tristeţe; coloratură bronzată
şi hipotensiune arterială.
Iată deci acest al doilea t i p : „leneşul suprarenal". Copil as
tenic, de obiceiu lung şi subţire, palid-bronzat uşor, cu [bune in
tenţii şi bunăvoinţă de a începe lucrul, cu starea somatică a or
ganelor mai mult sau mai puţin normală, dar care părăseşte repede
munca dintr'o oboseală de neînţeles şi de neexplicat, rămânând apoi
într'o depresiune conştie şi o lipsă de voinţă care-1 duce spre
tristeţe şi chiar abulie. La un timp mai lung sau mai scurt, reve
nind iarăşi la u n moment de sclipire pentru a recădea, a se ridica
şi apoi a recădea din nou. — Copilul are presiunea vasculară in
ferioară normei după vârstă; temperatura subnormală, musculatura
flască, anorexie, constipaţie etc. — insuficienţă suprarenală,
© B.C.U. Cluj
Hipofiza: o glandă situată la baza creerului. Hormonii secre

taţi de lobul anterior activează desvoltarea corporală. Lobul inter
mediar secretează hormoni cari reglementează pigmentaţia tegu-
mentară. Hormonii lobului posterior regulează presiunea arterială,
contracţiunea fibrelor musculare netede, etc. etc.
Hipeifuncţia hipofizară: produce gigantismul hipofizar. Acest
gigantism obişnuit al unor copii — „copii mari" sau „copii lungi" —
cari la epoca pubertăţii cresc în înălţime în mod cu totul exagerat
şi brusc (în câteva luni) în toate segmentele corpului, dar mai cu
seamă li se lungesc membrele inferioare disproporţionat, în timp
ce din punct de vedere mintal prezintă o întârziere vădită a fa
cultăţilor psihice, dar care starè este numai tranzitorie, reve
nind singură cu avansarea în vârstă, sau eventual prin un tra
tament glandular specific. — Pende atribue hipofuncţiei hipofizare
un sindrom compus din apatie psihică, somnolenţă, lipsă de me
morie şi de concentraţie.
Hipofuncţia hipofizară produce : a) Sindromul adiposo-genital :
se întâlneşte la băeţi şi fete de 8 — 12 ani adecă la epoca puber
tăţii. Când acest fenomen întârzie, caracterele sexuale principale
şi secundare nu se manifestă, iar corpul prezintă o infiltraţie grasă
difuză-adipoasă. Aceşti copii mai prezintă şi o întârziere a evolu
ţiei psihice, o rămânere în urmă la studiu şi o persistenţă a ca
racterului şi inteligenţei infantile. Ades se observă: torpoare,
somnolenţă, tristeţe, ajungând până la diferite forme de demenţă.
b) Infantilismul hipofizar sau nanismul fizic şi mintal : carac
terizat prin o lipsă de desvoltare generală fizică, şi intelectuală.
Hipoplazia organelor: aortă, cordul etc.
Leopold Lévi: vindecă, ori ameliorează prin tratament hipo
fizar copii „idioţi" boala „Little" incomplectă etc. Horvay Beck
vindecă cu hipofiză copii de 6 — 10 ani prezentând o întârziere
„şcolară". Citelli cu acelaş tratament vindecă un sindrom psihic,
cu tendinţă la aţipire şi lipsă de activitate şi de atenţiune. De-
asemenea : Băile de soare şi aer în nud, excită funcţia suprarenală
iar gimnastica respiratoare (suprarespiraţia 1/2—1 oră zilnic) excită
tiroida.
Aşadar un nou t i p : „leneşul hipofizar": a) Copil prepuber
„lung" mai ales cu picioare disproporţionat de lungi, cu întârziere
a facultăţilor psihice şi a inteligenţei, dar mai ales cu o „minte
de copil neînţelegător şi căruia n'ai ce-i vorbi" şi care trecând de
această criză îşi revine singur normalizându-se. Sau b) copil pre
puber adipos înpăstat, care deşi şi-a ajuns vârsta pubertăţii nu
arată nici un simptom fiziologic al acesteia fiind în o întârziere a
© B.C.U. Cluj
ei sau o pierdere defintivă, prezentând o întârziere a evoluţiei

psihice şi o persistenţă a caracterului şi a inteligenţei infantile,
sau în sfârşit: fiind un mult rămas în urmă atât ca fizic cât şi
ca inteldct faţă de vârsta somatică ce o are. Mai puţin importantă,
găsim uneori:
Insuficienţa glandelor genitale. — Dr. Sterling descrie 3 tipuri
de eunucoizi: 1. Cu mică insuficienţă: este de caracter liniştit, al
truist resemnat, indivizi activi şi capabili de lucru profesional pro
ductiv; II. tip corespunzător imbecilului; III. tipul parazitului, cu
impotenţă vitală absolută.
5. „Lenea" din deformităţi: Copiii cu ghibozităţi, deformităţi
ale extremităţilor, sechele de paralizii infantile etc. nas mare,
cicatrici deformante etc. manifestă o continuă jenă şi chiar frică.
Unii din ei sunt timizi, sălbatici, sau îndureraţi, ei se condamnă
înşişi să trăiască alături de societate. Sunt „leproşii caracterologici"
cum îi numeşte Dr. Boven (la pag. 232). Se închid uneori în sine
şi nu aud nimic nici din cer nici delà pământ ; unii pesimişti, alţii
făcând un cult adorator acelora cari îi protejează. Alţii încearcă
să facă p e martirii atrăgând atenţia asupra lor şi nu arareori in
firmul ajunge astfel să-şi verifice puterea. Alţii fac din dizgraţia
lor un subiect de orgoliu şi Adler a stabilit această sforţare de a-şi
arăta tocmai în contrast cu infirmitatea alte forţe. Alţii sunt dis-
graţiaţii solitari pesimişti, turbulenţi sau caractere ce-şi exagerează
drepturile pe cari şi le revendică fanatic. Alţii, în fine, îşi văd re
constituirea dorinţelor în visuri şi se eliberează fictiv de suferinţa
lor, ceeace este Ia tot cazul o stare patologică. Deci nu există un
caracter mai precis al disgraţiaţilor, ci numai diferite feluri de a
reacţiona.
„Lenea" după boli contagioase: gripă banală sau complicată,
pojar, scarlatină etc. După acestea boli se poate întâmpla ca un
copil să-şi schimbe brusc şi nemotivat temperamentul; înseamnă
că boala a dat complicaţii pe glandele endocrine în special: su
prarenale, tiroidă, hipofiză. Asemea după intoxicaţii cu alcool,
cocaină, morfină etc. sau o hereditate încărcata, alteori.
II. „Lenea prin sensualitate — ar p ă r e a că este voluntară.
Vom vedea însă că se desminte această credinţă.
In absoluta majoritate a împrejurărilor copiii din această ca
tegorie au convingerea şi impresia inutilităţii efortului şi deci ten
dinţa la economisirea lui. Copilul este foarte puţin emotiv, deloc
trist şi foarte neprevăzător. De altfel acest fel de lene caracterizat
prin „refuzul efortului" se întâlneşte des şi la adult. Provine din:
necorespondenţa capacităţii copilului şi ceeace i se cere, insufi"
© B.C.U. Cluj
cienţa pedagogică şi greşelile profesorului sau ale programei, pe

depsiri nejuste sau recompense exagerate etc. etc. M. M. Vigne
şi Bouchy în 1920 (citat de Laumonier la pag. 104) au descris o
lene aparentă zisă „neşansa şcolară" în care copiii epuizaţi de vio
lenta jocurilor sunt incapabili de a urmări lecţia profesorului sau
că fiind puţin atraşi de explicări ei îşi contemplă propriile gân
duri. In această categorie intră apoi „lenea" din relele condiţii
de higiena individuală sau colectivă; relele condiţii morale ale me
diului în care stă elevul. Vinovaţii : părinţii neştiutori, cari nu dau
nici o importanţă şcolarului ci îşi văd de îndatoririle lor ca nişte
mecanisme automate. Şi atâta tot. Copilul nu poate afla acasă nici
o mângăere, nu are cui să-i spune „ce a făcut el azi la şcoală"
ş. a. Deşi cu toţii ştim cât le place copiilor să vorbească zilnic de
celea petrecute în şcoală. Alţi părinţi vinovaţi sunt aceia cari vor
besc de rău pe profesori în faţa copilului dând astfel chiar pă
rinţii indirect îndemn de lene copiilor.
Vedem deci că în realitate şi acest fel de lene are o cauză
raţională înlăturabilă, nefiind deci numai copilul vinovat.
Pomenesc, în sfârşit, cu titlu de curiozitate, că Drul Gilbert
Robin (citat de ygrec) a descris o anumita lene zisă „inerţie" —
în care copiii nu par a fi nici bolnavi, nici rău educaţi. După el,
aici ar fi vorba de o anomalie de caracter, un caracter particular
care are lipsă de o educaţie fermă, severă şi intransigentă în co
mandamentele ei. Dar totuşi fără violenţă. Acest fel de copii nu
trebue să primească nici o favoare fără o muncă în schimb. O
atitudine rece, implacabilă, viguroasă, — o igienă riguroasă (exerc.
fizice obligatorii, duşuri reci, separaţie de familie etc) şi mai pre
sus de toate „trebue opus acestor caractere inerte o voinţă de
fier". — Din toate acestea urmează însă, în mod ştiinţific, că
există ş i :
III.
Cum a zis Lafargue (citat pag. 104 Laumonier) uneori este
absolută lipsă de „drept de lene". Căci, după muncă intensă,
trebue şi o lene reparatoare! Se întâmplă însă uneori ca tocmai
după odihnă să apară lenea: Profesorii când se gată vacanţa, mun
citorii după accidente, etc). ceeace însă revine spontan. Dau câ
teva pasagii luminătoare, extrase din 1. Payot: (o. c. pag. 93).
„Câteva zile de lene desăvârşită nu întârzie a stârni un sentiment
de împovorare însoţit de o scârbă de sine, preţioasă pentru m â n
tuirea noastră. E bine să avem din când în când câteva experienţe
de acestea, foarte lămurite şi pe cât se poate de hotărîtoare»
© B.C.U. Cluj
pentruca prin compararea intreolaltă, virtutea şi munca să pară

ceeace sunt în realitate : izvoare de fericire neprihănită şi obârşia
tuturor sentimentelor celor mai nobile şi mai vânjoase : sentimen
tul propriei tale puteri, mândria de a te simţi un muncitor oţelit
şi pregătit admirabil spre a face servicii mari semenilor tăi şi
ţării tale. In lupta aceasta pentru desrobire sunt deci înfrângeri,
cari preţuesc cât nişte victorii". — Citat din pag. 144: „O activi
tate care nu se poate supune legii de a nu face decât un singur
lucru odată, e o activitate desordonată; lipsită de unitate, ea sboară
delà un obiect la altul şi poate că-i mai rea chiar decât lenea,
căci trândăvia te desgustă de trândăvie, în vreme ce sbuciumul
acesta prin nerodnicia sa te desgustă la urmă de lucru". Are drept
Topffer (t. a. pag. 171): „Trebue să lucrezi, amicul meu, şi apoi să
nu faci nimic, să vezi lume, să hoinăreşti, fiindcă astfel mistui ce
ai învăţat, observi şi legi ştiinţa cu viaţa, în loc de a o lega nu
mai cu memoria".
IV.
Scopul, în terapia lenei, este dublu, vorba lui Fouillée (ci
tat de Laumonier, pag. 130): „întâi să dea „leneşului" capabili-
tatea fizică de activitate şi lucru, în al doilea rând să-i res
titue obişnuinţa şi necesitatea de a întrebuinţa această capaci
tate". — Medicul şi pedagogul trebue să aibă multă paciinţă, gin
găşie şi siguranţă. Se înţelege că numai faţă de „lene" cu cauze
tranzitorii şi curabile. Viollet zice (o. c. pag. 56): „Primul prin
cipiu în educaţie este că formaţiunea morală nu poate avea loc
fără o confidenţă reciprocă între educator şi elevul său. Când
această confidenţă dispare, conştiinţa copilului se închide şi
el nu mai aude sfaturile cari îi sunt date. El nu se mai lasă con
dus decât de propriile sale inspiraţii".
Corectarea unei vederi, sau a unui auz defectuos; tratamen
tul dispepticilor, hepaticilor ş. a. sunt, de atâtea ori, momente de
cisive în vindecarea aşa zisei „lene". M. M. Natier (citat de Lau
monier, 126) a vindecat mulţi mici leneşi prin refacerea acuităţii
vizuale şi auditive şi prin reeducaţia respiratorie şi nasală. Alte
ori: o cură de repaus supraveghiată şi asociată cu tratamentul
somatic medicamentos, urmată de o activitate progresivă şi regu
lată ; cura de aer ; alteori hidroterapia, exerciţii fizice higienice —
vor putea da mult folos. Sunt de acord cu Payot care zice (o. c.
pag. 167): „Strig sus şi tare că organizarea aceasta nici odată nu
poate fi aşa de vânjoasă ca afară în câmpul liber". Lucru remar
cat deja de Cicero (ad Quintil. 3, citat de Payot la pag. 167): „Quid-
© B.C.U. Cluj
548 CULTORA C R E Ş T I N A Nr. 8-9
quid conficio au cogito, in ambulationis fere tempore confero". Şi

experimentat de însuşi Payot (o. c. pag. 165): „Mediterana, Alpii
şi pădurile Lorenei, formează un tablou de fond al tuturor con
cepţiilor mele".
Tot în seria acestor observaţii trebuie spus că opoterapia
la insuficienţele endocrine şi chiar polioterapia este, adesea, ne
cesară. Iar alteori trebuesc tratate alte defecte: lăcomia, simulaţia,
minciuna, viciile, masturbaţia etc.
In fine cauzele externe ale lenei sunt: severitatea excesivă
a părinţilor, profesorilor sau din contră, indulgenţa nejustificată,
camarazii răi, higiena rea.
Psihic, bună e metoda lui M. P. E. Léog (Citat de Laumo-
nier, pag. 128 — 129), care face uz de sentimentele de încredere şi
de iubire: încrederea, amorul propriu şi faţă de părinţi; bucuria
lor ; posibilitatea de a schimba norocul ; necesitatea de a-şi îngriji
viaţa; mizeria leneşilor — şi mai apoi semnificaţia lucrului, con
ştiinţa datoriei ş. a. La care el asociază şi tratamentul medical cu
tonice şi endocrine.
* * *
Am trecut, aşa în fugă, eu şi cinstitul cetitor — printr'un câmp
unde este enorm de mult de lucrat. N'am vrut să fac o lecţie de
educaţie. Şi mai puţin pagini de ştiinţă. Doresc numai să arăt o
cale, pentru cei cari, din diverse motive, nu o au cunoscut în
deajuns. Nu am, şi nu pot avea, altă pretenţie. Doar' o dorinţă
dacă-mi iau voie să exprim: Mai multă înţelegere pentru cei tim
braţi de „leneşi" şi trataţi în consecinţă, deşi, deatâteaori, nu poartă
vina păcatului ce li-se impută! Ori, cel puţin, n'o poartă în măsura
în care li-se impută.
DR. EUGEN BAD,
medic
BIBLIOGRAFIE
1. Adler Alfred: Individual-Psihologie in der S c h u l e . — 2. Bowen V.
Dr.: La s c i e n c e de caractere. ( D e l a c h a u x ) Paris. 1931. — 3. Codul penal „Ca-
rol W. — 4. Gillet M. S.: L'éducation delà c o n c i e n c e . Lille-Paris. — 5 . lgrec
Dr.: Copiii criminali, copiii l e n e ş i , copiii m i n c i n o ş i . . Bibi. pt. toţi N o . 1347).
— 6. Laumonier I. Dr: La thérapeutique des p é c h é s c a p i t a u x . Paris 1931.—
7. Macovei Ch: Educafia în ş c o a l a primară, tratamentul şi profilaxia turbu-
rărilor psihice. (Rev. de P e d a g o g i e A n . V. I V . V. 1935). — 8. Noble Henri
Dominique. P.: La c o n s c i e n c e morale. Paris 1923. — 9. Payot Jules: Educaţia
vointii trad, de Pandelea, Bucureşti. — 10. Pauchet V. Dr.: Restez j e u n e s
( 0 1 i v e n \ Paris, 1931. — 11. Roşea A. Dr.: D e l i c v e n t u l minor. (Edit. Psihol.
Univ.) Cluj 1932. —12. Roşea A. Dr.: P s i h o p a t o l o g i a deviaţiilor m o r a l e Cluj
1931. — 13. Ribot Th.: L e s m a l a d i e s de la v o l o n t é , ( A l c a n ) . Paris 1926. —
14. Scorpan D. D.: Institutele de reeducare pt. copiii a n o r m a l i î n R o m â n i a .
(Rev. de P e d a g o g i e Iulie-Sept. 1935). — 15. Veigl Egon: Tratamentul turbu-
rărilor p s i h i c e la copii ( A n a l e l e de P s i h o l o g i e V o l . I, 1934). — 16. Viollet
Jean, A b b é , E d u c a t i o n de la pureté et du s e n t i m e n t , ( A s s o c . d u m a r i a g e
c h é t i e n ) , P a r i s 1926.
© B.C.U. Cluj
„MASA STUDENŢILOR" DELA BLAJ
Petru Pavel Aron, marele episcop blăjan, deschide în toamna
anului 1754 întâile şcoli destinate întregii obşti româneşti, unde
desconsideratele şi nebăgatele în seamă odrasle ale iobagilor aveau să
fie iniţiate în tainele cărţii. „Fiindcă — aşa glăsueşte hrisovul de în
temeiere al acestor şcoli — mai toţi sunt însătoşaţi şi flămânzi de
hrana cea sufletească, pentru aceea tuturor fiilor noştri, ori cari vor
cere trebue după putinţă să Ji se frângă sfânta pâine şi ai cuprinde
la învăţătură" 0
Episcopul ctitor al acestor aşezăminte de înaltă cultură, nu s'a
mulţumit numai cu aşezarea de dascăli bine pregătiţi în fruntea
şcoalelor ridicate de el, ci până la moarte a purtat o deosebită grijă
şi de bună starea materială a elevilor. Pe cei cari nu locuiau în
Seminar, mila lui Petru Pavel Aron, „îi ţinea cu pâine şi la praz
2
nice şi cu fiertură, pe unii încă şi cu haine şi cărţi" ) .
Solicitudinea pentru şcolarii săraci ai Blajului au arătat-o şi
ceilalţi arhirei de mai târziu a bisericii române-unite
Pilda înalţilor ierarhi au urmat-o şi mulţi dintre clericii blă-
jeni, cari au întemeiat din agoniseala lor de o viaţă întreagă un
lung şir de fundaţiuni, toate cu scopul de a veni în ajutorul tine
rimii studioase lipsite, însă harnice cu dragoste de carte, şi purtare
aleasă.
Clericilor le-au urmat apoi mirenii bisericii unite. Atâţia dintre
cărturarii ardeleni, cari şi-au primit educaţia şi învăţătura aici,
ajungând mai târziu la situaţii înalte în biserică şi stat, n'au uitat
de binefacerile materiale de care s'au învrednicit în frageda vârstă
de şcolari necăjiţi, şi când norocul le-au hărăzit o bunăstare mul
ţumitoare au căutat să contribue cu obolul lor, la ajutorarea altor
generaţii de tineri studioşi delà aceste scoale. Numărul elevilor cari
frecventau institutele de cultură ale acestui orăşel, unde primeau de
pe buzele înflăcăraţilor dascăli sfânta împărtăşanie a verbului şi
crezului naţional, s'a ridicat, după 1851 la câteva sute anual, recru
taţi de peste tot pământul Ardealului şi Părţilor Ungurene, mai ales
dintre fii de ţărani. Ba faima acestor scoale a trecut până departe
') BUNEA A.: Episcopii P. P. Aaron şi D. Novacovici. Blaj 1902 pg. 278.
2
) Idem pg. 281.
© B.C.U. Cluj
peste Carpaţi, chemând atâţia tineri, până şi din depărtata Bucovină,

să vină în cetatea culturii de lângă Târnave, pentru a-şi câştiga
învăţătură aleasă.
Faţă de contigentul tot mai ridicat al elevilor care creştea din
an în an, beneficiul de pâine numit al „ţâpăilor" şi internatele s'au
dovedit insuficiente. Dascălii, preoţii şi intelectualii mireni ai Bla
jului, au căutat să găsească alte mijloace prin cari şcolarii lipsiţi să
aibă asigurată cel puţin o mâncare caldă la zi. Medicul arhidiecezan
Dr. A. Pop în lungile discuţii purtate în serile de iarnă cu profe
sorii, advocaţii, meseriaşii şi Industriaşii de seamă de aici, a hotărît
să convoace la 16 Februarie 1902, pe toţi intelectualii şi oamenii de
bine a Blajului la o consfătuire, pentru a discuta împreună şi va găsi
modalitatea mai potrivită de a veni în ajutorul acestor elevi prin în-
finţarea aşa numitei „masă a studenţilor" Apelul său este ascultat,
cei chemaţi răspund cu însufleţire, încât sala nnde s'a ţinut consfă
tuirea s'a umplut de cei cari purtau Ia inimă soarta elevilor săraci.
Dr. A. Pop deschide şedinţa arătând scopul adunării prin care
se va încerca „să se iee unele măsuri spre a putea fi ajutaţi cu
mijloace de traiu unii şcolari mai mizeri, cari studiază la acest gim
naziu, respective să se înfinţeze şi la gimnaziul din Blaj aşa nu
mita masa studenţilor". Adunarea după desbaterl animate alege un
comitet executiv alcătuit din: I. Hossu, Gh. Munteanu, E. Viciu,
Gr. Precup, Dr. 1. Dăianu, Dr. I. Maniu, Br. I. Hodoşiu, Dr. A. Pop,
Gr. Vancea şi D. Trifan: „pentru îndeplinirea lucrurilor şi pentru
l
procurarea mijloacelor materiale spre scopul amintit" ) .
Comitetul ales se întruneşte sub presidenţia directorului de
atunci, I. Hossu, ia 20 Februarie, când fixează şi normele de proce
dură pentru strângerea fondurilor băneşti în vederea realizării ace
stui nobil scop. Membrii lui află cu cale „să facă o colectă între
Inteligenţa română din loc, mai departe între cei cari au studiat la
şcoalele de aici şl acum se află între împrejurări materiale favori-
toare, precum şi între alţi binevoitori ai tinerimei noastre studioase.
Din banii ce se vor aduna o parte să se folosească pentru ajuto
rarea cu mâncare a şcolarilor lipsiţi înfinţându-se aşa numita masă
a studenfilor lipsiţi, iar cealaltă parte să se capitalizeze, având să
servească de fond pentru ca prin o taxă cât se poate de modestă,
eventual cu totul gratuit să poată fi provăzuţi cu cele de lipsă" *).
Procesul verbal al şedinţei este înaintat metropolitulul Mihali.
Comisiunea solicită înaltului ierarh aprobarea de a lansa un apel
către toţi Românii din Ardeal, indiferent de clase sociale, prin care
*) Arhiva liceului din Blaj.

*) Arhiva liceului din Blaj.
© B.C.U. Cluj
să le ceară să vină in ajutorul elevilor săraci, contribuind fiecare

după puteri pentru alinarea suferinţelor tineretului studios. „Masa
studenţilor" în urma propunerilor comisiunei, urma să fie adăpostită
în clădirea Seminarului Teologic ori în cea a internatului Vancean
de băieţi, până când împrejurările vor permite ridicarea unui local
propriu destinat acestei instituţii.
Metropolitul şl membrii Consistorului iau act cu „bucurie şi
mângăere sufletească, despre zelul şi bunăvoinţa ce o arată faţă de
tinerimea studioasă atât întreaga inteligenţă gr. catolică din Blaj,
cât şi în specie comitetul constituit pentru a conduce lucrările de
lipsă, spre a se institui la Blaj o masă a studenţilor, şi eventual
spre a se ridica un nou internat pentru studenţii mai săraci" ')•
Membrii comitetului executiv primind aprobarea forurilor su
perioare bisericeşti, de a se adresa generozităţii publicului, redactează
şi lansează după şedinţa ţinută la 16 Maiu 1902, următorul apel:
„Nizulnţa manifestată în anii din urmă, de a înfiinţa pe lângă
şcoalele noastre mese pentru studenţii mai săraci, izvoreşte din re
cunoaşterea unei lipse mari şi dureroase.
Toţi cei ce se ocupă cu educaţiunea tinerimii, sau se Intere
sează de această mare cauză publică, ştiu că a devenit dintre cele
mai insistente necesităţi ale timpului, de a sări Intru ajutorul tine
rimii studioase în ce priveşte nutremântul ei trupesc. Studiul peste
tot reclamă ca o condiţie de căpetenie, un trup sănătos şi bine
hrănit. Sistemul instrucţiunii moderne însă pretinde mai mult ca
ori şi când, o îngrijire serioasă a trupului, pentrucă acest sistem
reclamă prin mulţimea şi varietatea studiilor o deosebită încordare
a puterilor trupeşti şi sufleteşti.
Faţă de numeroasele şi feliuritele recerinţe ale instrucţiunii,
tinerimea noastră studioasă se găseşte în neşte condiţiuni din cele
mai slabe. In lipsă de locuinţe destul de spaţioase, mulţi elevi ai
şcoalelor noastre sunt siliţi a tângl în neşte căsuţe mici, umede,
lipsite de aer şi de lumină; iar în privinţa traiului sunt în mod
neîndestulător povăzuţi. Organismut nehrănit cum se cuvine însă, şi
angajat în acelaş timp la cea mai încordată muncă, între stări
igenice necorespunzătoare, nu numai că nu se poate desvolta nor
mal ci slăbind îşi pierde toată energia şi toată puterea de rezlstinţă
contra multelor şi feluritelor morburi, cari ispitesc sănătatea tine
rilor mai ales.
Pentru astfel de cazuri nenorocite, învăţătura costisitoare în
loc să fi fost o binefacere a devenit un blestem, şi toată cheltuiala
de bani şi de energie depusă de către învăţători şi învăţăcei a fost
© B.C.U. Cluj
552 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 8-Ô
făcută în deşert, spre paguba ireparabilă a particularilor, ca şi a

comunităţii obşteşti.
Fiind însă că atari pagube nu se pot înlătura cu totul, trebuesc
deci prevenite. Şi între măsurile preventive ale acestor rele sunt şi
mesele pentru studenţi. Importanţa lor în privinţa aceasta este re
cunoscută de medici şi pedagogi de o potrivă. De aceia şi Ia noi
s'a deşteptat în timpul din urmă o preocupare publică pentru aceste
folositoare instituţiuni. Scopul lor este de a oferi studenţilor gratis
ori în schimbul unei taxe de tot modeste, mâncare caldă, suficientă
şi nutritoare, măcar odată pe zi, ca astfel studenţii bine provăzuţi
fiind, să se poată desvolta bine şi trupeşte şi sufleteşte, şi să poată
purta cu succes munca spirituală ce li se cere, fără a dăuna sănă
tăţii şi vigoarei lor trupeşti. In acelaş timp ele tind a pune pe
elevi, cel puţin la masă, sub o inspecţie părintească, şi a împuţina
astfel grijile părinţilor de-acasă.
Dacă aici în Blaj nu ne-am îngrijit mai curând pentru înfiin
ţarea unei astflel de instituţiuni, este nu pentrucă am negat nece
sitatea şi importanţa ei, ci pentrucă aici a existat mai întâiu la
Români o atare instituţie.
Intru adevăr „masa studenţilor" din Blaj, s'a înfiinţat, într'un
înţeles oarecare mai larg, deodată cu înseşi şcolile, cari acum
aproape de 150 de ani, revarsă asupra omului binefăcătoarea lu
mină a culturii.
Intemeetorii de pie memorie ai acestor, cele mai vechi şcoli
româneşti din patrie, au preţuit de sigur foarte mult învăţătura ca
hrană a vieţii sufleteşti. Aşa de sus au ridicat ei în gândurile lor
sfinte actul luminării minţii, cu lumina înţeleptelor învăţături în cât
îl numeau cu o caracteristică expresie „frângerea sfintei pâni a în
văţăturii". Cu toate acestea ei nu-şi uitaseră nici de hrana trupului,
mai ales că şi atunci, ca şi acum cu deosebire fii ţărănimei noastre
împoporau şcolile. Astfel pe timpul episcopului Petru Pavel Aron —
cum spune Samuil Clain — se află la Blaj, deja 300 studenţi, şi
episcopul îi ţinea cu „pâine şi Ia prasnice şi cu fiertură, pe unii
şl cu haine şi cu cărţi". Exemplul fericitului fondator al şcolilor a
fost imitat cu belşug de toţi succesorii săi. Atanasie Rednic a lăsat
şcolilor toată averea sa, Grigorie Maior a înfinţat fondul pentru
pâine pe care toţi arhiereii următori l-au susţinut înbogăţindu-1 aşa
încât şi astăzi, fiecare student cu purtare bună şi progres îndestu
lător este provăzut gratuit cu pane.
Ca să nu mai amintim de numeroasele fundaţiuni de stipendii,
cari tot spre susţinere servesc, ne oprim la actul marelui metropolit
Vancea, care a întemeiat două internate frumoase, unul pentru băieţi
şi altul pentru fetiţe. In aceste institute sute de inşi primesc provi-
© B.C.U. Cluj
zlune complectă pe lângă o taxă modestă, sau chiar gratuit. Dar

oricât de mult ar fi făcut arhireii de fericită pomenire ai Blajului
pe acest teren, astăzi nu este îndestulătoare părinteasca lor îngrijire,
din care de altfel atâtea sute şi mii s'au împărtăşit şi se împărtă
şesc. Internatele cele două sunt prea strâmte, pentru a putea primi
la buna lor masă pe toţi cei avizaţi la un traiu mai sănătos. Şi
chiar dacă ar avea loc să-i instruiască, nu ar avea de unde să le
dea mâncare tuturor celor lipsiţi. Fundaţiunea de pâne deasemenea
oricât de folositoare ar fi fost şi ar fi, nu mai este îndestulătoare.
Că chiar numai cu pâne şi cu fărâmituri de bucate de pe acasă, nu
se pot nutri studenţii în mod îndestulător.
Lipsa aceasta se simte de mult, dar acum a sosit momentul
suprem, pentru a întreprinde tot ce ne stă în putinţă, spre a satis
face necesităţilor mai ardente. Ceeace recunoscând inteligenţa ro
mână din Blaj, întrunită la 16 Februarie 1902 într'o şedinţă, anume
;
pentru acest scop conchemată, a hotărît să adreseze un apel către

toţi aceia, cari au beneficiat cândva de şcolile din Blaj, sau ştiu
aprecia importanţa lor pentru poporul românesc, rugându-i să bine-
voiască a-şi da concursul generos la înfiinţarea unei mese pentru
studenţii delà şcolile române gr. catolice din Blaj.
Comisiunea aleasă în acea adunare, a cerut delà P. V. Con-
sistor Metropolitan din Blaj, patronul suprem al institutelor noastre,
autorizarea de a face o colectă în favorul mesei studenţilor, ceeace
i-s'a şi dat prin rezoluţiunea consistorială dtn 4 Martie 1902 No.
1166. Drept aceia subscrişii membrii ai comisiunei de doisprezece
venim prin aceasta a împlini misiunea ce mi-s'a încredinţat, ape
lând la toată dragostea frăţească, la toate inimile generoase, cari
ştiu preţui valoarea instituţii ce proiectăm, să alerge cu ofertele lor
în ajutor.
Prin glasul nostru cer ajutor acele aşezăminte româneşti, cari
de un veac şl jumătate au revărsat lumina culturii în mijlocul po
porului nostru, şi cari mai mult de un secol au fost unicul nostru
far cultural.
Prin glasul nostru se adresează şcolile din Blaj, către toţi fiii
săi şi cătră fii acelora, cari sub scutul lor s'au învrednicit de pu
terea învăţăturilor, cu ajutorul căreia şi-au făcut stare şi avere,
poziţie şi onoare în societate.
Prin glasul nostru imploară ajutorul de recunoştinţă al fiilor
săi acea „alma mater" care atâţia fii luminaţi a dat vieţii, şi îl
imploară nu pentru sine, ci pentru acei fii ai poporului, pe cari de
acum înainte vrea să-i crească ş] să-i înveţe spre binele neamului
nostru.
La vocea acestor vechi aşezăminte culturale, asociem şi noi
ş
© B.C.U. Cluj
554 CDLTORA C R E Ş T I N A Nr. 8-9
ca toată credinţa cuvântul nostru rugător. Pentrucă noi credem firm

şi tare că este acum timpul suprem, să contribuim şi noi fiecare
din cela ce ne a dat Dumnezeu, spre a susţine şi desvolta acele
aşezăminte, pe cari tot numai arhiereii noştrii le-au ridicat şi s u s
ţinut cu mari jertfe, spre binele nostru obştesc. Este nobil şi fru
mos, ca la rândul său inteleginţa să-şi arate tributul recunoştinţii
sale pentru binefacerile primite, şi să facă astfel şi ea binefaceri
pentru desvoltarea mai bună a viitorului nostru comun.
Garanta acestui mai bun viitor şi titlul de onoare al inteli
genţei romane este tocmai faptul, că întotdeauna ea a înţeles rolul
şi datorinţa sa.
Şcolile din Blaj au experiat nu de mult, cu multă mângăere
generozitatea inteligenţei române. Când în lipsele sale mari, gimna
ziul din Blaj a apelat In 1893, la ajutorul public, în scurtă vreme
nu mai puţin decât 2000 fl. i s'a trimis spre acoperirea urgentelor
sale necesităţi.
Animaţi de acest frumos exemplu al virtuţii româneşti, apelăm
acum de nou, cu neclintită încredere, şi ne rugăm în numele acestor
şcoli, ca să nu li-se denege nici acum generosul sprijin.
E vorba de a înzestra cu o nouă putere aceste şcoli, cari în
curând vor avea să serbeze jubileul existenţei lor de 150 de ani.
Nu este chip de a serba mai demn şi mai potrivit acest dat de
mare importanţă istorică, decât a întemeia nouă instituţiuni, cari să
fie complectarea desăvârşită a iubilarelor aşezăminte.
Sus deci inimile! Să dovedim că înţelegem rostul aşezămintelor
culturale româneşti şi că ştim lucra şi jertfi, pentru înaintarea şi
desvoltarea lor.
Să dovedim că suntem vrednici urmaşi ai celor cari între mii
de suferinţe şi piedici de tot soiul, au ţinut să înfiinţeze locaşuri de
Învăţătură, spre a ne înzestra pe noi cu puterea nebiruită a culturel
1
şi a moralei l* )-
Românii de pretutindeni au răspuns cu largă inimă acestei
chemări, contribuind — cărturari şl ţărani — cu banul, lor la aju
torarea şcolarilor săraci, însă plini de dragoste faţă de carte. In
interval de 5 ani, până în 1905, s'a adunat suma de 18538 coroane,
61 fii. Metropolitul împreună cu membrii Consistorului hotărăsc
atunci să deschidă „masa" numai dupăce fondul destinat ei va
atinge suma de 20 000 coroane. La 13 Iunie anul următor această
cifră a fost depăşită, cu 1876 coroane.
Directorul 1. Hossu, împreună cu profesorii delà şcoalele din
Blaj, pentrucă să poată funcţiona noua instituţie în condiţiuni cât
l
j Archiva liceului din Blaj.
© B.C.U. Cluj
mai mulţumitoare, alcătuesc în vara acestui an „Statutele mesei

studenţilor", aprobate de către Consistorul metropolitan Scopul
fundaţiunei acesteia era „ajutorarea cu viptuale a elevilor români
săraci, diligenţi şi cu purtare bună delà institutele de învăţământ
din Blaj". Averea fundaţiunii era administrată de către un consiliu
alcătuit din: preşedinte numit din partea Consistorului, ajutat de un
secretar şi un casier. întreg consiliul administraţiei e dator să „cer
ceteze prânzitorul şi să controleze mâncările şi curăţenia". La în-
cheerea fiecărui an şcolar membrii comitetului erau datori să înain
teze autorităţii bisericeşti, o „dare de seamă despre activitatea sa".
Elevii cari doreau să beneficieze de acest favor, aveau să-şi
înainteze o cerere direcţiunii şcoalei unde urmau cursurile, până la
mijlocul lunii Septemvrie, însoţită de certificatul şcolar, şi de un act
referitor la situaţia materială a părinţilor lor. Dupăce se ştia nu
mărul solicitanţilor, se fixa o zi în care se ţinea examenul de ad
mitere, şi numai cei cari obţineau media cea mai mare, puteau be
neficia de „masa studenţilor" în limita locurilor disponibile. Reuşiţii
primeau zilnic prazul gratuit, fiind supravegheaţi în timpul mesei,
de către aşa numitul „comisar de zi".
înainte şi după terminarea prânzului, drept mulţumită şi recu
noştinţă pentru cei cari s'au gândit să le aline suferinţele, şcolarii
împărtăşiţi cu masă erau datori să rostească câte o rugăciune pentru
a
„binefăcătorii fondatori cu numele, iar pentru ceilalţi cumulativ .
Obligaţia morală a elevilor era apoi, ca, ajungând în viaţă la bună
stare, să contribue la masa studenţilor cel puţin până „la suma de
care s'au bucurat în vremea studiilor".
Masa adăpostită în clădirea Internatului Vancean de băieţi, s'a
deschis la 16 Sept. 1906. Un număr de 15 elevi au fost împărtăşiţi
de beneficiul prânzului pe toată durata cursurilor, dintre cari „5 au
primit prânzul, cu totul gratuit, iar 10 cu preţul jumătate, adecă
fără pâne, 4 coroane pe lună". Mâncarea era bine pregătită, hrăni
toare şi suficientă. „Dumineca prânzul a constat din supă şi rasol,
Marţea, Joia şi Sâmbăta din mâncare groasă cu carne, iar în cele
lalte zile din mâncare groasă cu franzelă prăjită şi ouă puse
deasupra".
Presa blăjană a salutat cu bucurie acest eveniment, aducând
la cunoştinţa publicului deschiderea „mesei" atât de mult aşteptată
de către elevii săraci ai şcoaleior din loc. „După insistenţe de 5—6
ani şi după stăruiri şi jertfe din partea oamenilor de inimă, iată
am reuşit să pornim în sfârşit un nou isvor cât de modest ar fi'
la care să se adape şi să se adăpostească câţiva din sutele de
') Anuarul liceului din Blaj 1904/5 Blaj 1905.

