Desăvârșirea prin practica rugăciunii în tradiția patristică 1

2
(lex orandi – lex credendi – lex vivendi)

Preot prof. dr. Constantin PĂTULEANU

1.1 Preliminarii

Dorul după desăvârșire este prezent în viața noastră încă de la creație. Sfinții Părinți descriu, în
general, drumul spre desăvârșire în trei trepte: 1. Despătimirea sau curățirea de păcate; 2.
Contemplarea lui Dumnezeu în rugăciune; 3. Unirea cu Dumnezeu sau iluminarea. Pentru Sf.
Ioan Casian culmea desăvârșirii este însăși experiența rugăciunii 3, iar Evagrie Ponticul definește
rugăciunea ca fiind convorbirea minții cu Dumnezeu. 4 Demersul nostru se dorește a fi o
incursiune în gândirea și practica Părinților pentru a vedea cum au definit ei rugăciunea și mai
ales cum s-au rugat ei. Există în experiența lor o anume metodă, un canon sau îndreptar privind
rugăciunea?

Mântuitorul s-a rugat El Însuși Tatălui ceresc și i-a învățat mai apoi pe apostoli și pe ucenici cum
să se roage, la cererea lor: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1). Credincioșii care vin
la biserică întreabă și astăzi pe duhovnicii lor atât despre modul în care trebuie să se roage, cât și
unde să se roage, care rugăciuni ar trebui spuse, încât acestea să fie ascultate de Dumnezeu.
Așadar preoții, nu de puține ori, sunt solicitați să ofere creștinilor un îndrumar (canon) de
rugăciune pentru feluritele probleme cu care se confruntă: ispite, suferințe, boli, reușită în viața
de familie (pentru căsătorie binecuvântată), serviciu, examene sau, mai ales, pentru sporul și
desăvârșirea lor duhovnicească. Sfântul Grigorie al Nyssei, în tratatul său Despre Rugăciunea
Domnească, atrage atenția asupra faptului că „oamenii nu ar trebui să fie preocupați atât să
învețe cum și cât să se roage, ci mai ales trebuie numaidecât să se roage”5. Sfântul Grigorie
deplânge faptul că mulți credincioși, din pricina grijilor de multe feluri și a problemelor zilnice,
nu mai au timp de această sfântă și dumnezeiască îndatorire, care este rugăciunea.

1*Studiu de fată este o prelucare si adăugire a „Comentariului patristic la rugăciunea Tatăl nostru publicat într-o
broșură la Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor „Cuvântul Vieții”.
2 În ce măsură canonul rugăciuni (lex orandi) participă la canonul credinței (lex credendi) și se exprimă plenar în
canonul trăirii (lex vivendi).
3 SF. IOAN CASIAN, „Convorbiri duhovnicești”, Întâia convorbire cu Părintele Isaac. Despre rugăciune, VII, 4,
în : Scrieri Alese, Așezămintele Mănăstirești și Convorbiri Duhovnicești, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof.
David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de prof. Nicolae Chițescu (Părinți și Scriitori Bisericești, 57),
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 459.
4 EVAGRIE PONTICUL, Despre rugăciune, în: Filocalia, vol. 1, Sibiu, Editura Tipografia Andreiană, 1947, ediția a
doua, p. 75.
5 SF. GRIGORIE DE NYSSA, „Despre Rugăciunea domnească”, în: Scrieri. Partea întâia, traducere de Preot prof. D.
Stăniloae și Preot Ioan Buga, note de Preot prof. D. Stăniloae, indice de Preot Ioan Buga, ( Părinți și Scriitori
Bisericești, 29), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 403.
Rugăciunea este fundamental legată de credință și doar împreună (rugăciunea și credința) dau
sens existenței noastre. Întreaga viață a credinciosului se întemeiază pe rugăciune, care poate fi
particulară sau liturgic-comunitară. Tocmai de aceea viața creștinului ar trebui să fie o
permanentă și neîntreruptă rugăciune, după învățătura Domnului Hristos: Rugați-vă neîncetat (1
Tesaloniceni 5, 17).

1.2 Timpul rugăciunii

Prima mențiune despre modul în care trebuie făcută rugăciunea, în literatura apostolică, o găsim
în Didahie, care precizează mai întâi faptul că trebuie să postim miercuri și vineri, nu ca farisei
care postesc luni și joi. De post însă este legată și prescripția de a ne ruga așa cum ne-a învățat
Mântuitorul, rostind rugăciunea Tatăl nostru, precum și indicația de a rosti această rugăciune de
trei ori pe zi6. Ipolit Romanul ne îndeamnă și el în lucrarea sa Tradiția Apostolică, scrisă la Roma
între anul 200 și 235, despre timpul în care trebuie să ne rugăm, anume: credincioșii trebuie să
se roage „îndată ce s-au trezit și s-au sculat în picioare, înainte de a-și face lucrul lor” 7, iar în
cazul în care în acea zi se ține o cateheză în biserică, credincioșii să se „grăbească deci și la
biserică, unde înflorește Duhul”8.

În capitolul XLI Sf. Ipolit ne-a lăsat o lex orandi mai completă. Astfel, credinciosul trebuie să se
roage, cum am amintit mai sus, dimineața când se ridică din somn, nu înainte de a se spăla pe
mâni. Dacă însă se face cateheză și se explică cuvântul lui Dumnezeu, credinciosul trebuie să
alerge la biserică, „căci cine se roagă în biserică va scăpa de răutatea zilei” 9. Totodată celui care
vorbește (catehetului) i se va da să spună lucruri ce sunt de folos fiecăruia și astfel „vei auzi –
zice Ipolit – lucruri pe care nu le gândeai și te vei folosi de cele pe care Duhul Sfânt ți le va da
prin cel care te catehizează”10, iar de nu se catehizează, atunci credinciosul va citi din cartea
sfântă ceea ce pare să-i aducă un folos. La ceasul al treilea, dacă credinciosul se află în casa sa,
să se roage și să binecuvinteze pe Dumnezeu, dacă însă se va afla în alt los să se roage în inima

6 Învățătura celor Doisprezece Apostoli, VIII, 3, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D.
Fecioru, (Părinți și Scriitori Bisericești, 1), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1979, p. 29; SF. CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, în:Apologeți de limbă latină, trad. de Prof.
Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, introducere, note și indici de
Prof. Nicolae Chițescu, (Părinți și Scriitori Bisericești, 3), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 484; vezi TERTULIAN, „Despre Rugăciune”, în: Apologeți de limbă latină,
p.244; ORIGEN, „Despre Rugăciunea Domnească”, în: Scrieri Alese. Partea a doua: Exegeze la Noul Testament.
Filocalia, trad. de Preot prof. Teodor Bogogae, Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Preot prof. Teodor
Bodogae, (Părinți și Scriitori Bisericești, 7), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1982, p.224.
7 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică, XXXV”, în: Diacon Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic
al Primelor Secole, editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 586.
8 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică, XXXV”, p. 586.
9 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică, XLI”, p. 587.
10 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 587.
sa.11 La fel trebuie să se roage creștinul în ceasul al șaselea, fiindcă în acel ceas a fost răstignit
Domnul Hristos12. O mare rugăciune și o mare binecuvântare trebuie să rostim în ceasul al
nouălea, „pentru că Dumnezeu și-a adus aminte de sfinții săi [din iad] și a trimis Cuvântul Său
ca să-i lumineze”13.

