FILOCALIA ŞI MIŞCAREA NEOISIHASTĂ LA SFÂNTUL PAISIE VELICICOVSKI

Mănăstirile ortodoxe, încă de la organizarea lor, au avut un rol foarte important atât
în viaţa bisericii, în cultura şi spiritualitatea vremii, cât şi în istoria neamului românesc.
Ele au fost acele „ferestre” prin care lumina cunoaşterii a pătruns, întărind poporul în
credinţa şi cunoaşterea despre Dumnezeu, om şi lume.”1
Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut
monahismul românesc.
Poate mai mult decât toate cele celelalte aşezăminte călugăreşti din Moldova,
Mănăstirea Neamţ îşi datorează faima şi însemnătatea sa activităţii culturale şi artistice cu
totul deosebite desfăşurate pe parcursul veacurilor.

Sfântul Paisie Velicickovski – viaţa închinată lui Dumnezeu

Sfântul Paisie Velicicovski s-a născut la Poltava, în Ucraina, la 21 decembrie 1722;

zi de pomenire a morţii marelui mitropolit Petru Movilă al Kievului, fapt pentru care a
primit din botez numele acestuia; ca fiu al lui Ioan Velicikovski, protopop al Bisericii
Adormirii Maicii Domnului, și al Irinei, ajunsă mai târziu sub numele de Iuliana,
monahie în Mănăstirea Acoperământului Maicii Domnului din împrejurimile Poltavei.
Petru era al unsprezecelea din cei doisprezece frați, care muriseră cu toții înainte ca el să
atingă douăzeci de ani. Orfan de tată de la vârsta de patru ani, a început să învețe să scrie
și să citească sub îndrumarea mamei sale și a lui Ioan, fratele său mai mare, devenit
pentru scurtă vreme preot în locul tatălui său, dedicându-se foarte de timpuriu cu pasiune
citirii Sfintei Scripturi și textelor Sfinților Părinți.
Despre Sfântul Paisie de la Neamţ s-a vorbit foarte mult în ultima vreme, mai ales
după descoperirea importanţei Filocaliei în viaţa Bisericii. Rolul său de isihast a covârşit
orice altă reprezentare posibilă, excluzând aproape total calitatea sa de întemeietor de
1
Protos. Emilian Nica, Locul Sfintei Mănăstiri Neamţ în spiritualitatea românească a secolului XIV-XVI,
în Teologie şi Viaţă, nr.5-8, Ed. Trinitas, 2002, p.131.

1
mănăstiri şi priceput păstor spiritual al acestora. Am considerat că este necesar să
analizăm puţin şi condiţiile de bază pe care Sfântul Paisie le cerea membrilor comunităţii
sale monahale şi am ales în această direcţie aşezământul pe care el l-a creat pentru
Mănăstirea Dragomirna.
Isihasmul este o doctrină a vieţii de rugăciune şi contemplare a slavei dumnezeieşti,
necreate. „Isihasmul (de la gr.„ίσήχία hesychia”- tăcere, linişte ), reprezintă mişcare
spirituală ce cuprinde monahii practicanţi ai „rugăciunii lui Iisus“ ca metodă de generare
a starării de „concentrare şi pace lăuntrică” Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie
Ortodoxă”,. Ed. a II-a, Edit. I.B.M.al B.O.R., Bucureşti 1994, p.213, în vederea
contemplării slavei dumnezeieşti. Isihasmul, nu constituie scopul spre care trebuie să
ajungă un creştin, ci un mijloc eficient al cunoaşterii de sine şi al contemplării slavei
divinului în unirea mistică, a îndumnezeirii omului. Prima etapă a isihasmului începe cu
Sfântul Antonie,
ea constă în spiritualitatea practicată în pustiuri, în linişrtea virtuţilor, sau în tăcere.
Cea de-a doua etapă, desfăşurată în secolele VI-VII de către Părinţii sinaiţi (Sfântul Ioan
Scărarul, Nil, Isihie, Filotei), se caracterizează prin rugăciunea curată a inimii şi a
minţii, pentru a contempla slava lui Dumnezeu, pentru al vedea - theoria.
Cea de-a treia etapă a fost marcată de Sfântului Simeon Noul Teolog, care promovează
practica iluminarea Sfântului Duh în inima fiecărui om, prin primirea harului
divin. Cea de-a patra etapă a isihasmului este şi cea mai semnificativă, fiind caracterizată
de practica rugăciunii lui Iisus cu scopul vederii luminii taborice, a slavei divine
necreate, promovată de Sfântul Grigore Palama. Isihasmul prin organizatorul său cel mai
emblematic, Sfântul Grigore Palama este o realitate de înaltă clasă spirituală a
monahismului athonit.
Cea de-a cincia etapă a isihasmului, se va forma în secolul al XVIII-lea, fiind
caracterizată de mişcarea filocalică, având drept scop implementarea frumuseţilor 19
duhovniceşti ca mod de viaţă creştină. Această formă a isihasmului, dezoltată mult de
spiritualitatea română şi rusă, putem spune că este practicată şi astăzi, având un rol
puternic duhovnicesc, moralizator, fiind o premisă a stabilităţii vieţii
creştine într-o societate secularizată cum este cea contemporană. Isihasmul generat de
spiritualitatea filocalică, în Ortodoxia românească, începe cu epoca în care la Athos
ajungea Paisie Velicikovski, iar de la Athos vine în Moldova, reînviorînd viaţa
duhovnicească a monahilor şi sihaştrilor romîni. Paisie Velicikovski, imprimă
monahismului românesc, practica ascetică isihată, centrată pe despătire
pentru dobîndirea virtuţilor, ca trăire specif monahală ce contribuie la zidirea comunităţii
eclesiale. Paisianismul este o mişcare spirituală neopalamită, îndreptată către Biserică şi
lume. Implicaţiile ascetice al monahismului sunt centrate pe
practicarea sfarurilor evanghelie, asumate ca voturi monahale: sărăcia de bună voie,
fecioria şi ascultarea, urmărind eliberărea de păcat şi de patimi, dar şi dobândirea
virtuţiilor. „Viaţa ascetică nu are decât un singur scop:
20
mântuirea sufletului”14. Implicaţiile ascetice ale monahismului scot în evidenţă în primul
rând războiul nevăzut pe care îl duce în permanenţă omul cu păcatul.
Etimologia cuvântului asceză άσκέω, άσκηις, desemna la început mai multe tehnici sau
practici pentru un anumit scop, însoţite de efortul fizic. Aşa cum arată Clement

