EDUCAŢIA NONFORMALĂ

Educaţia nonformală completează educaţia formală într-un cadru

instituţionalizat situat în afara sistemului de învăţământ dar şi în interiorul
acestuia, activat prin „organisme şcolare conexe”, extradidactice sau extraşcolare,
constituite ca „punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate
informal” (vezi Văideanu, George, 1988, p.232).
Educaţia nonformală sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele
sistemului de învăţământ, pe două circuite pedagogice principale:
1. Un circuit pedagogic situat în afara clasei:
- Cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri interdisciplinare, cercuri
tematice/transdisciplinare;
- Ansambluri sportive, artistice, culturale etc;
- Întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare.
2. Un circuit pedagogic situat în afara şcolii:
a) Activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea
educativă a timpului liber:
- Cu resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, vizionări de
spectacole (teatru) şi de expoziţii, etc;
- Cu resurse moderne: videotecă, mediatecă, radio, instruire asistată de
calculator, cu reţele de programe nonformale etc;
b) activităţi paraşcolare, organizate în mediul socio-
profesional, ca „soluţii alternative” de perfecţionare,
reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate special
la nivel de: presă pedagogică, radio-televiziune şcolară;
cursuri, conferinţe tematice – cu programe speciale de
educaţie permanentă, etc.

1
 Activităţile de educaţie nonformală au un caracter instituţional. Ele probează –
în comparaţie cu activităţile de educaţie formală – câteva note specifice:
- proiectarea pedagogică neformlizată, cu programe deschise spre
interdisciplinaritate şi educaţie permanentă – la nivel general-uman,
profesional, sportiv, estetic, etc;
- Organizarea facultativă, neformalizată cu profilare dependentă de
opţiunile elevilor şi ale comunităţilor şcolare şi locale, cu deschideri
speciale spre experiment şi inovaţie;
- Evaluarea facultativă, neformalizată, cu accente psihologice,
prioritar stimulative, fără note sau calificative oficiale.
Structura acţiunii educaţionale de tip nonformal are un plus de flexibilitate şi
de deschidere în raport cu influenţele câmpului psihosocial care concentrează şi
multiplică numeroase efecte centrale şi secundare, dependente de stilul activităţii
de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectat şi realizat în timp şi spaţiu.
Această structură parcurge două coordonate funcţionale specifice educaţiei
nonformale, coordonate prezentate uneori ca obiective generale „de vovaţie” (vezi
De Lansheere, Viviane, 1992, p.566, 567):
- Sprijinirea elevilor şi chiar a adulţilor cu şanse reduse de acces la o
şcolaritate normală;
- Stimularea dezvoltării socio-economice şi culturale a personalităţii
umane şi a comunităţilor locale.
Pe acest fond sunt relevate şi obiectivele specifice educaţiei nonformale:
- Dezvoltarea unor sectoare socio-economice particulare;
- Valorificarea adecvată a resurselor locale;
- Alfabetizarea funcţională, în special a grupurilor sociale
defavorizate;
- Formarea şi perfecţionarea profesională;
- Educarea generaţiilor pentru o existenţă sănătoasă în plan
intelectual-moral, tehnologic-estetic-fizic. (Cristea, Sorin,

2
 Pedagogie pentru pregătirea examenului de definitivat, grad
didactic II, grad didactic I, reciclare, Vol.I, p.54-55).
Dezvoltarea educaţiei nonformale, în condiţiile societăţii contemporane,
angajează „noile mass-media” care intervin din ce în ce mai mult „în sprijinul
educaţiei”: presa scrisă, radio-televiziunea, sistemele de reţele video şi de
calculatoare –cu profil şcolar, universitar etc. Aceste mijloace, perfecţionate şi
modernizate din punct de vedere tehnologic, vizează nu numai „difuzarea”
surselor educaţiei ci, în primul rând, „determinarea unui tip superior de învăţare”
prin asumarea unor obiective-conţinuturi şi metodologii adecvate de cadre
didactice specializate.
Obiectivele specifice acestui tip aparte de instrucţie nonformală vizează:
- Ridicarea nivelului general al educaţiei prin „difuzarea
programelor în şcoli izolate sau încadrate necorespunzător”;
- Ridicarea nivelului de pregătire al cadrelor didactice, din unele
şcoli sau zone, prin calitatea exemplară a modelelor pedagogice
propuse;
- Extinderea proceselor de învăţare sistematică până la nivelul
organizării programelor universitare prin intermediul televiziunii;
- Completarea cunoştinţelor în domenii care solicită un grad ridicat
de operativitate a informaţiei: limbi străine, ştiinţe socio-umane,
matematică, biologie, etc;
- Stimularea „alfabetizării funcţionale” în domenii productive care
solicită perfecţionarea şi chiar (re)calificarea profesională continuă
(vezi Schramm, Wilbur; Kahnert, Friedrich; Coombs, Philip, H;
Lyle, Jack, 1979).

3
 Programul catehetic „HRISTOS ÎMPĂRTĂŞIT COPIILOR”
(Educaţia nonformală)

Programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” se încadrează în tipul

de educaţie nonformală.
Acest program de catehizare a copiilor are o triplă semnificaţie şi importanţă.
În primul rând, el este o necesitate educativ-misionară, lucrarea Bisericii de
transmitere a credinţei noii generaţii fiind o nevoie constantă şi o datorie
permanentă: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!” (Matei 19, 14; Marcu
10, 14).
În al doilea rând, această lucrare de catehizare este o necesitate pastorală,
deoarece ora de religie din şcolile de stat nu este suficientă pentru a cunoaşte şi
exprima mediul credinţei eclesiale ca mediu de comuniune a oamenilor cu
Dumnezeu şi întreolaltă.
Prin urmare, ora de religie riscă să fie redusă la asimilarea de cunoştinţe
intelectuale didactice, dacă nu se continuă cu transmiterea credinţei şi culturii
creştine în mediul cel mai propice şi cel mai natural al lor şi anume Biserica.
Aşadar, ghidul catehetic pentru parohii are în vedere legătura copiilor cu parohia,
legătura lor cu o comunitate vie, mărturisitoare şi rugătoare, pentru ca ora de
religie să nu rămână un act de cultură despărţit de cult. Cu alte cuvinte, aşa cum s-
a spus într-o formă fermă concentrată, cultura sufletului trebuie să fie sufletul
culturii, iar cultura sufletului înseamnă cultivarea relaţiei noastre cu Dumnezeu,
creatorul cerului şi al pământului, în timp ce cultura umană, în general, este
cultivarea relaţiei noastre cu creaţia sau natura şi cu societatea. Experienţa
liturgică şi catehetică a credinţei este foarte importantă.
În al treilea rând, activitatea de catehizare a copiilor este o investiţie spirituală
pe termen lung. Biserica trebuie să formeze caractere umane pentru toată viaţa şi

4
chiar mai mult: nu doar cetăţeni pământeşti ci şi cetăţeni ai Raiului sau ai
Împărăţiei Cerului, o „investiţie spirituală pentru eternitate”, după cum spune
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Prefaţa
volumului I a ghidului catehetic „HRISTOS, ÎMPĂRTĂŞIT COPIILOR”.