3*
© B.C.U. Cluj
băieţi săraci, cari creşteau în marea lor majoritate cu ţipai, cu fier

tură delà Seminar, şi alte ajutoare cari s'au distribuit zilnic elevilor
şcoalelor noastre...
E bine să-ţi aduci aminte de cei săraci şi nevârstnici, cari în
setea lor după ştiinţă sunt cutropiţi de sărăcie şi expuşi să rabde
foame, chiar în vârsta cea mai fragedă". Elevii „vor putea să stea
de aici încolo mai bine de carte, vor fi scutiţi de neajunsuri, şi
gândindu-se la zilele când era lipsiţi, vor şti să-şi însemneze de pe
acum, statornicind în sufletul lor tânăr, hotărîrea de a sări şi ei în
ajutorul celor mai lipsiţi când vor ajunge şi ei oameni cu vază şi
cu stare...
Acum când „masa" este deja în funcţie, studenţimea noastră are
parcă mai multă îndreptăţire să bată în vacanţă la uşile celor bo
gaţi, cerând un mic ajutor pentru tovarăşii lor mai săraci..
Tinerimea ce se va împărtăşi de favorul acesta nu va uita de
sigur de recunoştinţa cu carea datoreşte binefăcătorilor şi la rândul
ei va avea datorinţa să contribue şi ea din prisosul ei pe altarul
1
ajutorării săracilor şi al iubirii de neam" ) .
Numărul elevilor cari benificiau gratuit în flecare an de „masă"
s'a urcat până la 19. Războiul cu greutăţile lui de ordin material,
cu nesfârşitele rechiziţii cari făceau aproape imposibilă aprovi
zionarea cu alimente, a pus pe conducătorii şcolilor din Blaj în
greaua situaţie, de nu mai putea hrăni din această fundaţiune, decât
un număr foarte redus de elevi. In anul şcolar 1917 — 18 au putut
fi ajutaţi „numai 2 elevi cu prânz şi cină".
Anul următor a lovit şi mai greu această fundaţiune, încât
Direcţiunea liceului s'a văzut nevoită să aducă la cunoştinţa publi
cului faptul trist că „masa studenţilor din cauza insuficienţii mij
loacelor nu s'a putut deschide" deoarece „contribuţiile benevole în
timpul răsbolul au încetat aproape cu totul".
Criza financiară şi economică de după răsboiu a redus aproape
la nimic, capitalul „mesei studenţilor" agonisit cu multă trudă şi
jertfe, aşa că ea n'a mai putut funcţiona. Visul conducătorilor acestui
admirabil mijloc de ajutorare al elevilor săraci, de a ridica cu vre
mea un internat destinat exclusiv acestor şcolari, unde cei lipsiţi de
mijloacele de traiu şi pe cari căminul părintesc nu-i putea ajuta,
să-şi afle aci vreme de 8 ani adevărata , c a s à " s'a spulberat în vânt
ca atâtea alte iniţiative nobile de odinioară, năruite la pământ de
către nestăvilitul materialism al timpurilor noastre.
ŞTEFAN M AN CIULEA
V Unirea, An. 1906, Nr. 38.
© B.C.U. Cluj
TIMOTEI CIPARIU
- RÂNDURI COMEMORATIVE —
Acum 50 de ani, Blajul îşi trimetea durerea pe unda tângui

toare a dangătului de clopot, în toate colturile Ardealului, în toate
ţinuturile locuite de Români. Se încheia, acolo, simplu, cu o lo
pată de ţarină şi belşug de lacrimi, o vieaţă de om. O vieaţă,
dar nu ca toate celelalte. Se auzea, şoptit, cu teamă parcă, un
n u m e : Cipariu. „A murit Cipariu". Şi fiecare căuta în lături, ca la
crimile să nu i se vadă, ca durerea să nu o simtă şi celălalt. Lăsa
în urmă un gol haotic, — în acele vremi, de cumplită lipsă de
minţi luminate pentru neam, — gol ce nu putea fi umplut decât
cu mare greutate.
Lumea românească — şi mai ales Blăjenii care crescuseră
sub influenţa covârşitoarei lui personalităţi s p u n e a u : „nu te vom
uita niciodată, Timoteiu Cipariu". Binele p e care ai vrut să-1 faci
neamului tău, vom căuta şi noi să-1 facem tot cu atâta ardoare,
după îndemnul vieţii tale".
Şi iată-ne poposind, pentru o clipă, în satul în care a vă
zut lumina zilei şi de care a rămas legat sufleteşte o vieaţă
întreagă. Poposind, pelerini din alte generaţii, cu alte orizon
turi de gândire şi alte năzuinţi, să ne aplecăm genunchii în
aducerea-i aminte, în luarea contactului cu o lume trecută, cu o
lume care ne-a trasat drumurile bătătorite de noi astăzi. Fiindcă,
nu mai încape nici o îndoială, un neam nu trăeşte numai prin
ceeace are într'un anumit moment, ci trăeşte, asemeni unui
arbore, cu rădăcini adânci înfipte în trecut, cu ţeluri de atins,
fixate în azurul impresionant al cerului. Trecut — prezent — vii
tor. Acestea sunt etape de fiecare moment, legate indisolubil, de
ceeace numim vieaţă, de ceeace numim existenţă a neamului. Şi,
în acest caz, comemorările nu sunt decât nimerite prilejuri de în
văţăminte pentru viitor şi de recunoştinţă pentru ce s'a făcut în
trecut.
Accentuez acest lucru, deoarece, în goana nebună după ceea
ce e nou, începem să uităm, să trecem peste datorinţa momentelor
de reculegere şi recunoştinţă. Eforturile înaintaşilor, ni se par, de
multe ori, mari naivităţi, părerile lor în diferite domenii, demne
© B.C.U. Cluj
de compătimire şi ne mirăm, câte o dată, cum de s'a putut să fie

aşa şi nu altfel. Natural, acest criteriu de judecată ni se va aplica
şi nouă cu siguranţă, mâine, când alte generaţii, cu alte orizonturi,
vor veni să ne ia locul.
Şi totuşi. Cât de frumoasă e recunoştinţa şi cât de minunate
sunt efectele ei! Dar în acest caz trebue să fim conduşi de crite
riul judecării omului în epoca şi împrejurările trăirii sale. E cri
teriul cel mai just şi mai ducător la scop, care ne va conduce şi pe
noi în descifrarea personalităţii acelui a cărui amintire o prăznuim.
* * *
Pentru mulţi, T. Cipariu, este doar un reprezentant al curen

tului aşa zis latinist, care a vrut să „strice" farmecul limbii noa
stre, impunându-i un sistem de scriere greşit. Opera lui zace pră
fuită în rafturi de biblioteci — acolo unde se va mai găsi — fără
ca să-şi ia cineva osteneala să o deschidă. Şi, dacă ar face-o, cu
siguranţă că ar avea destule satisfacţii sufleteşti, fiindcă ar găsi
în ea multe comori de gând re, multe constatări potrivite şi zilelor
de azi. Ar descoperi în primul rând un suflet preocupat de binele
neamului, căruia şi-a închinat toată puterea lui de muncă.
***
In trecutul nostru nu prea îndepărtat au existat o pleiadă de

oameni ieşiţi din sufletul nou al Blajului, oameni cari erau meniţi
misiunei de preoţi, de deschizători ai drumului spre eternitatea
dumnezeiască. Şi marele lor merit e c'au înţeles, în acele mo
mente, că un popor care nu-i conştient de menirea lui pământeană,
nu va înţelege niciodată marile adevăruri dumnezeieşti. Şi atunci,
înainte de a propovădui aceste adevăruri, ei s'au apropiat de su
fletul poporului Rămân punându-i în faţă măreţia trecutului său
glorios. Preoţi ai lui Dumnezeu, slujitor ai neamului. Aceştia au
fost cei ieşiţi din şcolile Blajului. N'au avut pregătirea ştiinţifică
necesară pentru asta, dar au avut suflet şi dragoste de adevăr.
S'au aplecat pe vechile documente şi au scos de acolo fapte nouă.
Au construit acolo unde nu era nimic până atunci.
* * *
Timotei Cipariu, a fost cel din urmă şi cel mai tipic repre
zentant al acestei concepţii. Copilul firav, care a deschis ochii
într'o zi de iarnă, 23 Februarie 1805, într'o casă de oameni mo
deşti, din satul acesta românesc, a fost dăruit de ursitoare cu mari
calităţi. De când a început să umble copăcel, pe lângă vatră, i s'a
© B.C.U. Cluj
întipărit în minte graiul duios al mamei sale şi sfătoşenia poves

titoare a tatălui. Ştiinţa de carte, era puţină pe vremea aceea şi
şcoli pentru popor nu prea erau. Dar copilul Timotei voia să în
veţe, să ajungă cel puţin cântăreţ în strana din dreapta şi să ci
tească apostolul în mijlocul bisericii.
„Tatăl său — aşa ne povesteşte, mai târziu, Ioan Micu Mol-
dovan — care uitase mai de tot ce a îuvăţat în pruncie 1-a învă
ţat a cunoaşte buchiile după moda veche : „az, buche, vede". Atât
a fost tot, că bătrânul nu ştia mai mult. Ani de zile s'a frământat
Cipariu ca delà buchii să treacă la cetit. Nu-i venia în minte să
truncheze numele literelor şi să împreune numai pe cele delà în
ceput. Ani a petrecut el în această stăruinţă torturătoare şi pe
urmă a învins. Când era de 6 ani, într'o seară, stând la vatră,
studia gros la zăgneata focului şi învârtind foile abecedarului a
dat peste un cuvânt pe care 1-a putut ceti :
„Ca şi când mi-ar fi căzut o ceaţă de pe ochi — spunea Ci
pariu — îndată am început a ceti fără nici o greutate, ori unde,
în toată cartea şi sărind prin casă am strigat tatălui m e u : tată,
eu ştiu ceti".
„La 8 ani ştia ceti cu cirile şi latine, ungureşte şi nemţeşte.
Cunoştea toate cântările bisericeşti".
Având o memorie colosală, piese citite odată, mult de două
ori, Ie ştia pe de rost. La 15 ani ştia pe Horaţiu întreg, iar la
16 ani avea Iliada şi Odiseia în degete deşi greaca nu se propu
nea în şcoalele din Blaj".
La 18 ani a intrat în seminarul din Blaj, unde a învăţat
ebraica şi araba pe care o cunoştea Ia perfecţie".
Am spicuit aceste date, care încheie prima parte a vieţii
neobişnuite a tânărului Timotei, pentru a evidenţia puterea-i de
muncă şi aplicarea ce o avea pentru studiul limbilor, care-i va
rămânea ca o mare pasiune tot restul vieţii.
Timpul nu-mi permite să între în prea multe amănunte ale
vieţii lui. — Voiu aminti doar, că, după ieşirea lui Timoteiu Ci
pariu din seminarul delà Blaj, şi după numirea lui ca profesor la
şcolile de acolo, n'a existat nici un eveniment cultural-naţional la
care numele lui să nu fie pomenit printre cei dintâi iniţiatori, sau
care să nu se fi zămislit în mintea lui veşnic trează şi activă. Şi
aceasta, de-a lungul celor trei sferturi ale veacului trecut, când
neamul românesc de aici a dat dovadă de multă tărie sufletească
şi maturitate de gândire. A fost lipsă de u n om care să reorga
nizeze tipografia din Blaj, Cipariu a fost prezent, scoţând şi cea
© B.C.U. Cluj
560 OTLTUrM CREŞTINA Nr. 8-9
dintâi carte de rugăciuni cu litere latine, Orologierul. S'a simţit

lipsa unei gazete româneşti, Ciparu a cerut aprobare s'o tipărească
la Blaj, dar neobţinând autorizaţia a sugerat altora scoaterea ei la
Braşov. Şi când, după zece ani de pertractări, a obţinut, la 1847,
aprobarea guvernului unguresc, a scos „Organul l u m i n ă r i i " — a p o i
„Organul naţional" pentru prima dată, la noi, ziar cu litere latine.
In prospectul trimis abonaţilor s p u n e a ; „Când atâtea interese
din ce în ce mai nouă răsar pe câmpul român, când fibrele în
corpul amorţit par că vor să înceapă a pulsa mai repede, şi o
tânără roşaţă surîzînd i s e revarsă pe palida-i faţă, a mai rămânea,
a mai întârzia era cu neputinţă".
Şi ivindu se oarecari glasuri de protest contra literelor latine,
în nr. 2 al Organului, Cipariu, pune lucrurile la punct, prin aceste
cuvinte care-l arată dornic de a rupe cu o învechită tradiţie:
„Redactorii acestei gazete nu vor a scrie nici pentru tineri
îmbătrâniţi, nici pentru bătrâni împietriţi, ci singur pentru tinerii
a căror inimă încă li e moale ca ceara, pentru bărbaţii solizi ce
purced pe cărarea înaintătoare şi pentru acei frumoşi bătrâni cari
au îmbătrânit pe drumul înaintării şi cari nici odată n'au căutat
înapoi după cele trecute, cu durere ca muierea lui Loth, cu atât
mai puţin s'au întors înapoi ca racul ci au alergat către scopul
înainte pus, până le-au ajuns puterile; iar de repauzează acum, tot
însă înapoi nu îndeamnă, nici amăgindu-se ca şi cum nu ar mai
fi încolo cale, nu împiedecă pe cei cei ce vor a păşi mai înainte".
In nesiguraţa începuturilor acestora, în ce priveşte haina
nouă cu care Cipariu îmbrăca limba, publică „Principiile de limba
11
şi scriptură . Mulţi din cei de azi cred că ar fi vorba de o carte
de teologie, datorită cuvântului „scriptură". In realitate acest cu
vânt însemnează „scriere" — ortografie. Deci Cipariu se gândea
să fixeze norme precise, de scriere pentruca şi limba noastră să
poată fi socotită printre limbile culte ale Europei şi să nu mai
scrie fiecare după cum îl taie capul. Pornind delà convingerea că
limba română e o limbă care s'a desvoltat din cea latină s'a gân
dit că trebue să adopte o scriere cât mai aproape de aceasta. In
cărţile vechi, pe care le adunase cu hărnicie de albină, făcându-şi
cea mai mare bibliotecă a timpului între Români, a găsit multe
cuvinte de origine veche latină care se pierduseră în cursul vremii.
Şi atunci a socotit că aceste cuvinte trebue să le introducă din
nou în locul celor slavone, ori ungureşti, pentruca limba să apară
în adevărata ei frumuseţe romană.
In slujba acestor credinţe a stat Cipariu până la sfârşitul
vieţii sale şi dacă părerile altora, care s'au ridicat după el, cum
© B.C.U. Cluj
a fost T. Maiorescu, mai comode şi în spiritul vremii, au biruit,

Cipariu are marele merit de a fi deschis discuţia asupra acestei
arzătoare probleme a limbii, fără să aibă vreodată pretenţia că de
partea lui e adevărul. Ca dovadă stă faptul că n'a căutat să pole
mizeze cu nici unul din adversarii părerilor lui, cum mâhnit o
spune într'un răspuns dat atacurilor ce Titu Maioresc le îndrepta
împotriva l u i :
„Nu pretindem, ferească Dumnezeu, nici delà d. T. Maiorescu
nici delà altul, oricine, nici un compliment; dar tot aşa nu n e
cade bine, mărturisim franc, când observăm că cineva ne insultă.
Nu aşteptam delà d. Maiorescu să ne întâmpine cu nici un com
pliment la 1 August 1867, cum nu am aşteptat nici delà capitala
României, care cel puţin pe mine m'a uimit peste măsură cu tot
ce a făcut în această ocazie. Dar Maiorescu putea să fi amânat
pe altă ocazie atacurile publicate în aceeaşi zi când publicul ne
arunca, în Bucureşti, buchetele sale de flori". Şi mai d e p a r t e : La
atacuri nu ne simţim datori a răspunde, ales dacă ele şi fără răs
puns nu au nici o valoare". (Arhiu).
Se ştie că, datorită marelui prestigiu de care se bucura, la
întemeierea Academiei Române, în 1865, Cipariu a fost ales printre
primii membri şi vpreşedinte şi când Academia a deschis concurs
pentru o gramatică românească, instituind un premiu, acesta i-a
fost acordat cărturarului nostru, făcându-i-se în Bucureşti, după
cum aminteşte şi el, o primire peste aşteptări de frumoasă. Cipariu
de altfel, nu era la primul drum în Bucureşti ci legase cu oamenii
de samă de acolo prietenii temeinice, pecetluind, cu un ceas mai
de vreme, unirea sufletească între Românii din toate provinciile,
unire care avea să se înfăptuiască abia târziu după moartea sa.
Furaţi de latura aceasta a preocupărilor lui, să nu se creadă
că am intenţionat neglijarea celorlalte fapte care vin să-şi contu
reze uriaşa-i personalitate.
Printre cei dintâi care au îmbrăţişat politica de emancipare
şi independenţă politică a Românilor din Ardeal, a fost el. In anul
de slavă, dar şi de jertfă 1848, a fost unul dintre secretarii cu
noscutei adunări de pe Câmpia Libertăţii, redactând, împreună cu
alţii, memoriile care trebuiau înaintate împăratului la Viena. In
deputaţiunea care trebuia să le înmâneze a fost ales şi el, iar apoi
ca deputat în dieta delà Sibiu a făcut ca multe din cererile Ro
mânilor să fie aprobate. In timpul acesta tulbure, silit să pără
sească Blajul, a fost jefuit de cea mai mare parte a comorii de
cărţi pe care o adunase în vreme de câţiva zeci de ani şi pentru
care n'a cruţat nici bani, nici sănătate. E silit să şi-o refacă, dar
© B.C.U. Cluj
de câte ori nu deplânge nemernicia celor ce-1 lăsaseră fără cărţi.

Gazeta „Organul naţional" trebue să-şi înceteze apariţia, din cauza
prigoanei nedrepte a stăpânirii, dupăce însă a reuşit să traseze
drumul nou al scrierii cu litere latine. Când urmările revoluţiei
n'au fost cele sperate de conducători, când jertfa de sânge româ
nesc n'a fost în stare să răscumpere alte păcate, s'a ajuns la con
vingerea că un popor nu se poate întări decât numai prin cultură
şi bună stare economică. Şi p e n t r u a se ajunge acolo, era nevoie
de o societate care să activeze cu mai mult succes decât singu
raticele persoane. După oarecari discuţii de început, la 1861, ia
fiinţă „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român.
Timotei Cipariu e ales vice preşedinte şi deţine această funcţie
până la 1877 când e ales preşedinte.
La Blaj, trece printr'o serie întreagă de funcţiuni, acolo unde
se pretindea prezenţa personalităţii lui. E profesor la Gimnaziu,
la Seminarul teologic. Ales canonic, e însărcinat, în vremurile vi
trege pentru şcolile din Blaj, cu funcţia de director al liceului. In
cadrul Capitlului Metropolitan ajunge la treapta de prepozit şi
vicar al sf. Mitropolii. Candidat la scaunul metropolitan în 1868,
întruneşte 49 voturi — cu 10 mai puţine decât episcopul Ioan
Vancea. Faptul n e arată şi marea dragoste cu care era înconjurat
din partea clerului. Dacă nu ar fi fost însemnat de stăpânire pentru
sentimentele lui româneşti, desigur^că ar fi ocupat şi această înaltă
treaptă bisericească.
Adăugăm încă şi consideraţia de care se bucura în toate cer
curile ştiinţifice streine, fiind ales chiar membru ordinar al „So
cietăţii orientale" delà Berlin şi stând în permanentă corespon
denţă cu o samă de vestiţi cărturari ai vremii.
* •
*
Timotei Cipariu s'a ridicat de aici din Pănade, dintr'o fa
milie de oameni simpli şi a urcat pe scara valorilor până unde abia
puţini din cei aleşi pot ajunge. Delà locul din strana din dreapta,
pe care copilăria-i îl întrezărea ca singură ambiţie, a ajuns aproape
de scaunul vlădicesc; delà descifrarea buchiilor la lumina focului
din vatră, a ajuns să fixeze norme şi să deschidă drumuri nouă
în cunoaşterea şi învăţarea limbii neamului său drag. Ar fi bine
să ne întrebăm, la această pioasă solemnitate, câţi dintre cei por
niţi de jos, mai păstrează contactul cu lumea de unde au p o r n i t ?
Câţi se gândesc să fie folositori părinţilor şi fraţilor lor mai puţin
norocoşi decât e i ? Aproape nici u n u l !
Dar Timotei Cipariu nu e dintre aceştia. Nu scapă nici un
© B.C.U. Cluj
prilej ca să nu amintească de inferioritatea culturală şi economică

a poporului român din Ardeal şi luptă din răsputeri pentru ridi
carea Iui. In 1848, scoate o gazetă cu scopul de a-1 îndruma „în
văţătorul poporului", dar care n'a putut apărea multă vreme din
cauza opreliştilor stăpânirii ungureşti.
Cât de dureroase sunt constatările din primul număr al aces
tei gazete şi cu câtă strângere de inimă le va fi făcut:
„Pe când toată lumea cu însetată inimă doreşte şi aşteaptă
a păşi pe calea adevărului, dreptăţii şi păcii către o mai bună
stare materială şi politică — cine este acel român, adevărat ro
mân, care să nu caute cu durere şi lacrimi în ochi la mişaua stare
a românului fără ajutor şi îndreptar. Românul singur din toate
popoarele Ardealului — şi să nu zic ale Europei — e fără scoale,
fără învăţători politici, fără foi scrise întru interesul lui".
„In Ardeal, ungurii, saşii şi săcui, toţi au scoale în limbile
lor nu numai la cetăţi ci şi la sate — nu numai pentru feciori ci
şi pentru fete.
„In Ardeal din 300.000 saşi nu mai este nici unul carele să
nu ştie ceti. Dar din 1.300.000 români, câţi bărbaţi ştiu ceti? Iar
din muieri este măcar o mie care să ştie?
Ungurii, saşii şi secui au şcoli mari la oraşe. Dar românii?
Ei n'au decât una la Blaj".
„Dumnezeule! Pentru 1 mii. trei sute mii de români, numai
o şcoală de doamne-ajută şi asta încă, vai, cât de săracă şi mâne-
poimâne muritoare de foame".
„Românul plăteşte la boar, porcar, păcurar ca să-i grijască şi
să-i apere vitele — dar de copiii ce-i ţine, ce-i grijeşte, să-i înveţe
nu are voie măcar să dea delà sine".
„Dacă învaţă, ei se tem de a ajutora p e român, ca să nu
mânie pe ungur şi sas. De aici politica română încă n'a fost ni
mica. Bărbaţii care ar fi îndreptat pe român pe calea drepturilor
politice, erau crescuţi fără simţiri şi căldură către naţia sa. Poli
tica era croită toată nu cum să ajungă românul Ia vieaţă ci cum
să nu ajungă".
In faţa acestei situaţii, românul trebue să învie, să se deş
tepte din somnul letargic, să se renască, şi gazeta îşi propune să
ajute la această renaştere prin îndrumările politice şi economice
pe care le va da.
Avem, conceput, un adevărat program de refacere naţională,
pornit delà cunoaşterea crudei realităţi, înainte cu aproape o sută
© B.C.U. Cluj
de ani. Şi pe acest teren Cipariu e un precursor. Atrage atenţia

asupra grelei situaţii a ţăranului, care nu se poate ridica decât
prin biserică, şi şcoală, cari aduc după ele bună starea economică.
A şi lăsat, pentru comuna sa natală, o fundaţiune, din care
să se plătească preotul şi învăţătorul şi să se întreţină elevii să
raci dar silitori.
Ajunşi la capătul sumarei şi incompletei noastre expuneri —
fiindcă nu se poate spune tot despre Cipariu în câteva minute —
să-mi fie permis a îndemna pe vreunul din cercetătorii trecutului
nostru să se nizuiască a cuprinde într'o carte toate faptele vieţii
lui, alături cu scoaterea unei ediţii critice a operii. Muncă grea,
dar necesară pentru un popor cult, care nu trebue să lase como
rile sale de gândire colbăite în rafturi de biblioteci.
V. STOICA
C e l i b a t u l — o p r i m e j d i e f a t a l ă ? Răzimată pe statisticele
din 1933, o revistă ce apare în Germania face constatarea că dintre
catolicii Reichului trecuţi de 25 de ani, cam 1 % bărbaţi (călugări
şi preoţi de mir) şi 2 % femei, prin intrarea în mânăstire sunt pier
duţi pentru căsătorie. Dat fiind însă că la preoţie păşesc, de regulă,
elemente valoroase sub raport intelectual, revista din chestie trage
încheierea că, în urma celibatului, va veni o vreme când în sinul
populaţiei germane catolice care, generaţie de generaţie, pierde astfel
TI % elemente bogat înzestrate intelectualiceşte, se va şterge cu
totul „pecetea genialităţii". Care „păcat" al catolicismului fireşte că-i
arătat a fi mare foarte. Pe marginea observaţiilor revistei din ches
tie păr. lacob Ooermanns S. I. şi-a făcut, în „Stimmen der Zeit"
(nr. de pe August c ) , crestăturile sale întemeiate şi bine venite.
„Dacă argumentaţia aceasta ar fi corectă — aşa notează păr. Over-
manns — atunci ar trebui să ne îndoim că în sînul poporului ger
man, Ia începutul desbinării religioase, după un mileniu de viaţă
catolică, s'ar mai fi aflat vre-o mână de capacităţi. Şi apoi ar trebui
să ne crucim acum de faptul că popoare ca Italienii şi Francezii,
cari au rămas catolice delà roată, cum s'ar zice, nu se „disting"
chiar de fel prin lipsă de genialităţi. „După care punere la punct
continuă: „Şi cine poate lua de bani buni vorba că între preoţii
catolici ar fi cu mult mai multe capacităţi excepţionale ca în rân
durile cu mult mai numeroase ale mirenilor catolici ce activează
pe tărîmuri ce reclamă forţe intelectuale asemuitoare? Deja acest
surplus al mirenilor e o piedecă în calea afirmativei stingeri a
catolicilor geniali, — chiar şi abstrăgând cu totul delà faptul că
înseşi temeliile argumentaţiei nu sunt inatacabile, şi anume păre
rea că dotaţia intelectuală a părinţilor ar fi chezăşie pentru presta
ţiile spirituale strălucite ale odraslelor", (dn).
© B.C.U. Cluj
O CARTE CU TENDINŢA «
Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol", a tipărit, ca al 18-lea

voi. din „Cartea satului", recenta lucrare a dlul profesor universitar
/. Lupaş: Istoria unirii Românilor, rodul alor trei ani de muncă.
E o carte masivă, de 405 pagini, bogat ilustrată şi cu mult
material documentar prelucrat. Iar preţul, în comparaţie cu al altor
cărţi de aceleaşi dimensiuni, e derizoriu. Abia 30 de Lei. Fireşte,
urmărindu se scopul de-a putea străbate cât mai uşor în masele
largi ale poporului, „prin casele tuturor" cum spune autorul.
In al său „cuvânt despre urzirea acestei cărţi", d. Lupaş ţine
să accentueze dintru început, că Direcţia Fundaţiei Culturale Regale,
la 4 Mai 1934 (cu Nr. 1118) împărtăşindu-i gândul de a tipări o
carte „Despre Unirea Românilor", i-a adăugat că „Majestatea Sa
Regele şi-a exprimat dorinţa ca ea să fie scrisă de mine" (I. Lupaş),
De sine înţeles că dorinţa regală a fost interpretată ca o p o
runcă şi cel designat de Sus, s'a pus pe lucru. Autorul, fiind la în
ceput nelămurit, despre care unire să scrie, i s'a răspuns, că
»despre toate".
In acest fel „Istoria Unirii Românilor" a devenit o istorie a
Românilor, scrisă în şase capitole — autorul le zice cărţi, — fiecare
cu mai multe subîmpărţiri, notate cu cifre romane şi având ca antet
rezumatul în câteva şire al subcapitolului.
Cele 6 cărţi cuprind: 1. Temeiurile unirii Românilor. II. înfăţi
şarea Ţărilor Române până în preajma celei dintâi uniri. III. întâia
unire a Ţărilor Române 1599—1600. IV. Delà întâia până la a doua
unire 1601—1821. V. A doua unire 1 8 2 2 - 1 8 6 6 . VI. Unirea a treia
şi cea din urmă 1866-1918.
D. profesor Lupaş este incontestabil un adânc cunoscător al
trecutului românesc şi în special al celui ardelenesc.
Ca unul care stăpâneşte cele trei limbi: latina, maghiara, ger
mana, în cari sunt scrise documentele trecutului transilvănean, d.
Lupaş, ajuns în mediul prielnic al Universităţii delà Cluj, adăugând
şi o sârgulnţă de albină, a putut să culeagă din cărţi şi documente
o serie întreagă de informaţii istorice — în parte înedite sau neu-
>) /. LUPAŞ: Istoria unirii Românilor, Buc, 1987.
© B.C.U. Cluj
tiHzate — pe cari le-a întreţesut cu iscusinţă în cursul povestirii

trecutului neamului nostru.
Dar, dacă din acest punct de vedere opera dlui profesor Lupaş
merită toată consideraţia, ea are însă două mari neajunsuri.
Autorul, deşi accentuează în prefaţă că iubirea de adevăr, i-a
călăuzit condeiului, şi cu toate că şi într'alt loc (d. ex. p. 193) vor
beşte despre „cerinţa de căpetenie pe care nu-şi poate îngădui să
o nesocotească nici o cercetare serioasă a mărturiilor istorice: sim
ţul dreptei judecăţi..." care păzeşte pe istoric de a aluneca pe tă
râmul prejudecăţilor păgubitoare adevărului, uită uneori de aceste
postulate, uită de lozinca lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et
studio" — fără ură şi fără părtinire.
Dacă d. Lupaş în „Istoria Unirii Românilor" s'ar fi putut des-
băra de cele două patimi, cari şi până acum au ştirbit valoarea
unora din lucrările Dsale, şi anume de patima confesională şi pa
tima politică, de sigur şi această din urmă operă a dlui Lupaş ar
fi câştigat mult în valoare ştiinţifică.
„Ne quid falşi dicat, ne quid veri dicere non audeat-historia"
— spunea Cicero.
Să nu spui neadevăr şi să nu retaci adevărul 1 Iată două pos
tulate, cari puteau fi mai bine respectata în „Istoria unirii Români
lor", dacă cele două patimi amintite, nu l-ar fi tras pe autor spre
noroiul pământului, în loc de a-1 lăsa să se înalţe spre sferele se
nine ale judecăţii drepte — faţă de toţi şi toate.
Neminem laedere, suum cuique tribuere, — a nu vătăma pe
nimeni, şi a da fiecăruia ceeace i se cuvine — e principiul elemen
tar şi al dreptului natural. Cu atât mai vârtos trebue să fie al unui
istoric imparţial.
Ori, citind cartea dlui Lupaş, cu durere a trebuit să constatăm
că ea are unele capitole, unde autorul s'a lăsat influenţat de patimi
de sacristie şi de spirit de club.
Aceste neajunsuri ale dlui profesor universitar Lupaş, au fost
remarcate cu un oarecare spirit de polemică — ori chiar de invec
tive gazetăreşti, în unele ziare. Aşa în Nr. 31 din 31 Iulie 1937 al
ziarului „Unirea" delà Blaj, d. profesor Virgil Stoica s'a sesizat de
patima confesională a dlui Lupaş, patimă, care 1-a împins la ignorarea
aproape totală a activităţii naţionale şi culturale desfăşurată la Blaj
şi prin oamenii Blajului, nu numai în cuprinsul Transilvaniei, ci
pretutindenea până unde răsună graiul românesc. D. V. Stoica infe
rează şi câteva interpretări false, precum şi confiscarea unor me
rite naţionale — ale uniţilor — pe seama ortodocşilor.
In ziarul clujan ^România Nouă" din 27 Iulie 1937, d. Dr. A.
Macarie, făcând o recenzie a lucrării dlui Lupaş, critică mai ales
© B.C.U. Cluj
feliul cum a scris Dsa ultimul capitol din „Istoria Unirii Români
lor", acela despre „Unirea a treia şi cea din urmă" (1918). Ii impută
că istoria unirii Ardealului cu Patria Mamă, nu e scrisă „sub specie
aeternitatis", nu e o „magistra vitae"- (a lui Cicero) şi că „aşa cum s'a
A
scris de d. Lupaş, ca „om de partid şi de confesiune" e nedreaptă,

e imorală, căci te învaţă să nu dai tributul de recunoştinţă fraţilor
tăi proprii şi descurajează viitoarele înfăptuiri, delapidând din is
torie toate figurile ("minus Goldiş) şi faptele cinstite, merituoase,
uneori chiar măreţe şi glorioase ale contimporanilor săi numeroşi
din Ardeal... ignorând pe ai săi şi îoălţând la cer pe alţii, sau pe
prietenii proprii".
Autorul articolului — scris cu multă vehemenţă stilară, — mai
adaugă, că d. Lupaş ar fi ţinut „să răzbune prin reticenţe abile,
neplăcerile proprii sau ale prietenilor sectari, dându-şi sentinţa după
simpatii sau resentimente". — Este evident, că d. Dr. A. Macarie
s'a gândit scriind această critică aspră, la confiscarea ori subtili-
zarea rolului jucat In primul rând de d. Iuliu Maniu, preşedintele
Consiliului Dirigent, în realizarea şi consolidarea actului unirii Ar
dealului cu Patria Mamă. — Faptul că în capitolul despre unirea
Ardealului din 1918, nici o s'gură dată nu se aminteşte numele dlui
luliu Maniu şi nici a Consiliului Dirigent prezidat de DSa, 1-a
putut îndreptăţi pe autorul recenziei din „România Nouă" să spună
la sfârşitul articolului său, că d. Lupaş prin această metodă a sa
„ne-a făcut totuşi, un mare serviciu, nescriind nimic despre factorii
unirii noastre, căci scriind putea să le schimonosească adevărata
structură sufletească".
In ce ne priveşte, am citit cu atenţiune cartea dlui Lupaş, şi
suntem bucuroşi să dăm Cezarului ce este a Cezarului. La începutul
acestui articol am amintit calităţile bune ale dlui Lupaş. Ne place
şi stilul uşor, curgător, avântat şi pe înţelesul poporului al dlui pro
fesor Lupaş, care a trăit ani dearândul în contact direct cu poporul
(în calitate de protopop ortodox la Sălişte) şi care ştie să fructifice
şi în stil acest contact. Nu ne vom lăsa răpiţi de patima din strana
vis à vis de cea ortodoxă, ci vom cerca să lămurim cu seninătatea
— ce şade bine acelora ce se angajează să scruteze trecutul şi să
judece prezentul — acele părţi din lucrarea părintelui profesor Lu
paş, cu cari nu suntem de acord.
Nu ne vom sesiza de feliul cum tratează Dsa unirea politică
delà 1918, ci vom reflecta numai la acele părţi din lucrarea men
ţionată, unde se vădeşte bine cunoscuta Dsale unitofobie, prin care
s'a micşorat în faţa celor doritori de a auzi din gura şi pana unui
savant numai păreri neinfluenţate de patimi cari sunt susceptibile
de a întuneca adevărul istoric.
© B.C.U. Cluj
îndată Ia început, în cartea întâi, d. Lupaş vorbind despre

„tăria credinţei strămoşeşti", şi despre „ortodoxia luptătoare care
apără unitatea sufletească a neamului", afirmă, că delà începutul
vieţii lor creştine Românii au fost în legături neîntrerupte cu bise
rica Răsăritului (p. 21) şi că sub ocrotirea acestei biserici a Răsă
ritului „care a fost totdeauna îngăduitoare faţă de însuşirile curat
naţionale ale popoarelor creştine, şi-au putut Românii afla tărâm
prielnic pentru deprinderile lor religioase şi pentru mulţumirea tre
buinţelor duhovniceşti", (p. 22)
Ori, e de notorietate publică, mai ales după studiile regretatului
Vaslle Părvan („Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco
român", Buc. 1911, şi „Ţara noastră" sau „începuturile vieţii romane
la gurile Dunării", etc.) că creştinismul nostru are caracter latin.
Toate episcopatele (Singidunum, Viminacium, Ratiaria, Marclanopol,
Tomis, e t c ) şi comunităţi creştine importante, ca cea delà Duros-
torum (Silistra) de pe malul Dunării, erau latine, aveau limba la
tină în biserică şi erau conduse de preoţi latini (de ex. Dulcissimus,
Auxentius, etc.). Creştinismul a fost predicat la început strămoşilor
noştri în limba latină. Dovadă, o cercetare cât de sumară a terme
nilor cari exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei, cari sunt de
origine latină.
Niceta, episcopul oraşului Remesiana din Dacia Mediteranea,
apostolul nostru naţional, acel misionar încercat şi pasionat, pe
care Paulinus din Nola îl numeşte „învăţător şi tată" (magister et
pater), a convertit la creştinism pe Daco-romanii de pe ambele ma
luri ale Dunării, predicându-le în limba latină, aproape o jumătate
de veac. (Cfr. Giurescu, Ist. Rom., Buc. 1935, p. 197).
Toate acestea le ştie foarte bine d. Lupaş, dar despre aceste
lucruri nu aminteşte nimic, pare că s'ar ruşina de ele, ori ar regreta
că de ce s'au petrecut lucrurile cu „legea strămosască" precum s'au
petrecut.
In ce priveşte îngăduinţa de întotdeauna a bisericii Răsăritului
faţă de însuşirile curat naţionale ale bisericilor creştine, deci inclu
siv şi cea a Românilor, fie-ne permis să amintim, că ortodoxia —
întâi prin limba slavă, mai apoi prin limba grecească în biserică,
a făcut ca sfintele slujbe să fie nişte „boscorodeli", din cari poporul
nu înţelegea şi nu profita aproape nimic, în afară de misticismul
său înăscut, care, în biserică, îi ridica gândul spre Dumnezeu şi
fără intermediul slujbei, pe care nu o pricepea.
Cât de îngăduitoare a fost biserica Răsăritului faţă de însu
şirile curat naţionale ale Românilor, şi înţelegem sub acestea în
primul rând limba românească, e de ajuns de lămurit dacă vom
cita punctul 5 din insitucfille date de Dositei patriarhul grecesc al
© B.C.U. Cluj
Ierusalimului lui Atanasie, care mersese în 1698 la Bucureşti pentru

a fi hirotonit de episcop. (Cipariu, Acte şl fragmente, pp. 240—251).
„Trebue Arhierie ta, slujba besearecii, adecă Ochtaiul, Mi-
neaele şi alte cărţi, ce se cântă duminecile şi sărbătorile şi slujba
de toate zilele să te nevoeşti cu deadinsul să se citească toată pre
limba slovinească sau elinească, eară nu rumăneşte s'au într'alt
chip", (lorga, ist, j
D S #rom., II, p. 14).
De altfel însuşi d. Lupaş recunoaşte (p. 28), că „Slavonismul
şi grecismul au putut să alunge pentru câtva timp limba română din
slujba altarului, delà strană şi de pe amvon — precum şi din şcoli
şi din dregâtoriile statului".
Aversiunea faţă de catolicism d. Lupaş nu şi-o poate stăpâni.
In catolicism Dsa vede pe duşmanul de moarte al neamului româ
nesc. Acest sentiment îl face să facă din orice lemn săgeată contra
catolicismului.
Aşa de exemplu, vorbind despre proselitismul regilor Ungariei
şi al preoţime! catolice, d. Lupaş nu întrelasă să ne spună (p. 23) că
„în vechile, hrisoave să găsesc amintiri şi despre câte un preot cato
lic, care nu se sfia să tragă în ţeapă „după obiceiul ţării pe Ro
mânii schismatici" (ortodocşi). — Uită Insă să precizeze lucrurile.
Pentru d. Lupaş „dacă Românii ar fi trecut la catolicism, s'ar
fi putut întâmpla ca procesul de contopire sufletească între aceste
două popoare să fi avut în cursul vremii un sfârşit prielnic Ungu
rilor şi firul vieţii româneşti să se fi pierdut din urzeala istoriei",
(p. 24).
Argumentul de supoziţie s'ar putea foarte uţor inversa şi să
presupunem, că dacă Românii ar fi trecut la catolicism, n'ar mai fi
fost prigoniţi pentru credinţa lor, ci cu sprijinul Romei ar fi putut
juca rolul pe care l-au jucat în evul mediu ţările vecine nouă: Un
garia şi Polonia catolice.
Dar, a posse ad esse non valet conclusio.
*
D. Lupaş păşeşte apoi alături de adevăr, când, în cartea a