2
Alexandrinul15 şi Origen, unirea cu Hristos se realizează prin asceză. Ei introduc
termenii de asceză şi ascet16. Desigur aceştia fiind legaţi în sens restrâns de viaţa
mănăstirească. Mănăstirile sunt numite ασκητηρία sau locuri de exerciţiu
unde se lucrează mântuirea. Vieţuitorii mănăstirilor sunt numiţi asceţi. Asceţii în sens
restrâns sunt călugării sau monahii ce se străduiesc să împlinească deplin toate normele
înfrânării pentru a se curăţii sau a se purifica de patimi. În sens larg asceţi sunt toţi
creştinii care lucrează conştient şi responsabil la mântuirea lor (Filipeni 2,12), pentru a fi
14 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt scetic 3, 1, P.S.B. 18, Traducere, introducere, indici şi
note de Prof. Iorgu D. Ivan, Edit. IBM. Al BOR, Bucureşti, 1989, p. 205
15A se vedea Clment Alexandrinul Scrieri Partea I, Pedagogul , I, I, 8, trad. Pr. Prof.
D.Feciorul în P.S.B. nr. 4, edit. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti 1982, p. 211
16 Despre înţelesurile termenilor “asceză”, “ascetism” a se vedea J. De Guilbert, La
notion d’ascèse, d’ascètisme, în Dictionaire deSpiritualité, publié sous la direction de
Marcel Viller S.J., tome I, Beauchesne, Paris, 1937, col. 936-938.
21 desăvârşiţi. Asceţii sunt atleţii lui Hristos (I Cor. 9, 24,25;
Filipeni 3, 13,14) ce se pregătesc asidu pentru dobândirea sfinţeniei. Sfântul Vasile cel
Mare referindu-se la lupta şi efortul atleţilor îi compară cu creştinii asceţii, zicănd :
„trebuie să vă spun că atleţii se supun la nenumărate oboseli, ca să-şi mărească prin fel de
fel de mijloace puterea lor trupească: transpiră foarte mult din pricina exerciţiilor
gimnastice, primesc multe răni în locurile de exerciţii, ţin dietă, nu cea mai plăcută, ci cea
hotărâtă de instructorii lor şi încă alte multe osteneli. După toate aceste pregătiri, se
dezbracă pentru a intra în stadion; aici suferă totul şi îşi pun viaţa în primejdie, ca să
primească o coroană de măslin sau de ţelină sau de altă plantă de acest fel şi ca să fie
strigaţi de crainic ca învingători”17. Îndumnezeirea este ţinta spiritualităţii ortodoxe.
Urcuşul duhovnicesc: 1. purificarea de patimi şi împodobirea cu virtuţu, 2. contemplarea
lui Dumnezeu din făpturi, 3. unirea mistică- harică cu Hristos, are ca finalitate
îndumnezeirea omului. 17 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII către tineri, VI, trad. Pr.
D. Fecioru, PSB 17, ed. cit., p. 576. 22