Sfântul Ipolit recomandă și rugăciunea înainte de culcare: „Roagă-te și înainte ca trupul tău se se
odihnească în pat”, precum și rugăciunea de la miezul nopții: „Sculându-te în jurul miezului
nopții, spală-ți mâinile și te roagă”.14 În continuare Sf. Ipolit Romanul ne descifrează și sensul
rugăciunii de la miezul nopții: „Așadar, e necesar să ne rugăm în acest ceas. Căci prezbiterii care
ne-au predat aceasta ne-au învățat că în acest ceas toată făptura se liniștește o clipă ca să laude pe
Domnul; stelele, pomii și apele se opresc o clipă și toată oștirea îngerilor care-L slujesc laudă pe
Dumnezeu în acest ceas împreună cu sufletele drepților”15. Pentru a-și întări spusele Ipolit citează
din Evanghelia după Matei: „Iată la miezul nopții s-a auzit strigătul celor ce spuneau: Iată a venit
mirele! Sculați-vă întru întâmpinarea Lui” (Matei 25, 6). În sfârșit, Sf. Ipolit recomandă și
rugăciunea la cântatul cocoșilor, întrucît în acesul acela „fii lui Israel l-au tăgăduit pe Hristos” 16
Deci Sf. Ipolit recomandă șapte momente de rugăciune în cursul unei singure zile.

Sfântul Ciprian și, alături de el, Tertulian și Origen, arată că rugăciunea trebuie făcută de trei ori
pe zi, așa cum se ruga profetul Daniel când s-a aflat în primejdie. Astfel, prorocul David zice:
„Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea” (Psalmi 5, 3), iar
Sfântul Apostol Petru s-a urcat, la ceasul al șaselea, pe acoperișul casei ca să se roage (Fapte 10,
9). La rândul său, psalmistul glăsuiește: „Ridicarea mâinilor mele este o jertfă de seară” (Psalmi
140, 2. Totuși, Origen consideră că am fi fără de cuviință dacă am trece timpul nopții fără de
rugăciune, după cum zice și împăratul David: „La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe
Tine,
pentru judecățile dreptății Tale” (Psalmul 118, 62). Deci Origen recomandă patru momente de
rugăciune în cadrul unei zile. Sfântul Niceta de Remesiana în lucrarea sa De pslamodie bono
subliniază că Dumnezeu a lăsat ziua pentru muncă și noaptea pentru odihnă. Dar dacă unii
muncesc și noaptea ( de exemplu femeia care toarce la opaiț), atunci de ce nu ar trebui să și
privegem după îndemnul Mântuitorului (Priveghiați și vă rugați - Marcu 13,37). Foloasele sunt
multe: Ușurează sufletul de apăsare; Scutură mintea de înțepenire; luminează sufletul și-i dă har;
înlătură teama, produce încrederea, slăbește trupul, vestejește viciile, întărește dragostea,
micșorează prăpastia, sporește înțelepciunea, ascute mintea. Privegherea să nu fie formală: cine
priveghează cu ochii să privegheze și cu inima. Cine se roagă cu duhul, spune Sfântul Niceta, să
se roage și cu inima.
11 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
12 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
13 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
14 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
15 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
16 SF. IPOLIT DIN ROMA, „Tradiția Apostolică XLI”, p. 588.
1.3 Felurile rugăciunii

Sigur, fiecare dintre credincioșii se întreabă câte feluri de rugăciuni există și care rugăciune este
mai potrivită. Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Timotei precizează în legătură cu felurile
rugăciunii: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri
pentru toți oamenii” (I Timotei 2, 1-2).
Origen și Sfântul Ioan Casian vorbesc despre patru feluri de rugăciune, după îndemnul Sf. Ap.
Pavel: „Vă îndemn înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți
oamenii” (I Timotei, 2,1).17
Clement Romanul în Epistola sa către Biserica din Corint se adresează către cei care provocau
răzmerița în Corint prin cuvintele: „Noi vom fi nevinovați de acest păcat și vom cere, făcând
stăruitoare rugăciuni și cereri, ca Făcătorul tuturor lucrurilor să păstreze numărul cel socotit al
aleșilor Lui din întreaga lume, prin iubitul lui Fiu Iisus Hristos, prin care ne-a chemat de la
întuneric la lumină, de la necunoaștere la cunoașterea slavei numelui Lui”.18

1.4 Cum să ne rugăm

Iar când ni se pare că nu știm cum trebuie să ne rugăm să ne aducem aminte de cuvintele
Apostolului: „Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu
suspine negrăite” (Romani 8, 26-27). În Epistola întâia către Timotei Sf. Ap. Pavel subliniază
bărbații că trebuie „să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și alt gând” (I
Timotei 2,8). „Asemenea și femeile – zice Sf. Apo. Pavel – în îmbrăcăminte cuviincioasă să se
împodobească cu sfială și cumințenie, nu cu cosițe împletite cu aur, cu mărgăritare sau cu
veșmânt de mult preț, ci prin fapte bune, lucru cuvenit unor femei care au făgăduit cinstirea lui
Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-11).