IV-a, tratând despre epoca delà 1601—1821, vorbeşte şi despre uni
rea Românilor din Ardeal cu biserica Romei.
Aici Dsa, parecă ar ceda locul istoricului senin şi obiectiv,
unui polemist ecclesiastic. In loc să se înalţe „au dessus de la
mêlée", şi să privească lucrurile în perspectiva lor istorică, în loc
să înţeleagă pasul conducătorilor neamului românesc din Ardeal
delà 1697, 1698 şi 1700, în loc să încerce să străbată în resortul
sufletesc al vlădicilor ortodocşi Teofil şi Atanasie, cu o procedură
simplistă îi decretează de apostaţi şi rătăciţi (p. 184).
4
© B.C.U. Cluj
CtJLfOfifl CjRl$flNÂ Nr. M
Dsa no s e sf iesle să vorbească de „plâsmatrl de acte lipsite de

temeiul adevărului''... „Înduplecând o parte dintre preoţi să treacă
1» o aşa zisă unire cu biserica apuseană-catolică" (p. 181).
Dsa mai afirmă şi acum că «Mitropolitul Atanasle.. nu a is
călit manifestai mirii".
Dsa proslăveşte pe „bunul credincios pravoslavnic Pater Ianoş"
(p. 183) în favorul bisericii ortodoxe şi repetă afirmaţia tendenţioasă
şt eroaată că „la 25 Martie 1701 Atanasle fu hirotonit din nou,
toţii diacon, apoi pater (preot), apoi „vlădică papistaş" de către
mitropolitul primat ai Ungariei Leopold Kollonits împreună cu doi
episcopi unguri (cel din Gyôr şi cel din Nitra)". (p. 184).
Aceste tnet afirmaţii eronate se cer puse la punct.
In ce priveşte aşa zisa „plăsmuire de acte lipsite de temeiul
adevărului*, plăsmuire care fireşte ar trebui să privească pe iezuiţii
(Baranyl, etc.) cari au lucrat pentru unire, e de mirare, cum, după
publicarea actelor originale ale uniri), unele chiar facsimilate, în
a c e » lucrare monumentală a lui Nicolaus Mlles: Symbolae ad illus-
rrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani,
v. I Oeniponte, (Innsbruck) 1885, lucrare tipărită şi cu concursul
Academiei Române, se mal găseşte istoric serios care să conteste
autenticitatea actelor de unire.
Chiar istoricii ortodocşi (d. Iorga, etc). se provoacă la docu
mentele din această colecţie', fără să se mai prevaleze de polemica
deslănţuită pe vremuri în „Gazeta Transilvaniei", de Nicolae Den-
suşianu sub titlul «Falsificarea manifestului de unire cu biserica
Romei". De altfel lucrurile fuseseră puse la punct încă atunci, prin
răspunsul dat de Dr. Alex. Grama şi Dr. A Bunea în cele două
volume de „Cestiuni din dreptul şi istoria bisericei româneşti unite"..
(Blaj, 1893).
Ori care cercetător atent, privind facsimilul actului de unire
din Octomvrie 1698, cel iscălit de 38 de protopopi (între cari şi
antecesorul părintelui Lupaş, protopopul Sava din Sălişte), publicat
In Nilles (I, p. 207) se poate convinge că atât actul românesc (scris
cu cfrHice) cât şi cel latinesc, au fost iscălite de Atanasie şi întărite
cu pecete» Mitropoliei. După ciauzula lui Atanasie „Şi aşa ne unim
acei ce-s scrişi mai sus (protopopii şi vlădica), cum toată legea
noastră, slujba Besearicei, liturgia şi posturile şi darul nostru să
stea p e loc. —- Iară de n'ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să
r»'*ibă nici o ţări» asupra noastră' şi Vlădica nostru Atanasie s ă fie
în c a p şi nime să mi-1 hărbătăluiască" — se vede iniţiala numelui
„Ath" şi sigilat' lui particular (nu cel mare al Mitropoliei, care e
sab manifest). (Nilles, o. c , p. 207)
La fel stă lucrul şi ca celelalte acte sinodali.
© B.C.U. Cluj
Vorbind despre sinodul din 4 Septemvrie 1700, Gheorghe Ba-

rtfiu, în „Părţi alese din istoria Transilvaniei" (v. I, pp. 192—193)
spune că: „Atenţia concluzelor şi canoanelor emanate din acel sinod
memorabil şi publicate de repeţite ori (în „Magazinul istoric* t. Ui,
p 307 şi urm., din acela I. M. Moldovanu în „Acte sinodali" 1872
t. H, pp. 115—119) a fost trasă până acum de cătră anii scriitori
români la mare îndoială, vorbindu-se despre ele, cu „se zice", „se
spune, dară nu se crede, etc."; astăzi acelea îndoieli au încetat pen
truca cuprinsul acelor acte s'a descoperit întocmai în Codicele ma
nuscris conservat în arcbivul episcopatului romano-catolic din Alba-
Iulia, iară originalul se află în archivul primaţial din Strigon. Mai
toţi protopopii numiţi în original se află întocmai numiţi şi în isto
ria bisericească scrisă de Samuil Clain, din care-i reproduce Cipariu
în Acte şi Fragmente Part. II. p . 86—87, numai cât unele nome sunt
schimosite în copia reprodusă de Nilles vol. I. p. 249, iară Clain
are 1640 de preoţi declaraţi atunci pentru unirea cu Roma, pe când
la Nilles după original se află 54 protopopi subscrişi, cari repre
zentau numai 1563 preoţi, cu 77 mai puţini".
Privitor la chestiunea reordlnăril lui Atanasie, ţinem să dăm
unele lămuriri.
La începutul anului 1701, Atanasie aflându-se la Viena, trebuia
să şi clarifice şi chestiunea validităţii hirotonirii sale de episcop,
făcută la Bucureşti de Mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie Veşte-
meanul.
In art. 3 din jurământnl şi reversaliile date de Atanasie la 7
Aprilie 1701, acesta cerea arhiepiscopului de Strigoniu, cardinalul
Leopoid Kollonich, să fie reordinat sub condiţiune şi reconsacrat de
episcop, pentru ca să aibă singuranţă despre validitatea acestora.
(Nilles, Symbolae, I, p. 99 şi pp. 282 - 2 8 3 ) .
S'a luat avizul mai multor teologi canonişti. Cei din Viena erau
pentru hirotonire şi consacrare din nou sub condiţie (Nilles, o. c ,
pp. 100—101), alţii, ca Nicolae Comnen, Papadopol, Cardinalul Cor-
naro din Padova şi lacob Caschodi din Constantinopol, cărora car
dinalul Kollonich le-a fost cerut părerea, erau mai rezervaţi, (ibld.,
pp. 1 0 1 - 1 0 6 ) .
Cauza reordinării şi reconsacrării lui Atanasie fiind înaintata
la Roma, Sf. Oficiu a sistat-o, stabilind că „Episcopii de ritul gre
cesc dacă se convertesc nu trebue reordinaţi nici chiar sub condi
ţiune, nici chiar în butul schismei, simoniei, iregularităţii, a intruderii
şi ordinarii făcută de un singur episcop". (Ibid, p. 110 in italieneşte).
In urma acestei decizii a Romei, Atanasie n'a mai fost hiroto
nit din nou la Viena, după cum greşit a afirmat pastorul reformat
Bod Petru din Ighiu, care scria p e . la anul 1764, în lucrarea sa
4»
© B.C.U. Cluj
CULTURA CREŞTINA Mr. 8-9
„Brevis Valachorum Transsylvaniam incolentium historia", că Atana

sie af fi fost din nou hirotonit la Viena, după ritul latin. La fel gre
şeşte E. Hurmuzaki (Fragmente din ist. Rom., v. II, tr. de I. Slavici,
B u c 1900, p. 69), când spune, că Atanasie mergând la Viena, în
biserica catolică Sf. Ană a fost sfinţit episcop după ritul roman",
înainte de a fi numit „pastor suprem al nou înfiinţatei dieceze unite
din Ardeal".
Ne miră faptul că d. Lupaş persistă într'o afirmaţie eronată,
mai ales că această chestiune a fost deja lămurită de mult. Bariţiu,
în „Părţi alese din istoria Transilvaniei" (Sibiu, 1889, v I, p. 198)
spune: Prin urmare dânsul (Atanasie) nici nu a fost hirotooit din
nou în Viena după ritul latin, precum a crezut Bod pe la 1764,
Hurmuzachi şi alţi câţiva în zilele noastre". Iar la p. 205 complec-
tează, spunând că „a depus numai jurământul care se cere delà
toţi episcopii de ambele rituri şi a cărui formulă este acum cunos
cută bărbaţilor competenţi în materie". A. Bunea (în Cestiuni... p. II
Blaj 1893, p. 284), încă combătuse informaţia eronată a Iui Hurmu
zachi, luată din Bod, spunând, că H. „ne spune în contra adevăru
lui istoric, că Atanasie a fost chirotonit a doua oră după ritul latin
în Viena".
Dar, d. Lupaş putea să se informeze direct din colecţia de
documente a lui Nilles, şi să nu mai repete nişte afirmaţii eronate,
prin cari — ignotos fallit, notis est derisui.
Ori doară, quod homini placet, vuit esse verum, chiar dacă
e fals.
*
Cartea dlui Lupaş mai are o tendinţă: Ignorarea ori prezen

tarea în culori defavorabile a rolului cultural şi naţional pe care 1-a
avut Blajul în desvoltarea neamului nostru. Dsa inserează cu un
deosebit deliciu tot ceeace poate întuneca prestigiul Blajului, al bi
sericii unite şi al şcolilor sale. La p. 209 Dsa vorbeşte de „ciocoi"
ai Blajului cu cari avea să se lupte Petru Maior, şi cari ciocoi
„erau de aceeaşi fire, în tăgăduirea rosturilor noastre, ca şi scrii
torii de cărţi din Austria contra fiinţei poporului nostru*. — Aceasta
însă nu-1 va împiedeca, ca pe paginile următoare (210 şi 212) pe
P. Maior, dimpreună cu Samuil Micu-Klein şi cu Şincai să-i de
clara de nişte „desrădăcinaţi încâtva delà tulpina neamului", „înal
tele şcoli străine picurându-Ie în suflet oarecare neîncredere în
viitorul neamului „sismatlc".
Parcă nu tot în aceste şcoli străine ar fi studiat şi Qheorghe
Lazăr şi Popasu şi alţii, cari însă fiind ortodocşi au rămas buni
rămâni, pe când autorul „Istoriei pentru începutul Românilor în
© B.C.U. Cluj
Dacia", părintele „Cronicei Românilor* şi povestitorul „Istoriei Ro

mânilor", după afirmarea dlui Lupaş, au fost porniţi spre înstrăinare
sufletească.
Dacă cei cari au aruncat lozinca „mare lucru este a fi născut
român" au fost nişte „desrădăcinaţi" şi „înstrăinaţi sufleteşte",
atunci cuvintele şi-au pierdut rostul şi logica a rămas orfană.
Ce păcat că fiind vorba de Blaj şi de rolul bisericii unite în
trecutul moral, naţional şi cultural al neamului nostru, d. Lupaş s'a
lăsat răpit de „prejudecăţi tradiţionale", şi a nesocotit principiul
pe care-l recomandă chiar Dsa la p. 193. „simţul dreptei judecăţi",
care e .cerinţa de căpetenie pe care nu-şi poate îngădui să o ne
socotească nici o cercetare serioasă a mărturiilor istorice".
Uită d. Lupaş, că nu e de ajuns a se enunţa în teorie prin
cipii privitor la scrierea obiectivă a istoriei, nici nu suntem îndrep
tăţiţi a da altora sfaturi, pe cari noi înşine nu le respectăm, căci
ni s'ar putea arunca în faţă cuvintele: Medice cura te ipsum.
De încheierea ne mai exprimăm un regret la adresa dlui Lu
paş, acela de a fi păcătuit împotriva Augustelor intenţiuni, cari
nu puteau fi acelea de a se alimenta vrăşmăşia şi neunirea între
fraţii aceluiaş neam. De bună seamă încredinţarea ce i s'a dat n'a
fost in sensul să scoată la lumina tiparului şi să răspândească în
masele largi ale poporului o carte în care să însereze şi capitole
de păcătoasă polemică confesională, ci pentru a lumina cu lumina
adevărului „talpa ţării" şi a ne înfrăţi pe toţi în jurul unei mari
idei, ideia unirii realizată sub ochii noştri. Ori, d. Lupaş, prin feliul
cum tratează biserica unită, şi după modul cum confiscă ori igno
rează rolul Blajului cultural, tocmai prin „Istoria Unirii Românilor"
alimentează neunirea între fraţi.
Şi e păcat, că atâtea pagini bine şi temeinic scrise, au fost
întunecate prin câteva pagini lipsite de obiectivitate, întreţăsute de
ură confesională.
DR. CORIOLAN SUCIU
© B.C.U. Cluj
ELEMENTE CELTE ÎN LIMBA ROMANA
— OMAGIU MEMORIEI LUI TIMOTEIU C I P A R I U -
Nomenclatura noastră topică, începând cu numele ţării Ar

deal, de mult ne îndeamnă ca, în cercetările filologice despre ori
ginea cuvintelor limbii noastre să căutăm etimologia lor şi în lim
bile străvechilor popoare, cu cari au conlocuit străbunii noştri. Deci
şi în limba Celtilor, şi Galilor. Urmând pe această cale am expli
cat, cu ajutorul limbei celte, 19 nume proprii de familie (patroni
mice) şi 20 numiri topice (de localităţi, sate, munţi, râuri;. Afară
de acestea mai sunt, poate, şi altele, moştenite, probabil, prin fi-
liaţiune dacică, ceeace se va adeveri atunci, când din inscripţiu-
nile ce se vor fi aflând printre ruine, se va descoperi şi limba
Dacilor, cum s'au desgropat alte limbi moarte. Considerând apoi,
că şi în limba clasică latină sunt împiumuturi gallo-celte, am cer
cetat nu cumva avem şi noi în graiul viu nume apelative de acea
origine şi cred că am descoperit 31 de cuvinte de origine celtă.
— Las să urmeze aici rezultatul cercetărilor mele de acest fel.
a) In n u m e l e d e f a m i l i e
1. B a l e celt, bale, bolch, maiestos, superb; — aşa şi Balea

şi Balşa.
2. Bian, celt. brannos, corb, comp. rom. Corbul, Corbea.
3. Cârlan, din celt. cawr, caor, capră, — cu sufix celtic lan
— mare.
1 4. Coman, celt. Kom, veghe, gardă.
5. Gal, Galea, celt. gal, brav, voinic (Comp. răd. latin val-e-o).
6. Gerga, celt. ger, gir, voce (Cfr. it. gerga, gergo.
7. Gorea, celt. gor, gour, înălţime, cap, (cfr. slav. gora) munte.
8. Idu, celt. gd, ith; elin. altoç grâu.
t
9. Leuca, Leoca, celt. leug, piatra miliară.

10. Mariş, celt. mar, march, marech, cimbric şi bas breton:
march, cavaler.
11. Marchiş, celt. marka, margine, marcă.
© B.C.U. Cluj
12. Por, Porea, Poruţ, Pordea, Porime, celt. şi v.-ind. por

(comp. lat. im-per-a şi rom. Por-mpărat).
13. Runcu, celt. rok, it. rocca, stâncă.
14. Şihlean, celt. saiglean, semn, steag, stegar.
15. Tarta, celt. tarth, taiz, origine, isvor.
16. Caila, (şi nume de sat) celt, Koilos îngust.
17. Tel, celt. teth, ţiţă.
18. Vartic, celt. vertiko, valoros (comp. germ. toertft).
19. Vas, celt. vas, vasso, templu.
b) T o p o n i m i c e
1. Acmar, celt. ak -4- mar = deal mare

2. Albac, celt. alb, înalt, + ac, munte, deal == munte înalt.
3. Bedeu, celt. bedo, bret, brez, mormânt.
4. Bran \
v > m s a a n u m e
5. Caila \ * ' ' ^ de familie.
6. Cibin şi Sibiu (din Sibiniu) celt. cebena, lanţ de munţi. In
Franţa: ceveni, un şir de munţi.
7. Codlea, celt. cadle, câmp de bătaie.
8. Cârno, celt. Karn, vârf, piscul muntelui. (Cff. Carniolta)
şi Corn-Walis, ţară muntoasă.
9. Comăna, v. m. s. la a) Nume de familie Coman.
10. Craguiş (j. Hunied) Criciu, celt. Krag, stâncă (fupes).
11. Doina, celt. dor, dur, (comp. lat. toirens)-\- cimbr. nant,
vale (Valea Dornii).
12. Galata (deal şi părău în jud. Odorheiu) celto-gal şi Galaţi,
4 comune în Ardeal, delà numele tribului celt. Galaţi. V. m. s. la
a) nume de familie 5.
13. Herina, sat, amint. d. secol. XIII; probabil celtic.
14. Magu, celt-gal. magos, câmp, sat.
15. Mar, nume de părău în foaia Topliţei celt. mara.
16. Reteag, celt. r e + t e g = locuinţa regelui.
17. Rucăr, celt. roks it. rocca, stâncă.
18. Sibiiu, (vech. rom. Sibiniu) şi râul Cibin, v. m. s. sub b).
19. Tâmpa, celt. twm, tom, comp. lat. ram-ulus, dâmb, cimbr.
tuam, gael: tom, comp. grec. rô^Soç, macedo-rom. tâmpă, culme,
pisc, vârf; sp. tumba, piov. tomba, / / . tombe tombeau, cat. tomb,
sicii, timpa, loc ridicat.
20. Ursad, celt. ur, locuinţă, - f slav. sad, plantat.
© B.C.U. Cluj
c) N u m e a p e l a t i v e
1. a l a n t , provine, pe Ia Blaj, şi „ălalant"", cfr. m.-rom.

alantu, din celt cimbr. allan, alius.
2. b u l e a n d r ă , în înţelesul d e : femee lăpădată, desmăţată.
Partea 1-a a cuvântului: (buk) o aflăm în românescul regional (de
pe la Năsăud şi Bihor) bula, femee stricată, „sdranţă", partea 2-a
e celt. andras, doamnă. Comp. grec. àvSça < s w j j , bărbat.
3. c ă m i n , în înţelesul de coş, horn, grec. Kâţiivog = cămin,
vatră, lat. mediev caminus, din care franc, cheminée, germ. Ker-
min, — toate din celt. caman.
4. c â r l a n , miel s. mânz în anul al 2-lea, berbece castrat, ş.
a., este nume compus din celt. car, coai, capră. Comp. région, câr
lan = capră în pod, şi sufix lan, celt. = mare*).
5. c u l c u ş , nu-i din lat. collocare a aşeza, a pune, ci din celt.
kolcach (cet. kolcaş) = perină, culcuş.
6. c u r e a , dialectal: cura. Dacă ar fi din lat. corium, subst.
de gen neutru, nu s'ar fi derivat numele femenin*) corella (ine
xistent) din care apoi să fi derivat român, curea, ci este din origin.
celt. cror (cor), curea.
7. d â l m ă , compus din celt. dai, <C dail, ca gal din gail;
dail = dél, dai, deal, „del", ca adject. = înalt, ridicat + celt.
ma = loc; deci dâlma = loc ridicat, — înalt.
8. d e a l , din aceeaşi rădăcină celt. ca şi dâlmă, celt. dail A
dél, dai, deal. Obs. rădăcina celtică s'a păstrat şi 'n slav. dielu.
9. g a l b e n , g a l b i n , dialectal: galbăn, galbân; lat. med. gal-
binus, din celt. calb, galb — gras, gros. Suetoniu (în Gali. c. 3)
spune că împăratul Galba s'a numit aşa, fiiindcă era foarte gras,
ceeace Galii zic: galb: „quod perpinguis fuerat, quem Galbam
Galii v o c a n f .
10. gălmă-ci, îngăima celt. galmha. Comp. şi sanskr. galmas,
gialmas, durraza, rigore.
*) lan e sufix în 1. rom. indicând ceva mare, ca d. e. în celt. lan-mara

= lac mare (mare) î n următoarele c u v i n t e : 1. borlan, burlan, tavă, tub, scoc.
2. butlan, buglan, buclan, butoiu mare (Sebeş). 3. căptălan, fel de brustur, cu
foi foarte mari. 4. cicârlan, bărbătuşul ciocârliei, — din radicalul cioc, cuvânt
care '1 găsim şi 'n l. albaneză: ciok. Ciocârlanul are ciocul drept şi cam gros,
= lan, mare. 5. ciolan, din cioiu = os, •+• suf. celt lan; deci: os mare; ciolane
se numesc oasele mai mari. 6. gâtlan, gârlan, laringele. 7. gherlan, ghiorlan,
ghirlan, ghiţurlan, şobolan, 8. grosolan feros, pl. groşi = butuc) adj. tare gros.
Comp. şi ital. grossolano. 9. momârlan, aşa s e numesc locuitorii din munţii
mari pe Jiu (v. al meu Glosar). 10. motârlan, cotoiu mare, mârtan. 11. prosto-
lan, = mare şi prost. 12. {oparian, din ţop, ca şi ţopârcă.
© B.C.U. Cluj
11. hăl, în strigătul: „mă, hăi!*, din celt. hai = iile, cela,
cum am zice: măi ălal"
12. iapă, nu din lat. equa, ci din celt. ep, epo, epu, (cal)
iapă. Această răd. celt. s'a păstrat şi în 1. grec. VWoç, iar din
limb. latine numai în I. română.
13. jos, it. giu, giuso, retor, dzu, v. fianc. jus, sp. ayuso, din
celt. is, ios, jos.
14. măguli, din celt. magulos, sclav, servitor. Precum la greci
din Sovloç verb. oovĂevu>, servesc, ca servitor, — ca sclav, sunt
supus, — gata spre servire, serviabil; germ. ÏHCttftfcftV ïnettôts
fcttijţ fcitt, aşa din maguloss'a făcut verb. măguli, în sensul figurat
de a îmbuna, desmierdâ, a gudură, linguşi; Conf. şi latin aduloi,
din grec. ôoï/Xoç.
15. m a r e , în toate dialectele limb. române, în sensul lat.
magnus, grandis. După unii filologi romanişti acest adjectiv româ
nesc ar deriva din substantivul latin mas, maris, maiem, bărbat;
dar nu se poate admite motivarea, că : „cuvânt mare de aceea nu
poate fi din celt. mar, pentruca în 1. română nu este (?) nici un
cuvânt împrumutat din l. celtă*. Aceste cuvinte citate sunt numai
teză şi nu un adevăr necontestat. Noi combatem teza, producând
30 martori pentru susţinerea tezei contrare, că adecă: în l. ro
mână sunt mai multe cuvinte de origine celtă. Critica, poate, va
respinge câţiva martori, totuşi cei rămaşi vor adeveri că adject.
rom. mare, este absolut indentic cu celticul mar.
16. Celticul mi, în înţelesul de io, eu, îl avem în graiul bă-
năţan şi hăţăgan: „io mi-s" = eu, (eu) sunt. Compară ital. vulg.
a
(în Italia sup.) „mi gho visto = io, ho visto, eu am văzut.
17. pronum. ni, plur. lui mi, tot în graiul bănăţan: „şi noi
ni-s" = şi noi suntem. In celt. mi = io, ni = noi.
18. mire. Filologii noştri, urmând pe Cipariu, statoresc pro
venienţa cuvântului mire din latin, miles (şi încă să se observe,
că delà cazul Nomin., nu din Acuzativ, ca în în multe altele de
declinat, a IlI-a) Şainean în Dicţion. un al. 1. rom., aduce cuvântul
român, mire în legătură cu albanezul mire = frumos, cf. „beau
fils". Eu cred, că albanezul mire, ca şi românescul este din
aceeaşi rădăcină celt. mar, mer, mir, (la Galii) care însemnează
latinescul marem (din mas, maris) bărbat. De fapt: tinărul, când
este mire, întră în şirul bărbaţilor, este bărbat. Iată transiţia senzului.
19. m o m â r l a n , e porecla muntenilor noştri din ţara Jiului
(v. al. meu Glosar), derivând din celt. mar, munte cu reduplica-
ţiunea 1-ei silabe cu sufixul lan (celtic v. m. s) mare; aşa că sub
stantivul compus momârlan însemnează: om din muntele mare.
© B.C.U. Cluj
20. m u n n n ă ş i m u r u n ă , provincialism cu însemnarea : cul

mea muntelui s. a. dealului: „de aici (din Moldoveni f. Varfalău)
mergem tot pe murună pân' la Cheia Turzii", a zis ţăranul losif
Moldovan. Cuvântul dialectal este din celt. mor, mar. munte, din
care s'a format şi mal (malul mării) loc ridicat, — înalt, tărm.
Din celt. mai sunt cuvintele provinciale: „măr-una, murună, mu-
nună, mununiţe", ce se aud şi pe Mureş. Comp. şi cimbricul: my-
nydd, munte.
21. p i c , indecl., (pl. picuri e în înţelesul de picătură, lat.
gutta, d. e. picuri de rouă, şi atunci este din verb. pic, pica = că
dea) în sensul de mic, puţin, ca f r a n c : peu de soldats, it. po'
< p o c o ) „un po' di denaro", puţini bani, şi 'n legătură cu sub
stantive concrete, ori abstracte, ca d. e. un pic de brânză (peu de
fromage) „nu are un pic de răbdaie" = puţină. Originea cuvântu
lui este celtă: beag, big = pic, cu p < b .
22. p o r , în zicerea poporală: Por-Impărat: în numele famil.
Porea, Pordea, avem rădăcina celt. por, superior, potens, cfr. verb
\m-pei-o.
23. adverb : şe, d. e. în chiuitură : „întoarce-te şe şi şe, să te
văd de frumuşel" ital. si este din celt. seadh.
24. s c u t , arma de apărare, este celt. scoudh, skouth skut, din
care şi lat. scutum.
25. şi, în compusul: ins, pl. inşi şi în dânşi, it. desso, dessi,
din celt. schi (cet. şi) = ei.
26. s o g à şi s o a g e , încă şi a s o a c e , s o g l şi s o i g i , a s o a l g e
pânea, recte: aluatul = a ridica cu amândouă manile aluatul din
covată (albie, troacă de pâne) şi a-i da formă rotundă, apoi a-1
aşeza pe lopată, este din celt. swgà, lat. exsiccare, sbici.
27. ţ ă s t , ţ e a s t ă , mai probabil din celt. cest, it. cesta, coş,
decât din lat. testa, ciob.
28. s p a t ă , s p a t e , şi Uter. s p a d ă , it. spada, span. espanda,
din celtic, y-spawd, spadă.
29. t a t ă , cuvânt format în limba copiilor, foarte răspândit,
ca şi papa, îl aflăm şi în latină: tata, în /. albaneză, chiar şi în
limbile slave. Originea este din celt. tad, cu reduplicare: tata.
30. ţ â ţ ă , Vorbă uzuală în toate dialectele române, comună
tuturor limbilor romanice şi uzuală în cele mai multe /. balcanice ş.
a. Unii filologi explică această comunitate afirmând, că numele
tâfă este din graiul copiilor. Dar copiii când pot exprima /, nu
mai sug la ţâţă, n'au nevoie să creeze nume pentru u n lucru,
ce nu le mai trebue, ci atunci ei creează numiri pentru persoa-
© B.C.U. Cluj
nele şi lucrurile mai necesare vârstei l o r / e a mamă, tată, papa ş.

a. Cuvântul ţâţă este de origine celtă, din teth, din care şi 'n la
tină: titia, it. tetta (zitta), sp. portg. teta, fr. tette. In limbile balca-
canice, c u sunetul / din f, în bulg. ///a; neogr. fiţin alb, tsitsë, croat
slsa ( c i z z a ) , din care şi maghiarul csics; şi în germană: Zitze.
31. t u r t ă , doară din latin, mediev. torta, it. torta, fr. tonte,
germ. 'Zovtt — toate din celticul: torih, tort = pâne, turtă, torta.
Résumât
Am espus elemente celte în
I. Nume proprii familiare (patronimice) 19
II. „ toponimice 20
III. „ apelative 31
Total: 70
ALEXIU VICIU
„ P M I o s o p h t a p e r e n n i s " ţ i n e p a s c u v r e m e a . S'a spus

că filosofia scolastică şi filosofia modernă sunt două lumi, pe cât
de străine, pe atât de îndepărtate şi cu neputinţă de apropiat una
de alta. Adevărul e că s'a muncit şi de o parte şi de alta în vede
rea npropierii. Şi nu de geaba. Filosofia scolastică şi-a dat toată
silinţa să ţină seamă de problemele gândirii actuale şi, chiar şi în
ce priveşte limbajul, s'a debarasat de anumite expresii învechite şi
devenite aproape de neînţeles. Lucrările ce vreau să valorifice cu
getarea scolastică pentru vremile noastre sunt tot mai multe. După
1
o inseilare a gazetei berlineze „Germania' ( 1 . 9. 37), o seamă de
savanţi ai ordinului iezuiţilor germani s'au hotărît să reediteze opera
valoroasă a lui A Lehmen S. /.: „Lehrbuch der Philosophie auf
aristotelisch-scholastischer Grundlage" scrisă în formă strict sco
lastică şi folosită în învăţământul filosofic vreme de patruzeci de
ani. Astăzi însă s'a constatat că nu mai face. Nu se împacă, aşa
cum a fost scrisă, nici cu filosofia actuală a vieţii, nici cu fenome
nologia, nici cu filosofia existenţială. De aceea s'a plănuit o nouă
haină pentru opera lui Lehmen, ce va apărea în 6 volume. Al doilea
a şi ieşit deja de sub tipar: Denken und Sein, de lostf de Vries,
S. I. şi cuprinde teoria cunoştinţei. A rupt total cu obişnuita ter
minologie scolastică. Expunerea e foarte limpede, dar fără a fi sear
bădă ori ştearsă. Nu întâlneşte omul nicăirea nici tendinţe apologe
tice, nici de filosofia istoriei. Dă multă atenţie filosofiei kantiene.
Bazat pe evidenţă ca semn al adevărului, Vries năzuieşte spre ,rea
lismul transcendent" ca punct de mânecare în orientarea filosofică,
în abatere delà apriorismul atât de drag atâtor scolastici mai vechi
şi mai noui (dri).
© B.C.U. Cluj
FAŢA CREŞTINA A FRANŢEI
Unui călugăr francez, oaspe al României şi al Blajului, acum
pentru a doua oară, cred că cetitorii români şi creştini ai acestei
reviste îi vor îngădui să vorbească despre patria sa şi despre
chestia; mai este, oare, Franţa o ţară creştină?
Nu încape îndoială că şi ei ştiu ce înseamnă a-ţi iubi patria,
mai ales în împrejurări serioase. Aşişderea poate că şi ei ştiu ce
înseamnă a auzi critici la adresa ei şi judecăţi bazate pe date cari,
şi dacă nu sunt false, dar sunt rău înţelese şi încă de către inşi
cari uneori nu o iubesc şi de aceea, şi întrucât o cunosc, numai
bine n'o cunosc.
Cred apoi că nu va fi inutilă şi nici neplăcere nu va pricinui
vorba despre starea sufletească a unei ţări pe care, mai mult ori
mai puţin, o cunosc toţi cinstiţii mei cetitori şi pe care — cred eu
— o iubesc puţintel, dar care adesea uimeşte chiar şi pe cei mai
devotaţi prieteni ai săi cari, mai curând ori mai târziu, îşi dau
seama că n'au cunoscut-o complect.
Privitor la faţa sufletească a Franţei cred că sunt răspândite
doue păreri contrare, ce strîmbă judecata omului despre ea. „Nu
pricep ca o ţară creştină ca Franţa să suporte, ba chiar să se
preteze la..." — „Dar cine V a şi spus că Franţa mai e o ţară creş
t i n ă ? " — „Franţa e o ţară anticlericală, atee, comunistă..." Şi vrând-
nevrând, la auzul unei asemenea acuzaţii, îţi vin în minte rându
rile lui Charles Péguy, despre care nu pot să n'aduc vorba şi mai
la v a l e : „ C e s t vrai qu'ils ont des défauts — dit Dieu — mais
avec tous leur défauts je les aime autant que les autres avec
sensément toutes leurs qualités".
Altfel zis: mă întreb şi eu, ca altă lume, că adecă Franţa
— mă gândesc la cea de azi — pe care am părăsit-o anul trecut,
puţine zile după evenimentele cam prerevoluţionare din Iunie, iar
anul acesta a doua zi după măreaţa „revistă militară" din 14
Iulie, la care era de faţă şi Regele Carol al doilea, zic, mă în
treb şi eu: această Franţă este ea de fapt creştină, ori ori să fie
adevărat că nu mai este creştină? — La aceste două între
bări, adecă Ia greşelile atinse mai sus, voiu răspunde în două
părţi. Şi anume aşa că, înainte de ce ne-am opri la prezent, vom
© B.C.U. Cluj
HT. 8-9 CULTURA CREŞTINA 581
face o scurtă excursie în istorie, dar numai în istoria unui veac.

In istoria veacului trecut. Şi atunci vom vedea că Franţa de azi,
deşi nu poate fi numită pur şi simplu tară creştină, totuşi, chiar
acum e pe calea de a-şi relua fata de veche tară adânc creştină.
I.
începem. Patria lui Clovis şi a s. Remigiu, această „Pri

mogenita Ecclesiae" timp de-un veac şi mai bine, mai ales delà
Revoluţia cea Maie încoace, a luat, în linii mari, sub raportul vieţii
intelectuale, a desvoltării sociale şi îndeosebi sub al agitaţiilor
politice, un aspect necreştin, când nu era deadreptul anticreştin.
Sigur este şi aceea că de Revoluţia cea Mare se leagă multe
reforme ce era necesar să se facă. Ceeace era cu putinţă împo
triva nobilimei, dar în favorul puterii regale. Şi fiindcă, chiar
delà început, clerul de jos, şi dup'aceea şi cel superior, dimpreună
cu nobilimea, s'au arătat învoiţi la suprimarea privilegiilor, nu mai
exista adevărată pricină ca mişcarea revoluţionară-reformatoare să
se îndrepte împotriva bisericii şi a creştinismului.
S'a întors însă toată furia revoluţiei întâiu în contra Regelui,
pentru fatala şi stăruitoarea stângăcie a bietului Ludovic XVI, tră
dat, pe deasupra compromis, de familia sa şi chiar şi de fraţii ce
aveau să-i succeadă mai târziu. In felul acesta sărmanul de el a
ispăşit, din râtiduială dumnezeească precum se vede, greşelile în-
tregei sale familii regale de până la el şi a înaintaşilor săi. Să nu
se uite, apoi, nici aceea, că francezii încă înainte de domnia lui,
obosiţi deja spre sfârşitul lungei domnii a lui Ludovic XIV cea
plină de răsboaie, au cunoscut, vreme de 60 de ani, un rege ca
Ludovic XV, pe care la început l'au numit „Louis le bienaimé"
ca să moară în dispreţul tuturor şi spre satisfacţie generală. Să-mi
fie permis apoi să mai reamintesc, unei naţiuni tinere şi monar
hice, că francezii au avut şi au iubit „Patruzeci de regi cari, într'o
miie de ani, au făurit Franţa", cum se exprimă Action Française
care nu cuprinde în acest catastih nici urmaşii lui Carol cel Mare,
nici pe cei ai lui Clovis.
Revoluţia s'a făcut şi împotriva religiei, pentruca a fost con
dusă şi accaparată de discipolii „Filosofilor", adecă a scriitorilor
raţionalişti ai veacului al XVIII-lea, areligioşi sau antireligioşi, ca
Voltaire şi Rousseau.
Privind lucrurile dintr'un punct de vedere mai înalt, Revolu
ţia din care era să iasă lumea modernă, avea de rezolvat două
pwbleme ce datau, amândouă, delà sfârşitul lumii antice. Una ci-
© B.C.U. Cluj
CULTURA CREŞTINĂ Nr. 8-9
vilă. economică, deja mult simplificată şi atenuată în fond fiind

în Franţa aceeaş situaţie care a durat în România până la răs
coala din 1907 şi până la reforma agrară de după războiu: regi
mul proprietar de până atunci atât de contrar notei pregnant in
dividualiste a dreptului modern; regim, în sensul orânduirilor
căruia pământul aparţinea („in indiviso",) „Domnului de pământ",
ori „Boierului" şi ţăranilor. Aşezarea aceasta care, cel puţin prin
cipial, a fost o instituţie tutelară, a devenit, printr'un contrasens
de interpretare modernă, o expropriere sau, o oprimare a ţăranului.
Altă problemă: Raporturile dintre Biserică şi Stat. Originele
politice-religioase ale Franţei prezintă — la fel cu ale întregei Eu
rope Occidentale — ciudăţenia unui stat mai recent ca societatea şi
cultura ce-1 ocrotesc. Biserica fiind deja deţinătoarea unei misiuni
sufleteşti proprii, a fost cea care a păstrat această societate şi
civilizaţie. Şi Statul formându-se în Biserică şi Creştinătate,
a fost socotit multă vreme ca un organ temporal al poporului lui
Dumnezeu, care şi-a şi lăsat multe din funcţiunile sale Bisericii,
tutorei sale, care, la rândul său, a lăsat Ioc larg în viaţa sa inter
venţiei acestei puteri pe deantregul creştine. Situaţia aceasta în
curcată care, dealtfel, şi-a avut părţile sale de lumină şi avanta-
giile sale a căror poveri şi inconveniente au ieşit la iveală tot
mai mult şi de o parte şi de alta, pe măsură ce s'a desvoltat drep
tul roman şi spiritul antic şi modern al Renaşterii, încă trebuia
cumva limpezită.
O criză de adolescenţă este de obiceiu un lucru stupid şi
violent, cu toate că e normal. Aşa şi „Fiica cea dintâiu născută
a Bisericii" şi cea dintâiu copilă mare a naţiunilor europene
examinându-se în indivizii ei conştienţi, a voit să se emanci
peze de sub tutorii săi, uitând însă că şi „luminile" sale, raţio
nalismul său, care o făceau să-şi uite veacurile de binefaceri, era
în mare parte rodul empirismului aristotelician al Scolasticilor,
a Sorbonei şi al subiectivismului augustinian al lui Descartes. Şi
le-a trebuit u n veac pentru a începe să înţeleagă că nu te eman
cipezi de sub mâna lui Dumnezeu şi a Proniei cereşti nici chiar
atunci când graţia sa ineluctabilă prinde forme atât de contin
gente şi istorice ca cele ale creştinismului.
In acelaş timp, apoi, când ţara şi indivizii se aruncau în a-
ventura libertăţii — a tuturor libertăţilor — creştinismul francez
se vedea chemat să facă faţă unor dificultăţi şi situaţii noui, fără
sprijinul vechilor razime tradiţionale, să ia şi el o aliură mai li
beră, („plus franche"), mai de adult, purtând lupta numai şi nu
mai cu forţele sale încredinţate iniţiativelor credincioşilor şi păs-
© B.C.U. Cluj
Mr. 8-9 CULTURA CREŞTINA 583
torilor săi. Asta o zicem fără a pierde din vedere harul nevăzut
al lui Hristos şi rădăcinile adânci p e cari le înfipsese creştinismul
in solul ţării şi pe care, oricât de puternică a fost furtuna, n'a
putut să-1 distrugă.
Sigur că erau multe de reformat în chiar sînul Bisericii ne
căjită de inegalităţile sociale dintre clerul de jos şi cel de sus; de
prea marea bogăţie a bisericanilor celor mari şi a mănăstirilor. Tot
odată însă trebuie luat în seamă că şi aşa, clerul acesta era un
cler din cele mai demne ale Europei. Dovadă şi faptul că a re
zistat schismei stârnite de aşa zisa „Constituţie civilă a clerului"
şi încă într'un bloc vrednic de toată admiraţia; a dat o mulţime
de mucenici, şi purificat prin focul providenţial al prigonirii îndu
rate, s'a apucat numaidecât de recucerirea sufletească a ceeace
se pierduse: generaţia imediat următoare a dat pe sf. loan Vian-
ney, parohul de Ars.
Cu gândul la vremile de cari ne ocupăm nu se poate să nu
amintim răscoala eroică a ţăranilor şi a nobilimei ţărăneşti din
provinciile Vendée şi Bretagne, a cărei pricină a fost curat reli
gioasă. E adevărat că trupele lor au fost copleşite de ale celor
delà putere şi au fost sdrobite. Cauza pentru care s'au jertfit însă
a biruit: li-s'a acordat respectul ce-1 pretindeau pe seama religiei
şi pilda lor a desvăluit forţa sentimentului religios, şi lui Napo
leon care a numit acele l u p t e : Un războiu de uriaşi.
După excesele şi ororile Revoluţiei îndrumate de oameni
„desbăraţi" de prejudecăţi, călăuziţi de „raţiunea" secolului lu
minilor şi aprinşi de focul unei iubiri, cum credeau ei, a omenirei
întregi, Franţa a primit, pasiv, cu mai multă sau mai puţină bu
curie, diferitele regimuri autoritare ce i-au fost impuse delà Na
poleon I până la Napoleon III. Faptul, întru câtva, e de înţeles:
aceste regimuri erau moştenitoarele gloriei militare şi a marei
mişcări patriotice care însoţise această răsturnare socială, pregătind
atât de ciudatul fenomen actual : un secol XX, naţionalist şi auto
ritar, fiul legiuit, cu toate că ingrat, al unui veac liberal şi democrat.
Epocele acestea au cunoscut adevărate renaşteri religioase.
Putem fixa ca o dată însemnata anul 1801, când a fost iscălit
Concordatul între Napoleon I şi Papa şi când a apărut faimoasa
carte a lui Chateaubriand : Génie du Christianisme. In legătură cu
Concordatul putem menţiona că a fost rupt de către guvernul
francez în 1906, dar a rămas în vigoare în cele trei departamente
ale Alsaciei-Lorenei apucate sub stăpânire nemţească în răstimpul
dintre cele două răsboaie: 1870-1914. După războiul mondial gu
vernul francez a făgăduit respectarea statu-quo-ului religios pentru
© B.C.U. Cluj
partea de tară pomenită. — Intr'aceea situaţia politică s'a dăpănat

cu o serie de mişcări de emancipare, urmate de regimuri autori
tare. Dar din ce în ce mai liberale.
Trebuie reamintit în zilele noastre că tocmai regimurile ace
stea liberale şi mişcările acestea revoluţionare au fost prilej, pri
cină, spriijin sau complici ai mişcărilor de emancipare şi de clădire
naţională în Germania, Italia, Grecia şi România, ca şi în Unga
ria. — Catolicii şi-au avut şi şi-au jucat rolul în aceste eveni
mente sub conducerea acelui tânăr cavaler din vremuri vechi care
a fost Montalembert. Pe carta libertăţii a mizat şi el, oricât de echi
voc a fost acest cuvânt, acest idol: şi în sfârşit cu tot dreptul
pentruca au luptat în contra acaparării drepturilor omeneşti şi
divine de către statul ieşit din Revoluţie mult mai autoritar şi mai
centralizat decât vechile monarhii şi strămoşul direct al statului
totalitar modern. Ei sunt aceia cari, în Belgia-, au fixat constituţia
liberală a cărei text 1-a împrumutat România renăscută.
In Franţa aceiaşi catolici au dobândit o biruinţă trainică pe la
mijlocul veacului: legea libertăţii învăţământului. Din acest timp
avem universităţi catolice (cu toate că nu ele dau diplomele) co
legii, adecă scoale secundare bisericeşti, şi scoale primare confe
sionale. Aceste din urmă, totuşi, mai puţine la număr, fiindcă
şcoalele primare de stat sunt gratuite, şi aceasta va fi una dintre
cauzele slăbirii credinţii în popor pe alocurea. învăţământul acesta
catolic este, în mare parte, cauza schimbării totale pe care vom
observa-o la clasele intelectuale. Şi cred că pot să spun că Je-
zuiţii au avut mare parte în acest efort obscur al şcolilor, cărui
efort i-au consacrat o mulţime de forţe.
După războiul franco-prusian — de care nu ne pregătisem —
precum se ştie, a căzut Napoleon III, cel care alesese pentru tâ
năra Românie un Hohenzollern din familie catolică şi care i-a fost
apoi voievodul înţelept şi energic de care tocmai avea lipsă. După
Napoleon III, şi după o încercare nereuşită de restaurare a mo
narhiei, s'a stabilit, în sfârşit, această Republică atât de dorită,
delà începutul veacului, de o întreagă parte de ţară, despre care
mai apoi a trebuit să se zică: „Cât de frumoasă era sub Imperiu",
dar despre care se mai poate spune şi aceea că, cel puţin, are
calităţile defectelor sale.
S'a scris că Bismarck, care s'a împotrivit restaurării, ar fi
împins şi el tânăra republică pe căile anticlericalismului, slujindu-i
şi cu exemplul „Kulturkampf"-ului, în credinţa că prin aceasta
va compromite ridicarea Franţei.
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA C R E Ş T I N Ă 585
Aşadar Republica a fost acaparată şi ea de radicali, — d e