Isihasmul a avut un rol important şi în Bisericii Ortodoxe Române căci a constituit

un curent de reînnoire spirituală care nu are egal în lumea occidentală. Se constată însă un
fapt important şi anume existenţa dintru începuturi a aşa-numitelor sihăstrii săteşti, chiar
din primele secole ale creştinării poporului român. Aici erau mici frăţii întemeiate pe
tradiţia apostolică a primilor creştini şi care îşi duceau activitatea duhovnicească pe lîngă
bisericile satelor respective. Bătrânii şi văduvele mai evlavioase renunţau de bunăvoie la
cele pământeşti punându-se sub povăţuirea unui preot, obicei practicat de la început în
toate ţările din bazinul mediteranean. Ei nu depuneau jurământul călugăresc după cum
nici monahii nu făceau aceasta în primele veacuri. Aceste mici “frăţii” îl ajutau pe preot
în apărarea ortodoxiei şi în acţiunea sa misionară. Alţi creştini nu se mulţumeau cu atât şi
singuri construiau mici locuinţe din lemn, se separau de lume, retrăgându-se în mijlocul
naturii, astfel luând naştere sihastriile săteşti. Lângă chiliile lor se ridicau altele noi şi
astfel lua fiinţă un nou sat iar adevăraţii sihaştri trebuiau să plece. Se poate afirma că
aceştia nu au avut niciodată linişte şi nici un loc stabil sau o aşezare statornică. Aceşti
sihaştri sunt consideraţi deschizători de drumuri pentru viaţa duhovnicească, fiind

3
adevăraţi părinţi ai viitoarelor noastre mînăstiri, duhovnici pentru marii dregători şi
domni.
Odată cu apariţia în jurul secolelor IV şi V a monahismului organizat, aceste comunităţii
au dispărut din întreaga lume creştină. La noi ele vor continua să existe cel puţin încă un
mileniu. În unele cazuri, comunităţile se vor stabili în curtea bisericilor unde îşi vor
construi mici locuinţe. Şi astăzi urmele acestora mai pot fi găsite în perimetrului multor
biserici. O caracteristică a sihăstriilor româneşti a fost vieţuirea în comunităţi mici,
practicând asceza şi nevoinţa individuală după râvna şi puterea fiecăruia.
Cu toate acestea în sec. al XVIII-lea monahismul românesc a cunoscut un declin
duhovnicesc, cauzat de numărului mare al mânăstirilor închinate Locurilor Sfinte şi
Athosului. Slăbirea generală a mânăstirilor s-a făcut şi prin retragerea multor călugări
spre sihastrii. O grea lovitără a fost dată vieţii mânăstireşti prin decretul de secularizare
promulgat în anul 1864 de domnitorul Al. I. Cuza, prin care multe aşezăminte au fost
desfiinţate, lăsate în părăsire sau transformate în biserici parohiale. Spre sfârşitul sec. al
XIX-lea şi-au reluat activitatea câteva mânăstiri. Cea mai mare vatră sihastrească de la
noi se afla în zona Neamţului cu mânăstirile Agapia, Secu, Sihăstria, Sihla. În prima
jumătate a sec. al XX-lea viaţa de sihăstrie propriu-zisă se menţinea doar în câteva
aşezări mai importante ca: Neamţ, Agapia Veche, Sihastru, Poiana Mărului, Frăsinei,
Peştera. Pe lângă aceste sihăstrii organizate mai existau peste 200 de sihăstrii solitare. În
1950 multe dintre acestea au fost desfiiţate de regimul comunist.
În contextul spiritualităţii creştine prin cuvântul “isihasm” se face astăzi referire la cel
puţin două fenomene distincte. Primul priveşte acea spiritualitate originală a
monahismului răsăritean şi care poate fi definită ca o orientare contemplativă, ce pune
desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate. Ceea
ce o caracterizează este tocmai afirmarea excelenţei şi chiar a necesităţii isihiei pentru a
ajunge la o asemenea unire. Însuşi termenul grecesc, de la care este derivat cuvântul
isihasm, desemnează o stare de calm, de pace, de liniştire, care exclude orice formă de
agitaţie. În această perspectivă isihia poate fi distinsă în două forme: una exterioar, care
constă în îndepărtarea de lume, de oameni şi de preocupările lor. Alta interioară care
priveşte mintea şi latura spirituală a omului. Al doilea fenomen se prezintă însă ca o
mişcare organizată. Este vorba de metoda de rugăciune, bazată pe invocarea neîncetata a
numelui lui Iisus, a cărei formă practică apare în mânăstirile de la Athos în secolele XII şi
XIV. Într-un atare context, termenul “isihasm” se extinde până la a cuprinde atât
mişcarea de înnoire spirituală datorată Sf. Grigorie Sinaitul, cât şi sintezei filosofico-
teologică elaborată de Sf. Grigore Palama pentru a-i apăra şi a-i susţine pe cei care
foloseau această metodă. Peste ani se adaugă mişcării isihaste un apelativ nou acela
“neoisihasm”, pentru a desemna repetarea celui de-al doilea fenomen de această dată în
sec. al XVIII-lea prin lucrarea duhovnicească a lui Vasile de la Poiana Mărului, a Sf.
Paisie Velicikovski, a Sf. Macarie al Corintului şi a Sf. Nicodim Aghioritul. Este vorba
de fapt de un nou moment al istoriei spiritualităţii răsăritene, având strânse legături cu
isihasmul secolelor XIII şi XIV şi care a avut ca o expresie tipică a sa valorizarea
elementelor spirituale legate de lumea Filocaliei. Toate aceste fenomene legate de
termenul “isihasm” au avut o mare influenţă asupra spiritualităţii Bisericii Ortodoxe
Române, fuzionînd şi dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”.

4
5