Sfântul Ciprian și Origen conglăsuiesc în privința necesității faptelor bune și împlinirea

poruncilor care trebuie să facă parte din rugăciunea curată. Căci după cum pomul care nu face
roade se taie și se aruncă în foc, tot așa și rugăciunea care n-are roadele ei, nu poate fi vrednică
de Dumnezeu, fiindcă nu e însoțită de fapte. Evagrie Ponticul constată și el că firea noastră
rațională19 dacă e înlălțată prin fapte bune, primește în sine cunoștința lui Dumnezeu.20 Origen
subliniază că nu se poate să nu împreunăm rugăciunea cu fapta bună și fapta bună cu rugăciunea,

17 SF. IOAN CASIAN, Convorbiri duhovnicești, p. 461.

18 CLEMENT ROMANUL, Epistola Bisericii din Roma către Biserica din Corint, în:
19 Sfântul Antonie cel Mare crede că oamenii se socotesc raționali, dar nu sunt. În concepția sa unii învață
cuvintele și cărțile vechilor înțeleți, asta nu însemană că sunt și raționali. Cu adevărat raționali sunt doar cei care au
sufletul rațional, deosebind binele de rău. Cel cu adevărat rațional are o singură grijă: cum să-i placă lui Dumnezeu;
SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete,
în: Filocalia I, p. 4.
20 EVAGRIE PONTICUL, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, în: Filocalia, vol. 1, Sibiu, Editura
Tipografia Andreiană, 1947, ediția a doua, p. 67.
căci: „Mai mult prețuiește rugăciunea cu post și cu milostenie și cu dreptate, decât bogăția cu
nedreptate” (Tobit, 12, 8).

Evagrie Ponticul împarte procesul de desăvârșire duhovnicească în două părți: via activa și via
contemplativa. Viața activă a credinciosului are ca țintă pregătirea pentru viața contemplativă. Ca
atare toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaștere (gnoză) și de aici la cea mai înaltă
treaptă a acesteia care este contemplarea Preasfintei Treimi. Însă în calea cunoașterii stau
patimile de accea e nevoie de asceză. Odată cu alungarea patimile din suflet începe și procesul de
acumulare a virtuților, care sunt trepte ale vieții active. Începutul virtuților este credința, care
naște frica de Dumnezeu, iar aceasta naște păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea,
cumințenia, răbdarea și nădejdea. Toate virtuțile duc la nepătimire (apathia), care rodește
dragostea. Din momentul acesta omul depășește viața activă, fiindcă dragostea ne introduce în
viața contemplativă. Pentru Evagrie teapta cea mai de jos a vieții contemplative este cunoașterea
naturală, iar cea mai înaltă este teologia sau contemplarea Preasfintei Treimi, care este și treapta
rugăciunii curate.21

Cei ce doresc să viețuiască duhovnicește nu trebuie să se roage pentru lucruri pieritoare și

pământești, ci pentru lucruri mari și cerești, căci orice rugăciune are drept obiect scopuri
duhovnicești și tainice (mistice). Creștinii trebuie să învețe să nu fie sterpi și uscați în rugăciune,
ci să asculte legea duhovnicească cu urechi duhovnicești: „Voi care voiți să fiți oameni ai
duhului, cereți în rugăciunile voastre ca să obțineți lucruri cerești și netrecătoare, pentru ca
primindu-le ca atare, să moșteniți împărăția cerului și să vă bucurați de cele mai mari bunuri. Iar
cele pământești și mici, de care aveți nevoie pentru trebuințele trupului vi le va da Tatăl pe
deasupra, în măsura trebuitoare”22.

1.5 Condițiile rugăciunii.

Prima condiție este smerenia: „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin
sinagogă și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor. Amin
grăiesc vouă își iau răsplata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-
te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt 6, 6-
8); Rugăciunea să fie scurtă și simplă, fără prea multe cuvinte: „Când vă rugați, nu spuneți multe
ca neamurile că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6,7). Trebuie să ne ferim
de orice mărire care vine de la oameni și să căutăm singura mărire adevărată care vine de la
Dumnezeu. 3. Interiorizarea înseamnă intrarea în interiorul rugăciunii până la starea nepătimirii,
când Duhul se roagă pentru noi. Rugăciunea e o luptă, spune Sfântul Isaac Sirul. Prin ea suntem

21 DUMITRU STĂNILOAE, „Evagrie Ponticul, viața și scrisul lui”, în: Filocalia, vol. 1, Sibiu, Editura Tipografia
Andreiană, 1947, ediția a doua, p. 37.
22 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 229.
orientați spre calea interiorizării, care permite trecerea de la simpla rugăciune la rugăciunea
curată.23
Liniștea
Cunoașterea lui Dumnezeu.

1.6 Ce este rugăciunea

Rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu (Fil 79). Rugăciunea este vlăstarul blândeții și al
lipsei de mânie; Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii; Rugăciunea este alungarea
întristării și a descurajării

Roadele rugăciunii

Pentru cine ne rugăm

Rugăciune și cunoaștere

Rugăciunea Domnească

Cea mai importantă rugăciune pentru creștini este Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească,
pentru că ea a fost lăsată nouă de însuși Hristos Domnul. Rugăciunea Tatăl nostru ne-a fost
transmisă în trei versiuni diferite: în Evanghelia Sfântului Apostol Matei 6, 9-13; în Evanghelia
Sfântului Apostol Luca 11, 2-4); și în Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli 8, 2-3.
Sfântul Ciprian al Cartaginei consideră că rugăciunea domnească cuprinde „multe și mari daruri
(legăminte) exprimate pe scurt, dar foarte bogate în conținut” 24, încât nimic nu este trecut cu
vedere din învățătura cerească. Și părintele Dumitru Stăniloae consideră că cele ce le cerem în
viața nostră sunt cuprinse în rugăciunea Tatăl nostru.25 Tomai de aceea e necesar să fie lămurite
lucrurile pe care le cerem în rugăciunea Tatăl nostru pentru a ști ce urmărește Dumnezeu prin
gândurile Sale. În această rugăciune, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, în comentariul său la
Rugăciunea Tatăl nostru, ni se înfățișează scopul ascuns în chip tainic al împărăției lui
Dumnezeu. Hristos Domnul ne îndeamnă să ne însușim acele bunuri, șapte la număr, pe care ni
le poate procura numai Dumnezeu și Tatăl prin Fiul, care mijlocește în chip natural și prin
Duhul Sfânt, și anume: 1. învățătura despre Dumnezeu; 2. înfierea prin har; 3 egalitatea în cinste
cu îngerii; 4. împărtășirea de viața veșnică; 5. restaurarea firii ca să încline spre ea însăși în chip

23 SABINO CHIALA, Isaac Sirianul asceză singuratică și milă nesfârșită, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 225 ș.u.
24 SF. CIPRIAN, Despre rugăciunea domnească, în PSB, vol 3, Apologeți de limbă latină, București, 1981, p.
25 SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatălui nostru către un iubitor de Hristos, în:
Filocalia, vol. 2, Sibiu, Editura Tipografia Andreiană, 1947, p. 256.
nepătimaș; 6. desființarea legii păcatului; 7. surparea celui rău, care ne stăpânește prin
înșelăciune.26

Tatăl nostru care ești în ceruri:

Rugăciunea Tatăl nostru începe cu mărturisirea lui Dumnezeu Tatăl, punând astfel în evidență
necesitatea și importanța credinței.27 Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că Domnul Hristos
învață pe cei ce se roagă care este învățătura despre Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu Însuși
ne învață teologie, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, prin faptul că se întrupează, arătând în Sine pe
Tatăl și pe Duhul Sfânt. Fiindcă întreg Tatăl și întreg Duhul erau ființial și desăvârșit în Fiul și
după ce s-a întrupat”28. El este în ceruri ca Tată din veci al Fiului născut din ființa Lui, Care a
venit pe pământ să descopere oamenilor chipul adevărat al lui Dumnezeu, de Tată iubitor.