„radicali-socialişti" — adecă de burghezii de stânga, c a r f s e pretind
a fi din partidul poporului. Pentru a-şi rezerva locurile la putere,
aceşti radicali francmasoni au încercat să impună doctrina că nu
se poate să fi republican şi catolic în aceeaş vreme. Mulţi con
servatori le-au făcut, dealtcum, jocul, în mod inconştient pretin
zând, dintr'un punct de vedere invers, acelaş lucru. Şi e curios
de remarcat că această mişcare de stânga s'a deslănţuit în aceleaşi
circumstanţe ca şi actualul „Front popular", care-i o reacţiune
contra evenimentelor naţionaliste din 1935.
Deasemenea şi criza delà începutul acestui veac, a isbucnit
după bizara tentativă a generalului Boulanger de a răsturna Re
publica, şi mai ales după marea criză de naţionalism la dreapta
şi de antimilitarism la stânga, care a fost „Afacerea Dieyfuss", un
ofiţer jidov osândit ca trădător de patrie, pare-se, fără destule do
vezi. — Fapt e că delà Revoluţia cea mare încoace la noi poporul
se înfioară de „reacţiune" şi se teme ca nu cumva autoritarismul
şi forţa să câştige ascendenţă asupra dreptului. Iar politicienii
profită de această teamă.
Radicalii, cari purtaseră lupta alăturea de socialişti împotriva
oprimării şi a raţiunii de stat, au exploatat biruinţa lor printr'o
politică de sectarism. Dar, în rândurile acestor socialişti — idea
lişti de altfel — vedem ridicându-se numai decât şi un Charles
Péguy, care-şi timbrează foştii tovarăşi de trădători faţă de idea
lul lor printr'una din vorbele sale devenită faimoasă: „Totul se
începe cu mistica, pentruca să se încheie cu politica".
Catolicii, stângaci şi divizaţi în ce privea atitudinea politică
ori metoda de a rezista şi în parte traşi pe sfoară de promisiu
nile sperjure ale unor dalde Combes şi Waldeck-Rousseau, n'au
ştiut, ca în 1924, să împiedece expulsarea şi spoliarea călugărilor.
Reacţiunea lor însă n'a fost lipsită de măreţie: rezistenţa lor dra
matică la surghiunire şi la „Inventarierea bunurilor Bisericii",
care nu într'un loc a luat aspectul unui războiu religios tip veac
XVI, le-a adus libera folosire a tuturor clădirilor bisericeşti sub
haina fictivă a aşa zisei „proprietăţi de stat". Şi de atuncia în
coace totdeauna Consiliul de Stat a tranşat contestaţiile ce pri
vesc bunuri de acest fel în favorul catolicilor cari reprezintă ie
rarhia bisericească. Intransigenţa plină de demnitate a lui Plu X
— refuzul de a recunoaşte acele „Societes de propriété" a bunu
rilor Bisericii, organizate după calapod democratic pe calea legi
lor de stat, etc. —- a fost primită cu bucurie atât de credincioşi
5
© B.C.U. Cluj
986 CULTURA C R E $ T I N À Nr. 8-9
c i t şi d e cler, pentru care însemna suprimarea susţinerii din

partea statului.
Din acest moment Franţa prezintă icoana unei mari ţări, unde
Întreţinerea clerului, a universităţilor catolice, a seminariilor, a
S/coaielor secundare, a şcoalelor primare libere, confesionale,
atât de înfloritoare încă în vestul ţării, ca şi toate operele
de caritate catolică, cad în sarcina binevoitoare a pungii credin
cioşilor. Asta fără a mai socoti daniile ce se fac pe titlul „Dina
rului sf. Petru". Şi, fără a pomeni înflorirea ordinelor călugă
reşti atât de r e p e d e reformate, şi splendida mişcare misionară,
poate că fără pereche în Biserica Domnului.
Toate acestea sunt elemente de cari trebuie să se ţină seama
pentru a aprecia decreştinarea Franţei. Şi atunci poate că în-
tr'asta se va vedea dovada vitalităţii unui creştinism profund,
personal, „individual", după felul şi la înălţimea vremurilor în
cari Pronia ne-a rânduit să trăim. Zelul acestui cler sărăcit n'a
scăzut. Lucru firesc de altfel. Numai cât însăşi valoarea inte
lectuală a clerului acestuia — pilde ne sunt Msgr. Duchesne ori
ciudatul său urmaş Ia Academie, păr. Bremond, sau Battifol,
Lagrange O. P., Condamin S. I. şi atâţia alţii — uneori a fost
recunoscută în cercurile ştiinţifice ale Europei Centrale, unde tot
ceéace se referă la Franţa era, de obiceiu, atât de depreciat.
înainte de ce am trece peste grozava frământare de senti
mente şi de idei, care a fost, sau care a provocat „Afacerea" —
afacerea Dreyfus — să reliefăm că dintr'asta şi-a luat naştere
mişcarea monarhistă Action Française (în ziarul căreia cuvântul
naţionalism se substituie cuvântului tradiţie). Creatorul şi teore
ticianul acestei mişcări, Charles Maurras, se ştie, a fost un mae
stru tntr'ale sacrului egoism italienesc şi a fascismului. Şi că
mişcarea aceasta, a cărei osândă rostită „in petto" de către Piu X
— deşi Papă al tradiţionalismului — era să fie promulgată de
Piu XI, conţinea, în păgânismul attic al maeştrilor săi, cum se
zice, acelaş dispreţ al persoanei umane, ca şi mişcările adverse
ale socialiştilor şi comuniştilor, după cum şi maeştrii, şi doctri
nele lor positiviste, — Comte etc. — în parte erau aceiaşi. Şi apoi,
un alt mare teoretician în materie socială şi economică a vremi-
lor acelora, Sorel, prietenul lui Ch. Péguy, nu a fost el totodată
dascălul şi al lui Lenin şi al lui Mussolini?
Am văzut până aci în chip mai special viaţa politică aproape
până în pragul războiului mondial. Consideraţiile precedente ne
conduc prin ele inşile la viaţa intelectuală şi socială a veacului
Încheiat.
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINĂ 587
Ia evoluţia religioasă a claselor sociale la noi s'a produs în-

tâiu un curios fenomen ciclic.
In acest veac XVIII, care a pregătit Revoluţia cea mare,
apostasia intelectuală şi necredinţa erau mai mult fătul clasei su
perioare a naţiunii. Aşadar mai ales a nobilimei... Dar dupăce
au fost principalele victime ale revoluţiei, nobilii au reluat, se
poate zice unanim, vechile lor tradiţii religioase, pentru cari în
ţelesese, dealtminteri, să lupte nobilimea ţărănească din apusul
ţării. Aşa s'a făcut, de ex., că Iesuiţii au avut de elevi fiii mai
multor familii cari în veacul precedent fuseseră pentru expulsarea
lor de către Curţile Bourboniene. Trebue notat că această reve
nire va contribui la întărirea aspectului reacţionar al catolicismu
lui epocei „moderne", adecă postrevoluţionare.
Dar, la rândul său, în veacul XIX, clasa victorioasă, bur
ghezia, în mare parte a pierdut credinţa, aruncându-se în braţele
ideilor filosofice a veacului premergător, cari îi aduseseră biruinţa,
lăsându-se îmbătaţi de convingerea că progresul ştiinţific le va
desvălui toate secretele, şi că ştiinţa va constitui religia Viitorului.
Burghezi emancipaţi, cari nu mai credeau, dar cari, delà Louis
Philippe până la ultimul „Garde National" continuară să-şi trimită
nevestele la s. slujbă, iar fetele la mănăstire (pensionate de ale
călugăriţelor). — Cel puţin aceasta-i situaţia pela mijlocul veacului.
Poporul delà ţară îşi păstra credinţa, în ţinuturile sărace şi
muncitoreşti: Bretagne şi Vendée şi Massivul central; şi o pierdea,
încetul cu încetul, în ţinuturile bogate în păşuni din Nord-vest
şi în podgoriile de Nord-est şi de Miază zi. Unde însă se va
pune chestiunea socială propriu zisă, sunt mulţimile industriale şi
proletarizate ale oraşelor; aci a suferit Biserica pierderile cele
mai dureroase şi ţara simte încă ispitele cele mai primejdioase.
Un scriitor francez de dreapta a dat veacului trecut porecla
de „le stupide XIX siècle". Această judecată trebuie se pară ex
cesivă, cel puţin la popoarele cari au sorbit din ideile revoluţio
nare dinamismul resurecţiei lor naţionale şi unde, chiar şi în am
bianţă catolică, se evocă încă cu căldură trilogia: Liberté, Egalité,
Fraternité. Judecata de mai sus cu toate acestea poate că cu
prinde mai mult adevăr decât a vrut să-i deie Léon Daudet.
Veacul acesta a fost veacul liberalismului: îndeosebi a liberalis
mului economic şi a liberalismului social. — Şi dealungul între-
gei aceste sute de ani de zile, Biserica a fost defăimată ca retro
gradă, întârzielnică pentruca susţinea că libertatea nu-i singura
divinitate, şi că mai presus decât însăşi libertatea e datorinţa, şi
caritatea, şi morala. Şi Dumnezeu, temelia întregei vieţi omeneşti.
5*
© B.C.U. Cluj
Acest liberalism însă, în viaţa politică şi economică, a lăsat

burghezii să exploateze, în chip păcătos, pe muncitori, şi a inter
zis, vreme îndelungată, statului, să intervină în favorul nouei
clase a muncitorilor (ouvriers = cuvântul este vechiu la Francezi,
dar înţelesul lui e ceva de tot modern), clasă răsărită din pro
gresul, ori mai bine zis, din ivirea subită a industriei. Dintr'asta
a luat naştere o situaţie nu tocmai bine apreciată în ţări cari abia
cunosc marile aglomeraţii suburbane.
Şi aievea: dupăce Revoluţia cea mare şi celelalte emancipări
ale veac. XIX, a dat naţiunii întregi toată libertatea cetăţenească
şi politică, ba şi mai mult, a rămas să fie realizată emanciparea
socială a acestei noui clase atât de repede desvoltată în ritmul
veacului aburilor. In aceste împrejurări s'a întâmplat că această
clasă s'a pomenit tot aşa de repede ruptă de tradiţiile religioase
ale neamului din care se trăgea. S'a produs fenomenul că aceşti
ţărani şi mici meseriaşi, transplantat în atmosferă de oraş mare, nu
posedau formaţia intelectuală îndestulitoare pentru a înfrunta pri
mejdii şi pentru a resolva probleme atât de grele. Exact aşa
precum o populaţie ca cea bretonă sau flamandă nu] posedă în
lumea sa proprie antidotul faţă de literatura noastră modernă,
carea pentru noi inşine nu-i atât de mortiferă.
Aşa s'a făcut că veac. XIX, veacul marei industrii şi a re
apariţiei proletariatului antic, a fost totodată veacul marelui
scandal ce se cheamă apostasia masselor muncitoreşti.
Şi totuşi cum s'a ajuns aci?
In primul rând din cauza condiţiilor demoralizatoare în cari
adesea a trebuit, şi uneori chiar şi acum trebuie să lucreze. Ba,
în parte, şi încă prea des, pentrucă creştinii, şi conservatorii, de-
obiceiu unul şi acelaş lucru cu creştinii, s'au alarmat de plânge
rile şi reclamaţiile lor, uşor de confundat cu revendicările, ideile
şi mişcările revoluţionare propriu zise, cari au frământat întreg
veacul şi pentrucă nu-şi dădeau seama că era vorba de o pro
blemă pusă de însăşi Revoluţia, distrugătoarea organizaţiei muncii,
considerată ca o piedecă moştenită delà vechiul regim.
Adesea chiar şi operele de binefacere, organizate de patroni
admirabili, ca cele din Nordul Franţei, n'au isbutit să prevină, ori
să vindece antagonismul de clasă, fiind concepute într'un spirit
condescendent de „paternalism" care jignia mândria legitimă ori
orgoliul revoluţionar al muncitorului, şi pentrucă l'au făcut să
creadă, de era, de nu era locul să creadă, că i-se prezintă ca
binefacere ceva ce, de fapt, era dreptul lui.
Mai ales s'a ajuns însă la înstrăinarea masselor de religie în
© B.C.U. Cluj
urma împrejurării că, de fapt, revendicările muncitorilor s'au for

mulat şi organizat în această atmosferă a secolului, atmosferă de
scientism materialist şi a unei burghezii decreştinate, denunţată
de Péguy. In felul acesta marxismul, născut dealtminteri în afară
de Franţa, şi în afară de orice teren spiritual creştin, a fost o
concepţie totalitară de luptă socială de clase care, pentru a scăpa
pe om din servituti omeneşti nu află alt principiu primar decât
determinismul economic şi care, uitând „numai" 'pe Dumnezeu şi
valoarea absolută a omului, alcătuieşte un fel de umanism in
uman. Aşa s'a întâmplat înc'odată că radicalii sau, mai bine zis,
politicienii de stânga, au putut acapara înc'odată această vastă
mişcare populară, puternică, şi, în fond, atât de justificată, a mun
citorilor.
Şi tot aşa s'a făcut că, în pofida Enciclicelor papale sociale,
cari numără deja aproape o jumătate de veac („Quadragesimo
anno"), au putut prezenta Biserica antiliberală drept complice la
toate soiurile de înjugări.
E adevărat că, imediat după „Anul Teribil" 1870—71, Franţa
a cunoscut o magnifică mişcare socială creştină, în fruntea căreia
a strălucit ofiţerul şi nobilul admirabil care era contele de Mun,
omul devotat cu trup cu suflet Iui Leon XIII. Insă această mi
şcare era prinsă între două focuri: acuzată din partea dreaptei de
modernism revoluţionar, a fost combătută chiar şi de radicali cari,
dimpreună cu socialiştii, au reluat mai târziu, pe socoteala lor,
proiectele de legi ale acestor catolici.
La Croix (9. 9. 37) amintea un caz dintre multe altele: legea
despre arbitraj, votată într'o atmosferă de patimi, câteva luni în
urmă, fusese propusă tocmai cu 50 de ani mai înainte, la 10 Iunie
1887 de către deputaţii catolici din grupul lui Albert de Mun.
Să mă r e z u m : Sum îndreptăţit a zice că noi am avut, mai
ales între cele două războaie, o generaţie credincioasă, care a
luptat cu curaj în aceeaş umbră a înfrângerii care plutia asupra
ţării întregi şi care a semănat întru tristeţă în câmpul acţiunii
sociale, şcolare, ziaristice şi într'altele, pentruca noi, o altă gene
raţie, după jertfele, exaltările şi reconcilierile Marelui Războiu, să
începem a secera întru bucurie.
Viaţa intelectuală şi literară, rezultanta şi oglinda evoluţiilor
sociale şi politice, şi totodată prevestitoarea nouilor evoluţii, fiind
mai puţin angajată şi încătuşată de legături materiale, a urmat o
curbă urcând mai rapid. Poeţii au dealtfel antene cari prind reali
tăţile foncière, făcând adesea din ei profeţi întrecându-şi veacul
lor, cum a precizat păr. Bremond în a sa „Priere et Poésie". Ei
© B.C.U. Cluj
sunt părtaşi ai acelui simţ estetic, frate b u n al simţului moral,

şi care pregăteşte calea intuiţiei mistice, un fel de vovg entu-
siast, adecă posedat de Dumnezeu, ridicându-se peste calculele
îngustei raţiuni pure.
Prevestitoare a erei romantice, opera lui Chateaubriand, care
deschide veacul, nu era încă în stare să deie filosofilor răspunsul
cuvenit. Dar constituia deja replica la sarcasmele lui Voltaire : i-a
ruinat argumentaţia de ordin estetic şi a deschis èra înţelegerii şi
a cultului faţă de Evul Mediu. —- Prima lovitură dată dispreţului
raţionalist.
Romantismul, după ce a profesat un creştinism sentimental,
puţintel echivoc, cu Chateaubriand, un creştinism sublimat, aproape
redus la teism, cu Lamartine, a evoluat amăsurat gustului zilei —
nu era el oare Revoluţia în literatură? — cel puţin în persoana
lui Victor Hugo: în ciuda unor splendide versuri religioase, acesta
va încheia în apele anticlericalismului delà sfârşitul veacului o
foarte lungă carieră poetică, pornită în lealitatea monarhică a în
ceputului.
Ne aflăm aici în faţa unui ciudat paralelism cu o mişcare cu
totul de altă natură, tot aşa de tulbărătoare (unde am şi putea
plasa o activitate atât de specială?): exact de atare a fost evo
luţia francmasoneriei celei atât de „loiale" sub monarhiile delà
mijlocul secolului, Se pare că această societate, căreia nimenea nu
se gândeşte să-i tragă la îndoială simţul oportunismului, a urmat,
în aceaş măsură în care a şi provocat, curba politică a veacului.
Cu toate acestea sinceritatea şi adâncimea concisă, cari vor
caracteriza pe cei doi mari romantici din urmă, are deja cu totul
alt sunet. A. Musset, „Fenfant terrible" al şcoalei, care, după ce
a repudiat artificiile şi apucăturile ei, a devenit, poate, cel mai
pur şi cel mai clasic poet al limbei noastre, a regăsit în sufletul
său înrudit cu cel al lui Eminescu, scânteia sentimentului religios,
care dealtfel e cu totul altceva decât un sentiment. El se acaţă
de Voltaire, distrugătorul idealului, într'o pagină a cărei sinceri
tate nu trebuie contestată şi care reaminteşte, cu însufleţirea
Epigonilor, inspiraţia Melancoliei: „Credinţa zugrăveşte icoanele 'n
biserici..." Şi se ştie că acele „Comedies et proverbes" ale acestui
fiu rătăcit sunt ceva decât care nimic mai drăgălaş şi mai pur
nici închipui nu se poate.
Vigny, Lucretius al nostru, dacă vă place, chiar şi în blasfemii
atacă probleme propriu zis religioase, chestii veşnice şi pare a
provoca răspunsul lui Péguy.
In opera enormă a lui Balzac, romanul romantic pare a pro-
© B.C.U. Cluj
povădui ca singur leac revenirea la monarhie ca şi la Biserică

Istoria romantică, la rândul său, mai ales cu Michelet în frunte,
prietenul Românilor etalează splendorile şi vioiciunea Evului Me
diu şi exaltă figura Ioanei d'Arc, uitată de pe vremea clasicismu
11
lui. In sfârşit deja cu Lamennais , dar definitiv cu Lacordaire, se
urcă pe amvonul creştin, deşteptată fiind de romantism, toată
căldura credinţei.
Credinţa ştiinţifică a veacului, determinismul istoric, şi-a gă
sit expresia şi programul la Taine şi Renan. Autorul Vieţii lui lsus
şi-a învăluit, totuşi, negaţiile sale în atâta poezie, încât cartea ilu
zionează şi uneori face chiar şi bine. Greaua proză istorică, a lui
Taine a cărui muncă crâncenă a „explicat" şi a judecat atât de
aspru Revoluţia, se lasă mişcată uneori de un fel de recunoştinţă
mirată de transcendenţa creştinismului, perechea de aripi de care
nu se mai poate lipsi omenimea.
„Apărarea şi ilustrarea" gândirii creştine, care a făcut vestiţi,
pela începutul veacului, pe Ioseph de Maistre şi de Bonald, prea
ostili faţă de vremea lor, ne-a dat, spre jumătatea aceluiaş veac,
scriitori cari sunt cetiţi încă: păr. Gratry, Msgr. d'Hulst Msgr.
Dupanloup; doi ziarişti cari ar trebui socotiţi printre marii noştri
prozatorii: Ernest Hello şi Louis Veuillot carele pe lângă toate as
perităţile sale de convertit, are strălucite pagini lirice (Cà et là)
în care acest clasic prevesteşte deja inspiraţia şi, parcă, forma
„modernă" a lui Claudel şi Péguy.
După Taine însă, în istoria literaturii, se poate spune cu ade
vărat că întru câtva gândul scientist ajunge la credinţa completă
prin comvertirea lui Brunetière a cărui concediere delà Ecole Nor
male a revoltat sufletul lui Pégny.
In filosofie un catolic declarat ca Oile Lapiune, ne-a dat un
fel de „Gramatică a actului credinţei" à la Newman. încă din e-
poca „Afacerii Dreyfus", un alt evreu care va fi în veci unul din
maeştrii gândirii spiritualiste franceze, Bergson, a sfărîmat stăpâ-
nia materialismului, aliat cu criticismul german. De prezent, după
o lucrare splendidă, în care filosoful invocă mistica catolică drept
dovadă a existenţei realităţilor transcendente, pare a se îndrepta
discret spre aurora credinţei depline unde discipolul său, Peguy,
îi va lua-o înainte.
Poezia păgână, obiectivă şi verbală, dar muncită şi densă a
Parnasienilor, a dat cel puţin lui Sully Prudhomme forma, câte
odată splendidă a acelei gândiri psihologice, din care se ridică o
strigare către Dumnezeul cel necunoscut care nu răspunde. Niţel
poate prea desăvârşit, sonetul „LesYeux" pare a fi un mărgăritar
© B.C.U. Cluj
ce n'are egal în nici o literatură. — Cu mult mai simplu François

Coppée, autorul cărţii „La Bonne Souffrance" a câştigat inima mul
ţimilor, inima Parisului, în acelaş timp în care a regăsit credinţa celor
umili. Câtă vreme sinceritatea „naturaliştilor" bate câmpii al
Zola — unul dintre protagoniştii „Afacerii" (Dreyfus) — în
brutalitate şi procedee plagiatoare de „documentaţie" înfierate de
I. L. Caragiale, ucenicul său Huysmans exprimă, cu acelaş stil
naturalist credinţa sa regăsită.
După Huysmans, o şcoală asemănătoare de scriitori de a doua
mână, în care protestul creştin împotriva acestui veac se ridică până
la vehemenţă pentru a cădea în amărăciune şi chiar bizareriei ne-a
dat scriitori câte odată foarte puternici: Retté, sclipitoarele nume
Barbey d'Aurevilly şi Villiers de l'lsle Adam, Leon Bloy, care,
mort de curând, este încă viu în amintirea multora.
Angajat pe jumătate în gândirea rece şi păgână şi în forma
eclatantă a Parnasului, un poet de primă mărime, Baudelaire (Les
Fleurs du mal) se înrudeşte prin al său simţ ascuţit faţă de păcat
cu acest creştinism întru câtva tulbure — a şi fost socotit cre
ştini — şi pregăteşte ca şi el marea reacţiune idealistă şi spiri
tualistă delà sfârşitul veacului.
Şi acum iată-ne în simbolism, în şcoala cu hotare destul de
vagi, deoarece au putut fi trecuţi în cadrele ei autori cari trăiesc,
ori ar trăi încă de n'ar fi fost războiul, şi chiar şi numele Iui
Claudel şi Péguy. Dar iată că din primul moment sinceritatea
nealegătoare în formă a simbolismului ne dă în sfârşit în Verlaine,
— sărmanul Verlaine! — unul din cei doui „consuli" ai mişcării,
un adevărat poet creştin de Ev Mediu, vreme în care păcatele
slăbiciunii omeneşti nu excludeau credinţa. In bisericile noastre
se cântă astăzi versuri de ale lui Verlaine, simple ca o rugă şi
ca o melodie liturgică. Acum nu se mai tratează de Evul Mediu
cel de pur pitoresc romantic. Biruinţa nu e deplină, dar spăr
tura e definitiv făcută şi calea trasată: revenirea la o tradiţie mi
lenară şi expresia integrală a vieţii creştine.
A fost trecut oceanul necredinţei chiar dincolo de veacul
XVII, moştenitorul, în parte, al veacului XVI, păgân şi naturalist
— acest foarte oficial, foarte pompos şi foarte sever creştin veac
XVII („Non, il fut gallican ce siècle, et janséniste, C'est vers le
Moyen Age énorme et délicat"...), în care apostazia definitivă a
veac. XVIII şi-a găsit şi aci, în parte, isvorul în soluţia şchioapă:
divorţul între credinţa lăuntrică şi manifestările vieţii spiritului.
La capătul veacului expirând, un „Grand Seigneur des let
tres", de Vogue, prevestia, printr'un fel de neocatolicism, întoar-
© B.C.U. Cluj
cerea spiritelor copleşite de o tristeţă desiluzionată, („Les Cigog

nes") la sursele misterioase, a certitudinelor de dincolo. Mai nou
însă peste aceste două etape s'a trecut pe toată linia: dorul no
stalgic şi polemica iritată prelungind încă atmosfera înfrângerei
înseşi. Acum de fapt, pe toată linia, isbucneşte credinţa com
pletă şi bucuria posesiunii la scriitorii epocei actuale, — în acest
început al veacului pe care l'am ajuns, cinsprezece ani cari au
premers şi ceştialalţi cincisprezece ani, cari au urmat războiului.
*
Şi acum iată-ne ajunşi la epoca actuală cu această istorie
literare, pe care o şi continuăm. Abordăm aşadar momentul pre
zent. In acest studiu despre scriitori catolici contemporani devine
din ce în ce mai greu a pretinde să dăm un tablou scurt şi echitabil
totodată şi mai vârtos o judecată obiectivă de valoare.'
Pe tărîmul ştiinţelor religioase, deşi toate dificultăţile — şi
erorile — cari au provocat criza modernistă sunt departe de a fi
primit o soluţie adecvată, catolicii au reluat ofensiva şi nu peste
mult vor avea directiva.
După Mgr. Duchesne sunt numele păr. Bremond, succesorul
său la Academie, un descoperitor de continente spirituale cu a sa
„Histoire du sentiment religieux en France", scrisă cu o peana
atât de seducătoare; Msgr. Battifol; Msgr. Baudrillart şi G. Goyau
delà Academia Franceză; păr. Lebreton; păr. Lagrange, marele bi-
blicist dominican delà Ierusalim şi păr. Prat; păr. de Grandmaison,
omorît prin accident, aproape în ziua în care punea punctul final
unei lucrări de o viaţă întreagă: acel „Jesus Christ", de o atât de
înaltă critică, de o atât de pură fervoare, care va face să fie dată
uitării cartea lui Renan.
Cât despre actuala înflorire atât de bogată a literaturii du
hovniceşti, nici nu voiu aduce vorba către cetitorii „Culturii
Creştine".
Delà catedrele filosofice, chiar oficiale, Gilson-ii, Maritain-ii
urmăresc reabilitarea definitivă a cugetării medievale. — In isto
rie, în critică, luându-se şi după Broglie şi Thuieau-Dangin, cato
licii au reocupat de multă vreme un loc de primul rang, cu Pierre
de ftolhac, Pierre de la Goi ce, Emile Male şi Pierre Gillet, prie
tenul lui Péguy şi al catedralelor.
Romanul: s'au putut spune grozăvenii despre înrîurirea lite
raturii franceze, exercitată mai ales pe calea romanului. In ma
teria aceasta însă e ceva relativ: fenomenul de ne imunizare men
ţionat mai sus, când a fost vorba de cazul muncitorilor. D a r :
aci e în chestie mai mult o responsabilitate comercială decât o
© B.C.U. Cluj
responsabilitate literară. Catolicii numără, de fapt printre cele mai

mari nume ale literaturii noastre romanesce moderne, şi s'a făcut
o triadă din n u m e l e : Bourget, Bordeaux, Bazin, dealtfel atât de
deosebiţi unul de altul. — Apoi Louis Bertrand, Bauman. Pierre
Mallègue şi mai ales Mauiiac, fără să vorbim de a sa „Vie de Jé
sus". Remarcăm că Pierre Lotti, corespondentul Carmen Sylvei,
a lăsat totdeauna să răsbată în scrisul său regretul după credinţă
şi amintim strigătul îndreptat către Dumnezeu, cari au fost ulti
mele sale pagini.
Şi, pentru a ne opri la numele mare al unui dispărut, pome
nim că jumătate din junimea franceză care se copsese pentru
războiu a avut de maestru pe Maurice Barrés a cărui naţionalism
se apropia, pe zi ce trecea, până la ultima sa zi, de credinţa
integrală a strămoşilor săi.
Să nu mai zăbovim fixând locul ocupat în ştiinţe de Pasteur,
Berthelot, păr. Rousselot, fundatorul, la Institutul Catolic din Paris, al
foneticei e x p e r i m e n t a l e , - - l o c u r i ocupate de prezent, de Branly, ri
valul lui Marconi, la acelaş Institut, şi de Broglie, poate că rivalul lui
Einstein. — In Pierre Termier pierdurăm un mare geolog şi un
scriitor nobil (A la gloire de la Terre) prietenul şi sprijinul lui
Leon Bloy.
Atingând şi filosofia politică aş mai numi autorul operei
Êxplication de notre temps", pe Lucien Romiei, care, la reîn
toarcerea sa din călătoria delà „întretăierea dintre împărăţiile
moarte" (Au carrefour des Empires morts), a scris o pagină atât
de delicată despre blândeţea ardeleană şi căldura vetrei unite
delà Blaj.
Mai ales însă în literatura propriu zisă, printre poeţii în
versuri ori în proză, a îmbobocit şi continuă de a se coace în
seceriş triumfal ceeace păr. Calvet, într'o carte din 1927, a putut
numi „Le Renouveau catholique dans la Littérature française
contemporaine".
Iată Pschari, un nume m a r e : nepotul lui R e n a n ; o viaţă
scurtă: ofiţer în Africa, căzut în războiu ca terţiar dominican; o
operă restrânsă: „Le Voyage du Centurion; şi Les Voix qui crient
dans le désert, exaltat de prietenul său Péguy ca moştenitor a
tuturor culturilor noastre, «héritier de toutes mains" (numele îi
este grecesc; botezul l'a primit în formă ortodoxă), şi ca un sim
bol al întregei sale generaţii, el, care, trecând peste părintele său,
a revenit la credinţa străbunilor.
Apoi o grupă postbelică: Paul Cazin, Maurice Brillant, René
Johannet. Versurile, dar mai cu seamă proza lui Francise Jam-
mes. Versurile lui le Cardonnel, un preot care a făcut şcoală în
© B.C.U. Cluj
România. Versurile lui L. Mercier, în cari te miri că vezi ve

chiul metru clasic exprimând în aşa măsură savoarea simplă a
vieţii. Versurile Măriei Noël, fragede ca un cântec de copilă.
De asemenea o renaştere catolică şi a unui teatru modern
în frunte cu H. Ghéon şi cu un foarte-foarte mare nume, Copeau,
la care s'a gândit multă lume fiind vorba de reîntinerirea Come
diei Franceze.
In sfârşit însă şi mai ales — proză şi vers şi dramă — cele
două nume gemene, cari reveniră de mai multe ori sub peana
mea, Claudel şi Péguy. — Doui scriitori de inspiraţie catolică to
tală, cari aduc, pare-se, literaturei franceze, pur şi simplu, accente
ori rezonanţe despre care aproape cu toţii erau de acord să spună
că-i sunt străine acestei literaturi.
La Claudel, un dar nordic de a scormoni inexprimabilul şi,
parcă, de a întrece gândirea raţională; o formă somptuoasă şi
profundă până la obscuritate, drapând un gând uriaş de-un lirism
cosmic, ecumenic; ceva goetheian, destul de străin, într'adevăr, de
limpedea muză franceză — aşişderea şi ceva shakspearean în
osatura şi orhestraţia puternică a dramaturgiei sale.
Cu Péguy literatura franceză regăseşte, în sfârşit, ceeace ea
n'a mai prea cunoscut de pe vremea poemelor „Chansons de
Gestes", străbunicele literaturii europene: o epopee cu totul mo
dernă şi cu totul franceză şi creştină. — Francezul, se spunea,
n'are „cap epic*.... Péguy — formula, cred eu, e a lui Jammes,
— va fi marele nostru poet epic.
Nu facem paralelă: să lăsăm la o parte pe Claudel, care tră
ieşte încă.
Se pare că însemnătatea lui Péguy e menită să devină ca
pitală.
Nu numai din punct de vedere literar, din care cântăreţul
Vergurei de Chartres, sau poetul „Evei" — Isus vorbind cu stră
bunica sa, Ia punctul de încrucişare a tuturor problemelor divine
şi umane, „du charnel et du surnaturel" — va deveni, pe cum se
pare, un Dante al nostru, francez; un Dante cu mult mai puţin
savant şi scolastic, cu mult mai popular şi mai evangelic. — Nu
numai din punct de vedere teologic dacă se poate vorbi aşa, din
care acest mirean a regăsit în simplele slujbe ale ceaslovului său
toată metafizica augustiniană a harului şi a rugăciunii. — Nu nu
mai din punct de vedere spiritual, din care acest semi-convertit
a găsit în „mica" virtute a Nădejdii şi în încrederea de copil faţă
de Dumnezeu, care poartă pecetea aceleiaşi epoci sufleteşti ca şi
„spiritul prunciei" micei Sora Tereza de Lisieux, zic, a găsit, de-
© B.C.U. Cluj
odată, remediul orgoliului raţionalist, şi soluţia negativă dar linişti

toare, a problemelor de nedeslegat ale graţiei şi predestinaţiei,
cari au făcut să se prăbuşească Luther şi să profere blasfemii
Vigny. — Nu numai din punct de vedere catolic, pentrucă aproape
întreg tineretul nostru studios de astăzi îşi are în el maestrul
creştin, ceeace Barrés n'a putut fi pentru fraţii lor mai mari. —
Dar mai ales acuma, dintr'un punct de vedere naţional şi caşi
naţionalist, pentru care motiv am şi voit să încheiu cu el.
Cum a zis Barrés, care l'a supravieţuit, Péguy e la con
fluenţă, la punctul de contopire a tradiţiilor noastre divergente,
a diferitelor familii spirituale franceze. — El atinge toate disen
siunile noastre.
De aceea eu nu văd un caz mai tipic ca al său pentru a
răspunde la întrebarea: ce-i Franţa actuală, şi oare este ea
creştină ?
Franţa actuală e şi acum ceva ca Charles Péguy: e acel tânăr
care a crezut că şi-a pierdut credinţa la Şcoala Normală prin anii
90, nu mai mult înaintea artileriei grele scientiste delà mijlocul
veacului, ci în faţa dificultăţilor intrinsece şi sub impresia că Bi
serica e prea ataşată reacţiei, unei clase şi se desinteresează de
problema esenţială: salvarea veşnică şi vremelnică a muncitorului;
dar care în acelaş timp păstrează veneraţie Msgrului Battifol, preo
tului liceului S. Barbara şi rămâne acolo preşedinte al Societăţii
de caritate a S. Vincenţiu de Paul... unde pune pe-un altul să
rostească rugăciunile obişnuite. — E acel tânăr necredincios, păl
maş şi intelectual, care-şi regăseşte, încetul cu încetul, întreagă
credinţa catehismului, a copilăriei, a bisericii sale parohiale; dar
care a păstrat şi toată încrederea în Maeştrii săi laici, şi un pic
din neîncrederea sa în preoţi. — E acel socialist mistic, al epocei
eroice a „Afacerei", pe atunci tovarăş a luiHerriot, Jaurès, Blum,
care se separă de-un partid ce aruncă o mare mişcare populară
în compromisurile politicei radicale, într'un sectarism care proscrie
marea religie catolică în profitul unui soiu de religie de stat, de
areligie electorală; şi acelaş bărbat n'a renegat niciodată socia
lismul său, şi a voit să rămână cu „prostimea", tipograf culegător,
şi aproape de „prostime".
In momentul „Afacerei" e un antimilitarist acest bursier care
a voit să se angajeze şi să-şi facă serviciul pentru a deveni matur
prin această disciplină înainte de a-şi mântui studiile? E un duş
man al militarismului, care nu vrea ca Franţa să cadă în păcat
de moarte prin uciderea unui singur nevinovat. Dar deja el e prea
«peuple de Paris" ca să nu-i fie drag să vadă defilând „cai os-
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINA $97
tăşeşti"; şi, nu se ştie, dacă nu reproşează lui Victor Hugo, în care

viza deja un rival, acea epopee militară cu prea multe tobe so
nore şi goale, ori din contra faptul de a-şi fi clădit o glorie repu
blicană şi de a-şi fi ridicat un pontificat antimilitarist cu versuri
splendide sclipind de gloria Imperială, şi ritmate pe marşurile
Marei Armate.
E acelaş care încă din 1907 (Patrie), la celea dintâi amenin
ţări ale Germaniei, regăseşte toată conştiinţa a ceeace este Patria,
Cetatea, — scumpa şi mica cetate greacă: n u un univers complet,
nici u n Dumnezeu, ci o familie concretă prin care trăim şi o moş
tenire pe care avem s'o apărăm, cu o fidelitate ce să fie o ima
gine şi o chezăşie („une image et un gage") a aceleia pe care 'o
avem faţă de Cetatea veşnică.
Am avut plăcerea s'aud la Blaj pomenindu-se numele lui
Péguy — dar învecinat de cel al lui Anatole France, carele, îm
brâncit şi el în braţele socialismului prin aceeaş „Afacere" Drey
fus, nu s'a mai trezit din patimele stângii, decât pentru a prinde
conştiinţă de datorinţa apărării imediate în momentul primejdiei
iminente. Pomeniţi, zic, amândoi drept pilde de forţă a patrio
tismului — a naţionalismului? — care se impune tuturor la anu
mite momente.
Precis aci este interesul special al cazului personal al lui
Péguy: eu nu vorbesc numai de lecţia scrisului său. — Péguy nu-i
chiar de loc un simplu exemplu de patriotism in extremis. Dar
cu atât mai puţin un exemplu de Naţionalism sistematic, tip mo
dern. Prietin destul de nuanţat al lui Maritain „antimodernul",
— e vorba mai ales de veacul XIX — el n'a fost „modern" în nici
un chip, nici chiar într'al „modernismului" acestuia.
Cel puţin dacă sub Naţionalism se înţelege nu numai con
ştiinţa reflexă a unui patriotism care rămâne la rangul său —
uneori sublim şi imediat imperios — între valorile umane şi di
vine; ci dacă printr'asta se înţelege acea stare de asediu psiho
logic care poate fi un mijloc desnădăjduit şi trecător de a salva
o civilizaţie ameninţată, care însă, concepută şi ea însăşi ca o
doctrină absolută şi pozitivă, constitue una dintre cele mai mari
primejdii pentru această parte superioară şi esenţială a civilizaţiei,
pe care Germanii o deosebesc sub numirea de cultură.
Doctrinelor — nu zic totdeauna măsurilor — totalitare ale
Statului-Dumnezeu modern de ultra-stângă şi ultra-dreaptă, Péguy,
e de crezut că le-ar face acelaş reproş ca sectarismului statu
lui ateu, aşa zis liberal, din veacul XIX. „Şi de dragul vieţii să
pierzi cauzele vieţii" după frumosul v e r s al lui Lucretius:
© B.C.U. Cluj
Et propter uitam, vitai perdere camas.

Fapt e că dânsul este în mod esenţial, nu zic că maestru,
ci un caz de patriotism pozitiv. (Nici o singură insultă la adresa
Germanilor, sau a Englezilor, în opera sa. Rostit-a el vreodată cu
vântul: „Boche"?). Nu patriotismul numai de dragul patriotismu
lui, ci cultul valorilor omeneşti, cari dau un sens vieţii şi cari,
reclamând să fie apărate, întemeiază, ele singure, patriotismul.
El n'a întrelăsat să deie pildă de felul cum se mântuiesc
aceste valori fragile — prin violenţă şi jertfă, când e nevoie, — el
ofiţerul de rezervă, care galvanizase compania sa, în decursul acelei
istovitoare retrageri delà Marna, când ea n'ar mai fi contat nici
cât un singur om fără el, şi care a căzut în cea dintâiu zi a
marei lupte, în războiul pe care el l'a prevăzut:
Heureux ceux qui sont morts à la face de Dieu,
Mais pourvu que ce fût dans une juste guerre...
Dar în acelaş timp, acest doctrinar intransigent, păstrând u-ş
fără jenă, şi fără să te simtă jignit, prietenii săi necredincioşi,
protestanţi, ori jidovi, cărora ale sale „Cahiers" le infiltrau, picur
de picur, seva căldurii catolice, e imaginea unei ţări în aceeaş
vreme foarte divizată spiritualmente şi totuşi cea mai contopită,
în fond, prin miile de legături ale unei culturi şi, în parte, ale
unei istorii comune (mă gândesc la Alsacieni: catolici, protestanţi
şi jidovi, mai patrioţi de cum a putut băga de seamă d. Zelea Co-
dreanu); a unei ţări, în care valorile creştine în unicul înţeles al
cuvântului, care este religios, într'o atmosferă generală de liber
tate şi de înţelegere — un fapt care nu este, pur şi simplu, libe
ralism — câştigă biruinţe autentice de cari nu s'ar putea aştepta
într'o atmosferă de ură şi sâlnicie; a unei ţări — hai să zicem —
bolnave, dar care, poate că, n'ar avea nimic de câştigat, în schimb
poate că ar avea mult de pierdut prin folosirea leacurilor violente.
Aşa se face că însuşi Péguy şi gândirea sa ar putea prea
bine să fie legătura de împăcare între diferitele familii spirituale
franceze, deasupra cărora, în ajunul marilor hecatombe, el a ridi
cat, în imaginea Joanei d' Arc — patrona oraşului său şi, s'ar
putea zice, a parohiei sale din Orléans — simbolul cel mai con
cret şi mai bogat al valorilor Franţei eterne: o Jeanne d' Arc
care nu mai e o eroină a poporului — démos — ca pentru Mi-
chelet, şi care nu este nici un drapel politic, ca pentru tinerimea
de dreapta ci, plutind peste partide, e însuşi sufletul creştin al
Franţei.
(Va urmaj
P . F . T A I L L I E Z S. I.
© B.C.U. Cluj
ÎN PREAJMA RĂZBOIULUI CONFESIONAL
REFLEXII, CRITICI, S U G E S T I I - P E M A R G I N E A UNOR
PREA CUNOSCUTE FAPTE
Titlul alarmant din fruntea acestui articol pretinde cel puţin

două explicaţiuni prealabile. întâi: trebue să se ştie că opiniunile
ce vor fi exprimate aici nu angajează pe nimenea din cei ce deţin
şi măcar o fărâmă de autoritate in Biserica unită. Nu angajează,
fiindcă nimenea dintre aceştia nu a fost consultat mai înainte de
punerea lor pe hârtie, iar direcţia acestei reviste face un act de
pură şi deosebită favoare dându-le tiparului. Ele sunt deocamdată
opiniunile unui credincios unit laic, care îşi iubeşte Biserica din
convingere religioasă şi care nu cere delà ea decât mijloacele spre
mântuire; sunt opiniunile unul român-unit care în timpul războiului
mare, după ce a trecut munţii, a renunţat la două titluri de scutire
pentru a intra voluntar în armata română.
Se poate totuşi ca aceste opiniuni să găsească răsunet şi in
sufletele altor credincioşi frământate în măsură mai mare sau mai
mică de gânduri asemănătoare şi cari, poate, nu aşteaptă decât
ocazia potrivită pentru a se manifesta. In acest caz voi fi fericit
dacă prezentul articol va fi servit ocazie pentru manifestarea gân
durilor lor.
In locul al doilea datorez o explicaţie prealabilă autorităţii bi
sericeşti, iar explicaţia aceasta nu aşi putea-o da fără să citez
câteva fragmente din Introducerea cărţii POUR UN ORDRE CA
THOLIQUE a lui E. Gilson, reputatul profesor universitar şl unul
dintre cei mai proeminenţi îndrumători laici ai Acţiunii Catolice
franceze:
„Apelăm deci înainte de toate — spune Gilson — la preoţii
noştri cari sunt şefii noştri spirituali şi povăţuitorii noştri şi Ie
cerem să ne acorde încrederea lor şi să conteze pe noi fără a în
ceta să ne povăţuiască".
„Preoţii noştri să fie în mijlocul nostru şi să ne vorbească
fără teamă, fiindcă ei ne transmit cuvintele vieţii de veci; dar să
ne şi asculte, fiindcă noi ne cunoaştem dificultăţile, nevoile şi mi
zeriile; avem câteodată chiar şi unele idei, bune sau rele, pentru a
le remedia. Catolicii nu sunt de ai lumii, dar ei sunt în lume şl
© B.C.U. Cluj
chiar primejdiile pe care le întâmpinăm nu sunt de natură să nu-i

Instruiască".
„Această intimă şi frăţească colaborare între credincioşi şi
preoţii lor trebuie să fie întărită acolo unde există, şi introdusă
acolo, unde a fost neglijată. Pentru ca ea să se facă, va trebui ca
laicii să ştie să se supună directivelor pe care le primesc, dar şi
ca să li se lase acestora iniţiativa şi libertatea de acţiune necesară,
al căror refuz le-ar descuraja zelul sau le-ar steriliza eforturile.
Trebuie în sfârşit ca laicii înşişi să accepte să se instruiască unii
pe alţii şi să se ajute reciproc. Noi nu mai putem conta pe Stat
ca să ne asigurăm cultul şi poate că, în Franţa, e mai bine aşa: e
datoria noastră deci să-1 organizăm".
Profesorul Gilson exprimă aceste păreri pentru Franţa şi în
legătură cu organizarea Acţiunii Catolice de acolo. Noi am ţinut să
le cităm fiindcă se potrivesc, aproape fără retuşare, împrejurărilor
In cari se găseşte Biserica noastră. Şi am ţinut să le cităm delà
început pentruca ele justifică îndrăzneala — dacă este o îndrăzneală
— cu care sunt exprimate gândurile cari urmează şi explică multe
din stările de pela noi, pe cari în unanimitate le-am dori să se
prezinte altfel.
In fond ceeace este absolut necesar pentru Biserica unită în
ceasul de faţă este o colaborare strânsă între preoţime şi laici, care
însă nu ar putea fi înfăptuită fără o clarificare. O clarificare care
să vină delà conducătorii noştri spirituali spre noi laicii şi să por
nească în acelaş timp delà noi spre conducătorii noştri spirituali.
Este absolut necesar să ne lămurim între noi asupra unor lucruri
fundamentale fără de cari nici o acţiune comună nu este posibilă
şi, din neprecizarea cărora, acţiuni de mare anvergură şi mari nă
dejdi au antrenat consecinţe dezastruoase. Este necesar să se fi
xeze puncte de reper cari să dea unitate acţiunii de apărare în
războiul confesional care a început şi în care, vrând nevrând, va
trebui să între Biserica unită dacă vrea să trăiască. Trebuie aşa
dar Înainte de toate să ne lămurim.
B i s e r i c a u n i t ă In s â n u l n e a m u l u i r o m â n e s c .
Am cădea în mare greşală dacă la acest capitol ne-am mul

