Fericita Athanasia şi idealul pustiei

Maica Athanasia (1809-1875) care înainte de primirea îngerescului chip purta

numele de Anastasia Logaceva Simeonovna, a fost una dintre alesele creştine ale Rusiei,
ucenică a Sfântului Serafim de Sarov.
Această nevoitoare a pământului Rusiei a trăit o viaţă închinată lui Dumnezeu, o
viaţă trăită pe culmile sfinţeniei, în permanenta căutare a Mirelui Hristos.
Viaţa Fericitei Athanasiei este parcă desprinsă din file de sinaxar. Ea a avut o
viaţă sfântă.
Cartea cuprinde trei părţi, şi anume: Idealul pustiei, viaţa Fericitei Athanasia,
urmând ca spre finalul lucrării de faţă să fie prezentate şi vieţile altor nevoitoare întru
Hristos, precum Cuvioasa Martha din Arzamas sau Cuvioasa Elena din Arzamas.
Încă dintru începutul lucrării pe care autorul, Părintele Alexander Priklonsky îşi
propune să o expună în faţa cititorilor, câteva pagini sunt închinate idealului pustiei, mai
cu seamă, autorul descrie de fapt ce înseamnă idealul pustiei, ce presupune el, ce
răspândire a avut în lumea creştină, care sunt însuşirile pustiei sau cum se pune în lucrare
acest ideal. De asemenea, sunt menţionate şi câteva principii şi practici monahale de
temelie ale idealului pustiei ca şi inimă a creştinătăţii.
Idealul pustiei este inima creştinătăţii, strâns legat de întreaga istorie a omului şi
mântuirii sale. Marii sfinţi ai pustiei au trăit acest ideal în toată plinătatea.Ei cunoşteau
faptul că omul nu este decât străin şi pribeag pe acest pământ, că el, coroana creaţiei, nu
are aici pe pământ cetate stătătoare şi că el o aşteaptă pe aceea care va să fie. Ştiau că
lumea aceasta este deşartă şi degrab trecătoare. De aceea, cum spunea şi psalmistul
David, ei s-au îndepărtat fugind şi s-au sălăşluit în pustie (cf. Ps 54, 7).
Sfinţii din pustie se trudeau să recâştige starea lui Adam din Rai.
Întru început, când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, l-a făcut sfânt, nepătimaş şi
fără de păcat, după chipul şi asemănarea Sa. În Rai, omul era într-o stare de sănătate
deplină (atât trupească cât şi sufletească). Harul lui Dumnezeu sălăşluia necontenit în
protopărinţii noştri. Erau îmbrăcaţi în slava lui Dumnezeu.
 Fiind „chip al Chipului”, omul poate să ajungă după asemănare, ceea ce depinde
de el însuşi: „Iată, Ţi-am pus înainte binele şi răul....
Căderea din Rai a pricinuit o despărţire a omului în sine însuşi, mintea şi inima nu
mai sunt în armonie, carnea se războieşte cu sufletul. De aceea, Întruparea Mântuitorului
Iisus Hristos din Fecioară, s-a făcut „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”,
cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Domnul nostru Iisus Hristos a suferit umilinţe şi
mari chinuri pe pământ, culminate prin jertfa de pe Cruce. După primirea Botezului de la
Ioan, S-a dus în pustie, unde, vreme de patruzeci de zile s-a rugat, a postit şi a fost ispitit
de satana. Toate acestea ne sunt pildă. Atât prin pilda Sa cât şi prin poruncile Sale,
Hristos Domnul ne învaţă cum trebuie să ne nevoim. Smerenia lui Hristos a dus la
înălţarea omului din păcat. El ne-a învăţat că „Împărăţia Mea nu este de aici” (In 18, 36).
S-a smerit pe Sine „ascultător făcându-Se până la moarte, iar moarte pe Cruce” (Filipeni
2, 8), a împlinit voia Tatălui.