Sfântul Ciprian insistă pe faptul că în rugăciunea domnească, pe de o parte îl numim pe

Dumnezeu Tatăl care este în cer, iar, pe de altă parte, adăugăm și spunem Tatăl nostru, adică al
celor ce cred, care prin el au început să fie fiii lui Dumnezeu, renăscuți și sfințiți prin har
duhovnicesc. Totodată rugăciunea începe cu invocarea lui Dumnezeu ca Tată, într-un mod foarte
simplu, direct, plin de afecțiune filială, așa cum fiecare dintre noi se adresează tatălui său după
trup. Omul nou, renăscut prin harul botezului, spune în primul rând tată, fiindcă de acum a
început să fie fiu, așa cum ne încredințează și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: „tuturor celor
ce l-au primit le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu, care cred în numele Lui” (In 1, 12).
De înnoirea vieții întru Hristos ne asigură și Sf. Apostol Pavel: „Așadar, prin botez ne-am
îngropat cu El în moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot
astfel și noi să umblăm întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4).

Este exprimată aici paternitatea lui Dumnezeu, pe care fiecare creștin o trăiește în experiența
personală, precum și înfierea care ne-a fost dată nouă, întrucât am fost „învredniciți să numim
Tată după har pe Cel ce ne este Făcător după fire” 29. Sfântul Ciprian de Cartagina ne îndeamnă
ca, „atunci când afirmăm că Dumnezeu este Tatăl nostru, să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu,
pentru că așa cum nouă ne place sa-L avem pe Dumnezeu de Tată, la fel să-i placă și Lui că ne
are pe noi fii”30. Altfel spus, credinciosul trebuie să facă din trupul său vas la Duhului Sfânt după
cuvintele apostolului: „Sau nu stiți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este
întru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Îl aveți… Slăviți-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20). Întrucât prin înfiere am început
să trăim după legile duhovnicești și cerești, faptele noastre nu trebuie lipsite de harul Duhul Sfânt
și nici nu trebuie să cugetăm și să săvârșim decât cele spirituale și cerești, după cum ne învață

26 SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p.263.

27 GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, Scrieri partea I, PSB, vol. 29, p. 403.
28 SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 263.
29 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 263.
30SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 469.
Apostolul: „dar acum ne-am desprins de lege, murindu-i aceleia care ne ținea robi, ca să slujim
întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei” (Romani 7, 6).

Sfințească-se numele Tău.

Sfântul Maxim Mărturisitorul crede că prin aceste cuvinte Domnul Hristos ne transmite o
învățătură tainică despre modul existenței Cauzei creatoare a tuturor lucrurilor, El însuși fiind,
după ființă, Cauza lucrurilor. În consonanță cu scriitorii bisericești Tertulian și Origen, Sfântul
Maxim Mărturisitorul consideră că prin această rugăciune suntem îndemnați să venerăm Treimea
de o ființă și mai presus de ființă, ca una care este cauza facerii noastre. 31 Prin cuvintele
rugăciunii ne este arătat, deodată, Tatăl; Numele Tatălui și Împărăția Tatălui, ca să învățăm de la
început să chemăm și să venerăm Treimea cea una. Noi spunem „Sfințească-se numele Tău” nu
pentru că dorim ca Dumnezeu să fie sfințit în rugăciunile noastre, ci pentru că-I cerem
Domnului, după cum precizează Sf. Ciprian, ca numele Lui să se sfințească în noi, așa cum citim
și în Levitic: „Să fiți sfinți, fiindcă și Eu sunt sfânt” (levitic 11,44 și 20,7). Forma de pasiv
folosită în textul rugăciuni arată ideea unei lucrări pe care numai Dumnezeu singur o poate
săvârși în creație. Numai El poate șă-și manifeste sfințenia Sa. Totuși, realitatea înfierii noastre
ne obligă să cinstim numele Tatălui, ca fiind Născătorul nostru după har, și în același timp să ne
străduim să întipărim în viața noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfințim numele,
să ne asemănăm Lui, să ne arătăm fii prin fapte și să preamărim pe Fiul, pricinuitorul acestei
înfieri, prin tot ceea ce facem și gândim.32
Tocmai de aceea cerem și ne rugăm ca după ce am fost sfințiți prin Sfânta Taină a Botezului, să
stăruim în ceea ce am început să fim. Pentru aceasta ne rugăm zilnic, întrucât zilnic avem nevoie
de sfințenie. În fapt, sfințim Numele Tatălui nostru după har, care este în cer, în măsura în care
omorâm pofta pământească prin curățirea de patimile aducătoare de stricăciune. Urmarea este că
Însuși Tatăl și Fiul vor locui în omul astfel înduhovnicit: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi
cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14,23).

Vie Împărăția Ta.

Prin această cerere ne exprimăm dorința ca Împărăția lui Dumnezeu să vină printre noi, după
cum mai devreme am cerut să se sfințească numele lui în noi. Abia după ce ne-am despătimit și
reînnoit prin har, împărăția lui Dumnezeu, promisă nouă de El, se sălășluiește în inimile noastre,
după cum mărturisește și Sfântul Apostol Luca: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”
(Luca 17, 20-21), iar Deuteronomul spune: „Cuvântul este foarte aproape de tine; el e în gura ta
și-n inima ta și-n mâinile tale, numai să-l plinești” (Deuteronomul 30, 14). Sfântul Ciprian
subliniază că „noi cerem să dobândim împărăția lui Dumnezeu, instaurată în lume prin sângele
și pătimirea lui Hristos, prin care noi cei ce eram mai înainte robi avem acum parte de

31 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 263.