ţumi numai să cităm, pe larg sau pe scurt, momente şl fapte din
trecutul — fără Îndoială şi în ciuda tuturor mistificatorilor — fru
mos şi bogat în roade pentru neamul românesc al Bisericii unite.
Aceasta s'a făcut tn toate ocaziile delà război încoace. Au făcut-o
ai noştri şi au făcut-o şi alţii între cari unii e sigur că nu ne iu
besc. Au făcut-o sub formă de prinos şi recunoştinţă, sau pentru
© B.C.U. Cluj
obţinerea unei situaţiuni legale şi, poate, pentru recunoaşterea unui

drept de existenţă Bisericii unite.
Dar dacă atunci evocarea trecutului glorios a putut fi făcută
ca unic şi foarte valabil argument în favorul scopurilor arătate, fără
a se observa că se comite o greşeală, a repeta acelaş lucru astăzi
ar fi, cum am spus, o eroare de neiertat.
Astăzi se poate vedea precis că în mintea celor ce dirijează
spiritualitatea poporului românesc, ori cât ar recunoaşte ei meritele
din trecut ale Bisericii unite, această Biserică nu reprezintă decât
un episod în vieaţa neamului. Un episod însemnat, care a putut
fi chiar necesar, dar care s'a închis în mod fatal odată ce con
ştiinţa naţională a fost trezită şi Statul naţional închegat. Ar în
semna deci să călărim mereu un cal dat la reformă, dacă am con
tinua să ne întemeiem numai pe trecut pentru a ne menţine în
linia de bătaie a neamului.
Astăzi Biserica unită trebuie să se prezinte cu ceva actual, cu
ceva ce e al său propriu. Este — omeneşte — cert că existenţa
viitoare a Bisericii unite în sânul neamului românesc nu e asigurată
prin operele sale de până aci. Recunoştinţa unei naţiuni tinere, cu
dor de progres şi în febrilă evoluţie, nu merge şi nici nu poate
merge până acolo încât să perpetueze forme de vieaţă utile sau
necesare în trecut dar nu acum, şi — poate — chiar stricăcioase
acum. Recunoştinţă în cărţile de istorie, sau în muzee sau la ani
versări — da; dar recunoştinţă faţă de ceva care ţi se pare că îţi
îngreunează mersul şi îţi face imposibil sborul, — nu. Toţi suntem
de acord că portretele părinţilor, moşilor şi strămoşilor trebuie pă
strate cu pietate şi veneraţiune în camera familiară cea mai intimă;
dar toţi înmormântăm cadavrele, chiar şi pe ale celor mai scumpi
ai noştri, mai înainte de a ne infecta prin descompunerea lor. Aşa
e vieaţa: nu valorifică decât prezentul. Pentru trecut are doar a-
mintiri, precum pentru viitor nu are decât speranţe sau temeri. O
naţiune, tânără şi dornică de progres ca naţiunea noastră, nu va
putea decât să păstreze amintiri despre Biserica unită, atâta vreme
cât aceasta nu-şl va înplânta dreptul la vieaţă fn mijlocul actuali
tăţii. Pentrucă, să nu se uite, corpul constituit al naţiunii — al
oricărei naţiuni — nu ia în considerare astăzi o Biserică pentru
transcendentul din doctrina sa, ci pentru aportul său social. Iar
din acest punct de vedere Biserica unită este cântărită după număr
şi numai după număr, chiar când anumite calităţi ale ei nu pot fi
trecute fără a fi remarcate. Ea constitue o minoritate. Un episod
pentru trecut, ea este astăzi o minoritate neglijabilă şi se prevăd
deja semnele aprecierii de care va avea parte în viitor.
Biserica unită, aşa dar, trebuie să caute să între în actualitate,
6
© B.C.U. Cluj
Din minoritate cantitativă, neglijabilă şi neglijată, ea trtbue să a-

jungă să fie apreciată. Aceasta este prima problemă care se pune
astăzi pentru Biserica unită, problemă, care trebuie lămurită mai
intâi în sânul el, prin intima colaborare a preoţimii cu laicii şi este
legată strâns de rolul pe care noi înşi-ne 11 atribuim Bisericii noa
stre iubite, în sânul nu mai puţin iubitului nostru neam.)
înainte de toate dec', care este rolul pe care noi uniţii înşi-ne
îl atribuim astăzi Bisericii noastre în sânul neamului?
Răspunsul la această întrebare trebuie să fie sincer, hotârît şi
obligatoriu în consecinţe pentru flecare din noi, fiindcă numai aşa
va exprima o realitate, de care va fi imposibil să nu se ţină seamă.
El trebuie apoi să fie strigat, ca să-1 audă şi cei ce cred că pot
pune cruce pe mormântul credinţei noastre, odată ce visul unităţii
naţionale a luat fiinţă concretă. Şi.cum, din fericire, acest răspuns
îl avem formulat gata în sufletele noastre prin cristalizarea unei
experienţe spirituale de două sute de ani, nu ne rămâne decât să-1
repetăm mereu, aşa cum am făcut până acum cu faptele merituoase
ale trecutului Bisericii noastre: BISERICA UNITĂ ARE IN SÂNUL
NEAMULUI ROMÂNESC ACELAŞ ROL PE CARE IL ARE BISE
RICA UNA, SFÂNTA, CATOLICĂ ŞI APOSTOLICĂ IN SÂNUL
CELORLALTE NEAMURI, IN LUME. Ea deţine în întregime şi
nealterat adevărul revelaţiunii divine şi prin aceasta dtţine în mod
incontestabil şl MISIUNEA DE A L PROPOVĂDUI neamului ro
mânesc, care în marea lui majoritate, prin fatalitatea istorică şi vi
clenia oamenilor, a fost deviat din albia în care a primit botezul.
TREBUIE REPETAT MEREU CĂ BISERICA UNITĂ ARE MISIUNEA
SĂ CATOLIC'ZEZE ÎNTREG NEAMUL
Dar acest rol ar putea să pară unora prea „bisericesc", trans
cendent şi, deci, pe deasupra necesităţilor temporale aie neamului.
Exprimat lapidar, aşa cum am făcut aici, ar putea să nu eviden
ţieze aportul social propriu al Bisericii unite, aport care, cum am
spus deja, e singur luat în considerare de factorii naţiunii consti
tuite. Ar putea, din potrivă, să fie socotit sub acest raport deadreptul
dăunător intereselor neamului.
Faţă de aceste şi alte asemenea aprecieri posibile însă, ne va
fl uşor să opunem concepţia noastră de vieaţă, concepţie proprie
catolicismului, prin practica vieţii noastre.
Catolicismul, mai mult decât oricare din celelalte religii cre
ştine, ţine contact cu vieaţa. Biserica catolică pusă în serviciul
mântuirii indivizilor afirmă, că o condiţie sine qua non a mântuirii
este meritul. Fără merit nimenea nu poate aştepta răsplată, şi el nu
poate fi câştigat decât în vieaţa aceasta temporală. Catolicismul
simte în consecinţă cu o putere organică, inexorabilă, datoria de a
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CtFLTTJRfl CREŞTINA 603
se amesteca în orânduirea acestei vieţi. El cere, prin urmare, ca vieaţa

individuală să se conducă după morala creştină, dar în acelaş timp
pretinde activ societăţii, de care individul depinde, să se organizeze
astfel, ca nu numai să nu-1 împiedece, ci să-i înlesnească chiar
practica vieţii creştine. Biserica catolică aşa dar, ca urmare a na-
turei sale înseşi şi corespunzând în totul sensului revelaţiunii cre
ştine, se amestecă activ chiar în lucrurile temporale şi încearcă să
le îndrumeze. Fireşte, nu fixând autoritar tehnica, ci pretinzând
cu intransigenţă, să nu fie călcate principiile pe cari le propovădueşte.
Acest dinamism catolic de care noi uniţii, din cauza lipsei
noastre de organizare, abia am putut da o slabă dovadă — dar am
dat-o — cu ocazia votărei codului penal, este chezăşia aportului
social al Bisericii unite pentru neamul românesc. El nu este puţin
lucru. Din potrivă, constitue tocmai elementul necesar astăzi în spi
ritualitatea neamului nostru.
Cine priveşte atent şi ceva mal adânc, nu se poate să nu ob
serve o notă foarte caracteristică a reînvierii sentimentului religios
din zilele noastre. Se poate observa într'adevăr, că cèeace este co
mun acestei reînvieri, este un CREŞTINISM OFICIALIZAT. Delà
organizaţia profesională care se intitulează creştină, dar care îşi fi
xează singură regulele morale şi după criterii proprii, şi, trecând
peste organizaţiile politice şi marile ziare cari luptă în numele cre
ştinismului în acelaş fel, ajungem la factorii conducători de Stat,
cari cu autoritate crescută decretează în legi şi alte dispoziţiuni ce
este moral şi creştinesc. Ori unde întâlnim o organizaţie ce se în
titulează cu numele de creştin, dăm şi peste normele şi criteriile
unei morale proprii, cu sau fără deosebiri esenţiale între diferitele
organizaţii. Iată ce este creştinismul oficializat.
In faţa acestui creştinism, Biserica „dominantă", din care el se
alimentează, tace; tace, când nu ia atitudine alături de el, renunţând
în mod mai mult ori mai puţin expres la principii clar definite de
morala evangheliei.
Noi facem aceste constatări cu titlu documentar. Este departe
de noi orice intenţie de a ofensa, dar realitatea aceasta este: Bise
rica ortodoxă, sora noastră înstrăinată de familia creştină a primu
lui mileniu, îmbrăţişată cu mai mult ori mai puţin sinceră dragoste
de puterea lumească, cedează: supune transcendentul temporalului,
exigenţele spiritului le supune exigenţelor materiei. In loc să îndru
meze ea moralitatea naţiunii—prin proclamarea fără teamă şi împo
triva oricui a dogmei creştine — se acomodează regulelor dorite
sau cerute din afară.
In această situaţie, dacă dorim să propăşească în cultură şi
civilizaţie, în organizare, dovedind un tot mai adânc înţeles al e-
6*
© B.C.U. Cluj
vangheliei lui Hristos, rolul, respective aportul social al Bisericii

unite apare evident. El este acela al unui ferment necesar, fără de
care nici o transformare nu se poate tace. Şi ar trebui să recu
noaştem un adevărat semn al Providenţei, care alege pe cei slabi
ca să facă lucruri mari, în actul celor cari au semnat unirea acum
două sute de ani. Pe urma acelui act s'a produs deşteptarea con
ştiinţei naţionale şi unitatea naţională de astăzi, Biserica română
unită împlinindu-şi prin aceasta o însemnată parte a misiunei sale
sociale. Pe urma aceluiaş act, astăzi, când sentimentul naţional este
adânc săpat in sufletul fiecărui român şi când alţii — înţeleg pe
înseşi organele Statului naţional — sunt chemaţi în primă linie să
păstreze roadele lui, Biserica română unită este prezentă şi — fără
a-şi renega sub acest raport trecutul, poate trece la al doilea ca
pitol al misiunei sale sociaie pe care providenţa i-a hărâzit-o în
sânul neamului. Ea poate să pună pe primul plan al năzuinţelor
sale nu numai o reînviere a sentimentului religios, pe care, în zilele
noastre, îl susţin atâţia indiferenţi religioşi şi chiar duşmani ai re
ligiei creştine, ci însăşi renaşterea creştină a neamului românesc.
Căci acesta este roiul ei.
Cu conştiinţa acestui rol, Biserica unită va putea trece cu uşu
rinţă, sau prin dârzenie, peste bârfelile celor ce se simt împiede
caţi de ea şi a celor ce, contestându-i dreptul la existenţă, uneltesc
pentru distrugerea ei în numele unităţii naţionale. Pe primii, are
convingerea că îi va învinge până la urmă prin adevărul lui Hris
tos. Ea mai ştie, că pe ceilalţi i-a devansat încă de acum două sute
de ani pe teren naţional şi se roagă cu încredere, pentru ca să nu
mai treacă alte două sute de ani, până când va fi îmbrăţişat şi de
către aceştia acest nou ideal, pe care Biserica unită îl proecteazâ
astăzi având certitudinea că serveşte neamului din care face parte:
Idealul relncreţtlnărli poporului românesc
Acesta este răspunsul pe care va trebui să-1 dăm de astăzi

înainte cu sinceritate, cu hotărâre şi acceptând toate consecinţele
ce decurg din el, dar şi cu mândrie, celor ce ne-ar întreba despre
rolul Bisericii unite în prezent şi în viitor. Acest răspuns comportă
fără îndoială dificultăţi, pe cari nu trebuie să ni le ascundem, de
oarece cunoaştem împrejurările între cari trebuie să ne împlinim
misiunea şi prevedem cel puţin în parte şi simţim de pe acum
multe din baricadele ridicate în drumul nostru. Când formulăm însă
acest răspuns, ne dăm seama în acelaş timp că tocmai dificultăţile
pe care el le comportă ne vor împinge la acea colaborare intimă
între preoţime şi laici, fără de care rolul însuşi al Bisericii unite
© B.C.U. Cluj
nu va putea fi îndeplinit şi fără de care ea nu se va putea înşirui

pe planul fenomenelor sociale româneşti actuale, cari nu pot fi ne
glijate.
B i s e r i c a u n i t ă — in d e f e n s i v ă
Intr'un anumit sens nu s'ar putea afirma nici acum că Biserica

unită este scoasă de pe lista actualităţii. Ea trăeşte în continuu în
gândul acelora cari ar dori să o vadă în disoluţie şi disperând. Şi
sunt mulţi aceştia — unii înverşunaţi — şi din categorii diferite.
S'au Înmulţit pe rând şi s'au înverşunat crescendo, în cursul celor
20 de ani delà întregirea Statului naţional.
In perioada unirii celei mari a tuturor Românilor s'a pus,
printre altele, şi problema religioasă, avându-se în vedere stările
din Ardeal. Ne aducem aminte că încă la Iaşi se discuta în anu
mite cercuri această problemă. Mai târziu şi în măsura în care alte
probleme mai imperioase permiteau, discuţiunile au continuat. Mai
trăesc şi astăzi persoane cari fiind martori cunosc sensul acestor
dtscuţiuni din cercuri de prim ordin în conducerea de Stat.
In genere discuţiunile, despre cari de sigur nu se dădeau co
municate, aveau să ducă Ia rezolvirea problemei religioase în sensul
unirii celor mal puţini cu cei ce acum constituiau majoritatea. Fac
torii de Stat, atunci ca şi astăzi şi ca totdeauna, începând delà rea
lizarea ideei de Stat laic, au luat în considerare problema după
aspectul ei exterior şi au cântărit-o cu cântarul altor interese decât
cele religioase.
Ceeace e interesant însă este faptul, că aceeaş orientare asupra
problemei o aveau şi cercurile conducătoare ale Bisericii ortodoxe
— cel puţin ale celei ardelene. Nici aceste cercuri nu considerau
problema prin prisma intereselor credinţei. Neacceptarea din] partea
episcopatului ortodox a propunerii făcute din partea eplscopilor
uniţi, de a decide forma Bisericii româneşti într'o conferinţă comună
pe bază de argumente dogmatice şi istorice, este o dovadă. Li s'a
părut mai potrivit să anunţe acel faimos neastâmpăr de a rupe
peceţi, lansând şi alimentând opinia falsă că, prin unirea religioasă
cu Roma, uniţii nu ar fi şi nici nu ar putea fi buni Români.
Biserica unită în acest timp era în espectativă. Sub conducerea
dârză a marelui mitropolit Vasile Suciu ea adulmeca apropierea
unui pericol, ale cărui contururi nu putea însă să le precizeze atunci,
fiindcă lipseau punctele de reper ş! fiindcă bucuria împlinirii unui
vis al întregirii naţionale — pentru care luptase cu o statornicie şi
un eroism necontestate şi mereu recunoscute până atunci, — crea
o stare psihologică aparte, asupra căreia nu e locul să Insistăm
© B.C.U. Cluj
606 C B L T B R A CREŞTINA Nr. 8-9
aici. Deci mai mult pe urma unei intuiţii aproape instinctive şi da
torită neobositei stăruinţe a Mitropolitului Vasile, s'a pornit şi s'a
executat seria impunătoare de institute cari împodobesc astăzi Bla
jul şi a căror însemnătate pentru Biserica unită — ori cât ne-ar
părea de curios — s'au găsit atunci şi se mai găsesc şi astăzi unii
cari să o conteste. Nu s'a dat însă nici o importanţă declaraţiunilor
bătăioase ce veneau delà Sibiu sau sub influenţa Sibiului şi faţă de
cari opinia credincioşilor uniţi era reînarmată doar cu un zâmbet
suveran de certitudine.
Aceasta era situaţia celor două Biserici româneşti în perioada
unirii naţionale celei mari. Deoparte intenţii agresive tăinuite, dar
nu fără explozii; de cealaltă parte, o certitudine încrezătoare şl oare-
cari precauţiuni în aşteptare. In această stare sufletească s'a ajuns
Ia votarea articolului 22 din Constituţie, care stabileşte situaţia le
gală a celor două Biserici româneşti.
Trebuie remarcat un fapt, căruia de obicei nu i se dă impor
tanţă, care însă cu toate acestea, are una foarte mare. In discuţiu-
nile care au dus la precizarea termenilor din acest articol, factorii
politici au avut rolul de arbitru între cele două Biserici, rol care nu
putea fi evitat, avându-se în vedere termenii problemei, dar la care nu
trebuia să se ajungă cu nici un preţ, fiind în joc autoritatea însăşi
a celor două Biserici. Acestea s'au aşezat în postură de reclamanţi,
una urmărindu-şi planurile ascunse, cealaltă în mod forţat prin reflex
de apărare.
S'a făcut atunci o eroare. Evident, fără consecinţe imediat apa
rente şi grave. In prudenţa generală apoliticei bisericeşti, unul din
comandamentele principale este acesta: cât mai multă independenţă,
sau dacă nu, cât mai puţină dependenţă de Stat; în nici un caz, nu
dependenţă de oameni politici. Prin arbitrajul solicitat în Senatul
ţării acest comandament a fost înfrânt în partea sa ultimă. S'a
apelat la bunăvoinţa şi arbitrajul oamenilor politici, pentru a se
obţine avantaje pur formale din punct de vedere al intereselor reale
bisericeşti. Acel faimos „dominant" acordat bisericii ortodoxe, ca şi
acea „întâietate" atribuită Bisericii unite, nu exprimă în spiritul
legii decât o gratitudine pentru serviciile aduse românismului de
cele două Biserici şi o evaluare numerică a credincioşilor diferitelor
culte. Aceasta rezultă din textul articolului, din discuţiuniie cari s'au
făcut în jurul lui şi mai ales din toată legislatura ulterioară menită
să expliciteze acest articol. In adevăr, în alineatul ultim al acestui
articol se prevede: „Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor
stabili prin lege". Ori nici o lege: nici cea privitoare la „Organi
zarea Bisericii Ortodoxe Române" din 1925, nici cea pentru „Regi
mul General al Cultelor" din 1928, nu precizează nici un raport nou
© B.C.U. Cluj
HT. 8-9 CULTURA CREŞTINA 607
Intre Stat şi Biserică decurgând din cuvintele „dominant* şi „în

tâietate" ale articolului 22 din Constituie. Şi ne putem întreba
astăzi, după aproape 15 ani delà votarea Constituţiei, ce ar fi pier
dut în acest t mp cele două Biserici româneşti dacă din textul art.
22 ar fi lipsit alineatul cu pricina !
Nu se poate nega totuşi că reprezentanţii Bisericii ortodoxe
au urmărit şi au obţinut un rezultat practic. Au izbutit anume să
fixeze în însă-şi Constituţia ţării atout-ul demagogic al intenţiuni-
lor lor şi, după cum dovedesc faptele ulteriore, şi-au asigurat o
bunăvoinţă excesivă din partea unor factori politici şi prin aceştia
şi în administraţie şi şi-au asigurat motivul cu aperenţe legale al
faptelor lor abuzive de mai târziu.
B serica unită s'a ales şi ea din punct de vedere practic cu
o fişl de consolare. „Biserică „românească", ea se bucură de „în
tâietate" în coada celei ortodoxe.
Acesta este sentimentul — dureros — care nu putea să nu ră
mână în sufletul celor cari conduceau destinele Bisericii unite şi
cari cu nici zece ani mai înainte, în epoca războiului mondial, dă
duseră dovadă sub stăpânire străină de adevărată întâietate în
practica sentimentului naţional românesc din Ardeal. Şi sub stăpâ
nirea acestui sentiment pe care de altmintrelea 11 împărtăşeau numai
câţiva iniţiaţi massa mare a credincioşilor nefiind informată, s'au
scurs anii cu întâmplările lor până la votarea legii Cultelor.
Cu prilejul votării acestei legi însă se produc fapte menite să
arunce lumină deplină asupra situaţiei "de fapt a Bisericii unite. Cu
deosebire să lămuresc trei lucruri: întâi că şefii Bisericli>rtodoxe
nu neglijează nici o ocazie spre a-şi crea condiţiuni cât mai favo
rabile pentru realizarea ideilor lor de anexare a credincioşilor uniţi;
că ei sunt de acord, indiferent de provincia din care fac parte şi că
prin urmare ceeace constituia o „malaise" cu caracter regional ar
delean s'a însemânţat şi în celelalte provincii. — In locul al doilea:
că unii factori politici sunt gata să servească efectiv^Biserica orto
doxă în detrimentul premeditat al celei unite şi că nu le trebuie
decât un temei — uneori o umbră de temei — legal, ca să facă
acest lucru. — In locul al treilea s'a "doveditJ că j prin^solidaritatea
membrilor episcopatuluiûnit şi prin colaborarealsajcu.massele^cre-
dincioşilor, Biserica unită poate câştiga şi bătălii din cele mai grele.
Faptele cari au prilejuit aceste constatăriiplineidejperspective
pentru viitor sunt cunoscute. Se căutajanume din parteaJerarhilor
ortodocşi săjse voteze articolul de lege prin care credincioşii unui
cult dintr'oicomunitate trecând la alt cult, deodată cu el trece şi
averea comunităţii.
Importanţa acestui articol nu poate scăpa nimănui. Era sufi-
© B.C.U. Cluj
cient în viitor ca prin momeli şi exploatarea diferitelor împrejurări

să treacă, precum s'au întâmplat cazuri, majoritatea credincioşilor
dintr'o parohie la cultul ortodox, pentru ca acesta să anexeze imediat
din proprietăţile acelei parohii şi astfel reorganizarea parohiei unite
să devină imposibilă din punct de vedere material. Se şi putea
ceti pe faţa unor înalţi prelaţi ortodocşi bucuria anticipată a con
secinţelor acestui articol; cu atât mai mult cu cât guvernul îşi în
suşise acest punct de vedere şi îl şi fixase în articolul 45 al pro-
ectului de lege.
Biserica unită, singura care era realmente şi grav ameninţată
prin prevederile acestui articol, a înţeles situaţia acelui moment şi
nu putea să nu-şi pună în mişcare mijloacele de apărare. S'a în
făptuit atunci acea colaborare evidentă dintre ierarhia bisericească
şi massele credincioşitor — unică delà război încoace, atât de mo
dernă ca mijloc de luptă şi singură eficace în zilele noastre —
care a contribuit în nespusă măsură la obţinerea triumfului şi care
s'a manifestat prin rugăciunile in corpore şi procesiunile religioase
făcute în semn de protest împotriva legii nedrepte ce avea să fie
înfăptuită. Dar s'a produs şi acel fapt de pilduitoare frumuseţe
care a pecetluit biruinţa şi care a fost adus la cunoştinţa celor in
teresaţi prin interviul din ziarul Lupta: membrii episcopatului ro
mân unit, în plină solidaritate, erau hotărîţi, în frunte cu mitropo
litul lor, să depună cârjile de păstori în căzu votării articolului
amintit.
N'ar trebui să Insistăm mai mult asupra acestor evenimente
dacă ele nu ar fi pus în evidenţă încă două fapte, şi anume: abu
zurile, samavolnice chiar, ale organelor administrative, săvârşite în
deosebi la Târgu-Mureş împotriva credincioşilor cari mergeau în
procesiune şi, ca o reacţlune împotriva acestora, elanul cu care au
răspuns câtăva vreme mai târziu intelectualii Bisericii unite che
mării la Blaj ce li s'a adresat din partea mitropolitului. Primul
fapt a fost de natură să completeze — dacă mai era nevoe de o
completare — reperele unei situaţii pline de primejdii pentru exi
stenţa Bisericii unite. S'a evidenţat, într'adevăr, că Biserica orto
doxă este sprijinită în intenţiile sale de desfiinţare a celei unite, nu
numai de factori politici ci şi de administraţie. — Faptul al doilea
părea auroră: începutul unei noui şi fecunde perioade în sânul Bi
sericii unite, fiindcă în adunarea delà Blaj a intelectualilor uniţi,
însufleţită şi încărcată de promisiuni, s'a pus bază A. G. R U.-lui.
A. Q. R. U.-l era menit să ţină trează conştiinţa religioasă a
Românilor uniţi şi mai ales să formeze o eficace armă d* apărare
Împotriva oricăror atacuri, prin solidarizarea intelectualilor pe tema
religioasă, între ei şi In jurul erarhiei bisericeşti. Triumful obţinut
© B.C.U. Cluj
Nr. 8-9 CULTURft CREŞTINA 609
ca prilejul votării Legii Cultelor tocmai prin această solidaritate,

era prea apropiat pentru ca ea să nu fi constituit unul din scopu
rile asociaţiei. In primii ani de existenţă, în adevăr, o febrilă acti
vitate de organizare şi congrese importante măreau nădejdile. Nu
după multă vreme însă s'a putut constata că A. G. R. U.-l aşa cum
a fost înţeles şi realizat, nu corespundea necesităţilor momentane ale
Bisericii unite în situaţia ce i se crea. Biserica ortodoxă cu o râvnă
vrednică de o cauză mai bună şi cu un sprijin tot mai larg şi o
atitudine tot mai indulgentă din partea administraţiei, respective
a unor factori po'itici, şi-a multiplicat nebănuit atacurile, le a di
versificat natura, şi-a nuanţat şi rafinat metoda atât de mult încât
astăzi aproape nu se mai poate găsi ceva ce să nu fie atacat din
vieaţa trecută şi prezentă a Bisericii unite. Şi e bine să documen
tăm această afirmaţie prin câteva exemple:
Pentru trecut, ştim mişcarea de „volte face" pe care au făcut-o
unii istoriografi în aprecierea trecutului naţional al acestei Biserici;
ştim tendinţele (Bogdan Duicâ) de a diminua — prin date Inexacte
— importanţa şcolilor din Blaj; cunoaştem lucrările cu totul recente
(Lupaş) prin care nu numai se neglijează trecutul de muncă naţio
nală a unor mari luceferi ai Românismului, ci din potrivă sunt pre
zentaţi ca fiind înstrăinaţi de sufletul neamului — şi aceasta fără
nici un alt motiv palpabil decât acela că făceau parte din Biserica
unită. — In ce priveşte prezentul să cităm atacurile numeroase
pentru răpirea bisericilor şi exploatarea nemulţumirilor din unele
parohii prin promisiuni amăgitoare de tot felul pentru a le diviza
şi câştiga — lucruri atât de des aduse la cunoştinţă de ziarul
„Unirea". In altă ordine de idei să amintim de tot învăţământul
întocmit nefavorabil ideii de unire cu Roma; apoi de marile şi sus
ţinutele atacuri date împotriva papalităţii, prezentând pe papa, şeful
religios al nostru, ca duşman al neamului şi prieten al duşmanilor
noştri şi în sfârşit să amintim ceva ce merită o deosebită atenţiune
fiindcă reprezintă un nou câmp de luptă: acuza defăimătoare în
faţa opiniei publice că preoţii noştri îndeamnă la desblnare atunci
când, în plin exerciţiu al misiunii lor, propovăduesc credinţa şi
morala în exerciţii spirituale făcute pentru popor (cazul deia Colo
nia Maramureşului),
Toate acestea sunt numai câteva exemple menite să arate
unele feţe ale polimorfei ofensive ortodoxe împotriva Bisericii unite,
ofensivă în care astăzi activează nestingheriţi: bisericani, membrii
organelor administrative, guverne (episcopia nou înfiinţată în Ma
ramureş), oameni cu aureolă ştiinţifică şi îndrumătorii unor mari
cotidiane. Stând şi analizând ne putem da seama de proporţia
uriaşe pe care a luat-o atacul în ziua de astăzi în comparaţie cu
© B.C.U. Cluj
acele ameninţări verbale iniţiale, peste cari s'a putut trece cu un

zâmbet de superioritate. Cu atât mai mult cu cât in faţa lui, A. G.
R. U -l, încă de ani de zile, a reacţionat — dacă a reacţionat — în
tr'un mod pur platonic.
Ar fi foarte util, necesar chiar, să facem aici o lungă Incursie
analitică în activitatea A. G R U.-lui pentru a evidenţia situaţia
actuală de fapt din Biserica noastră. Ne rezervăm însă, în nădejdea
că o vom putea face mai pe larg într'un număr viitor. A. G, R- U
constitue o problemă care merită osteneala de a fi cercetată amă
nunţit şi în spirit de cât mai obiectivă critică. Acum vom spune
doar că în faţa atacurilor multiple din ultima vreme, A. G. R. U. a
lipsit complet delà datorie şi Biserica unită nu a fost apărată de
cât de câteva publicaţiuni, între cari Uairea" ţina locul prim, şi de
t
unele acţiuni personale probabile, cari însă nu sunt cunoscute mas

selor credincioase. Duşmani ei au putut lucra prin urmare cu
totul nestânjeniţi fiindcă, evident, protestele „Unirii" împotriva ac
telor duşmănoase ale atâtor şi atât de variaţi duşmani sunt de parte
de a speria pe cineva dintre aceştia. Nu numai că ele nu ajung
la cunoştinţa opiniei largi româneşti, care pe teren religios este for
mată de publicaţiuni declarat ostile Bisericii unite; dârele nu ajung
nici la cunoştinţa membrilor laici ai acestei Biserici. Credincioşii
uniţi laici — de preoţime nu vorbim aici, — sunt deci aproape
complet desorientaţi. Ei se închid în conştiinţa lor şl se izoleazî
fiindcă nu există nici o acţiune care să-i adune, să-1 lămurească,
sâ-i antreneze.
Aceasta este situaţia B.sericii unite astăzi când peste toate
cele arătate aici ca împotrivindu-i-se, se conturează din ce In ce
mal precis ceva şi mai grav, şi anume o politică de Stat în care
Biserica unită nu este agreată. Situaţia Bisericii unite nu este prin
urmare deloc strălucită. Obiectivitatea şi interesul însuşi al ei ne
obligă la această sinceritate şi ne face să ne întoarcem cu gândul
la luptele frumoase din jurul Legii Cultelor.
" Concluziuni.
O armată în luptă, care nu voeşte să-şi abandoneze terenul în

mâinile'adversaritor, procedează înainte de toate la clarificarea si
tuaţiei: precizează poziţiile şi identifică armele adversarului; îşi
fixează apoi propriile poziţii, îşi acomodează mijloacele de apărare
şi îşi organizează luptătorii.
In reflexiunile,"criticele şi sugestiile destul de rezumative din
acest articol, făcute pe marginea unor puţine şi prea cunoscute
fjpte, credem că am reuşit să aducem măcar o incompletă clari-
© B.C.U. Cluj
ficare asupra raporturilor în care se găseşte Biserica unită. Credem

că am reuşit să arătăm că Biserica unită, în fata formidabilului
război de exterminare declarat ei de către cea ortodoxă, nu şi-a
organizat suficient defensiva, ceeace are de consecinţă faptul că
nici o rezistenţă activă — nu se manifestă de nicăiri. Sperăm apoi
că s'a înţeles, că Biserica ortodoxă şi-a instalat armatele pe toate
colinele şi culmile vieţii publice româneşti şi de acolo pregăteşte
prin incursiunile de astăzi atacuri din ce în ce mai mari şi mai
decisive, nu fără efectul unei demoralizări în rândurile noastre.
Credem, în sfârşit, că se evidenţiază necesitatea unei strânse
şi organizate colaborări a preoţimii cu laicii şi că această colabo
rare nu trebuie făcută numai în numele unui trecut venerabil, ci
mai ales în numele a ceea ce constitue caracteristica intimă a Bi
sericii noastre: în numele unirii în credinţă cu urmaşul Sfântului
Apostol Petru, în numele catolicismului nostru.
Sângele nostru, al cărui chimism naţional (!) nu-1 pot modifica
bârfitorii, trecutul nostru naţional pe care nu-1 vor putea şterge
nici odată mistificatorii, ne dau cu prisosinţă dreptul să ne afirmăm
credinţa şi să ne apărăm Biserica. Cu atât mai mult cu cât Bise
rica unită proectează astăzi pe firmamentul românesc un nou ideal
— idealul care ar trebui să absoarbă energiile oricărei Biserici cre
ştine şi care este foarte necesar spiritualităţii româneşti.
Dr. NICOLAE POPA
© B.C.U. Cluj
O A M E N I ŞI FAPTE
O GLORIE R CULTURII ROMANEŞTI

- TIMOTEIU CIPARIU -
La 3 Septemvrie s'a împlinit o jumătate de veac delà moartea

Iui Timoteiu Cipariu. Aniversara aceasta ar fi trecut, ca atâtea
altele, neobservată într'o lume grăbită şi absorbită până la satu
raţie de senzaţiile zilei pline de neastâmpăr, dacă o mână de ad
miratori nu s'ar fi strâns în pioasă reculegere în micul sat Pănade,
unde la 1805 a văzut lumina zilei, acela care a devenit mai târziu
o mândrie a ştiinţei româneşti. Cu pelerinajul delà Pănade şi cu
câteva anemice articole de ziar crede naţia noastră că şi-a împlinit
datoria faţă de un om, care a iubit-o cu fanatism şi a slujit-o cu
nesdruncinată credinţă, cercetându-i trecutul şi scrutându-i tainele
limbii cu o pasiune de iluminat. Timoteiu Cipariu merită, fără în
doială, mai mult. Merită mai mult nu pentru principiile lui filolo
gice, biruite de vreme, nici pentru sistemul lui ortografic, părăsit
de toată lumea, ci pentru nobila pildă a vieţii lui de muncă şi de
jertfă, pentru extraordinara curiozitate ştiinţifică a lui, care l'a
făcut să îngrămădească în vasta-i bibliotecă — una din cele mai
mari biblioteci particulare din Ardeal — tot ce a propus ştiinţa
şi cugetarea umană, începând cu vechii poieţi arabi şi persani, pe
care îi citea în original, şi până la scriitorii englezi, francezi, ger
mani, spanioli şi italieni ai vremii; pentru conştiinţa atât de rod
nică a mândriei originii noastre latine, a vredniciei noastre naţio
nale şi a frumuseţii graiului românesc, pe care a răspândit-o în
articole de gazetă, în erudite studii ştiinţifice şi în conferinţe de-o
înaltă distincţie. Şi ar fi meritat o altă aniversară şi pentru larga
contribuţie pe care a adus-o în anii de mari prefaceri 1848—49
la fixarea idealului politic românesc.
Căci Timoteiu Cipariu n'a fost numai un erudit — poate
cel mai mare erudit pe care 1-a avut naţia românească — n'a fost
numai culegător de texte vechi şi numai autor de studii filologice
şi istorice, ci a fost — ceeace se uită prea uşor — şi un entuziast
luptător şi îndrumător politic. Introducerea şi răspândirea în Blaj
© B.C.U. Cluj
Nr. S-9 CULTURA C R E Ş T I N Ă 613
a Curierului românesc a lui Eliade Rădulescu a fost, fără îndoială,

o faptă politică, precum faptă politică a fost şi întemeierea primei
gazete politice ardelene, a Gazetei Transilvaniei, a cărei ideie a
pornit delà el. Faptă politică a fost întemeierea la Blaj, în anul
1847, a ziarului Organul luminării, numit mai târziu Oiganul na
tional şi întemeierea, îndată după adunarea naţională de pe Câm
pia Libertăţii, a Învăţătorului poporului. Timoteiu Cipariu ţinea ca
ziarele lui să fie „organe ale sentimentelor curat nationale româ
neşti" şi au fost, într'adevăr, astfel de „organe". Căci iată cum
explica el în chiar numărul întâiu, delà 12 Maiu 1848, al Învăţă
torului poporului vrednicia neamului românesc: „Românul e un po
por mare şi întins. In Ardeal suntem două părţi Români şi una
Unguri, Secui şi alţii. Numărul Românilor e ca la 15 sute de mii...
In Banat şi Ţara Ungurească încă suntem atâţia. In Moldova, Ba
sarabia şi Bucovina mai odată şi jumătate atâţia câţi suntem în
Ardeal. In Ţara românească sunt de două ori atâţia Români câţi
în Ardeal. Şi aceştia numai dincoace de Dunăre, unde mai de
mult era numai o ţară, ce se chema Dacia veche. Ardealul e în
inima Daciei... Dar dincolo de Dunăre încă sunt mulţi români".
După ce explică cine erau strămoşii noştri Romani, numiţi astfel
delà Roma, continuă: „numele de roman aşa era de lăudat cât
mulţi din alte ţări îl cumpărau cu bani, cum se cumpără azi, în
timpurile noastre, nobilitatea. Ci Românul nu l-a cumpărat. El l-a
avut după patrie, sânge şi limbă, — el l-a păzit împreună cu limba
de 17 sute şi 50 de ani nemişcat până azi şi îl va păzi cât va sta
lumea, cum a păzit bătrânul roman mărirea virtuţii romane. La
care lucru Dumnezeu să ne ajute". In fruntea numărului al doilea
(19 Maiu 1848) reproduce poezia 15 Matu 1848 semnată „Un ro
m â n " cu versurile:
Fraţilor n ă d e j d e b u n ă , fiţi cu toţi î n v e s e l i e ,
Cerul î n s u ş i o c r o t e ş t e s c u m p a n o a s t r ă R o m â n i e ,
A z i e ziua de î n v i e r e a Românului popor,
Care singur îşi u r z e ş t e dulce, m â n d r u viitor.
Bărbăţia şi unirea între v o i d e - a c u m d o m n i a s c ă

Şi strigaţi î n libertate : R o m â n i a s a t r ă i a s c ă .
In numărul 69 delà 21 Aprilie 1848 al Organului luminării,

deci cu două săptămâni înainte de marea adunare naţională, Ti
moteiu Cipariu fixează în articolul Ce e de lucrat, în următoarele
15 puncte, întâiul program precis al revendicărilor noastre naţio
nale: 1. „Emanciparea naţiunii Românilor, sau lecunoaşteiea li
bertăţii politice întregi a lor, nu numai ca persoane libere, ci şi a
© B.C.U. Cluj
naţiunii ca naţiune românească. 2. Emanciparea religiunii Româ

nilor, sau recunoaşterea libertăţii întregi religioase a religiunii lor
ca leligiune greco-românească. 3. Emanciparea pământului româ
nesc din Scaune şi Comitate, sau recunoaşterea proprietăţii şi li
bertăţii întregi de a dispune de al său pământ românesc, scăpat
de toată feuditatea şi îngreunarea prin robote şi dişme. 4. Liber
tatea limbei Românilor ca proprietate a naţiunii româneşti, sfântă
şi neatinsă de nimenea. 5. Libertatea cuvântului şi a scrisului ro
mânesc, deplină şi nu fictivă sub forma de legi opresive mai rele
decât cenzura. 6. Dreptul adunării naţionale atât în materii poli
tice cât şi bisericeşti. 7. Dreptul reprezentaţiunii naţionale la dieta
ţării, fundat pe temeiul dreptului celorlalte naţionalităţi şi după
proporţiune. 8. Dreptul alegerii naţionale atât de dregătoriile poli
tice cât şi bisericeşti, fondat pe acelaş temeiu. 9. Dreptul admi-
nistraţiunii interne naţionale a veniturilor proprii atât bisericeşti
cât şi şcolare. 10. Dreptul întrebuinţării limbii româneşti în ne-
goaţele (afacerile) interne naţionale, politice, bisericeşti şi şcolare.
11. Fondarea şi dotarea de scoale naţionale româneşti elementare
şi ştiinţifice mai înalte din cassa Statului în proporţiunea popula-
ţiunii româneşti contribuente, cu deplin drept de a-şi alege învă
ţătorii şi a-şi sistemiza învăţăturile după un plan şcolar, ce are a
se întemeia cu luarea aminte la trebuinţele poporului. 12. Dotarea
11
clerului românesc întreg din cassa Statului . 13. Ştergerea uniunii
celor trei naţiuni. 14. Ştergerea privilegiilor de orice natură. 15.
Abrogarea Approbatae-lor şi Compilatae-\ov, care „sunt ruşinea
popoarelor civilizate".
Iar când a sosit ziua marilor hotărîri, când naţiei adunate
din toate colţurile Ardealului pe Câmpia Libertăţii delà Blaj tre
buia să i-se fixeze un ideal politic, privirile tuturor erau îndreptate
spre învăţatul canonic Timoteiu Cipariu. Şi de fapt, el a fost au
torul celebrului program votat atunci de adunarea naţională şi
care a format crezul politic al Românilor de sub stăpânirea un
gurească până la unirea cea definitivă din toamna anului 1918.
Acesta este un adevăr istoric care nu trebuie uitat. Timoteiu Ci
pariu a fost apoi unul din secretarii adunării naţionale şi cea mai
frumoasă descriere a ei ni-a dat o tot el, în Organul naţional
al său.
Fiind ales membru al delegaţiei, care trebuia să prezinte îm
păratului dorinţele naţiunii române cuprinse în cele 16 puncte
votate p e Câmpia Libertăţii, al căror autor a fost, cum am spus,
Cipariu însuşi, a plecat la Viena şi de-acolo la Innsbruck, împreună
e u avocatul Ioan Bran, cu A. T r e b . Laurianu şi cu protopopul
© B.C.U. Cluj
Ioan Popasu şi a prezentat monarchului (30 Maiu) memoriul cu

punctele amintite. Delà Viena se întoarce la Pesta, luptând şi aici
pentru drepturile naţiei. In urma hotărîrilor adunării nationale,
care a avut loc tot la Blaj, la 15 Septemvrie 1848, şi care a între
cut, în ceeace priveşte numărul participanţilor, adunarea delà 3/15
Maiu, Cipariu a fost ales, împreună cu Nicolae Bălăşcscu, Simeon
Bărnuţiu, A. Treb. Laurianu, Ioan Bran şi Florian Micaş, membru
al comitetului de pacificaţiune. Anul 1850 l-a petrecut întreg la
Viena ca reprezentant al naţiunii, desfăşurând o intensă activitate
politică, cum arată marele număr de memorii şi petiţii (din 25
Februarie, 11 Martie, 12 Aprilie, 6 August, 5 Septemvrie, 19 Sep
temvrie, 29 Decemvrie, 30 Decemvrie, 31 Decemvrie 1850 şi 16
Ianuarie 1851) adresate, împreună cu ceilalţi fruntaşi, Curţii îm
părăteşti. A fost apoi deputat al dietei din Sibiu din anul 1863,
unde a fost, alături de sasul Transchenfels, raportorul legii pentru
egala îndreptăţire a naţiunii române şi a celor două biserici
româneşti.
Deşi politica, cu luptele şi cu sbuciumul ei, n'a fost niciodată
pasiunea lui Timoteiu Cipariu — marea lui pasiune, care nu l-a
părăsit până la moarte, a rămas ştiinţa — a făcut-o [totuşi, când
vreau interesele superioare naţionale, cu devotament şi însufleţire
şi cu tot prestigiul pe care îl da incomparabila lui erudiţie.
Ceeace a caracterizat întreaga activitate şi politică şi literară
a lui a fost încrederea neclintită în puterea de vieaţa şi în trium
ful definitiv al naţiei româneşti. In strălucitul Cuvânt la inaugu
rarea asociaţiunii române transilvane, rostit la 4 Noemvrie 1861,
Timoteiu Cipariu, după ce aminteşte suferinţele infinite îndurate
de neamul nostru în cursul veacurilor, s p u n e : „Din toate aceste
ruine Provedinţa ne-a conservat încă în aceste duieri cumplite un
tezaur nepreţuit, pe care nu l-au putut răpi nici sabia învingăto
rului, nici cruzimea tiranului ce domnia peste corpurile noastre,
nici puterea fizică, nici politica infernală, — un tezaur născut cu
noi delà ţiţele mamei noastre, dulce ca sărutările măicuţelor când
ne aplecau la sânul lor; tezaur mai scump decât vieaţa, tezaur pe
care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată
ca cineva, cu puterea sau cu momele, să ni-l răpiască din manile
noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii,
să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângăiere, că nu am tră
dat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni a ne
mai numi fiii lor: limba românească. Ci sperăm în Provedinţa
divină, sperăm în virtutea neînfiântă a naţiunii, pe care în atâţia
secoli nici cea mai opusă soartă nu a tradat-o... Naţiunea română
© B.C.U. Cluj
nu vrea şi nu va suferi niciodată ca să apună din seria naţiunilor

ca naţiune română, ea nu vrea şi nu va suferi niciodată acea bat-
jocuiă, ca să se lepede de al său nume şi de a sa limbă în favoa
rea nici celei mai culte naţiuni şi limbi din lume, cu atât mai
puţin în favoarea oricăiei alte naţiuni care eri alaltăeri era incultă,
barbară şi care până astăzi încă nu şi-a scuturat îugina ce o rodea
până la inimă încă înainte cu 20-30 de ani, sau înainte cu o
sută de ani... Naţiunile care visează şi trăiesc în acel vis deşert
că oarecum şi oarecând tot vor să aducă pe Român ca să-şi dis
preţuiască limba sa şi să adoare pe alta străină; cari nu se pot
desbaera de iluziunile lor, că Românul va mai voi a se împăna
cu penele străine şi va mai inavuţi sărăcia unor naţiuni îngâmfate
şi pretenţioase, — depună-şi odată pentru totdeauna toate ambi
ţiunile rău calculate, deştepte-se din visul loi şi nu se mai nu-
triască cu iluziuni seci şi amăgitoare. Căci amin, amin zicem lor,
că mai curând vor trece cerul şi pământul decât să se mai pre
facă Românul în cea sau cea naţiune... Românul ca naţiune pe
care 17 secole l-au strâmbat la pământ, într'adevăr, ci nu l-au rupt
nici l-au smuls din rădăcină şi de-aci înainte să mai treacă de 17
ori câte 17 secole tot română va rămâne. Asta ne e credinţa ne
clintită..."
Pentru tot ce a reprezentat în viaţa publică românească prin
nobleţă preocupărilor lui, prin eforturile de fiecare zi şi de fiecare
clipă făcute pentru îmbogăţirea patrimoniului cultural şi ştiinţific
al naţiei, prin extraordinara lui erudiţie, prin iubirea fanatică a
limbii şi trecutului românesc, prin robustul său optimism naţional
şi prin încrederea neclintită în perpetuitatea neamului nostru, Ti
moteiu Cipariu rămâne cea mai curată glorie a culturii româneşti
ardelene şi unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai rassei noastre.
Z. PÂCLIŞANU
f PREPOZITUL IACOB POPH

Fără sgomot a trăit şi a muncit cel ce a fost canonicul-prepo-
zit mitropolitan lacob Popa, şi tot aşa a părăsit lumea. Rob al
datoriei, din tinereţe până la cărunteţele unor venerabile bătrâneţe,
dânsul a fost pilda, mai uşor de respectat de urmat, a slugii
bune şi credincioase care s'a străduit în toată vremea să aducă
Stăpânului toată dobânda talantului primit. Aşa l'au ştiut tova
răşii de şcoală pe vremuri. Aşa l'au văzut fraţii de robotă în
toate Însărcinările de cari a avut parte.
Şi a purtat multe sarcini cel trecut acum în lumea veşniciei!
© B.C.U. Cluj
Nr 3-9 CULTURA CREŞTINA 617
După mântuirea studiilor secundare şi teologice în Blaj, a fost,

rând pe rând — între timp urmând şi dreptul, vreme de trei ani,
la universitatea din Budapesta — învăţător, cancelist la Mitropolie,
secretar mitropolitan, notar consistorial, protonotar, director al can
celariei arhidiecezane, vicar foraneu la Făgăraş şi apoi canonic, în
care calitate ajunge prepozit şi vicar general. Moartea taie firul
acestei vieţi în zorii zilei de 10 Sept. c , îngăduindu-i astfel şi
părintelui Iacob (născut la 11 Decemvrie 1872 în Teiuş, din părinţi
grăniceri) să poată zice în sfârşit: Acum m'am odihnit şi am aflat
uşurare multă...
înzestrat de Dumnezeu cu mult bun simţ, cu darul observa
ţiei şi cu puterea de a-şi porunci efectiv mai întâiu lui însuşi,
adormitul în Damnul a fost, în toate împrejurările, omul care-i la
locui său. Şi încă în formă impunătoare. S'a ţinut de lozincele
bătrâne şi înţelepte: Age quod agis, şi: Forma dat esse rei. De
aceea în tot ce a făcut a pus suflet şi demnitate. Ca arhiereul
de binecuvântată pomenire Victor Mihalyi, pe lângă care a făcut,
ani dearândul, pe secretarul şi care i-a rămas de neşters în minte
şi inimă. Măsurat la vorbă, ca şi la mers; cumpănit în judecarea
oamenilor şi a întâmplărilor şi totdeauna conştient că mare lucru
este a fi slujbaş al Bisericii române unite, dânsul a rămas mereu
o personalitate de prestanţă, chiar şi în galeria atâtor bisericani
de seamă ai Blajului.
Adevărat: vâlvă mare n'a făcut nici cu scrisul, nici cu ora
toria. Dar era o permanentă predică vie cu gravitatea sa, senină
şi în ceasuri grele; cu optimismul său serios şi sănătos; cu exacti
tatea sa de ceasornic, nu numai la slujbele bisericeşti şi la înde
plinirea îndatoririlor mari ale treptei sale ierarhice, ci şi în amă
nunte cum sunt sculatul, ceaslovul, preumblarea, culcatul; cu
stăruinţa sa în urmărirea unui gând bun şi drag. Gând pe care
l-a aflat el, după îndelungată chibzuială, a fi bun şi care apoi i-a
devenit drag. Om al convingerilor proprii şi nu al vederilor de
împrumut, a apărat, nu odată, cu îndârjire, poziţii cari păreau cu
neputinţă de susţinut. Cine-1 cunoştea însă, nu se mira. Şi nici
în nume de rău nu i-o lua. Pentruca nimeni nu se îndoia de
buna lui credinţă.
Bunul lui prietin şi valorosul om de carte, d. Mariu Theodo-
rian-Carada l-a caracterizat, nu se poate mai bine, în telegrama
de condoleanţe ce a trimis-o Capitlului blăjan din prilejul morţii
păr. Iacob: „Era un popă de omenie, plin de credinţă şi de pa
triotism, cu care vă puteţi lăuda". — Aşa l-am ştiut şi noi: preot
cu frica lui Dumnezeu, fie la altar, fie afară de altar; în vizite
7
© B.C.U. Cluj
prin parohiile tractelor ce-i erau încredinţate; în fruntea orfelina

tului şi ca director al Congregaţiei — pe atunci plăpânde — de
Surori, de care nici la moarte nu şi-a uitat; între actele oficioase,
cărora le dedica cea mai mare parte a orelor zilei, de multe ori
până pe înserate, ca şi pe patul de suferinţă pe care s'a stins,
între dureri cumplite, dar resemnat în voia Celui de sus şi fără
un cuvânt de vaier. Tovarăşul său de clinică şi vecinul de cameră
răpus de aceeaş boală, Alexandru Lupeanu-Melin, martorul păti
mirii şi a săvârşirii sale din viaţă, n'a pregetat să afirme cu cre
ştinească admiraţie: „Părintele Iacob a murit ca un sfânt".
Şi mai ştim un lucru: urmaşul, în prepozitură, lui T. Cipariu şi
Ion Micu Moldovanu a fost un Român de marcă veche. Şi-a iubit
neamul din tot sufletul, şi din considerente superioare, religioase.
Ca vicar de Făgăraş, n'a stat o clipă la îndoială să-şi manifeste toată
căldura sufletului său românesc la intrarea armatei române în
capitala Ţării lui Negru Vodă, deşi se ştia pândit de ochi haini.
Cum nici dup'aceea n'a precupeţit sănătate, şi chiar şi viaţă, co
lindând Rusia ca s'ajute cu vorba şi însufleţirea sa la organizarea
batalioanelor de voluntari ardeleni cari să lupte sub steagurile
Regelui Ferdinand pentru isbânda visului ce era să se plinească:
să fie fraţii împreună.
De acuma păr. Iacob, omul de largă şi iertătoare înţelegere
a slăbiciunilor omeneşti; prietenul care nu s'a schimbat delà o zi
la alta; muncitorul tăcut şi neobosit; preotul grav, dar în aceeaş
vreme simţitor la toate nevoile singuraticilor şi a Bisericii sale, şi
săritor într'ajutorarea celor avizaţi la aceasta — dovadă şi lăsă-
mântul său cu limbă de moarte - ; Românul desinteresat până la
jertfirea de sine pentru idealul naţional; zic: de-acum păr. Iacob
îşi doarme somnul de veci în apropierea lui Bunea, a mitropoli
tului Mihali, a lui Cheţianu, a lui Col tor, Raţiu, Precup şi atâtor
altor luminare bisericeşti şi mireneşti blăjene. — Să-i fie somnul
lin şi bogată parte aibă de mila cerescului Părinte!
D. N.
PREOT-POET
S'a împlinit — în Iunie — un an de când a trecut la cele veş
nice una dintre cele mai curate glorii ale poesiei franceze contim
porane: preotul Louis Le Cardonnei. Numitul a fost una dinire[mân-
drlile actualei generaţii de oameni mari, care atât în viaţa religioasă,
socială, culturală şi politică, cât şi în ştiinţe şi literatură, au făcut
mare onoare rasei şi veacului în care trăim.
© B.C.U. Cluj
S'a născut In oraşul cu splendid soare al Provantei, Valence,

In 1862, dintr'o familie cu tradiţie veche şi profund catolică. După
tată părea a fi un descendent al faimoşilor irlandezi care au con
struit monumentala catedrală din Coutances. După mamă era d e s
cendentul unei familii adânc evlavioase, cum numai la francezi mai
întâlneşti.
Casa în care a văzut lumina zilei era zidită pe locul unde
odinioară se înălţa o celebră mănăstire zidită de Sfânta Ioana Chan
tai (bunica scriitoarei Mme de Sévigné) şi în care mănăstire s'au
oprit adeseori Sf. Francise de Sales şi Sf. Vincenţiu de Paul, pentru
a ţine exhortaţli sfinte surorilor.
Toate aceste fericite circumstanţe au făcut pe Louis Le Car
donnel să respire încă din fragedă copilărie o atmosferă de mistică
creştină.
Providenţa a voit ca germenii de evlavie şi de frumuseţă, de
puşi în sufletul micului Louis de familie şi de peisajul fermecător
al Provantei, să fie desvoltaţi în Colegiul şi Seminarul diecezan
printr'o educaţie care l-a pus în contact intim cu marii poeţi latini
şi cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aci, în colegiul şi micul Seminar,
îi veni lui Le Cardonnel chemarea de cercetător al Frumuseţii, al
adevăratei Frumuseţi. Şi trebue să amintim aci cetitorilor noştri, că
Le Cardonnel înţelegea sub această chemare atât pe cea de poet
cât şl pe cea de preot, şi de obiceiu el nu deosebea una de cea
laltă. Adevărata Frumuseţă nu-i apărea decât în Catedralele şi ca
pelele cu geamuri mistice, zugrăvite, poate, de strămoşii săi, şi
după cum mărturiseşte Păr. canonic Jean Calvet, un prieten intim
al poetului, „nici un rit nu-i părea suficient pentru a o adora, de
cât ritul religios". (Le Renouveau Catholique, pag. 280).
La etatea de 20 de ani plecă spre „cetatea luminii", spre par-
nasul marilor poeţi francezi, unde legă prietenie cu A. Samain care
l-a sedus prin melancolia sa mistică, cu Moréas, cu meditativul
Jacques Rivière, cu Stéphane Mallarmé, cu Retté şi Ch. Mortce, că
rora li-s'a impus prin arta sa originală de a spune limpede lucruri
obscure, şi prin misticismul său adânc catolic, arătându-le tuturor
care este cea mai rară şi sublimă chemare poetică.
Mereu hărţuit de chemarea de a se face preot, la etatea de
24 ani întră în celebrul seminarul de la Issy, unde făcu cunoştiinţa
unor teologi celebri care l-au introdus în studiul aprofundat al Sfin
ţilor Părinţi. După un an de studiu şi de viaţă austeră, fără să-şi
lapede chemarea preoţească, părăsi Seminarul pentru a se dedica
mai mult poesiei. Făcu cunoştiinţa cu vestitul ex-naturalist Jorls
Karl Huysmans, care era tocmai pe punctul de a pleca la „Trappe"
şi care a fost atras în sînul Bisericii de frumuseţă cultului divin
7*
© B.C.U. Cluj
catolic. Această întâlnire cu Huysmans îi făcu pe Le Cardonnel să

simtă mai viu identitatea celor două vocaţiuni: de poet şi preot.
Era deja poet celebru. Se impuse deja criticei celei mai severe.
Ajunse la glorie rară. Ce-i mai lipsa?
Chemarea preoţească îl frământa grozav : era cea mai sublimă
chemare ce putea chinui un suflet ales. Se hotărî deci să-i răs
pundă. Luă drumul spre „Cetatea Eternă". Aci, în Seminarul
Francez, care a dat atâtea glorii Bisericii şi Franţei, „pipăi defi
nitiv identitatea celor două chemări ale sale, aceea de ministru ai
lui Isus Hristos şi aceea de ministru al Frumuseţii; el va fi preot
fără să înceteze de a fi poet, sau mai bine zis, preoţia îi va da
poeziei sale o strălucire nouă, iar poezia îi va inspira preoţiei sale
un nou apostolat, apostolatul prin Frumuseţă" (Calvet, op. cit. pag. 289).
După câţiva ani de studiu şi de viaţă austeră în amintitul se
minar, Louis Le Cardonnel fu hirotonit preot în z'ua de 11 Decem
vrie 1896. Puţin după hirotonire se hotărî sâ între ia Benedictini,
însă sănătatea sa destul de delicată îi făcu să renunţe ia aşa ceva.
în 1905 se retrase la Assisi unde trăi un şir lung de ani, la umbra
mânăstirii Sfântului Francise, care încă a fost un mare poet. Aci
sub influinţa „Sărăcuţului", marele nostru poet simbolist deveni un
mare poet franciscan, un mare poet original în afară de orice şcoală
literară, poezia sa ţîşnind direct din inima sa de preot cuit şi evla
vios, din sufletul său aprins de dragostea dumnezeiască, şi vărsân-
du-se într'un ritm muzical accesibil tuturora. Cităm câteva versuri
pentru rara lor frumuseţă:
„Pres du cloître où la vigne est blonde de lumière
J'ai respiré l'esprit de l'insensé d'Assise,

Qui tenait aux oiseaux des discours ingénus:
Dans l'ardeur qui m'exalte à la fois et me brise,
Je rêve de partir sanglant et les pieds nus.
Apôtre que J ésus secrètement prépare

Pour qu'il porte la paix à s e s frères humains,
Au-devant de celui qui sanglote ou s'égare
Je répandrais mon coeur à travers les chemins.
Je serais le semeur d'immortelle espérance,

Dont l'hymne vibrant monte avec l'aube du jour,
Et saintement joyeux, même dans la souffrance,
J'irais, mon Dieu, j'irais vers l'extatique Amour".
Tot la Assisi începu Le Cardonnel să-şi realizeze dorinţa for

mulată în ziua hirotonirii sale: apostolatul prin poezie. Insuş Papa
Pius X 11 îndemnă, ba chiar îi porunci, să facă această apostolie
© B.C.U. Cluj
aşa de nobilă şi aşa de rară. Italia şi Franţa ni-ar putea spune —

eventual — câţi nobili tineri de ai lor au fost iniţiaţi în serviciul
adevăratei Frumuseţi, câţi adevăraţi iubitori ai Frumuseţii au fost
conduşi până la Dumnezeu de acest nou sf. Francise îmbătat de
dragostea dumnezeiască şi de dragostea faţă de poésie, căci acest
izolat face faţă de şef de şcoală în poezia catolică. Printre disci
polii săi din Franţa putem înşira o mulţime de nume cu loc fix
deja în istoria literaturii: Louis Pize, Alphonse Métérié, Paul Bonté
Paul Tersanne, Eusèbe de Brémond d'Ars şi alţii mulţi. Are disci
poli până şi pe pământul românesc, căci Păr. Ion Gârleanu nu
este de loc strein de preceptele estetice ale lui Le Cardonnel, pre
cepte care vin direct delà mistica catolică.
Reîntors în Patrie, a murit orb — el care a luminat atâtea
suflete, — la etatea de 74 ani, în palatul unei bogate aristocrate din
Avignon şi a fost înhumat la Valence, în cavoul preoţilor diecezei
sale. (Cfr. Emile Rlpert: Louis Le Cardonnel, Avignon, Aubanel-
père, 1937;.
Marele merit al lui Le Cardonnel este de a fi păstrat neatinsă
toată strălucirea Frumuseţii într'o lume josnic pozitivistă cum e cea
în care trăim, şi de a fi condus o mulţime de vocaţiuni poetice spre
poezia credinţei şi a iubirii dumnezeeşti.
Capetele sale de operă închise în „Carmina Sacra*, în „Pon-
tificalia", în „De l'une à l'autre aurore" etc. vor străluci peste
veacuri şi peste hotare spre fala Bisericii şi a Franţei.
IOAN VULTUR
VIZITA C A R D I N A L U L U I TISSERANT
Secretarul Congregaţiunei Bisericii orientale, Cardinalul Eugen
Tisseront, a venit să ne vadă la noi acasă. A petrecut trei săptă
mâni, de Septemvrie încântător, pe pământul României. Cu ochiu
deschis şi cu suflet înţelegător, a văzut, în aceste de zile drumuri şi
popasuri, ţara şi oamenii. A văzut, în special, Biserica noastră româ
nească unită cu Roma, pentru care venise în primul rând şl pe
care a ţinut să o cerceteze, cu osteneală multă, în toate părţile, sub
toate aspectele şi în toate centrele ei importante.
Călătoria nu avea caracter oficial. S'a făcut deci fără pompă
protocolară. Nu i-a lipsit totuşi strălucirea. Atâta numai că fastul
şi parada formelor externe, reduse la strictul necesar, au fost co
vârşite de conţinutul sufletesc, de căldura şi spontaneitatea bucu
riei, de entusiasmul desinteresat care a stăpânit pretutindeni unde
s-au îndreptat paşii oaspelui atât de ilustru. In chip firesc şi ne
căutat, vizitele lui au prefăcut zilele în sărbători neuitate şi drumul
© B.C.U. Cluj
lui Întreg a fost o adevărată cale triumfală. Autorităţile publice şi

mulţimea poporului, capii bisericeşti şi noroadele credincioase, s-au
întrecut în a-şi manifesta sentimentele de recunoscătoare bucurie
faţă de strălucitul sfetnic al tronului papal şi faţă de excepţionala
personalitate care este Cardinalul Tisserant.
Era firesc. Ţara — cu excepţia câtorva glasuri rătăcite cari,
de câtăva vreme, cântă consecvent în afară de corul marilor inte
rese româneşti — şi-a dat seama de excepţionala importanţă a
acestei vizite. Duşmanii noştri sunt mulţi şi neîmpăcaţi. Prieteni,
In lumea largă, avem puţini şi nu ne pricepem destul a arăta străi
nătăţii întreaga dreptate a cauzei noastre. De aceea, prieteni de
talia Card. Tisserant sunt de nepreţuit. Din mila Domnului, şi în
temeiul vredniciilor sale, el are un rol de primul rang pe scena
vieţii mondiale. Cuvântul lui are răsunet în mari depărtări şi po
sibilităţile lui de a fi folositor cauzei noastre sunt neasemănat mai
multe decât s'ar putea bănui. — Pe deasupra, excepţionalul nostru
oaspe este legat şi personal, ne vine să scriem: interesat chiar, la
propăşirea României. A luptat doar', patru ani încheiaţi, pe cele
fronturi ale războiului mondial, pentru triumful marei dreptăţi pe
care s-a clădit România mare. A dat şi tribut de sânge pentru ea
eroul purtător a celor mai rari decoraţii, care a fost citat nu odată
în ordinele de zi ale armatei franceze. Nimic m si firesc deci, decât
dorinţa lui de a vedea înflorind o ţară care s-a ridicat din marea
dreptate biruitoare. — Conducător, în Roma, a Congregaţiei biseri
cilor răsăritene, are tot interesul să vadă sporind virtutea şi stăpâ
nind duhul evangheliei în ţara, în care hălădueşte şi munceşte una
din bisericile de rit răsăritean care a regăsit mormântul şi altarul
verhovnicului Petru. România a avut, prin urmare, toate motivele
să primească, cu sinceră bucurie, cinstea deosebită pe care o în
semnează vizita Cardinalului Tisserant.
Se bucură, mai ales, Biserica noastră. Cardinalul a venit la
noi, pentru noi. Primul său drum de această natură de când oblă
dueşte Congregaţia Orientală. O atenţiune, deci, care nu se poate
nita. Aşa cum nu se va putea uita vraja solemnităţilor, a servi
ciilor religioase, a primirilor unde Cardinalul Tisserant a încălzit ini
mile cu distincţia principiară a personalităţii sale, cu înţelepciunea
îndemnurilor sale, cu bogăţia binecuvântărilor sale, împărtăşite —
spre şi mal marea încântare a mulţimilor — de obicei, româneşte.
Prezenţa marelui Prelat printre noi a fost o mare întărire şi o
mare mângâiere. învăluiţi de atâtea primejdii, e bine să simţim
din când în când, în concret, seninătatea cu care priveşte şi pri
meşte trecătoarele valuri ale vremii Roma eternă, cu neturburata ei
siguranţă suprafirească. Şi tn mijlocul discuţiunilor, încâlcite de
© B.C.U. Cluj
atâtea ori prin sectarismul strâmt al unora ca şi prin crasa Igno

ranţă a altora dintre adversarii noştri, e bine să putem arăta viu,
in carne şi oase, spiritul Romei catolice, în care se armonizează şi
ierarhizează desăvârşit toate valorile umane. Cardinalul Tisserant
este un erou al dragostei de neam; este un savant de renume
mondial; este un Purpurat al Bisericii universale care reprezintă
cea mai mare şi cea mai perfect organizată putere morală de pe
glob. Exemplar de elită între oameni, patriot din primele rânduri,
învăţat între învăţaţi şi, în acelaşi timp, propovăduitor al marelui
ideal creştin care îmbrăţişează pe toţi oamenii şi toate vremile,
persoana Card. Tisserant este o apologie vie a credinţii noastre, pe
care atâţia o atacă fiindcă nu o cunosc.
Pe deasupra, această vizită înseamnă un nou fir de aur care
ne leagă de centrul creştinătăţii universale. Avem, la Roma, mulţi
prieteni, dintre cari unii ne cunosc deaproape. Card. Tisserant este
printre ei. Cu atât mai important, cu cât prin însuşi oficiul său
trebue să ne aibă în permanentele sale griji. Suntem siguri că
acum, când ne-a văzut deaproape, cu sporul şi cu slăbiciunile pe
care le avem, ne va fi de şi mai mare ajutor decât până acuma;
cu toate că şi în trecut iubirea părintească a Romei s-a revărsat
peste noi cu neasemănată bogăţie. — De altă parte, noi înşine, vă
zând atâta încredere ce ni-se arată, atâtea speranţe ce se leagă de
noi, ne vom examina iarăşi şi iarăşi conştiinţele, vom spori în ogorul
Bisericii, ca să desăvârşim cât mai curând marele ideal în slujba
căruia stăm. Va trebui să înţelegem că răutatea şi greutatea vre-
milor ne pretind o perfectă armonie, o mare unitate de vederi,
acţiune sistematică şi metodică, fără de care nu se poate câştiga
nici o biruinţă.
Să sperăm că aşa va fi.
A. P.
f PAVEL DAN
A murit Pavel Dan. Pentru unii, un anonim sortit sfârşitului
care ne aşteaptă pe toţi. Pentru cnnoscătorii literaturii ardelene
delà 1930 încoace, un scriitor de talent, cu posibilităţi de uriaşă
creaţie artistică. Iar pentru noi, Pavel Dan, dascălul, prietenul
de inimă şi creştinul martirizat prin suferinţă.
S'a născut în Tritiul de sus, judeţul Turda. Fiu de ţăran, a
avut de luptat delà început cu viaţa. Această luptă i-a dăruit
oţelire şi putere de muncă neobişnuită. Pavel Dan a avut o fire
voliţionară, caracterizată prin încăpăţânarea ţărănească şi prin
setea de creaţie. A avut-o în şcoală, în relaţiile sociale şi în nă-
© B.C.U. Cluj
624 CULTURA CREŞTINA
zuinţele lui literare. Datorită acestei firi era ascultat de elevi, în

societate şi-a creiat prietenii şi animozităţi, iar în literatură a ajuns
să se apropie de culmi, bătătorite doar de puţinii aleşi.
Nuvelele lui, cea mai mare parte împrăştiate prin revistele
ardelene — începând deia Bătrâneţe, Jufa, Banii, Necazuri... din
Abecedar; Intelectualii... din Pagini literare; Poveste ţărănească,
Sborul delà cuib, Copil schimbat, Fragmente, înmormântarea lui
Urcan Bătrânul din Gând românesc; Priveghiul, din Gândirea; II
duc pe popa, Corigente, Studentul Livadă, întâlnirea, din Blajul;
până la Iobagii, nuvelă premiată de România nouă şi ceîe rămase
înedite — oglindesc în cea mai mare parte viaţa satului, dintr'o
regiune puţin cunoscută, Câmpia ardeleană. Format în şcoala lui
Maupassant, Cehov, scriitorii predilecţi lui, Pavel Dan este un
realist în expresie şi în alegerea motivelor de inspiraţie. Ţăranii,
înfăţişaţi în lupta lor cu pământul şi asperităţile vieţii, descrierile
intuitive ale naturii, stilul dur, fără de artificii, şi toate acestea
înrămate într'o atmosferă deprimantă şi monotonă, proprie Câm
piei, dovedesc acest lucru.
Socotim, însă, că o analiză amănunţită a nuvelelor lui nu
este oportună. Publicarea lor în volum, de către „Fundaţia pen
tru literatură şi artă Regele Carol II", ne va da prilejul să stu
diem o operă omogenă şi nu fragmentară. Deocamdată să vedem
ce-a însemnat Pavel Dan pentru Blaj şi cum s'a încadrat în spi
ritul acestui orăşel cu tradiţii şi rosturi culturale.
Blajului, ca multor oraşe cu trecut cultural, i-se impută că
trăeşte numai din seva trecutului, că este refractar la orice înoire
şi că nu mai poate ţinea pas cu vremea. Ca focar bisericesc
mulţi îl socotesc dăunător românismului, iar în cultură, un fost
centru cu misiunea sfârşită. Nu stăruim asupra aportului religios,
recunoscut de toţi oamenii de bine, nici asupra trecutului cultural,
născut d n dragostea faţă de Hristos şi de neam ci, mai mult
asupra posibilităţilor de realizare actuală. Un exemplu grăitor
este Pavel Dan. Unul dintre cei mai talentaţi tineri ardeleni şi-a
aşezat căminul în acest orăşel. L-a îndrăgit. Activitatea de pe
catedră, munca delà revista Blajul şi opera lui literară, întru ni
mic potrivnice tradiţiilor Blajului, sunt un semn că actualul şi
creaţia întotdeauna găsesc ocrotire şi încurajare în acest Blaj. Iar,
Pavel Dan, omul cu sârguinţă de albină, încrezător în puterile
sale, în ajutorul lui Dumnezeu şi-al Preacuratei până în clipa din
urmă, corect şi integru în viaţă, adevărat mucenic în suferinţă,
nu este omul pătruns de creştineasca atmosferă a Blajului?
Dar, Pavel Dan a murit. In urma lui a lăsat goluri. O mamă
© B.C.U. Cluj
N r . 8-9 CULTURA CREŞTINA 625
fără sprijin la bătrâneţe, o soţie nemângăiată şi un copilaş orfan.

A murit îngropând cu el dragostea de viaţă şi marile lui planuri
literare. La un pas de moarte se gândea cu nădejde — el, care
ani de zile a cunoscut suferinţa - - la realizarea unui roman al
suferinţii omeneşti. Ce ne-ar fi dat, Dumnezeu ştie. Noi să-1
căutăm în ceeace ne-a dat şi să îndrumăm lumea românească
spre o cunoaştere a lui postumă.
V. STANCIU
T H O M H S G . MHSflRYK
„Republica filosofilor", cum e numită Cehoslovacia, a îm
brăcat acum, de început de toamnă, haină de doliu: a murit
Thomas O. Masaryk, marele ei fiu şi ctitor. Despre traiectoria
extrem de ciudatei vieţi a odraslei vizitiului delà grajdurile im
periale, odraslă menită să aibă parte preponderantă în renaşterea
şi închegarea statului cehoslovac, s'a scris mult. Şi se va mai
scrie. Noi ne mărginim să-1 privim, în fugă, pe Masaryk ca om
de acţiune şi ca gânditor.
Autorul unei interesante disertaţii asupra „Sinuciderii", non
sensul şi laşitatea cărui act le-a reliefat în chip pregnant, a fost
un luptător prin vocaţie. Dar un luptător pe cât de stăruitor, pe
atât de calm şi cumpănit. Fostul ucenic de lăcătuş, librar şi fie
rar, învăţase din copilărie că viaţa-i trudă şi strădanie neîntre
ruptă şi că numai aceia răsbat prin ea biruitori cari fac faţă băr-
băteşte greutăţilor. Cum a şi făcut dânsul în vremea studiilor,
apoi ca profesor universitar şi dup'aceea ca îndrumător al nea
mului său şi apărător al intereselor iui până la biruinţa finală.
Fără să fie şovinist (şi-a atras doar' ura ipernaţionaliştilor cehi
cu demascarea hrisoaveior apocrife delà Kralove Dvur şi Zelena
Hora; cari făceau, afirmative, dovada „eclatantă" a originii nobile
a cehilor) a fost un naţionalist luminat şi sincer devotat cauzei
neamului său. Această cauză a apărat-o cu graiul şi cu peana.
Din aceasta preocupare au răsărit revistele „Nase Doba" şi „Cas",
lucrarea „Ceske Otazka" (Chestia cehă), opera masivă „Rusia şi
Europa", periodicul „Naţiunea Cehă" (în franţuzeşte), Academia
Muncitorească, Partidul ceh ai poporului şi alte realizări cu rost
şi rod. Şi tot preocuparea de binele alor săi îl poartă pe dru
muri de propaganda în Elveţia, Franţa, Anglia (aci, în Londra, îşi
ţine celebrele conferinţe despre „Noua Europă"), Rusia, unde or
ganizează armata cehă, România (la Iaşi, în 1917 şi pe frontul
Mărăşeştilor) şi America de Nord, nedându-şi odihnă oaselor până
când independenţa cehoslovacă nu-i realitate întruchipată aievea
© B.C.U. Cluj
în Republica proclamată la 28 Octomvrie 1918 ca fiind definitiv

şi pe veci constituită.
Ca gânditor Masaryk e reprezentantul iluminismului demo
cratic, revoluţionar şi naţionalist în aceeaş vreme. Pentru el, în
drăgostitul de Piato (lucrase, ca teză de doctorat; „Esenţa sufle
tului la Plato") „argumentul fundamental a! democraţiei este cre
dinţa în om, în valoarea sa şi în nemurirea sufletului său. De
mocraţia umanitară, ca sistem cultural, social şi politic, reprezintă
evolu{ia istorică şi filosofică irezistibilă, a lumii moderne". (Ed.
Beneş). Democraţia aceasta umanitară însă, în concepţia lui Ma
saryk, e ceva abstract şi mai mult de domeniul fanteziei, decât
de al realităţii. In lucrarea sa: „Idealurile umanităţii", tradusă şi
în româneşte, se spune negru pe alb: „Nu voiu discuta dacă poţi
iubi ceva străin ca pe tine însuţi. De pildă, a iubi un neam străin
aşa ca pe-al tău. Ar fi nenatural să pretindem aceasta...". Sub
raport religios are şi pagini ce susţin nu numai indiferentismul,
ci deadreptul lupta împotriva religiei positive, a şcolii confesio
nale şi a cooperării dintre Stat şi Biserică. îmbibat, cum era, de
laicismul positivist delà sfârşitul veacului trecut, pentru admira
torul ereticului Hus lupta contra oligarhiei şi aristocraţiei pare
acelaş lucru cu lupta în contra credinţei: „Credinţa şi ştiinţa —
aşa scrie dânsul — nu sunt decât o formă a antitezelor: aristo
craţie şi democraţie". — Ca preşedinte de republică, în practica
vieţii de stat, s'a condus însă de alte principii. Şi în special faţă
de catolicism, bărbatul de stat cu răspundere a avut şi a profesat
vederi incomparabil superioare şi mai largi decât teoreticianul
delà masa de scris. Carele, totuşi, şi ca atare, faţă de Hristos şi mo
rala creştină a avut o veneraţie profundă din care n'a făcut taină.
D. N.
D E PROFUNDIS
K trecut anul de c â n d s'a deslănţuit cumplitul prăpăd
din Spania. Intre timp agenţiile de p r e s ă şi riporterii g a z e
telor n'au încetat s ă a d u c ă ştiri cari, p e drept c u v â n t , a u
înfiorat o l u m e întreagă, împărţindu-o totodată î n două ta
bere: u n a care o s â n d e ş t e g u v e r n a m e n t a l i i spanioli, alta a-
runcând toată v i n a asupra rebelilor. Corului taberei din
u r m ă i-s'au alăturat chiar şi glasuri catolice.
Pentru a limpezi chestia a c e a s t a atât de discutată,
Episcopatul Catolic Spaniol a ţinut de a sa datorinţă s ă vină,
mai în vară, pe calea u n e i puternice scrisori pastorale co
lective, c u lămuririle i m p u s e de iubirea fată de a d e v ă r şi
© B.C.U. Cluj
pentru a tăia c a l e a răstălmăcirilor. Fie ele de b u n ă ori de

rea credinţă. Cel puţin în cercurile i m e n s e i familii creştine
dornică de a v e d e a lucrurile a ş a c u m sunt, n u c u m în
c e a r c ă s ă i-le prezinte v a s t a şi bine organizata c â r d ă ş i e a
celor c e au atâtea m o t i v e s ă n u p r i v e a s c ă a d e v ă r u l î n faţă.
Mai a l e s î n sfâşietoarea tragedie c e se petrece î n patria lui
Calderon delà Barca. S c r i s o a r e a pastorală pomenită mai
s u s e s e m n a t ă de n u mai puţin de 42 episcopi, arhiepiscopi
şi mitropoliţi, între cari cei de Toledo, Sevilla, Y a l e n c i a , Bur-
g o s , S a r a g o s s a , Grenada, Cordova, Madrid, S a l a m a n c a ş. a.
Fapt care împrumută acestui strigăt dintru adâncuri o deo
sebită putere şi greutate.
Rădăcinile războiului în toiu s e întind, î n timp, binişor
în urma răbufnirii de anul trecut. T r e c â n d peste alte m o
mente prevestitoare de rău, legiferarea din 1931 şi slăbiciu
n e a cârmuirii inaugurate atunci au fost fatale. Pentrucă au
târît istoria s p a n i o l ă într'o alvie c u totul contrară e x i g e n ţ e
lor spiritului naţional. „Constituţia şi legile ce-i f ă c e a u in
terpretarea a u î n s e m n a t o p e r m a n e n t ă şi violentă ultragiare
a conştiinţei naţionale. Ne-au slăbit, pe c a l e a legii, s o c i e
tatea". A ş a n o t e a z ă corul e p i s c o p e s c care mai a d a u g e că
stăpânirea c e s'a dovedit a fi î n stare s ă a t a c e a d e v ă r u l şi
tot c e are c e v a legătură c u D u m n e z e u şi c u conştiinţa na
ţională, dar î n a c e e a ş i v r e m e n'a î n ţ e l e s s ă ia măsuri faţă
c u e l e m e n t e l e s u b v e r s i v e , a s ă m ă n a t ea însăşi germenii n e
mulţumirii şi a revoltei în sufletul poporului. Fapte concrete
de v a n d a l i s m e şi barbarie, tolerate î n chip ignobil: Biserici
aprinse, la 1931, î n Madrid şi jur; d o u e s ă p t ă m â n i de anar
hie î n Asturii şi Catalonia, în O c t o m v r i e 1933; tulburările
e n d e m i c e dintre Februarie—Iulie 1936, c â n d a u fost dărâ
m a t e 411 biserici şi a u fost s ă v â r ş i t e a p r o a p e 3000 atentate
de caracter politic-social. A s t a după alegerile din Februarie
1936 c â n d dreapta, deşi a avut c u peste o jumătate milion
voturi mai mult decât „Frontul Popular", a căpătat, totuşi,
c u 118 m a n d a t e parlamentare mai puţin ca „îrontiştii", pen
trucă g u v e r n u l a n u l a s e , a b u s i v , voturile unor ţinnturi întregi.
D u h u l rău în năpasta abătută asupra Spaniei a fost
Rusia Sovietică. D u p ă biruinţa electorală din 1936, Komin-
ternul a ordonat şi a finanţat din greu revoluţia s p a n i o l ă .
In 16 Maiu al a c e l u i a ş an reprezentantul sovietic s e întru
neşte la sfat, î n Y e l e n c i a , c u trimişii Internaţionalei III şi
aduc, între altele, şi hotărîrea aceasta: „Să fie încredinţată
© B.C.U. Cluj
una din organizaţiile delà Madrid (cea care a v e a nr. 25) să