32 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 263-264.
Împărăția lui Hristos Domnul„33, după cum el însuși poruncește: „Veniți, binecuvântații
Părintelui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la începutul lumii” (Matei 25,34).

Pentru Sfântul Ciprian Împărăția lui Dumnezeu este Hristos Însuși, pe care-L dorim zilnic să
vină. Căci după cum El este învierea, fiindcă în El înviem și noi, tot așa putem înțelege că El
Însuși este împărăție a lui Dumnezeu. Avem dreptate să cerem împărăția lui Dumnezeu, întrucât
există și împărăție pământească. Însă, cel ce a renunțat la lumea aceasta și se dedică lui Hristos,
nu dorește împărăția pământească, ci pe cea cerească. 34 De aceea e nevoie de rugăciune continuă
ca să nu pierdem împărăția cea cerească. În consecință, noi creștinii, care am început să numim
în rugăciune pe Dumnezeu Tată, ne rugăm ca, în același timp, să fie instaurată în noi împărăția
Tatălui pentru ca ea să prindă rădăcini și să se desăvârșească în noi. Astfel, în orice creștin, care
e stăpânit de Dumnezeu și care ascultă legile Lui duhovnicești, sălășluiește Domnul Hristos.
Dacă însă voim ca Dumnezeu să stăpânească între noi, atunci nu trebuie să stăpânească păcatul
în trupul nostru, ci să omorâm mădularele omului pământesc, culegând roadele duhului, și abia
atunci „Dumnezeu va umbla în noi ca într-un rai duhovnicesc, și va domni peste noi cu Hristos,
Care se va sălășlui întru noi de-a dreapta Acelei puteri duhovnicești, de Care voim să ne
împărtășim.”35

În același sens comentează și Sfântul Grigorie de Nyssa această cerere. Când cerem să vină la
noi Împărăția lui Dumnezeu, cerem de fapt ca Dumnezeu „să ne izbăvească de sticăciune, de
corupere și de descompunere, să ne elibereze de moarte, să ne deslege de legăturile păcatului”,
încât atunci când va veni la noi Împărăția lui Dumnezeu toate cele ce ne stăpânesc se vor face
nevăzute, căci: „nu suferă întunericul venirea luminii. Nu rămâne boala, când se ivește sănătatea.
Nu lucrează patimile, când e de față nepătimirea. Moartea se golește de putere, stricăciunea piere
când împărățește în noi viața și e stăpână nestricăciunea”. 36 În concluzie, este clar că Împărăția
lui Dumnezeu a fost inaugurată de Iisus Hristos în lume, dar ea se dezvoltă prin viața Bisericii și
își va găsi deplina realizare la sfârșitul lumii. Astfel, Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe
pământ, care, după Cincizecime, poate fi definită și ca împărăție a Sfântului Duh.37

Facă- se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.

În cea de-a treia cerere credinciosul îl roagă pe Dumnezeu ca voia Tatălui din cer să se
împlinească și pe pământ, așa cum cere și Hristos în rugăciunea din grădina Ghetsimani:
„Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”
(Matei 26,42). Origen spune că atunci când noi oamenii împlinim, pe pământ, voia lui Dumnezeu

33 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 470-471.

34 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 471.
35 ORIGEN, Despre Rugăciune, p. 253.
36 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, PSB, vol. 29, p. 428.
37 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 269; SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA,
Despre Rugăciunea Domnească, p. 429.
„ne asemănăm ființelor cerești, fiindcă și noi purtăm chipul cel ceresc și atunci vom moșteni
împărăția cerurilor.”38 În sens duhovnicesc, cerul este Hristos, iar pământul este Biserica, astfel,
membrii Bisericii trebuie să se roage de bună voie Tatălui așa cum a făcut și Hristos, Care a venit
să facă voia Tatălui.

Părinții Bisericii subliniază că textele Noului Testament arată explicit că poruncile divine
exprimă voia lui Dumnezeu, pe care credincioșii trebuie s-o împlinească, întrucât: „Nu oricine
Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui
din ceruri” (Matei 7,21). Cel ce împlinește pe pământ voia lui Dumnezeu, zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul, se aseamănă cu îngerii din ceruri.39

Sfântul Ciprian întărește și el această înțelegere a textului „Fie voiaTa”, arătând că dacă Fiul a
înțeles să facă voia Tatălui, cu atât mai mult omul trebuie să facă voia Stăpânului, căci „cei ce
voim să rămânem în veci, suntem datori să facem voia lui Dumnezeu, care este veșnic.„40 Iar
voia lui Dumnezeu este aceea pe care a îndeplinit-o și a propovăduit-o Hristos, spune Sfântul
Ciprian, adică: „Modestie în conversație, statornicie în credință, decență în cuvinte, dreptate în
fapte, generozitate în ajutorări, stăpânire în conduită, a nu face nedreptate și a o ierta pe cea
făcută de alții, a trăi în pace cu frații, a iubi pe Domnul din toată inima, a nu pune nimic mai
presus de Hristos… aceasta înseamnă a voi să fii moștenitor a lui Hristos, a îndeplini poruncile
lui Dumnezeu, a face voia Tatălui”41. Cu alte cuvinte, cerem nimicirea diavolului, reînnoirea
lumii, transfigurarea ființei noastre, nimicirea puterii morții, abolirea dominației păcatului, pentru
ca atât în cer cât și pe pământ să nu existe decât o singură voință, aceea a lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa consideră și el că omul duhovnicesc se afla odinioară în stare de

sănătate, dar când omul n-a mai fost în stare să împiedice mișcarea fără măsură a poftei spre cele
ce nu se cuvin, s-a născut în firea omenească păcatul, ca boala cea spre moarte. Atunci doctorul
adevărat a patimilor sufletului, înlăturând prin rugăciune pricina făcătoare de moarte, ne readuce
la sănătatea sufletească. „Iar sănătatea sufletului, zice Sfântul Grigorie, este buna mireasmă a
voii dumnezeiești, întrucât cuvintele rugăciunii sunt tămăduirea bolii ivite în suflet” 42. De aceea
cel stăpânit de patimi trebuie să se roage stăruitor „Facă-se voia Ta și întru mine”, căci voia lui
Dumnezeu e mântuirea oamenilor. Întrucât însă „voia potrivnică a lucrat în chip rău în mine, în
viața mea de până acum și m-am făcut slujitor al vicleanului tiran, împlinind până la capăt voia
vrăjmașului în mine însumi, Te rog, fie-Ți milă de peirea mea și fă să se împlinească voia Ta în
mine, căci precum atunci când se aduce lumină în peșterile întunecate, întunericul dispare, așa

38 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 254.

39 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”…, p. 325.
40 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 472.
41 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească , 472
42 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească p. 432.
făcându-se voia Ta în mine, toată mișcarea rea și necuvenită a voii mele se scufundă în
neființă”.43

Părintele Dumitru Stăniloae arată că voia lui Dumnezeu poate fi însușită de noi, așa cum poate fi
însușită și voia celui rău. Dar însușindu-ne voia lui Dumnezeu lucrăm de fapt pentru sănătatea și
creșterea noastră duhovnicească, după modelul dumnezeiesc și creștem prin iubirea lui
Dumnezeu în viața infinită a Lui. Așa viața lui devine tot mai mult viața noastră. Însușindu-ne
voia lui Dumnezeu, revenim la voia noastră naturală, sădită de Dumnezeu în noi ca tendință spre
îndumnezeire prin unirea tainică cu El în rugăciune și în Sfintele Taine ale Bisericii. Răul,
dimpotrivă, e parazit pe ființa noastră, se grefează pe ea, e o știrbire în lăuntrul ființei.44

Pe altă parte, noi cerem să se împlinească voința lui Dumnezeu în cer și pe pământ, fiindcă
ambele au în vedere mântuirea noastră. De vreme ce avem trupul din pământ și sufletul din cer,
zice Sfântul Ciprian, suntem în același timp pământ și cer și de aceea ne rugăm să se facă voia
Lui Dumnezeu și într-o parte și în cealaltă, adică și în trup și în duh. 45 La fel comentează și
Origen acest text, zicând că rugăciunea se face cu scopul ca toate cele de pe pământ, adică cele
mai rele și înrudite cu cele pământești, să devină asemănătoare celor mai bune, care au cetățenia
în ceruri, făcându-se astfel cerești. Păcătosul este, din păcate, tot pământ oriunde s-ar afla, după
cum subliniază Origen; el nu se va pocăi și tot pământ se va face, pe când cel ce face voia lui
Dumnezeu acela este cer: „Iar dacă în ochii lui Dumnezeu nu suntem priviți ca pământ, ci de
acum, deja ca cer, atunci să ne rugăm ca precum e în cer, așa să fie și pe pământ, adică și la cei
răi să se împlinească voia lui Dumnezeu, pentru ca sa-i facă cer, ca să nu mai rămână pământ, ci
toate să devină cer”.46

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi.

Sfântul Ciprian consideră că aceste cuvinte au un dublu înțeles, anume unul spiritual și altul
simplu, însă ambele sunt, prin înțelepciunea divină, necesare mântuirii. Astfel, Hristos este
pâinea vieții (Ioan 6,35) și această pâine nu este a tuturor, ci numai a celor ce cred în Dumnezeu.
Așa cum spunem Tatăl nostru, fiindcă e tatăl celor ce credem în El, tot așa zicem pâinea noastră,
fiindcă Hristos este pâinea noastră, a celor ce avem părtășie cu trupul Său. Cerem, așadar, ca
această pâine să ne fie dată zilnic ca Euharistie a Lui sau ca hrană a mântuirii pentru a nu fi
despărțiți nicidecum de trupul său, dar și pentru a ne împărtăși din pâinea cea cerească, după cum
ne îndeamnă chiar Mântuitorul: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer; Cine mănâncă
din mâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care eu o voi da pentru viața lumii
este trupul Meu” (Ioan 6, 51). De aceea cerem să ni se dea zilnic pâinea noastră, adică Hristos,

43 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 432-433.

44 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească p.435, nota 72.
45 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 473
46 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 256.
pentru ca rămânând și trăind în Hristos să nu ne lipsim de sfințenie și de trupul Lui. 47 Pe aceleași
coordonate teologhisește și Origen, care crede că în cererea aceasta nu e vorba de pâinea
trupească, cum consideră unii, și își propune ca în tratatul său Despre Rugăciune să înfățișeze
adevărul despre pâinea cea spre ființă. Am amintit mai sus că în viziunea lui Origen prin
rugăciune noi trebuie să cerem lucruri mari și cerești, ori pâinea pentru trup nu este lucru ceresc
și nici rugăciunea pentru aceasta nu este o rugăciune mare.48

În Evanghelia după Ioan Învățătorul Însuși zice celor din Capernaum: „Mă căutați nu pentru că
ați văzut minunile, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat” (Ioan 6, 26). Iar cine
mînâncă din pâinile binecuvântate de Iisus și se satură din ele, acela, zice Origen, nu mai caută
decât sa-L înțeleagă pe Fiul lui Dumnezeu și se grăbește spre El. Tocmai de aceea Hristos
îndeamnă: „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viață
veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului” (Ioan 6, 27). Atunci când cei ce-L ascultau, L-au
întrebat: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 6, 28), El le-a răspuns:
„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe care El L-a trimis” (Ioan 6, 29).

Deci cei ce cred în acest cuvânt săvârșesc lucrările lui Dumnezeu, care sunt o hrană pentru spre
viața veșnică: „Și Tatăl Meu vă va da pâinea cea adevărată” (Ioan 6,32). Adevărata pâine este
aceea care hrănește pe omul cel adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l și
făcându-l asemenea Creatorului.49 Ce este oare mai potrivit pentru hrana sufletului decât
Cuvântul, se întreabă Origen. Sau ce poate fi mai de preț, pentru o minte înțelegătoare, decât
înțelepciunea lui Dumnezeu? Și ce poate fi mai de dorit, pentru o ființă cugetătoare, decât
adevărul?50

Cuvântul care înseamnă hrană este diferit și variat, subliniază Origen, fiindcă nu toți pot fi hrăniți
cu învățăturile dumnezeiști, aspre și severe. Hristos dorind să dea o hrană întăritoare pe potriva
celor mai desăvârșiți, zice: „Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan
6, 51) sau: „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea
viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi, căci trupul meu este adevărat mâncare și sângele Meu adevărată băutură. Cel ce
mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El” (Ioan 6, 53-56). Deci
trupul lui Hristos este hrana cea adevărată, care fiind Cuvânt, S-a făcut trup, iar îndată ce-L
mâncăm, Acesta se sălășluiește întru noi și așa se împlinește cuvântul: „iar noi am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și adevăr” (Ioan 1, 14). În consecință, pentru a
nu ne îmbolnăvi sufletul din lipsa de hrană și nici să nu murim pentru Dumnezeu de foamea
Cuvântului, să cerem de la Tatăl pâinea cea vie, adică cea spre ființă, cum spune rugăciunea51.