î a c ă i n o f e n s i v e a c e l e personalităţi politice şi militare cari ar
putea a v e a c e v a rol în contrarevoluţie". In a c e l a ş timp, î n
c e p â n d delà Madrid şi până la c e l e din u r m ă sate, miliţiile
roşii a u căpătat îndrumări militare şi au fost î n a r m a t e de
a ş a încât, la isbucnirea războiului, au putut arunca în luptă
250.000 forţe combatante. Şi d a c ă n u le-a isbutit pedeantre-
gul planul făcut, este a se mulţumi vigilenţei şi energiei
naţionaliste. „Trebue s ă s p u n e m lucrurile a ş a c u m sunt —
a mărturisit, î n Ianuarie c. la radio u n corifeu anarhist —
şi a d e v ă r u l e s t e că militarii n e - a u luat-o înainte, ca s ă î m
p i e d e c e i s b u c n i r e a revoluţiei noastre".
Care v a s ă zică e mai mult decât îndreptăţită o b s e r
vaţia că războiul civil spaniol e „o întrecere de viteză între
b o l ş e v i s m şi civilizaţia creştină". Şi tot a ş a caută s ă r e c u
n o a ş t e m de întemeiată constatarea episcopatului spaniol că
în m o m e n t u l de faţă Spania n u m a i poate a v e a nici o altă
nădejde de reîntronarea păcii şi a dreptăţii decât biruinţa
mişcării naţionaliste î n fruntea căreia stă g e n . F r a n c o .
F ă c â n d o paralelă între c e l e două tabere în î n c l e ş t a r e ,
s c r i s o a r e a pastorală, după ce p r e c i z e a z ă că n u s e v a pro
v o c a decât la fapte şi experienţe din teritoriul eliberat de
s u b călcâiul comunist şi că totul v a fi prezintat strict o b i e c
tiv, continuă: „Nu putem intra în analize p s i h o l o g i c e ori so
ciale. N e mărginim la constatarea: revoluţia a c e a s t a anar
histă e fără p e r e c h e î n istoria lumii. Şi la a c e a s t ă consta
tare mai trebue s ă a d a u g e m c ă revoluţia c o m u n i s t ă a să
vârşit teribila-i baie de s â n g e în jertfe o m e n e ş t i şi toate
actele-i s a m a v o l n i c e după chibzuială în prealabil. Cu puţin
înainte de isbucnirea revoluţiei a u sosit din Rusia 79 agita
tori sovietici specializaţi î n atare materie. «Comitetul A s o
ciaţiei Marxiste Internaţionale' a ordonat tot atunci organi
z a r e a miliţiilor revoluţionare î n toate oraşele. Dărîmarea
bisericilor, ori c e l puţin a aranjamentului lor, a devenit c e v a
c e s e făcea în serie şi sistematic. Abia c â t e v a luni a u tre
buit şi toate bisericile au devenit inutilizabile pentru s e r v i
ciile bisericeşti. Delà 1931 î n c o a c e în programul „Ligei A -
teiste" a figurat şi punctul acesta: „Plebiscit c u privire la
m e n i r e a c e o s ă aibă bisericile şi c a s e l e parohiale", iar u n
s o v i e t provincial a dispus ca: „Toate clădirile cari p â n ă aci
au servit spre scopuri bisericeşti, sunt a s e folosi de m a
g a z i n e publice, prăvălii obşteşti, biblioteci populare, băi ori
© B.C.U. Cluj
a ş e z ă m i n t e s a n i t a r e d e utilitate p u b l i c ă , d u p ă c u m r e s p e c
t i v u l o r a ş ori s a t v a a v e a l i p s ă d e u n a o r i d e a l t a din a c e
s t e a " . S'a făcut o „Listă n e a g r ă " c u p r i n z â n d p e toţi cei c e
t r e b u i a u făcuţi, n e a p ă r a t , inofensivi, c u v l ă d i c i i c a p e t e d e
listă. In ce p r i v e ş t e p r e o ţ i i simpli, u n m a t a d o r b o l ş e v i c a
declarat-o ritos enoriaşilor ce v o i a u să-şi m â n t u i e parohul:
„Avem ordin să stârpim speţa asta". N u m ă r u l preoţilor
a s a s i n a ţ i — c a m 40—80 v. d e e p a r h i e — s e p o a t e e v a l u a l a
ş a s e mii (şi e v o r b a n u m a i d e preoţii d e m i r ! ) , i a r al b i s e
ricilor d ă r î m a t e ori jefuite, la d o u ă z e c i d e mii. ( N u m ă r u l
m i r e n i l o r c r e d i n c i o ş i şi n a ţ i o n a l i ş t i u c i ş i t r e c e d e trei s u t e d e
mii. I n t r e a c e ş t i a : femei, copii şi m o ş n e g i . F e l u l s c h i n g i u i
rilor: c i u n t i r e a m â i n i l o r şi p i c i o a r e l o r ; s c o a t e r e a ochilor;
s m u l g e r e a l i m b e i ; î n g r o p a r e a d e vivi ş. a. F ă r ă v i n ă d o v e
dită. F ă r ă j u d e c a t ă . B a a u fost p r o f a n a t e şi m o r m i n t e l e şi
n e c i n s t i ţ i p â n ă şi morţii. C a la M a d r i d şi H u e s c a ) .
Şi d e c e t o a t ă a c e a s t ă s ă l b ă t ă c i e d e c a r e s ' a r î n g r o z i
şi c a n i b a l i i ? D i n u r ă faţă d e B i s e r i c ă şi faţă d e î n t e m e i t o -
r u l ei H r i s t o s . T r i m i s u l s p a n i o l la „ C o n g r e s u l Ateiştilor" din
Moscova a declarat-o patetic: „Spania a întrecut cu mult
S o v i e t i a , p e n t r u c a î n S p a n i a B i s e r i c a a fost t o t a l n i m i c i t ă " .
— I n t r ' a s t a u c e n i c u l lui L e n i n - S t a l i n v e d e a u n triumf c u c a r e
credea că se poate mândri.
D r e p t c ă s ' a u a d u s diferite a c u z e şi B i s e r i c e i c a r e a ,
chipurile, şi-ar a v e a p a r t e a de v i n ă c'au ajuns lucrurile
unde v e d e m c'au ajuns. Corul episcopesc spaniol cunoaşte
a c e l e a c u z e şi le r ă s p u n d e : „ A u î n v i n u i t B i s e r i c a — r e m a r c ă
p a s t o r a l a — c ă s'ar îi p u s d e a c u r m e z i ş u l u n e i m i ş c ă r i p o
p u l a r e , î o r t i î i c â n d u - s e î n sfintele l ă c a ş u r i şi prilejind, m a i m u l t :
p r o v o c â n d p r i n t r ' a s t a d ă r î m a r e a b i s e r i c i l o r şi m ă c e l ă r i r e a
preoţilor. A f i r m a ţ i a a c e a s t a t r e b u i e s'o c o n t e s t ă m p e d e a n -
tregul. Atacul împotriva bisericilor a venit pe neaşteptate,
a p r o a p e p r e t u t i n d e n e a î n a c e e a ş v r e m e şi a c o i n c i d a t c u
m ă c e l ă r i r e a p r e o ţ i l o r . Bisericile a u fost d a t e flăcărilor p e n
t r u c a a u fost c a s e l e D o m n u l u i şi preoţii a u fost u c i ş i p e n
t r u c a a u fost slugile D o m n u l u i . D e s p r e a c e a s t a s u n t d o v e z i
c u d u i u m u l . B i s e r i c a n ' a fost a g r e s o r . D i m p o t r i v ă : e a a fost
jertfa dintâiu; n e v i n o v a t ă , p a ş n i c ă şi fără a p ă r a r e . — N e - a u
î n t r e b a t din s t r ă i n ă t a t e : D r e p t s ă fie c ă B i s e r i c a din S p a n i a
e r a p r o p r i e t a r a u n e i t r e i m i a p ă m â n t u l u i ţării şi c ă p o p o r u l
d e a c e e a s'a r ă s c u l a t c a s ă s c a p e d e s u b a p ă s a r e ? A c u z a
a c e a s t a e o a c u z ă ridicolă! Din p ă m â n t u r i l e m e n ţ i o n a t e , Bi-
© B.C.U. Cluj
630 CULTURA CREŞTINA Nr 8-9
serica p o s e d a abia c â t e v a loturi n e î n s e m n a t e . ftpoi c a s e

parohiale şi edificii şcolare. Tot c e a v e a Biserica n u era
deajuns s ă a c o p e r e u n sîert a necesităţilor sale".
In c e priveşte partidele, s c r i s o a r e a pastorală p r e c i z e a z ă
că biserica s p a n i o l ă şi-a făcut datoria, ridicându-se peste ele.
Mici omisiuni s o c i a l e ici şi colo n u îndrituesc pe n i m e n e a
s ă î m p r o a ş t e întreaga biserică. Dealtfel situaţia în Spania
a c e a s t a este, c ă „partea c e a m a r e a ţinuturilor s ă r a c e n u a
c u n o s c u t grozăviile războiului. In s c h i m b revoluţia a i s b u c -
nit î n forma ei c e a mai c r â n c e n ă şi mai sălbatică tocmai
a c o l o u n d e factorii e c o n o m i c i şi ai buneistări e r a u cei m a i
prielnici". Şi n u r ă m â n e fără lămurirea de lipsă nici v o r b a
tendenţioasă: „In Spania Biserica fiind p u s ă î n faţa dilemei:
ori prigonită de g u v e r n u l din Madrid, ori robită de repre
zentanţii unor tendinţe politice c e n'au nici în clin nici î n
m â n e c c u creştinismul, Biserica a a l e s robia". R d e v ă r u l e
că Biserica a trebuit să a l e a g ă între alternativa: Ori să fie
stârpită definitiv de b o l ş e v i s m , c u m s'a întâmplat în toate
teritoriile de s u b stăpânire comunistă, ori s ă ţină la o p u
tere care i-a luat apărarea şi, p â n ă în ziua de azi, a asigu
rat principiile de bază ale societăţii, r e s p e c t i v validitarea
acelora. Rşa stând lucrurile n'a putut face altfel de c u m a
făcut. Şi dacă naţionaliştii b a s c i au p u r c e s altfel, c u proce
dura lor au pricinuit mari p a g u b e şi Patriei şi Bisericii.
Care greşală, Cel de s u s s ă le-o ierte. Şi corul e p i s c o p e s c
spaniol declară că şi el, a s e m e n e a Celui de s u s , î n ţ e l e g e s ă
ierte greşala fraţilor rătăciţi.
Când şi c u m s e v a găta m ă c e l u l fratricid din Spania ?
— S ă s p e r ă m că n u peste mult. Şi c u biruinţa celor c e re
prezintă ordinea socială şi apără morala creştină.
D. N.
© B.C.U. Cluj
ÎNSEMNĂRI
Apostolat — prin contact personal
In revista „La Vie Spirituelle" scria nu de mult G. Bardy:
„Nimic nu e mai pe sus decât contactul personal dintre oameni.
Zece minute de convorbire delà om la om pot da adesea mai multe
cunoştinţe decât citirea unei opere voluminoase. La congrese, ş e
dinţele ştiinţifice şi comisiuniie de studii, drept vorbind, nu sunt
decât părţi întregitoare; fiecare participant aşteaptă, cu nerăbdare
aproape, ora încheerii lor, când va avea putinţa de a face cuno
ştinţa cuiărui sau cutărui coleg, ale cărui lucrări le cunoaşte atât
de bine, pe care însă nu 1-a văzut încă niciodată".
Aceste observaţii juste le întregeşte revista vieneză „Sehonere
Zukunft" (26. 9. 37): „Intr'adevăr ajungi mult mai departe stând de
vorbă cu cineva, delà om la om, decât prin memorii şi rapoarte.
Chiar de aceea, trebue utilizat acest mijloc şi în slujba împărăţiei
lui Dumnezeu. Sunt astăzi destul de mulţi creştini, cari nu mai
cunosc calea bisericii şi a manifestaţiunilor oficiale, cari totuşi pot
fi cuceriţi, cercetându-i personal ori invitârdu-i cu prilejuri neofi
ciale". In sprijinul acestor afirmaţii, citează relatările foarte inte
u
resante ale gazetei catolice Ostschweiz
B din 11. 9 3 7 :
„Undeva, într'o regiune industrială, episcopul invită, din când
în când, pe cei mai de seamă conducători ai întreprinderilor, la o cină.
Nu se face nici o deosebire între catolici, protestanţi ori reprezen
tanţi tipici ai sistemului economic liberal; numai să fie oameni cu
nume bun. Nu se ţin, cu astfel de ocaziuni, cuvântări mari, ci
foarte simplu, lumea se aşează la masă, bea un pahar de vin, fu
mează o ţigară şi vorbeşte degajat despre una şi alta. Episcopul
vede şi simte, că oaspeţii săi preţuiesc foarte mult on a rea unei
astfel de invitaţiuni, iar oaspeţii, la rândul lor, duc cu ei im presia
că un episcop catolic nu poartă numai o cruce pe piept, ci că sub
această cruce şi sub frumosul lanţ de aur bate şi o caldă in mă
omenească. Dacă, apoi, în acele părţi se iveşte vreo chestiune
care-1 interesează pe episcop, nu e nevoie de tratative solemne, ci
cei cari au stat odată prieteneşte la aceeaşi masă pot fi chiemaţi,
simplu, la telefon şi atâtea necazuri omeneşti, despre cari e vorba
de obicei, se alină în câteva secunde.
© B.C.U. Cluj
„Metoda aceasta, de a căuta apropierea mai ntâi pe terenul

nobil omenesc, nu poate fi privită decât cu cea mai vie simpatie-
Cine cunoaşte viaţa, îî d ă seama că ea poate svea o mare în
semnătate pentru deslegarea problemei sociale; mult mal mare de
cât în intenţiuaiie oaspeţilor şi a patronului. Concepţiile creştine
cari, în chip firesc, stăpânesc o casă de tpiscop catolic, trec şi
asupra celor ce intră în ea. Şl, în fel ui acesta, biserica este, în
ceva chip, în lume; întrucât adecă lumea vine la ea. E inutil să
observăm, că nu-i vorba aci de Prinţi ai biserici; cari ar comunica
exclusiv cu aşa numitele „cercuri înalte" a!e societăţii, ceeace pe
drept cuvânt ar produce scanda!, fiind noi în primul rând biserica
celor necăjiţi".
In continuare, articolul arata în ce măsură acest fe! da contact
personal poate contribui Sa răspândirea concepţiilor creştine asupra
problemelor sociaie şi, în urinare, la norocoasa lor deslegare. Chiar
de aceea, datoria nu numai a Prelaţilor, ci şi a aitor fruntaşi cato
lici cu dare de mână, este să ofere cât mai des astfel de ocazii senine,
unde să stea de vorbă prieteneşte person«lităţi de seamă, fie şi
străine de biserică. Chiemându-se, la o astfel de masă, şi ciite un
preot distins şi priceput în problemele sociaie, pe nesimţite li-se
predică evanghelia celor ce nu vin la biserică şi se formează opinie
publică favorabilă concepţiilor creştine Poate că unul ori altul va
afla, în felul acesta, şi calea bisericii; mai întâi din prietenie pen
tru preotul a cărui oaspe a fost ori cu care a stat la masă. şi mai
apoi fiindcă începe a se simţi bine aproape de altar (ap),
*
Călugării, gloria bisericii.
Excelenta revistă „Messaggero del S. Cuore" — (Aug.-Sept.
1937) aduce câteva consideraţii, asupra sufletelor cari şi-au în
chinat viaţa lui Isus între zidurile sfinte ale mănăstirilor. Asupra
acestui har e bine să ne oprim şi noi un moment.
Călugării au scris pagini de aur în istoria apostolatului,
ştiinţei, instrucţiunii şi în istoria iubirii creştine. Din cei patru
mari Dascăli ai bisericii Orientale, doi: sf. Vasile şi sf. Gregoriu
Teologul, au fost călugări. Din cei patru ai bisericii latine, trei:
sf. leronim, sf. Augustin, sf. Gregoriu cel Mare, deasemenea au
fost călugări. Dintre ceialalţi 20 doctori ai bisericii cea mai mare
parte au ieşit din chiliile mănăstirilor. Aşa: Sf. Efrem Şirul, sf.
Bernard, Anselm, Toma, Bonaventura, Petru Caniziu, Ioan delà
Cruce, Robert Belarmin, Alfonso M. de Liguori şcl.
Aproape întreagă armata misionară e recrutată dintre membrii
institutelor călugăreşti. Şcoalele catolice, casele de exerciţii spi-
© B.C.U. Cluj
Nr. ê-9 CULTURA C R E Ş T I N A 633
rituale, etc., îşi cam au loc p e lângă mănăstiri. Sfinţenia prinde ră
dăcini, se desvoaltă şi se desăvârşeşte la umbra caselor călugăreşti.
Dintre cei 21 sfinţi mărturisitori canonizaţi de Pius XI, 18
sunt călugări, iar dintre ceilalţi trei, sf. Ioan Vianney în nenu
mărate rânduri a voit să între la trapişti; alţii apoi, ca sf. Iosif Coto-
lengo şi sf. Andrei Fournet au fost fondatori de institute religioase.
Dintre 15 sfinţi cari au părăsit această lume î n sec. XLX-lea,
11 erau călugări; dintre 14 sfinţi morţi î n sec. XVIII-lea, dease-
menea 11 au fost călugări; dintre 31 sfinţi morţi în sec. XVH-lea,
toţi, afară de trei, erau călugări. Ceeace înseamnă că mănăstirile
timpurilor moderne, ca şi ale timpurilor vechi, sunt grădini unde
se cultivă cele mai gingaşe flori, unde se oţelesc sufletele dedi
cate lui Hristos şi unde s e formează cele mai alese virtuţi reco
mandate şi practicate de însuşi Mântuitorul, şi unde s'a ridicat la
aşa înălţimi spirituale şi sf. Tereza de Pruncul Isus, care cu p a
truzeci de ani în urmă, în 30 Sept. 1897, la orele 19,20 a întrat
în bucuria Stăpânului său, din sălaşurile căruia trimite neîncetat
„ploaie d e roze" p e pământ, {ai.)
Napoleon pe Sf. Elena — catolic practicant

După „Deutsche Presse" din Praga, aduce „Schonere Zukunft*
(26. 9. 31) câteva însemnări extrem de ieteresante luate din m e
moriile lui Montholon, tovarăşul d e exil al împăratului p e Sf
Elena.
„împăratul a povestit odată, că în repeţite rânduri a fost
ispitit ca, în ciuda Papei, să se proclame p e sine de cap al Bise
ricii. »Mai mult chiar, continuă împăratul, se făceau stăruinţe ca
să întemeiez o nouă religie. Intr'o zi, o personalitate politică
mă aţâţa la această întreprindere. Atunci i-am astupat gura cu cu
vintele; ,Vreţi, de sigur, să mă las şi răstignit p e cruce?' Şi când
omul mă privi fix, perfect înmărmurit, am adaus: ,Nici D-ta şi
nici eu n u vreau asta. Şi totuşi, Domnul m e u , aceasta este o
condiţiune indispensabilă pentru o religie adevărată. E u cunosc
una, adevărată. La o alta n u mă gândesc*. — La fel s-a pronunţat
Napoleon despre „puterea tainică" a evangheliei şi despre divi
nitatea lui Hristos. — In 1879 l-au cercetat p e împărat doi preoţi
din Corsica: P. Anton Buonavita şi P. Vigneli, aducâudu-i scrisori
delà familie. împăratul a poruncit numai decât ca ziua următoare
să se facă liturghie şi a zis: „De-acum înainte vom prăznui toate
Duminecile şi toate sărbătorile legate, cu sf. liturghie. In sufra
gerie se va aranja u n altar provizor. Ora servicului divin va fi
8
© B.C.U. Cluj
634 CfJLTURil C R E Ş T I N A Nr. 8-9
între 9 şi 10.... Vreau un preot, vreau liturghie, vreau să mărtu

risesc ceeace cred. Voiu asista la liturghie î n toate zilele de săr
bătoare. Nu silesc p e nimeni să asiste... Dar cine m ă iubeşte,
mă va urma". — într'o zi se vorbia despre Luther şi Calvin. î m
păratul a zis: „Cum sună cuvintele lui Hristos? ,Carnea m e a este
adevărată mâncare, sângele meu beutură adevărată...' Cum pot
interpreta protestanţii aceste cuvinte numai în sens figurat ? Dacă
le cred cuvintele unui Dumnezeu-om, atunci nu le pot da numai
un sens simbolic. Aceasta ar fi o interpretare, care n-ar pre
tinde nici cel mai mic sacrificiu din partea raţiunei. N-ar fi
cuvintele unui Dumnezeu, ci ale unui om, cum sunt şi eu". —
In anii săi din urmă, Napoleon se îndrepta tot mai strâns după
poruncile Bisericii. Aşa, de ex. în toate zilele d e Vineri se mânca
fără carne, de post.
„Povara încercărilor a întors şi p e acest, cel mai puternic
om al v. 19, înaintea căruia tremurase Europa întreagă, la Isvo-
rul a toată puterea. Napoleon, îngenunchind cu smerenie şi sfântă
reculegere î n faţa sfintei taine a altarului, în capela privată din
sf. Elena, n e pare mai mare decât acela care s'a încoronat p e
sine împărat, a p u s şi depus regi şi principi fără număr", (ap).
*
„Complotul apocaliptic"
A trecut anul de când I. P. S. Sa mitropolitul Ourie al Ba
sarabiei a fost suspendat. „Cazul", dureros de sensaţional, con
tinuă şirul răsunătoarelor „scandaluri bisericeşti" — cum le n u
meşte revista bis. „Viitorul", — în centrul cărora au ] figurat tot
nume cunoscute de mitropoliţi de pe vremuri: Ghenadie, Parte-
nie, Mironescu.
Oricâtă vâlvă, justificată, a stârnit însă acest ultim „caz"
întristător, noi n-am luat ştire de el, ca nu cumva să pară că
vrem să n e amestecăm î n chestiuni interne ale Bisericii orto
doxe, care a r e destulă experienţă pentru a duce singură la bun
sfârşit astfel de neajunsuri. Acum de curând însă, mitropolitul
surghiunit a cuprins într'o broşură câteva din memoriile şi întâm
pinările adresate ministerului cultelor şi Sfântului Sinod întru a-
părarea dreptăţii sale. „Denunţarea Complotului Apocaliptic" —
aşa e întitulată broşura — desvăluie stări de lucruri de excepţio
nală gravitate. In faţa lor, fără a trece câtuşi de puţin peste linia
ce ne-am fixat în atitudinea noastră faţă de evenimentele neplă
cute din Biserica ortodoxă, n e vedem totuşi siliţi să n e oprim o
clipă, pentru a sublinia câteva lucruri ce se desprind din paginile
© B.C.U. Cluj
HT. 8-9 COLTURA C R E Ş T I N A 63S
scrise cu multă şi explicabilă amărăciune. Ele depăşesc cadrul

confesional, situându-se cu toată evidenţa î n planul marilor inte
rese obşteşti, cari trebue să ne intereseze şi îngrijoreze pe toţi
deopotrivă.
Faptul în sine este extraordinar şi profund condamnabil. —
S-a suspendat un mitropolit, căruia i-s-a pus sechestru pe avere
şi i-s-a fixat domiciliu forţat în afara teritorului eparhiei sale.
Intre timp însă, după ordine şi contraordine, numele lui continuă
să fie pomenit la slujbele dumnezeeşti ca şi mai nainte, el fiind
păstorul legitim. Mai mult, i-se acordă, în aceste zile de întune
care, şi o înaltă decoraţie. Şi această situaţie durează de pesto
un an de zile. Lumea e ţinută la curent, prin gazete, cu mersul
cercetărilor, cu rezultatele anchetei, în urma căreia înaltul chi-
riarh a fost dat în judecata înaltei Curţi de Cassaţie pentru reaua
chivernisire a bunurilor vlădicii şi urmărit pentru suma de
12.000.000 Lei.
Nu vrem să judecăm fondul litigiului. Dar, chiar dacă am
admite ca perfect îndreptăţite acuzele ce se aduc; admiţând că
ele sunt de aşa gravitate încât impun scoaterea din Scaun a Ie
rarhului; admiţând că nu e nici o nădejde de îndreptare — ne
întrebăm, cu toată îngrijorarea, aceasta e calea care trebuia ur
m a t ă ? Nu se găsia oare o altă procedură, un alt aranjament, fie
de împăcare liniştită a lucrurilor, fie de îndepărtare a celui so
cotit şi dovedit nevrednic? Cui foloseşte gălăgia, tămbălăul şi
scandalul ridicat în jurul unui scaun arhieresc? Urmarea nu poate
fi decât o slăbire a autorităţii şi prestigiului care trebue lăsat ne
ştirbit, în interesul misiunei lor de interes obştesc, slujitorilor lui
Hristos! Valul de murdărie lumească, ce se ridică prin proce-
deuri ca cel pus în aplicare faţă de mitropolitul Qurie, stropeşte
şi instituţia al cărei fruntaş este, şi ideea pe care el o reprezintă.
Cine are de câştigat ceva pe urma acestei smintiri păcătoase a
sufletelor? Nici neamul, nici ţara, nici guvernul. Atunci, cui
prodest?
Şi, întorcând foaia, ce se va întâmpla dacă mitropolitul va
fi găsit nevinovat? Va trebui integrat în toate drepturile sale.
In ce situaţie se va găsi atunci faţă de fiii săi sufleteşti? Va mai
avea în faţa lor prestigiul din trecut? Dacă da, ce vor trebui să
creadă ei despre ceice — autorităţi de stat şi bisericeşti pe
nedrept au amărât în aşa măsură pe Părintele lor sufletesc? —
Nici într-un chip, sfârşitul nu poate fi bun.
Această situaţie este cu atât mai dureroasă, cu cât şi după
litera legii tratamentul aplicat mitropolitului Gurie este inadmi-
8*
© B.C.U. Cluj
sibil. Primul memoriu din pomenita broşură arată limpede, că

„mitropoliţii, episcopii şi arhiereii sunt justiţiabili, ca primă şi
ultimă instanţă, numai în faţa Sf, Sinod şi a înaltei Curţi de
Justiţie şi Casaţie". Iar suspendarea episcopilor înainte de a fi
fost cercetaţi şi judecaţi canoniceşte definitiv, este un lucru ne
cunoscut canoanelor.
In cazul concret, ea s-a inspirat din legile noastre privitoare
la funcţionari, clerici şi mireni, fără a se ţinea seama de regimul
excepţional de care se bucură erarhii Bisericii. Dar chiar şi acest
regim comun a fost călcat. Legea şi regulamentele (Statutul Func
ţionarilor Publici, art. 57; Regulamentul ei art. 99; apoi art. 84 şi
121 din Regulamentul de procedură disciplinară faţă de preoţi şi
diaconi) prevăd categoric că nimeni, chiar dintre aceşti mai mici,
nu poate fi ţinut suspendat decât cel mult o lună înainte de tri
miterea în judecată şi cel mult două luni în timpul judecăţii. —
Iar darea în judecată însăşi, deci şi cercetarea p e baza căreia se
decide trimiterea în judecată, nu o poate face, dacă e vorba de
Arhierei, decât înalta Curte de Casaţie.
Mitropolitul Gurie a fost suspendat pe temeiul unui raport
de anchetă făcut de un inspector al ministerului Cultelor; şi ţinut
suspendat mult peste toate termenele prevăzute şi pentru cel mai
umil diaconi
Deosebit de trist este felul cum se înfăţişează Sf. Sinod în
toată această istorie dureroasă. Deoparte, ministerul cultelor îşi
spală mâinile, lăsând să se înţeleagă că toată afacerea priveşte
supremul for al Bisericii ortodoxe (pg. 1). De altă parte însă, la
pg. 13. citim că mitropolitul Gurie s-a prezentat, în ultima şe
dinţă a Sf. Sinod, din primăvară, cerând rezolvarea grabnică a
cazului. „Toţi I. P. S. S. Membri — scrie memoriul — mi-au
arătat dragostea P. S. lor ca şi altă dată, încredinţându-mă însă
că măsurile luate au fost impuse în numele Guvernului şi nu au
putut să se împotrivească, cu toatecă în conştiinţa şi sufletul P.
S. lor nu le-au aprobat". — Acum, cui să-i c r e d e m ? Şi ce să
zicem despre autoritatea, „conştiinţa şi sufletul" Sf. S i n o d ? Lă
săm întrebarea fără răspuns.
După toate acestea este lesne de înţeles starea sufletească a
Ierarhului surghiunit, care, după ştirea tuturor, a avut în toată
vremea, înainte şi după unire, o ţinută românească ireproşabilă.
Este perfect explicabil, că necazul îl sileşte să aducă aminte celor
cari îl judecă azi cu atâta uşurinţă, „nestatornicia şi înşelătoarele
aparenţe a realităţilor, schimbătoare şi amăgitoare ale vieţii".
Intr'un memoriu adresat S. Sale Patriarhului Miron preşedintele
© B.C.U. Cluj
Sf. Sinod, scrie între altele: „Vi-se părea bunăoară că faceţi operă
arhipăstorească şi că Vă îndepliniţi rol de apostol sfânt al creşti
nătăţii când în timpul declarării răsboiului nostru de desrobire
naţională semnaţi pastoralele de blestem şi de osândă împotriva
oştirilor româneşti care veniau să-şi jertfească viaţa pentru elibe
rarea fraţilor de sub unguri. — Tot astfel I. P. Sfinţitului Nicolae
al Ardealului i-se părea poate că face operă de român luminat şi
de teolog inspirat, când a semnat alături de alţii, în momente
critice, protesul antiromânesc publicat în Pester Loyd în Februarie
1917, împotriva unirei Românilor ardeleni cu România, susţinân-
du-se că Românii ardeleni s-ar simţi fericiţi cu ungurii şi nu ar
putea progresa decât alături de unguri şi sub conducerea lor. —
De sigur, fericită a fost grabnica evoluare a I. P. Sfinţiilor Voa
stre, atunci când s-au schimbat lucrurile şi situaţiile, ceeace însă
nu ne împiedecă să reflectăm asupra grelelor ipostase în care
viaţa poate aduce pe oricine când se lasă sedus de duhul nesta
tornic şi amăgitor al lumei acesteia" (pg. 33).
înţelegem, mai departe, că mitropolitul ajuns la marginea
răbdării se vede nevoit „să declare răsboi răutăţii, nedreptăţii,
făţărniciei şi lipsei de adevăr care stăpânesc în biserica noastră"
(pg. 34), mergând la nevoie până la ultima consecinţă: „In starea
de legitimă apărare în care mă găsesc, atât eu cât şi biserica,
din cauza acestei atitudini ce arătaţi, Vă declar deci, că dacă nu
reveniţi de pe calea nedreptăţei şi ilegalei prigoniri, pe care mer
geţi, Vă voiu striga şi arunca Anatema, după exemplul Mântuito
rului cu Fariseii şi Cărturarii şi vă voiu pune sub blestemul sfin
telor canoane, cum au făcut Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade cu
toţi lucrătorii nedreptăţii ori cine ar fi fost ei" (pg. 34).
Până aici au ajuns lucrurile, cari par într'adevăr „apocalip
tice". Ar fi timpul suprem să se încheie cât mai repede cu pu
tinţă această pagină deosebit de dureroasă (ap.).
© B.C.U. Cluj
C R O N I C I
„Missionalum r e r u m " telui Obştesc, într'o uimitoare unitate

Expoziţia Misionară, organizata în de spirit, alcătuirile artistice ale unor
Vatican cu prilejul Anului Sfânt 1925, neamuri atât d e deosebite unele de
a arătat lumii întregi ce grandioasă o- altele, pentru a aduce lui Dumnezeu
peră moralizatoare şi civilizatorie este închinarea laudei şi a frumseţii*.
opera misionară catolică. Muzeul Etno In vederea reuşitei cât mai strălu
logic ce a luat atunci fiinţă şi e des cite a expoziţiei ce va avea loc peste
chis tuturor şi acum în Lateran, e o nu tocmai trei ani, în Roma s e lucrează
urmă luminoasă şi trainică a expoziţiei deja. — Nădăjduim că deastădată n e
menţionate. vom şti prezenta lumii cu demnitatea
cuvenită, (ti).
In dorul său d e a veni atât îq aju
torul strădaniilor depuse de vestitorii Arma esta mai putarnlcă
evangheliei, cât şi într'a ştiinţei misio- Ordinea socială şi viata sufletească
nologice, Sf. Părinte s'a gândit să uti a neamurilor sunt grav ameninţate de
lizeze pavilioanele expoziţiei misionare doue curente extremiste: bolşevism şi
pentru o altă manifestare măreaţă: neopăgânism sub mască pseudocre-
pentru Expoziţia Artei Creştine, ce va ştină Primejdia aceasta, observată din
va avea loc în 1940. Viitoarea expoziţie vreme de Vicarul Domnului şi dema
va fi oglinda fidelă a realizărilor arti scată fârâ milă, e denunţată din nou
stice creştine din ţinuturile misionare creştinătăţii şi lumii întregi prin enci
şi din Biserica de rit răsăritean, înfă clica *Ingravescentibus malis* din 29
ţişând gusturi diferite şi făcând dovada Septemvrie c , ca fiind la fel d e fatală
adaptării artei băştinaşe la cerinţele Bisericii şi Statului ca şi odinioară s e
misionare. — Mai mult. Cităm din scri miluna.
soarea apostolică >Missionalium rerum*, >Şi aievea - a ş a prinde situaţia Ca
delà 11 Septemvrie o : pul creştinătăţii — suprema şi eterna
«Această expoziţie va dovedi nea autoritate a lui Dumnezeu, care dă
murilor spiritul într'adevăr catolic al porunci şi pune îngrădiri, fiind ne-
Bisericii lui Isus Hristos, care resptctă luată'n seamă, ori chiar repudiată din
patrimoniul artsitic şi cultural, precum partea nespus de multora, urmează
şi legile şi obiceiurile fiecărui popor, delà sine că slăbeşte conştiinţa dato
întru cât nu sunt potrivnice poruncilor riei creştineşti şi credinţa s e moleşe
lui Dumnezeu. Biserica, încă din cele şte, de cumva nu s e stinge cu totul,
mai vechi vremuri, repetă cu a..[ Pavel pentrucă tn sfârşit să s e clatine înseşi
că ea nu caută nimic altceva decât su temeliile impreunăvietuirii omeneşti şl
fletele (2 Cor. 12, 1 4 - 1 5 ) şi că se face să s e prăbuşească toată clădirea s o
totul, tuturor (1 Cor. 9, 22), - Şi va cială in chip de plâns.
mai arăta această expoziţie şi aceea, că »Asta fiindcă deoparte s e pot vedea
ideea creştină e inepuisabil rodnică şi clase de cetăţeni încleştaţi în lupte
pe tărimul acesta şi că e în stare ca, crâncene: cei cari huzuresc de bine şi
ridicându-se deasupra atâtor jalnice cei cari trebuie să-şi câştige hrana, zi
împărechieri, să aducă în casa Părin de zi, pentru ei şi pentru ai, lor, cu
© B.C.U. Cluj
amarnică trudă. Şi in unele ţinuturi, rugă (Tatăl nostru şi Născătoarea),

după cum tuturor Ie este cunoscut, încât o poate recita şi cei mai simplu
lucrurile au mers a?a de departe, încât dintre creştini! Şi in a c e e a ş vreme e
dreptul la proprietatea particulară a atât d e simpatică şi cuprinzătoare cu
fost şters şi toate bunurile au fost de cele cincisprezece momente-tablouri
clarate comune. D e altă parte, apoi, din viaţa Preacuratei, încât e o plă
nu lipsesc nici de aceia cari mărturi cere duhovnicească pentru savant caşi
sesc că ei cinstesc şi vreau s ă ridice pentru pălmaş ori clac aş; pentru m o ş
mai presus de orice Zeul—Stat şi v e neag ori tinerel.
stesc s u s şi tare că se vor strădui din Inculcând bunilor creştini familiari
toate puterile să întărească ordinea zarea cu rozariul şi recitarea lui cât
socială şi autoritatea prin orice mij mai d e s şi mai recules, (fără o scurtă
loace, având pretenţia că în acest chip meditaţie asupra misterelor rosariului
vor termina radical cu teoriile nefaste nu s e dau indulgenţe!), Pius XI calcă
ale comuniştilor. Cu toate acestea, in in urmele atâtor înaintaşi în scaunul
dispreţul luminei evanghelice, fac sfor Sf. Petre: Urban IV ( v e a c XIII) care
ţări sà s e reînvie rătăcirile păgâne şi susţine cu tărie că graţie recitării ro
felul de viaţă si păgânilor. sariului „plouă, zi d e zi, binecuvântări
Acestora li-se alătură diabolic de asupia neamului creştinesc"; preaîn-
şireata şi funesta ceată a celor c e , văţatul Nicolae V, pentru care rosariul
făgăduind şi urând pe Dumnezeu, s e e „pomul vieţii carele păstrează p e
declară duşmani ai celui Veşnic; s e in cei sănătoşi, vindecă p e cei bolnavi,
sinua p e toate căile; discreditează şi învie p e cei morţi"; Léo X, Sf. Plu V,
alungă din inimi orice credinţă reli sufletul biruinţei delà Lepanto, Urban
gioasă; in sfârşit, calcă în picioare VIII, şi atâţia alţii. Mai ales Leo XIII,
orice drept divin şi uman. Şi în vre cel cu o serie întreagă de enciclice d e
me ce fac batjocură din nădejdea în laudă şi de recomandare a rosariului.
bunurile cereşti, atâ(ă oamenii să ur E de prevăzut că glasul Păstorului
mărească, fie şi cu cele mai neiettate Suprem din cetatea Veşnică va avea
mijloace, o înşelătoare fericire pămân răsunet larg în lumea conştiinţelor
tească, îmbrâncindu-i, cu îndrăzneală creştine şi că roadele nu vor lipsi
temerară, la tulburări, răsmiriţe şi pră nici ele. (n).
pădul răsboiului civil, ca astfel s ă s e
ajungă la destrămarea intregei ordini Semne îmbucurătoare
sociale". Trecutul bisericesc ne este plin d e
greutăţi şi suferinţe. Prezentul aşiş
Puhoaiele acestea cutropitoare le va derea. Iar perspectivele viitorului s e
stăvili numai putere de sus. Şi aceea desinează şi ele sumbre.
va veni într'ajutoru! creştinătăţii, ca şi Cu toate acestea sunt şi indicaţii c e
la Lepanto, unde a fost înfrântă semi îndrituesc nădejdi înflorite. Una din a-
luna, numai în urma ocrotirii Preacu ceste indicaţii e valul d e sfântă însu
ratei. Ocrotire care s e poate câştiga fleţire, în continuă lărgire şi adâncire
prin rugăciune smerită, atât de dragă totodată, a pelerinajelor la mănăstirile
Aceleia care este limanul celor învi- ce avem. O simplă ochire peste incre-
foraţi. stările ziaristice prilejite d e soroacele
Părintele Obştesc numeşte şi felul pelerinajelor e d e ajuns ca să ne con
de rugăciune la care s e gândeşte vingă ce atenţie le dau mulţimile şi c e
dânsul: Rosarul, z i s p e drept cuvânt înseamnă e l e pentru viaţa sufletească
şi „Psaltirea Maicii Sfinte". (Psalmii a satelor.
lui David sunt 150 la număr; „Născă La hramul mănăstirii Bixadului ( S S .
tori"-^ unui rosarlu întreg deasemenea apostoli Petru şi Pavel) spunem puţin
sunt 150). E atât de simplă această dacă notăm că au participat peste 25.000
© B.C.U. Cluj
640 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 8-9
credincioşi şi s'au apropiat de S S . Taine între nouile împrejurări, radical schim

cel puţin 7000 de inşi. ~ La mănăs bate fată de trecut. Şi-a potrivit ac
tirea Moiseiului din Maramureş, de tivitatea in deplină concordanţă cu
praznicul Adormirii Preacuratei, au a- obiectivele ce trebuesc urmărite în
lergat cam 8000 moroşeni şi din părţile noua situaţie. Şi-a canalizat energiile
năsăudene, înregistrându-se şi aci măr toate în ogorul etnic-cultural, şi le-a
turisirile şi cuminecările cu miile. Şi concentrat spre realitatea de temelie
să nu s e uite că tot atunci erau alte a vieţii noastre naţionale: satul roma
trei pelerinaje: la Bixad, la Nicula şi nesc- Aici e leagănul şi al vieţii, şi al
la Drăgeştii Bihorului. Afluenţa de energiilor, şi al tradiţiilor, şi al speci
popor a fost imensă: la Bixad peste ficului nostru naţional. Şi acest isvor
30.000 (8500 cuminecări), la Nicula chiar de puteri şi de valori proprii, este fn
mai mulţi pelerini ca la Bixad. La Dră- mare primejdie pe toată linia. El tre
geşti deasemenea mii şi mii de cre bue, deci, apărat, ocrotit, fortificat şi
dincioşi. — Tablou repetat de Naşterea ajutat la un progres organic, în plină
Preacuratei la Lupşa, iar de ziua Crucii continuitate cu linia de evoluţie m o -
la Prislopul din Ţara Haţegului. Şl nu rală-artistică sănătoasă, pe care ne-au
va trece mult şi o să avem mângâierea lăsat-o moştenire veacurile.
de a fi martori la privelişti asemui A găsit şi metode de acţiune pro
toare şi ia Obreja din apropierea Bla prii, foarte potrivite pentru scopul ur
jului, unde s e fac deja din greu lucră mărit. Şcoalele ţărăneşti, tot mai în
rile de amenajare pentru mănăstirea floritoare; admirabila şcoală de sănă
basiliană ce s'a hotărît definitiv să s e tate, de educaţie integrală, morală şi
înfiinţeze aci. naţională, pe care o reprezintă tot mai
Curentul acesta cucernic, sigur, va puternicele organizaţii ale „Şoimilor
creşte mereu în proporţii şi intensitate. Carpaţilor"; îmbrăţişarea stăruitoare a
Mai ales că înalţii chiriarhi, cari cin marei probleme de readucere la vatră
stesc şi cu prezenţa lor pelerinajele, le a fraţilor pe cari vitregia trecutului
fac şi printr'asta să fie cu atât mai i-a înstrăinat, mai ales în ţinuturile se-
dorite şi mai dragi şi turmelor cuvân cuizate; acţiunea sistematică de lumi
tătoare, (n). nare a satelor prin şezători, confe
rinţe, publicaţii etc. toate arată multi
Adunarea generală plele posibilităţi de muncă binefăcă
a „Astrei" toare adaptată nouilor împrejurări, pe
care şi le-a ştiut creia venerabila noa
Cei cari au participat, cu gând înţe
stră vatră culturală. Cum să nu fim
legător, la congresul «Astrei", ţiuut la
mulţumiţi şi s ă nu privim încrezători
Timişoara in 12—13 Septemvrie, s-au
în viitor, având în faţă aceste dovezi
întors deacolo cu sufletul Îndoit. Au
de vitalitate neindoioasă?
avut destule motive s ă s e bucure din
toată inima, dar au şi temeiuri de l e Trebue să ne bucurăm, In deosebi
gitimă îngrijorare. şi de hotărîrile luate în chiar adunarea
Deoparte, trebue să fim perfect mul delà Timişoara. „Astra" a decis să-şi
ţumiţi. Dacă, anume, considerăm „A- întindă câmpul de activitate şi în ve
stra" in sine, conducerea ei, drumurile chiul Regal. Apoi : să-şi îndrepte
ce bătătoreşte. Venerabila matronă lupta, cu toată tăria, şi împotriva lite
culturală a „Ardealului* dă mereu do raturii pornografice, care atentează la
vezi de tinereţă elastică şi întreprin sănătatea morală a neamului. In urmă:
zătoare. După dibuellle explicabile ale să accentueze mai mult decât în tre
primului deceniu de viaţă nouă în Ro cut, în străduinţele sale, laturea spiri
mânia mare, ş i - a găsit rostul şi rolul tuală, adăugând la metoda sa de lucru,
precis ce-i revine în viata neamului, mai mult didactică, de până acuma,
© B.C.U. Cluj
metoda care s-ar putea numi >mistică", Vizita mitropolitului