47 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 474.

48 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 257.
49 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 258.
50 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 258.
51 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 260.
Deci, în concepția lui Origen pâinea cea spre ființă, pentru care ne rugăm, este de ordin
duhovnicesc. Acestă pâine a fost numită de Sfânta Scriptură pomul vieții și cine întinde mâna
spre el și va lua din el va trăi în veci. Iar cel care ia din pâinea cea spre ființă își întărește inima
și se face fiu al lui Dumnezeu. Așadar există mai multe alimente, însă există o singură pâine
spre ființă pe care trebuie s-o cerem pentru ca să fim găsiți vrednici de ea și să fim hrăniți de
Cuvântul lui Dumnezeu și să fim îndumnezeiți.52 Prin cuvântul astăzi Sfântul Maxim crede că se
indică veacul acesta în care trăim. Pâinea noastră este hrana pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o
de la început spre nemurirea firii, pe care o cerem astăzi cât încă ne aflăm în viața aceasta
muritoare, pentru ca prin hrănirea cu pâinea vieții și a cunoștinței să dobândim mântuirea.53

Se cuvine însă să amintim aici că Părinții Bisericii n-au neglijat nici pâinea necesară trupului
spre întărirea fizică. Astfel Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „bun este și adaosul „astăzi”, căci
viața trupului este numai a timpului de față, iar cea așteptată prin nădejde este a sufletului. De
aceea e necesar să învățăm ce trebuie să cerem azi și ce, pe urmă. Pâinea, zice Sfântul Grigorie, e
a trebuinței de azi, iar Împărăția e a fericirii nădăjduite 54. Zicând „pâine” a cuprins toată trebuința
trupească, iar de va cere ceva din bunătățile sufletului, va ști că cererea lui privește spre ceea ce
este veșnic și fără de sfârșit, după cum s-a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 6, 33).

Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri

Sfântul Grigorie de Nyssa, comentând textul acesta din Rugăciunea Domnească, arată că prin
această cerere s-a ajuns la vârful virtuții, căci prin aceste cuvinte se descrie cum trebuie să fie cel
cel ce se roagă lui Dumnezeu, care depășind astfel hotarele firii, s-a făcut asemenea lui
Dumnezeu prin virtute, încât pare să fie alt dumnezeu, prin faptul că face acelea pe care numai
Dumnezeu le poate face.55 Iertarea greșelilor este proprie lui Dumnezeu, căci: „nimeni nu poate
ierta păcatele decât singur Dumnezeu (Luca 5,21). Iar dacă cineva imită în viața lui trăsăturile
firii dumnezeiești, acela ajunge în oarecare fel ca Acela pe care-L imită. Tertulian ne îndeamnă
să nu fim departe de preceptele, nici de urechile lui Dumnezeu, căci amintirea lor ne așterne
prin rugăciuni calea către cer. Cel mai de seamă dintre precepte, spune Tertulian, este acela care
ne recomandă să nu ne apropiem de altarul lui Dumnezeu mai înainte de a ne fi împăcat cu
frații noștri, dacă am avut cu ei oarecare neînțelegeri sau supărări 56, ca nu cumva, fiind pe
drumul rugăciunii, să mergem cu mânie la Tatăl. Dacă însă te-ai supărat pe fratele tău, se
recomandă îndepărtarea supărării până la apusul soarelui, după îndemnul Sf. Ap. Pavel:
„Mâniați-vă și nu greșiți; soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4,26).

52ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 264.

53 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Scurtă tâlcuire”, p. 275.
54 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 441.
55 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 441.
56 TERTULIAN, Despre Rugăciune, p. 235.
Rugăciunea trebuie să fie deci liberă de mânie și de orice tulburare sufletească. Din cele de mai
sus se desprinde faptul că prin rugăciune trebuie să dobândim făptuirea, adică realizarea binelui,
și apoi să cerem iertarea păcatelor săvârșite mai înainte. Însă, cel ce păstrează supărare pe cel ce
i-a greșit s-a rupt, prin felul său de purtare, din legătura iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Căci
ce legătură este între iubirea de oameni și cruzime, între simțirea iubitoare și sălbăticie, se
întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa: „Căci precum cel ce a ajuns în moarte nu este în viață, și cel
ce se împărtășește de viață s-a despărțit de moarte. La fel trebuie, numaidecât, ca cel ce se
apropie de iubirea de oamenii a lui Dumnezeu să fi ieșit din toată cruzimea”. 57 Drumul acesta
pare anevoios și greu de parcurs pentru noi, însă cel ce a mers până la capăt și ajuns în afară de
toată răutatea, acela se face oarecum, prin această deprindere, dumnezeu: „Vezi la ce mărire
înalță Domnul - zice Sfântul Grigorie - prin cuvintele dumnezeiești, pe cei ce le ascultă,
prefăcând firea omenească într-una dumnezeiască și legiuind ca cei ce se apropie de Dumnezeu
să se facă dumnezei?”.58

Omul poate astfel să se facă stăpân peste ceea ce este bun de la Dumnezeu, dacă e liber în suflet
și în cuget. „Ceri de la Dumnezeu să ți se ierte păcatele? Iartă tu, și Dumnezeu întărește” 59, după
cum și Hristos zice: „Iar când stați la rugăciune, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl
vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greșalele voastre, că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel
din ceruri nu vă va ierta vouă greșalele voastre” (Marcu 11, 25-26). Mântuirea se câștigă de
fiecare în parte prin iertarea acordată fraților noștri, arătând prin aceasta că am devenit mai buni,
scăpând de robia păcatului.

De-a lungul întregii existențe Dumnezeu își desvăluie dragostea și pasiunea Sa pentru om, căruia
i-a comunicat preaplinul Vieții Sale, creându-l după chipul Său cu o singură condiție, să-I devină
asemenea. Dumnezeu este îndrăgostit de om, ca un mire care își iubește mireasa sa până la
robirea inimii (Cântarea cântărilor 4,9), mereu așteptându-l când acesta îl părăsește și mereu
emoționându-se când se întoarce, mereu pregătit să-l elibereze și să-l scoată din miile lui de
risipiri, ca să trăiască, și încă deplin. Omul este, însă, schimbător și capricios, se rupe de
Dumnezeu, se înstrăinează, revine și iarăși cade. Dumnezeu, dimpotrivă, este statornic în
dragostea Sa față de om și creație. Iubirea lui este libertate totală, fără de rest și fără nicio
condiție. Dumnezeu este dăruire desăvârșită, iertarea fiind chiar starea Sa, căci numai iertarea
conține puterea de transfigurare și de înnoire a creației. Iertând, Dumnezeu deszvăluie ceea ce
este El și transmite și omului această miraculoasă putere de a ierta60, chiar dacă uneori această
putere pare paradoxală și inexplicabilă, alteori derutantă și chiar irațională.

57 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 442.

58 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 443.
59 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 443.
60 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire, p. 330.
Altfel, cum am putea înțelege cuvintele Domnului: „Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă
vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44). Totul este posibil pentru că iertarea își are izvorul chiar în
inima lui Dumnezeu: „Și te voi logodi cu Mine pe vecie, și te voi logodi Mie după dreptate și
bunăcuviință întru bunătate și dragoste; și te voi logodi Mie întru credincioșie, ca să cunoști că
eu sunt Domnul” (Osea, 2, 21-22). Atitudinea de iertare induce în omul iertător un nou început,
prin intermediul logodirii și al noii alianțe regăsite, în urma căderii și păcatului. Astfel iertarea
devine de acum Legea cea nouă, legea iubirii, care va guverna orice relație interumană.

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău

Sfântul Ciprian, tâlcuind această cerere, spune că în mod necesar Domnul ne îndeamnă să cerem:
Și nu ne duce pe noi în ispită, întrucât prin aceste cuvinte ni se arată că nimic nu ne poate fi
împotrivă, dacă nu îngăduie Dumnezeu. Păcatele noastre atrag, într-o consecință firească, răul
împotriva noastră, căci există o dublă putere în raport cu noi, zice Sfântul Ciprian, care ne
duce„ fie la pedeapsă, când greșim, fie la slavă, când facem voia lui Dumnezeu”. 61 Exemplu lui
Iov este lămuritor în acest sens, căci zice Dumnezeu: „Iată, toate câte le are le dau în mâinile
tale, numai asupra lui să nu întinzi mâna ta” (Iov 1,12). Când ne rugăm să nu ajungem în ispită,
ținem seamă de slăbiciunile noastre și șurbezenia noastră, după îndemnul Domnului Hristos:
„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, iar trupul
neputincios” (Matei 26, 41). Cercetând cuvintele rugăciunii: Și nu ne duce pe noi în ispită,
Origen afirmă că, în fapt, noi ne rugăm să nu cădem în ispită, câtă vreme toată viața oamenilor
pe pământ este o ispită.62

Sfântul Grigorie de Nyssa, în comentariul său, arată că Domnul numește pe cel rău în chip
felurit: diavolul, mamona, stăpânitorul lumii, vicleanul, iar ispita poate fi un nume ce se dă lui,
întrucât după cuvintele: Nu ne duce pe noi în ispită, adaugă cuvintele ci ne izbăvește de cel
viclean, arătând că prin amândouă numele ne înfățișează același lucru: „Căci dacă cel ce nu intră
în ispită este numaidecât în afară de cel viclean, și cel ajuns în ispită se află numaidecât în cel
viclean, ispita și cel viclean sunt una, după înțelesul lor”.63 Ferirea de ispite stă în puterea
noastră, crede Sfântul Grigorie, căci după cum marea este adeseori periculoasă prin valurile ei,
însă nu și celor ce se țin departe de ea, întrucât focul este nimicitor numai pentru materia ce-i
cade în cale, războiul este cumplit numai celor ce stau în linia întâi, fiecare rugându-se fie să nu
ajungă în război, fie în foc ori pe valurile mării, tot așa și cel ce se teme de ispita celui viclean,
trebuie să se roage să nu ajungă în ea. Dar întrucât Cuvântul zice că lumea zace în rău, iar în
lucrurile lumești se află prilejurile ispitelor, cel ce dorește să fie izbăvit de cel viclean, să se

61 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 479.

62 ORIGEN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 272
63 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 451-452.
roage să fie în afara ispitelor, căci nu înghite acul undiței pe cel ce nu caută cu lăcomie la
momeală64.

La rândul său Sfântul Maxim Mărturisitorul întărește cele de mai sus, arătând că dacă vrem să
fim izbăviți de cel rău și să nu fim duși în ispită, trebuie să credem lui Dumnezeu și să iertăm
celor ce ne-au greșit, întrucât în această luptă însuși Hristos ne este conducător și ne va face
împreună slujitori cu îngerii, pe noi cei ce ne-am arătat vrednici imitatori ai bineplăcutei viețuiri
cerești: „Și de acolo, zice Sfântul Maxim, ne va ridica la cea mai înaltă treaptă a celor
dumnezeiești, la Părintele luminilor, și ne va face părtași ai firii dumnezeiești, prin împărtășirea
de Duhul după har, iar în temeiul acestui fapt vom fi fii ai lui Dumnezeu, purtând în chip
neprihănit întreg pe însuși pricinuitorul harului, pe Fiul după fire al Tatălui, întreg, fără
mărginire, pe Cel de la care, prin care și avem și vom avea existența, mișcarea și viața”. 65
Această taină a indumnezeirii să ne fie ținta spre care privim în rugăciune, că cunoaștem ce am
fost și ce ne-a făcut pe noi Hristos prin întruparea sa.

Rugăciunea Domnescă se încheie cu o formulă scurtă, care cuprinde în sine toate cele ce le-am
cerut mai sus, anume: ci ne izbăvește (mântuiește) de cel rău. Aceste cuvinte, zice Sfântul
Ciprian, însumează toate uneltirile ce le urzește dușmanul împotriva noastră în lumea aceasta,
uneltiri în fața cărora suntem apărați, dacă Dumnezeu ne eliberează de toată răutatea, cerând
ajutorul Său în rugăciune. Când zicem și ne izbăvește de cel rău nu mai rămâne nimic de cerut,
de îndată ce invocăm ajutorul lui Dumnezeu împotriva celui rău.66

Rugăciune Domnească este o anticipare și, în același timp, o participarea la viața lui Dumnezeu
și a Preasfintei Treimi, de aceea ea se încheie în chip minunat și necesar cu o doxologie adusă lui
Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sfânt : Că a ta este împărăția, și puterea, și slava, a Tatălui și
a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

64 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Rugăciunea Domnească, p. 452,

65 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire, p.335.
66 SFÂNTUL CIPRIAN, Despre Rugăciunea Domnească, p. 480