cu baza în credinţă. — Hotărîri cari
ortodox al Varşoviei
arată cât de viu simte >Astra" pulsul
La sfârşitul lui Septemvrie a sosit
şi nevoile vremii. Le-a simţit mai ales
în ţară, pentru a vedea p e S. Sa pa
în capitala Banatului, din care s e stinge
triarhul Miron şi biserica sa, mitropo
pe încetul viaţa românească şi unde
litul Dionisie al Varşoviei, capul b i
moartea nu poate fi oprită în loc de
sericii ortodoxe din Polonia. Primirea
cât tocmai printr-o mare sguduire a
făcută înaltului ierarh străin n-a lăsat
sufletelor prin puterea tainică a cre-
nimic de dorit. A avut fast şi strălu
dinţii.
cire oficială neaşteptat de mare. Orga
Totuşi, avem şi motive de îngrijo nizatorii au căutat, în toate chipurile,
rare. — „Astra" nu s e bucură de spri să dea vizitei caracterul unui eveni
jinul autorităţilor publice în măsura ment de excepţională importanţă pen
la care ii dă dreptul nu numai trecutul tru ţara ş i neamul nostru. Presa a fost
ei luminos, ci mai ales misiunea p e şi ea la înălţime. Suntem deci siguri,
care o are de împlinit astSzi. Nu nu că înaltul oaspe şi însoţitorii săi au
mai că nu i-se pun la dispoziţie mij dus cu ei cele mai bune impresii şi că
loace materiale corespunzătoare, ci cele câteva zile petrecute d e ei in Bu
chiar dimpotrivă, s e pare că i-se pun cureşti au contribuit în mare măsură —
piedeci şi beţe în roate. D e dragul aşa cum s-a accentuat în toate discur
unor visuri de totală unificare cultu surile şi toasturile — la strângerea ra
rală şi de comandă unică în formarea porturilor d e prietenie nu numai con
sufletească a neamului, s e tinde la o fesională, între cele două biserici pra
năbuşire tot mai vădită a tot ce este voslavnice, ci şi intre cele două po
iniţiativă particulară şi tradiţie inde poare aliate din care fac parte oficia
pendentă. Ce dezastru ar însemna lităţile bisericeşti respective.
birocratizarea şi oficializarea aceasta
a culturalizării, e uşor de ghicit. Cât Vizita, şt amploarea excepţională care
de greu îi este »Astrei« să s e menţină i-s'a dat, p e noi ne bucură în chip
în fata valului, este iarăşi lesne de deosebit. Prin ea s-a confirmat încă
înţeles! odată faima noastră d e popor prin e x
celenţă ospitalier. Dar, mai ales, le
Ar fi necesară, chiar din acest mo găm întemeiate nădejdi că ea va reuşi
tiv, o nouă strângere a rândurilor, o să schimbe niţel atmosfera delà con
nouă trezire a conştiinţelor ardeleneşti ducerea bisericii ortodoxe poloneze, in
întru apărarea şi salvarea marei c o ce ne priveşte p e noi, Românii. Intr'a-
mori p e care ne-au lăsat-o moştenire devăr, în anturajul I. P. S. Sale mitro
înaintaşii în „Astra" culturală. Şi toc politul Dionisie care ne-a făcut onoa
mai aci e motivul cel mai greu al în rea pomenitei vizite, nu s e ştie despre
grijorării. Nu vedem semnele acestei noi excesiv d e mult. Şi c e s e ştie, nu
treziri. Nu vedem noua însufleţire a- e tocmai conform cu adevărul şi nici
prinzându-se în jurul vechiului altar. nu n e poate încânta p e deantregul. Un
Adunarea delà Timişoara nu a fost & exemplu.
bucurie şi sub acest raport. — Poate Ecclesia, buletinul oficial al bisericii
să ne fi înşelat impresiile. Ne-am bu ortodoxe din Grecia, N o 3 2 - 3 3 din 21
cura din inimă. Dacă însă vedem bine August 1937, pg. 259, reproduce din un
lucrurile, trebue să s e încerce, în gra articol apărut in Slovo, foaia mitropo
bă, o nouă mobilizare generală a con liei ortodoxe a Varşoviei, următoarele
ştiinţelor, cari nu pot lăsa să s e stingă rânduri publicate din prilejul călătoriei
o făclie care a luminat 75 de ani dru pe care o făcuse în Polonia M. S. Re
murile grele ale neamului nostru, (a). gele Carol II: » Poporul român este d e
© B.C.U. Cluj
origine slavă. Colonizarea întreprinsă Astăzi, precum reiasă dintr'o dare

la începutul veacului II d e către împă de seamă a Msgr. Bouquin, actualul ei
ratul Traian, pentru apărarea frontie director, agenţia „Fides" are 447 c o
relor imperiului, a săvârşit, ce-i drept, respondenţi în toate teritoriile misio
romanizarea ţării; dar poporul român nare de p e întreg globul. Ştirile re
a primit spiritul roman mai mult In dactate de această agenţie s e dau in
civilizaţie decât în sângele său, care, cu cinci limbi: italiană, franceză, engleză,
toată probabilitatea, a rămas slav. A- spaniolă şi germană (delà 1932 î n
mestecul acestor două elemente, slav coace). Numărul gazetelor şi reviste
şi roman, este înfăţişat într'un chip lor ce s e folosesc de aceste ştiri s e
isbitor in limba românească. Poporul apropie de 2000, în patruzeci de limbi.
românesc a luat, adecă, rădăcinile cu Scopul agenţiei „Fides" este orien
vintelor latine, cărora le-a dat insă ter- tarea cinstită şi obiectivă, a întregei
mlnaţiuni slave. Este cu totul unic lumi de bunăcredinţă, în tot ce pri
faptul, că biserica românească n-a în veşte misiunile catolice. In acest scop
ceput să celebreze liturghia în româ aduce, înafară de ştiri, şi articole asu
neşte decât în veacul XVII; până atunci pra problemei misionare ca atare şi
a săvârşit-o în limba eclesiastică sla pune bucuros la dispoziţia tuturor
vonă, atât în Moldova cât şi în Va- publicaţiilor ce doresc a ş a ceva, şi
lahia...< fotografii din teritoriile misionare, (n).
Ne reţinem delà orice comentar, pen
tru a nu supăra pe nimeni. Observăm Canalele lacrimiior
doar atâta, că la Roma şi in Franţa,
Numai aşa pot fi numite cele două
de unde venia un o m de talia cardi
canale dintre cari unul leagă Marea
nalului Tisserant, s e vorbeşe altfel de
Albă cu Marea Baltică, iar celalalt
spre noi. Totuşi publicaţiile ortodoxe
Moscova, prin Volga, cu Marea Caspică.
româneşti au găsit d e cuviinţă să dea
Acesta din urmă a fost inaugurat în
un spectacol, lipsit şi d e demnitate şi
vară cu un fast extraordinar. I-s'a dat
de înţelegerea intereselor naţionale,
numele Jagoda, şi la gura lui delà
din prilejul unei vizite care nu putea
porţile Moscovei au fost ridicate doue
să fie decât d e folos ţării. Şi încă, în
statui uriaşe: una lui Lenin, alta lui
măsură cel puţin egală cu aceea p e
Stalin. La conjucţiunea lui cu Volga
care ne-a făcut-o mitropolitul ortodox
a fost înălţată a treia statuă d e 80 pi
al Varşoviei! (air).
cioare înălţime, în cinstea lui Jagoda,
sinistrul personagiu din fruntea Ghe-
Jubileu îndreptăţit peului, ulterior disgraţiat şi executat.
Agenţia *Fides* a împlinit în vara La vremea sa, presa ce simpatizează
aceasta zece ani de existenţă. Ideea bolşevismul a umplut lumea cu lauda
înfiinţării unei agenţii catolice misio acestor realizări. Nu s'a suflat însă un
nare a fost a cardinalului vicar Mar- cuvinţel despre metoda folosită în cap
chetti-Selvaggiani şi a fost zămislită tarea şi plata braţelor muncitoare. A-
în ceas cu noroc. Trecut prin comite sta dintr'o prudenţă vrednică d e fiii
tul Operei răspândirii credinţei şi fiind tatălui minciunii.
aprobat de el, planul a fost prezintat Ideea procedurii adoptate d e 'Comi
şi Sf. Părinte, care la 9 Mai 1927 şi-a tetul Central Permanente a fost a lui
dat învoirea ca planul s ă fie înfăptuit. Jagoda: Să s e cumpere, cu contracte
Ceeace s'a şi întâmplat apoi numai în regulă, prisonieri delà «Administra
decât, cu păr. P. Considine, procura ţia centrelor d e concentrare*. S'au fă
torul general din Roma al asociaţiei cut şi preţurile: '200 « 400 ruble pentru
de Maryknoll (Statele Unite Nordame- un inginer ori mecanic; 50—100 pentru
ricaney pentru misiunile externe. un lucrător specializat; 10—20 pentru
© B.C.U. Cluj
un muncitor simplu. Toate acestea cu rente, rectorul Colegiului de Propa

ciauzula: «cumpărătorii* nu sunt obli ganda Fide, a aflat de bine ca tn v a
gaţi să restitue prisonierii la sfârşitul canţa din acest an să aranjeze o s ă p
lucrărilor Din partea sa statul se o- tămână de studii asupra punctelor
bligă să deie un oarecare ajutor pentru fundamentale ale filosof iei Sf. Toma. Şi
susţinerea lor. Fireşte că patronii, cu care a şi reuşit cât s e poate de bine,
minţi cum erau, incassau ajutoarele şi între 16—22 Sept. c. Conferenţiar fu
dacă s e întâmpla să moară vre-un pri- păr- iezuit Boyer, secretarul Acade
sonier. Aşa că, dacă era vorba de miei sf. Toma din Roma, filosof şi
câştig, apoi curgea şi delà morţi, ca teolog de mâna întâi.
delà vii. Biete victime, scăpate din ro
In primele trei zile a tratat, cu o
bie cu fuga în Finlanda, evaluează, după
competinţâ rară, idei de valoare veş
*Osservatore Romano» (19. 8. 37), la
nică din metafizică: problema cunoa
200 000 numărul celor morţi în timpul
şterii şi problema morală la sf. Toma;
săpării celor doue canale. Intre aceştia
ca apoi, în alte trei zile, să expună
a fost şl metropolitul Krasbitski, să
frământările gânditorilor mai vechi şi
vârşit din viaţă după zece ani muncă
moderni: Descartes, Kant, Fichte, He
silnică. — Despre aceasta insă tace
gel, Croce, Gentile şl Carlini, din z i
cronica. Aşişderea şi despre cumpli
lele noastre. Cărora Ie-a opus princi
tele suferinţe ale sutelor de mii ce au
piile indestructibile bazate pe realitate,
robotit in frig şi foame şi sub lovituri
ale sf. Toma.
de cnută dar, înzestraţi fiind cu mai
bogate resurse de forţe, au rămas în In afară de conferinţele comune, n'au
viaţă să vadă ridicarea celor trei statui. lipsit nici desbaterile particulare. Şi
Unii şi dinamitarea celei a lui Jagoda. în acestea păr. Boyer s'a arătat perfect
Şt cine ştie dacă nu mulţi din e* vor cunoscător al oamenilor, faptelor şi
vedea şi pe celelalte doue ajungând ideilor contimporane din lumea în
aceeaş soartă ? treagă Şi din România. Alumnii no
ştri români delà Propagandă au avut
De notat că după aceeaş reţetă s'a ocazie să audă lucruri îmbucurătoare.
purces şi la construirea liniei de cale Aşa, fiind vorba despre congresul filo
ferată Baikal—Amoer şi la clădirea de sofilor ţinut la Paris cu ocazia aniver
centrale electrice şi mulţime de alte sării tricentenare delà tipărirea operei
stabilimente cu cari s e mândreşte dic .Discours de la Méthode" a lui D e s -
tatura roşie. (n). caites, spunea păr. Boyer că cea mai
mare admiraţie a avut-o faţă de gân
Săptămână lomistică
ditorul român d. Petrovici. Care în
Profesorul de pie memorie Pavel Dan
faţa al or 800 de congresişti a confe
şi-a exprimat în nenumărate rânduri ar-
renţiat despre valoarea argumentului
zătoarea dorinţă de a studia filosofia
cosmologic pentru dovedirea existenţii
Sf. Toma. Şi glasul acesta se aude în
lui Dumnezeu. Şi încă într'un mod im
lumea întreagă. Din chaosul ce stă
pecabil. Toţi gânditorii de bine au ră
pâneşte societatea modernă, sufletele
mas perfect mulţumiţi. In conversaţia
sincere caută o ieşire, caută idei so
avută ulterior, d. Petrovici a zis către
lide cari sâ lé arete calea sănătoasă.
Boyer: „Sunt sigui că azi Dumnezeu
Cel chemat să prindă indicaţiile vre e mulţămit de mine, pentruca am vor
mii e şi aici preotul. Care însă nu va bit bine de cuvinte cari au rămas
putea fi călăuzitor dacă nu va fi ru întipărite in sufletul păr. iezuit, şi apoi
megat el mai întâi bine principiile in primite cu tot entuziasmul tineresc din
destructibile ale filosofiel Sf. Toma. partea propagandiştilor români cari
Superiorii Institutelor de cultură şi doresc o transformare in spre bine a
pregătire din lumea catolică sunt con gândirii româneşti, (at).
sta de aceasta. Mai recent, Mons. Pa
© B.C.U. Cluj
„Pax Romana" în congres general, ce va avea loc anul viitor în

Puternica organizaţie mondială a stu Laibach, s'a fixat ca temă generală:
denţilor catolici, „Pax Romana' ş i - a Combaterea comunismului, (n).
ţinut anul acesta, Ia sfârşitul lui Iulie
Protestanţii pe baricade
şi Începutul lui August, cel de al
XVI-lea congres general la Paris. Au Nebunia nazistă, cu tendinţele ei
participat la el cam 1000 studenţi şi evident păgâne, a trezit la realitate şi
studente din toate părţile lumii, apar pe protestanţii germani cari mai ţin
ţinând la nu mai puţin de patruzeci la credinţă. Grupările religioase din
de na{iuni. „Astru" român a fost r e Germania: „Bekentnisskirche", „Luthe-
prezentat şi el d e trei student! români rische Kirche" şi ,Altpreussische U-
uniţi. nion" au publicat un manifest antina-
zist, c3re a fost cetit în toate biseri
Au fost două serii de şedinţe: active
cile protestante, în ultima Duminecă
şi festive. Cele dintâiu au avut loc
din August c. in acest manifest căpe
în zilele de 24—28 Iulie c. Celelalte
teniile religioase protestante s e plâng
din 29 Iulie - 3 August c. Toti refe
că intervenţia lor comună la stăpânire
renţii au fost de acord intru a scoate
să înceteze odată şlcanările ce le fac
în relief necesitatea formaţiei morale
credincioşilor organele regimului, a ră
a studentului şi a educaţiei lui in v e d e
mas fără nici un efect. Apoi continuă:
rea închegării unei personalităţi de de
licată conştiinţă şi având simţul răs „Lupta împotriva religiei clatină, până
punderii. S'a constatat, cu regret, sta în cele mai adânci temelii ale sale,
diul de decadenfă in care au intrat, unitatea poporului german. D e aceea
în şcoala de azi, studiile clasice şi s'a suntem nevoiţi să facem faţă acestei
insistat asupra primejdiei ce o formea lupte până la extrem. A purcede alt
ză radio, presa şi cinematograful lăsat fel ar însemna să trădăm poporul no
fără un control serios. T o t odată s'a stru. E vorba de o luptă împotriva
inculcat studenţlmei s ă deie toată a- lui Dumnezeu; împotriva Dumnezeului
tenţia realităţilor sociale *şi s ă le stu veşnic şi viu. E vorba de o luptă îm
dieze temeinic şi practic. potriva lui Isus Hristos. S e caută
Dumnezeu in natură, în sânge, în po
La şedinţele festive au participat,
por, în conştiinţă. Dar în acest fel nu
între alte ilustre persoane bisericeşti,
va fi aflat Dumnezeu. Pentrucă intre
cardinalii Verdier şi Baudrillart, nun
Dumnezeu şi om e bariera de netrecut
ţiul papal Valerio Valeri, episcopul
a păcatului. Fără Hristos nu-i liber
Marius Besson, ş. a. Iniţierea partici
tate, nu-i răscumpărare. Aşa s'a ajuns
panţilor în tainele măreţei alcătuiri
să li-se zică celor credincioşi „duşmani
dramaturgice „Le vray Mistere de la
ai poporului". S e publică într'una or
Passion" au făcut-o literaţii de renu
donanţe în contra comunităţilor reli
m e : Mauriac şi H. Qhéon. Tema prin
gioase; s e pun piedeci in calea edu
cipală a congresului: >Problema şoma
caţiei religioase a tineretului; studenţii
jului tinerilor academicieni* au tratat-o,
in teologie sunt prigoniţi; s e tot în
cu deosebită competentă, P. Dubois,
mulţesc procesele, arestările, expulsă-
Winkler (prof. unlv. Viena) şi Dupong,
rlle, interdicţiile, In astfel de împre
ministrul din Luxemburg.
jurări trebue s a strigăm: Nu vă lăsaţi
Drept rezultat imediat şi pozitiv
intimidaţi d e nici o suferinţă; conti
al congresului s'a înfiinţat o centrală
nuaţi lupta până la sfârşiţi"
„Pax Romana" cu sediul în Freiburg
(Elveţia) şi cu menirea de a purta ...La noi s e află condeie de biseri-
evidenţă despre toate posturile va cani cari s ă ridice in slăvi — national
cante, din lungul şi largul lumei, cari socialismul, împotriva căruia a trebuit
ar putea fi ocupate de academicieni să ia lupta, p e viaţă p e moarte, chiar
catolici. Iar pentru proximul congres şi protestantismul! (n).
© B.C.U. Cluj
Nf. 8-9 CtlLTURfl CREŞTINA 645
Spectacolul bolşevic După congresul

In împărăţia roşie a sosit ceasul ispă
delà NUrnberg
şirilor. Sângele celor nevinovaţi începe Congresul anual al naţlonal-socialis-
a-şi cere răsbunarea. Nebunia, ajunsă mului german, ţinut în Septemvrie la
stăpână peste cea mai mare împărăţie, NUrnberg, e sortit să marcheze o nouă
începe a s e arăta în toată splendoarea etapă în evoluţia spirituală a Germa
ei sinistră. Rânduri-rânduri, cad în niei. In mijlocul unor festivităţi, de
ţărână capetele fioroşilor dictatori. Ma proporţii şi cheltuială p e care fantasia
reşali şi căpetenii, numele cărora făcea noastră democratică nu şl-le poate
să tremure d e groază milioane de fiinţe nici măcar Închipui, s-au făcut decla
desmoştenite, cad împuşcaţi ca iepurii raţii şi s-au lămurit atitudini, cari pun
— o mare vânătoare împărătească. — în plină lumină drumul nazismului hit-
Se vede că dictatorii nu mai găsesc lerist.
vânat d e seamă in rândurile decimate
Ce-i drept, ruptura oficială dintre
ale milioanelor d e iloţi. D e asta s'au
statul nazist şi biserică nu s-a decre
plictisit. S e ucid acum ei între ei. Este,
tat p e faţă. O seamă dintre fanaticii
în Rusia, o orgie a sângelui şi a groa
lui Rosenberg au răma3, deci, decep
zei, p e care nici o minte d e o m nu o
ţionaţi. Ei aşteptau cumplite decla
poate înţelege.
raţii de răsboi religios şi deslănţuirea
Se şi vorbeşte deschis, chiar în ta prigoanelor ca'n Rusia ori în Spania
berele socialiste, d e o tulburare min roşie. Nu a fost aşa. Din anumite
tală a lui Stalin. Totuşi, privite lucru calcule, încă nu destul de transparente,
rile mai adânc, nu s e poate nega că Fuhrerul a păstrat o oarecare m o -
ţarul roşu lucrează impecabil, în per deraţiune în vorbă. Mai are nevoie,
fectă logică bolşevică, >lichidându-şi< pe câtăva vreme, de adormirea con
concurenţii. D e sigur, fioroasele scene ştiinţelor celor simpli. — in realitate
din Rusia nu s e pot împăca cu logica însă, in fapte, in Germania răsboiul
noastră, cu simţirea noastră formată de contra religiei este deschis şi statul
cele două milenii de creştinism, care s-a identificat cu tendinţele criminale
ne-a învăţat să preţuim viaţa d e om de suprimare a creştinismului. E vorba,
mai presus d e toate. Dar în concepţia subliniem, de creştinism, în general,
materialistă a vieţii, sunt cum nu s e nu numai de catolicism. Nazismul
poate mai fireşti. este principial în contra religiei lui
Hristos. Vor avea desiluzii, de astă
încât pentru Europa, ultimele ma
dată, unii hitlerişti deghizaţi din orto
sacre, neisprăvite încă, din Rusia, vor
doxia unitofobă delà noi, dar, din ne
fi de mare învăţătură. S e vor trezi din
fericire, protestanţii s e găsesc faţă de
rătăcirea lor şi aceia cari s'au lăsat
naţional-socialism în aceeaşi situaţie
prinşi d e iluziile unui >rai< materialist
ca şi catolicii. Şi ei s-au văzut n e
născut din teoriile scrintite ale lui
voiţi să protesteze împotriva rândue-
Marx. S e vor cuminţi ţările cari cău
lilor contrare libertăţii credinţii.
tau să se prindă, zimbitoare şi smerite,
de pulpana roşie. Situaţia reală din Germania, aşa cum
Singura întrebare ce şi-o mai pun s'a vădit în congresul din NUrnberg, o
unii: cum de poporul rusesc tolerează analizează un articol condensat şi în
acest ultim ospăţ crâncen al nebu grijorat din „Osservatore Romano* (15.
niei? Răspunsul nu poate fi decât a- 9. 37). Semioficiosul Vaticanului con
cesta: întreg aparatul de conducere stată că, departe de a s e ajunge la
sovietic este atât d e urgisit, încât ţara pace, „lupta ascunsă cât şi făţişă In
se bucură când vede p e tovarăşii delà contra Bisericii şi în contra drepturilor
conducere omorîndu-se unii pe alţii ! (a ) . ei garantate printr'un concordat, ur-
© B.C.U. Cluj
mează fără întrerupere". Dovezile a- lui Rosenberg primul premiu naţional

bundă. Literatura anticreştină sporeşte, nu pentru calitatea sa de „poet", ci
şi e tot mai violentă. Nouile ordonanţe pentru aceea de „proroc laureat" al
ministeriale pretind schimbarea cate gândului şi al statului naţional socialist.
hismului In duh naţional-socialist, in In felul acesta, scrie „O. R." „devine
fond păgân. însăşi mişcarea naţional- o ironie orice aserţiune a unei atitu
socialistă este tot mai adânc străbă dini binevoitoare faţă de creştinism".
tută de păgânismul „nordic". Conducă D e sigur prigoana din Germania con
torii favorizează pe faţă acest proces. tra religiei încă nu a ajuns la faza
Până acum afirmau cu vorba şi in scris, unde se găseşte cea din Spania roşie.
oridecâteori li-se semnalau atacurile Dar merge într'acolo. Căci şi „în
contra creştinismului, că Rosenberg este Spania cartea antireligioasă a fost pre
un simplu particular fără răspundere cursorul conştient sau inconştient al
iar lucrările lui lipsite de orice valoare atrocităţilor ulterioare".
ştiinţifică. Totuşi, doctrina lui Rosen Va da şi în Germania aceleaşi roade?
berg s'a declarat oficială, şi-a făcut in — Pericolul e mare. Dumnezeu să fe
trarea în şcoală, iar la NUrnberg s'a dat rească! (a).
B I B L I O G R A F I E
I. LUPAŞ: Istoria unirii Românilor. Bucureşti 1937. (Editura
fundaţiei culturale Principele Carol).
Noua scriere a d. Ion Lupaş nu este muil Micu Klein, de Gheorghe Şincai
lipsită de calităţi. Scrisă într-un stil şi Petru Maior, dsa strecoară insinua
de o perfectă claritate, ea cuprinde rea perfidă că aceştia, «prigoniţi de
ca într'o mare frescă toate momentele ca tre cei ce ar fi fost datori să-i ajute*,
importante, culese — când n-a inter au pribegit spre Buda, capitala Unga
venit patima confesională — cu deosebită riei şi s-au stins între străini, pe când
pricepere, din năzuinţele statornice ale Gheorghe Lază"-, alungat şi el din pă
neamului nostru spre unitatea sa na mântul Transilvaniei, a pornit spre Bu
ţională. Recunoscându-i cu plăcere a- cureşti. «Această îndreptare spre apus
ceste calităţi, suntem nevoiţi să con a unora, spre miazăzi-răsărit a celuia-
statăm că unitofobla, care la d. Ion lalt* s e poate explica prin faptul că
Lupaş pare a fi de natură organică, i-a pe cei dintâi Klein, Şincai şi Maior
impus anume atitudini dezonorante — »au isbutit a-i desrădăcina încâtva
pentru orice scriitor cu pretenţii de delà tulpina neamului înaltele scoale
seriozitate şi cu atât mai mult pentru străine, picurându-le în suflet oarecare
un profesor universitar şi membru al neîncredere în viitorul neamului ,şis-
Academiei române. matic', câtă vreme credinţa lui Gheor
v Această unitofobie l-a făcut să pre ghe Lazăr in viitorul neamului, din
zinte în lumină cu desăvârşire falşă în care s'a ridicat, n-a putut fi sguduită
treaga istorie a Românilor ardeleni în prin nici o şcoală străină oricât de
cele din urmă doue sute de ani. Astfel înalte ar fi fost învăţăturile* (p. 212).
este trecut sub tăcere rolul covârşitor Klein, Şincai şi Maior au fost uni{i
pe care l-au avut in formarea, înche şi neputându-le contesta anume merite
garea şi răspândirea conştiinţii originii naţionale, unitofobia îl face pe d. Lu
noastre, a drepturilor noastre naţionale paş să afirme că şcoalele înalte, unde
şi a conştiinţii unităţii noastre, şcoalele au învăţat, i-a desrădăcinat delà tul
Blajului, care sunt abia amintite alături pina neamului şi astfel neavând încre
de şcoala din Orlat. Vorbind de Sa dere în viitorul lui, s'au refugiat în ca-
© B.C.U. Cluj
Nr 8-9 CULTURA CREŞTINA 647
pitala Ungariei, pe când, in oposiţie cu poliţilor ortodocşi Şaguoa şi Miron

ei, credinţa ortodoxului; Gheorghe La- Romanul şi a răposatului Vasile Goldiş,
zăr n-a putut fi sguduită şi de-aceea ceeace, evident, constituie o îndrăs-
s-a refugiat Ia Bucureşti. Klein, auto neaţă pervertire a realităţii. In ceea ce-1
rul primei gramatici tipărite a limbei priveşte pe Şagnna, rolul lui în luptele
române, care în faţa strălucirii originii politice ale anilor 1848/49 a fost pur
noastre romane exclamă plin de mân decorativ. In pregătirea adunării naţio
drie că din sânge românesc a se naşte nale de pe Câmpia Libertăţii delà Blaj,
mult iaste şi că mult iaste a fi născut pe care, in calitate de episcop, a pre
român, a fost un desrădăcinat delà tul zidat-o alături de unitul Ioan Lemenyi,
pina neamului! Şi un desrădăcinat a n'a avut nici un amestec. întors abia
fost şi Gheorghe Şincai, fanaticul, dâr de câteva zile delà Carlovitz, unde fu
zul şi neastâmpăratul autor al Cronicei sese pentru sfinţire, în mijlocul frea
Românilor, cel mai îndrăsneţ monu mătului general românesc de-atunci,
ment al conştiinţei unităţii noastre na Şaguna n'a avut pentru delegaţia cre-
ţionale, in care istoria Românilor de dicioşilor care'l aşteptau la marginea
pretutindeni e prezentată desfăşuiân- Sibiului decât îndemnuri — spuse nem
du-se unitar ca al via unui fluviu imens! ţeşte! — la supunere faţă de împăratul
Şi tot un desrădăcinat a fost şi Petru delà Viena, iar la adunarea delà Blaj a
Maior, autorul Istoriei pentru începutul făcut o singură politică (!) şi anume: ca
Românilor din Dacia, cartea de căpă Românii să nu ieie atitudine atât de ca
tâi, cum ne asigură episcopul ortodox tegorică împotriva unirii Ardealului cu
Nic. Popea, a tinerilor români din 1848; Ungaria. Celebra adresă colectivă delà
carte despre care Iordache Malinescu începutul anului 1849, în care reprezen
scriea la 1834 că ea i-a învăţat pe Ro tanţii Românilor din Transilvania, Ba
mâni ,a-şi cunoaşte trupina şi fiinţa" nat şi Bucovina cereau unirea tuturor
şi a urzit epocă naţiei româneşti, iar cu acestor Români intr'o singură naţiune
câţiva ani mai târziu, Cogălniceanu independentă, adresă de care vorbeşte
spunea, că prin ea Petru Maior ca un d. Lupaş la p. 248 a cărţii sale, a fost
nou Moise a deşteptat duhul naţional făcută de teologul unit Ion Maiorescu,
şi lui ti suntem datori cu mare parte autorul celei mai mari părţi a memo
a impulsului patriotic ce de atunci — riilor politice trimise curţii împărăteşti
delà apariţia cărţii — s'a pornit în in anii 1849/50. D e altfel episcopul Po
tustrele provincii ale vechii Dacii. = pea în monografia sa despre Şaguna o
Ce iipsâ de seriozitate! spune şi el (p. 244) că membrii dele
gaţiei româneşti la curtea împărătească
Aceeaş patimă confesională îl face pe petreceau la Viena iar Şaguna Ia Olmtitz.
d. Ion Lupaş să neglijeze cu totul şi La Viena s e redactau adresele şi me
luptele vlădicului unit Inochentie Klein moriile care apoi erau trimise şi lui
şi marile mişcări politice din anii Şaguna pentru iscălire, fără ca acesta
1790—92 iniţiate de preotul unit Ion să aibă vre-un rol la întocmirea lor.
Para cu concursul nelimitat al episco Cât de mult trebuiau să lupte uneori
pului unit delà Oradea, Ignaţie Dara membrii delegaţiei până isbutiau să ob
bant şi să nu tacă nici amintire de a- ţină şi semnătura lui Şaguna, ne-o a-
dunaiea naţională delà 3/15 Maiu 1848, rată Ion Maiorescu în corespondenţa sa.
fiindcă ea a avut loc pe Câmpia Liber
tăţii delà Blaj. Din cercetarea atentă a documentelor
Frământările politice ale Românilor acestor ani rezultă, înafară de orice
ardeleni începând cu anul 1848 şi până îndoială, că atitudinea episcopului delà
la marea unire din toamna anului 1918 Sibiu nu era totdeauna în conformitate
s'au desfăşurat, după expunerea d. I. cu dorinţele naţionale. Astfel d. p. a-
Lupaş, aproape numai în jurul mitro- dunarea delà Blaj s'a pronunţat contra
© B.C.U. Cluj
unirii Ardealului cu Ungaria. Cu toate de jos se ţinură multă vreme de co

acestea puţin timp după adunare Şa- roana Ungariei* şi ele i-au fost smulse
guna trimite enoriaşilor săi o adresă de Turci numai într'un răsboiu hoţesc.
circulară in care îi îndeamnă să fie D e aceea >dreptul Austriei de-a reo
fideli coroanei ungureşti. La 22 August cupa, la un prilej binevenit, ţările ace
al aceluiaş an 1848, episcopul prezi lea, nu s'a stins de loc*.
dează o adunare a Românilor din Pesta, Despre Miron Romanul e suficient să
care adunare „proecta o proclamaţiune spunem că în mijlocul revoltei generale
către poporul român cu scop ca să-l care a cuprins opinia publică româ
îndemne spre credinţa neclintită către nească în anul 1883, când parlamentul
Maghiari". Şaguna a fost ales de adu maghiar discuta proectul legii învăţă
narea de pe Câmpia Libertăţii delà mântului secundar, dădea ordin preo
Blaj preşedinte al comitetului naţional ţilor săi, în adresă circulară tipărită şi
care avea menirea de-a conduce naţia în ungureşte, ca să nu participe la ma
românească in cursul revoluţiei. La 25 nifestaţiile de protestare ale «agitato
Iulie 1848 însă, într'o declaraţie trimisă rilor». Pe timpul luptelor memorandiste,
din Pesta Gazetei delà Braşov spre acelaş Miron Romanul era şeful unei
publicare, episcopul işi îndeamnă cre grupări cu pronunţate sentimente ma-
dincioşii să nu asculte de ordinele co ghiarofile . . .
mitetului, al cărui preşedinte era. După
La p. 329 d. Lupaş citează profeticele
unirea forţată, făcută contra votului
cuvinte publicate de Gazeta Transil
Românilor, a Ardealului cu Ungaria,
vaniei delà Braşov in numărul delà 17
Moise Fulea, vicarul episcopului delà
Maiu 1848, că soarta naţiunii române
Sibiu trimite, la 17/29 Iunie 1848, popo
se va hotărî la Iaşi şi Bucureşti iar nu
rului o adresă circulară, în care acea
la Cluj şi Budapesta, fără să spună că
stă unire e numită prasnic. Şaguna a
autorul lor a fost teologul unit Gheorghe
fost apoi învinuit tot timpul de contem
Bariţiu. Pentru d. Lupaş nu există nici
poranii săi că dintr'un loialism exage
figura atât de luminoasă, de nobilă şi
rat faţă de curtea împărătească a con
de idealistă alui Ioan Raţiu, nici alui
simţit în 1865 la sacrificarea autono
Ştefan Cicio Pop, care în calitate de
miei Ardealului. Acuzaţia aceasta i-o
preşedinte al Consiliului national ro
aduce într'o foarte interesantă scri
mân a condus acţiunea Românilor ar
soare şi sasul Trauschenfels, care de
deleni delà isbucnirea revoluţiei până
ţinea informaţia delà contele Miko,
la adunarea delà 1 Decemvrie 1918 şi
fostul guvernator al Transilvaniei.
nu există nici Iuliu Maniu, şeful guver
In ce priveşte conştiinţa lui Şaguna nului ardelean în cursul perioadei atât
despre unitatea naţională şi, mai ales, de sbuciumate care a urmat după 1
despre necesitatea unirii politice a tu Decemvrie 1918. Rolul tuturor acestora
turor Românilor, amintim articolul re a fost, incontestabil, cu mult mai im
produs în fruntea numărului 59 din 28 portant decât al regretatului Vasile
Iunie 1854 al organului său Telegraful Goldiş. Toţi au însă în ochii d. Lupaş
Român, in care se exprimă bucuria defectul capital de-a fi uniţi şi de
pentru ocuparea Principatelor române aceea de unitis nec mentio fiat
din partea Austriei şi se spune că a- Cu astfel de fobii se poate face orice,
ceastă ocupaţie este un drept firesc numai ştiinţă istorică serioasă nu. (p).
al Austriei, pentrucă »ţările delà Dunărea
E r r a t a . La pag. 594 s e v a ceti: Psichari, tn l o c de Pshari, iar la pag.

616, rândul 6 de jos s e v a întregi: mai uşor de r e s p e c t a t decât de u r m a t . .
Tipografia S e m i n a r u l u i T e o l o g i c gr. cat. Blaj.
© B.C.U. Cluj

Cultura Crestina 1937

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura Crestina 1937

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A N U L XVII flUG.-SEPT.

1937 NR; 8-9

CALEH PRIMENIRII DUHOVNICEŞTI

Papa Leo XIII publicând, urbi et orbi, jubileul anului sfânt,

asupra exerciţiilor spirituale. — Pontificele aminteşte cum însuşi

sf. Ignajiu de Loyola, în primele decenii ale veacului al XVI. Căr­

du-ne nouă arhiereilor cele mai frumoase nădejdi pentru o re­

M i ş c a r e b i n e c u v â n t a t ă . E mişcarea cunoscută sub numirea

In articolul precedent *) ne-am ocupat cu studiul elementelor

') V e z i : Cultura Creştină nr. 6 - 7 ( l u n i e - I u l i e ) a. XVII (19 37).

ţionist, care a prezentat la Sorbona în 1886 o strălucită teză de

într'un cuvânt: tot ceeace este dialogat. Câmpul aproape nelimitat

') Ibidem, p. 21: „Secretul imnografilor este următorul: ne luând în seamă

pozitorilor şi mai vechi, fiindcă aproape toate numele acestora au

') Ibidem, p . 33.

să premeargă cântăreţilor bizantini, cel puţin au putut să păstreze

7. Varietate, strălucire şi popularitate. — Iată formula de în-

element creştin s'a dezolvat din conţinutul Bisericii în adâncul po­

') NICHIFOR CRAINIC: Puncte Cardinale în haos, editura >Cugetarea«,

sfârşit precizia rezultă, dupăcum arată experienţa, din rigoarea în­

Roma, Collegio Pio Romeno

») Pitra op. cit., p. 2 4 - 2 5 .

şi de societate. Numai studiind copilul ca suflet şi trup, şcoala ca

prejudecăţilor, abuzurilor şi erorilor metodelor noastre pedagogice.

„Nu ştie, pentrucă-i leneş ! Nu-i place să muncească ! Şi ăsta-i

de rară. Dacă nu chiar inexistentă, dupa ce-i absolut ilogică în

„vârstă mintală" (ca şi adultul de altfel) întocmai după cum are

') Cf. J.PAYOT: Educaţia voirii, pag. 109.

turburările în ritmul şi calitatea respiratorie, provenite în marea

*) Cf. DR. BOVEN: La science de caractere pag. 217,

In general însă pe cardiaci palpitaţiile, tachicardia, şi mai ales de­

puberul care se închide în mod cu totul autistic, în sine însuşi,

amestecă şi ea. Această stare de suferinţă reală, dar poetizată de

Tendinţele criminale la femei în timpul menstruatiei şi sarcinei

ea s'ar fi inmobilizat, ar fi adormit, fără să mai progreseze. De

Hipofiza: o glandă situată la baza creerului. Hormonii secre­

ei sau o pierdere defintivă, prezentând o întârziere a evoluţiei

cienţa pedagogică şi greşelile profesorului sau ale programei, pe­

pentruca prin compararea intreolaltă, virtutea şi munca să pară

quid conficio au cogito, in ambulationis fere tempore confero". Şi

peste Carpaţi, chemând atâţia tineri, până şi din depărtata Bucovină,

*) Arhiva liceului din Blaj.

să le ceară să vină in ajutorul elevilor săraci, contribuind fiecare

făcută în deşert, spre paguba ireparabilă a particularilor, ca şi a

zlune complectă pe lângă o taxă modestă, sau chiar gratuit. Dar

pentru acest scop conchemată, a hotărît să adreseze un apel către

ca toată credinţa cuvântul nostru rugător. Pentrucă noi credem firm

mai mulţumitoare, alcătuesc în vara acestui an „Statutele mesei

') Anuarul liceului din Blaj 1904/5 Blaj 1905.

băieţi săraci, cari creşteau în marea lor majoritate cu ţipai, cu fier­

V Unirea, An. 1906, Nr. 38.

Acum 50 de ani, Blajul îşi trimetea durerea pe unda tângui­

de compătimire şi ne mirăm, câte o dată, cum de s'a putut să fie

Pentru mulţi, T. Cipariu, este doar un reprezentant al curen­

In trecutul nostru nu prea îndepărtat au existat o pleiadă de

întipărit în minte graiul duios al mamei sale şi sfătoşenia poves­

dintâi carte de rugăciuni cu litere latine, Orologierul. S'a simţit

a fost T. Maiorescu, mai comode şi în spiritul vremii, au biruit,

de câte ori nu deplânge nemernicia celor ce-1 lăsaseră fără cărţi.

prilej ca să nu amintească de inferioritatea culturală şi economică

de ani. Şi pe acest teren Cipariu e un precursor. Atrage atenţia

Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol", a tipărit, ca al 18-lea

>) /. LUPAŞ: Istoria unirii Românilor, Buc, 1987.

tiHzate — pe cari le-a întreţesut cu iscusinţă în cursul povestirii

sf. Ignajiu de Loyola, în primele decenii ale veacului al XVI. Căr

du-ne nouă arhiereilor cele mai frumoase nădejdi pentru o re

element creştin s'a dezolvat din conţinutul Bisericii în adâncul po

sfârşit precizia rezultă, dupăcum arată experienţa, din rigoarea în

In general însă pe cardiaci palpitaţiile, tachicardia, şi mai ales de

Hipofiza: o glandă situată la baza creerului. Hormonii secre

cienţa pedagogică şi greşelile profesorului sau ale programei, pe

băieţi săraci, cari creşteau în marea lor majoritate cu ţipai, cu fier

Acum 50 de ani, Blajul îşi trimetea durerea pe unda tângui

Pentru mulţi, T. Cipariu, este doar un reprezentant al curen

întipărit în minte graiul duios al mamei sale şi sfătoşenia poves

„Brevis Valachorum Transsylvaniam incolentium historia", că Atana

Cartea dlui Lupaş mai are o tendinţă: Ignorarea ori prezen

Dacia", părintele „Cronicei Românilor* şi povestitorul „Istoriei Ro

Nomenclatura noastră topică, începând cu numele ţării Ar

20. m u n n n ă ş i m u r u n ă , provincialism cu însemnarea : cul

începem. Patria lui Clovis şi a s. Remigiu, această „Pri

urma împrejurării că, de fapt, revendicările muncitorilor s'au for

cerea spiritelor copleşite de o tristeţă desiluzionată, („Les Cigog

România. Versurile lui L. Mercier, în cari te miri că vezi ve

odată, remediul orgoliului raţionalist, şi soluţia negativă dar linişti

Am cădea în mare greşală dacă la acest capitol ne-am mul

Intre Stat şi Biserică decurgând din cuvintele „dominant* şi „în

unele acţiuni personale probabile, cari însă nu sunt cunoscute mas

naţiunii ca naţiune românească. 2. Emanciparea religiunii Româ

prin parohiile tractelor ce-i erau încredinţate; în fruntea orfelina