Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Modulul xxvi. pedagogie

ASISTENT MEDICAL generalist
CURS III

Sisteme de educaţie şi procesul de învăţământ – mod particular de

comunicare interumană:
Sisteme de educaţie / forme de educaţie
Educaţie formală
Educaţie nonformală
Educaţie informală

Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile

educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc. drept
educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de
prieteni, mass media etc. educaţie informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educației
este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de
trasat.
Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o "formalizare" a educației
nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a
răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu
societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece
învăţarea nu este legată numai de şcoală sau de alte contexte organizate.

1. Educația formală cuprinde sistemul educațional instituţionalizat, gradat

cronologic şi structurat ierarhic, cuprins între învăţământul primar şi nivelurile universitare. Este
explicată pe baza unor obiective clar definite, iar procesul educaţional se caracterizează prin
intensitate şi continuitate.
Educația formală durează 15-20 de ani și că nu reprezintă decât o introducere în sfera
culturii și a pregătirii inițiale pentru educația permanentă, care se va extinde de-a lungul întregii
vieți. Se adresează, în primul rând, copilului, persoana aflată în dezvoltare, la care învățarea

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

trebuie să alterneze cu perioade de repaus sau de vacanțe. Realizarea educației în mod competent
presupune totdeauna prezența și acțiunea unui personal anume pregătit, personalul didactic.
Acesta este alcătuit din specialiști pe domenii, capabili de a realiza corelațiile necesare
unei formări a elevilor în perspectiva finalităților educației.
Cadrele didactice trebuie să aibă pregătire de specialitate, dar și pregătire psiho-
pedagogică. Scopul este de a informa elevii prin cunoştinţe noi, de a crea o anumită
independenţă educativă. Pentru acest tip de educaţie sunt elaborate programe de specialitate, care
sunt pregătite de specialişti, cu o pregătire în acest sens. Cunoştinţele primite sunt alese şi
structurate, organizate, fiind caracterizate prin conținut ştiinţific.
O latură importantă a educației formale o constituie evaluarea, care uşurează reuşita
şcolară, succesul formării elevilor. Evaluarea, în afară de faptul că evaluează cunoştinţele
elevilor, mai are scopul de a trezi în individ, capacitatea de autoaprecierea, autoevaluare. Deşi
acest tip de educaţie este necesară, totuşi are unele dezavataje, din cauza programelor de
învăţămînt încărcate. Acest fapt cauzează lipsa neobişnuitului, creativismului, şi are caracter de
rutină şi monotonie.
Un alt dezavantaj, sunt de părere unii, constă în faptul că școala nu ține cont de interesele
și dorințele elevului. Nici nu ar trebuui să se întâmple asta, credem, dacă ținem cont de faptul că
educația trebuie să asigure individului cultura generală, în vederea formării unei personalități
complexe.

2. Educaţia nonformală este orice activitate educațională organizată şi sistematică

întreprinsă în afara cadrului sistemului formal pentru a furniza moduri selectate de învăţare unor
subgrupuri speciale ale populaţiei, atât copii cât şi adulţi.

Termenul desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată,

dar totdeauna cu efecte formative. Educația nonformală exprimă sensul vechii sintagme de
educație extrașcolară.
Raportul acestei educații cu educația formală se definește în mod tradițional ca un raport
de complementaritate. Instituțiile școlare tind să-și extindă competența dincolo de zidurile lor din
programe speciale elaborate în scopul de a sluji cerințele și aspirațiile la cultură ale populației
care simte nevoia de a se documenta și specializa într-un domeniu anume.
Prin natura și specificul ei, educația nonformală atestă alte însușiri proprii, printre care
amintim: marea varietate, flexibilitatea sporită, diferențierea conținuturilor și a tehnicilor de

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

lucru, caracterul opțional sau facultativ, implicarea mai profundă în actul organizării a
persoanelor educate (implicarea lor se întinde pe o arie foarte largă: obiective, conținuturi,
administrare etc.).
Dacă ne referim la componenta etapei școlare a educației nonformale, trebuie să
diferențiem o seamă de caracteristici proprii determinate în cea mai mare măsură de specificul
conținuturilor.
Aceste conținuturi urmăresc desfășurarea unei activități cu caracter formativ, prin
excelență, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu elevii, părinții, organizatiile
social-culturale si social-politice. De regulă, activitățile se desfășoară în școală și sunt constituite
din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiții culturale sau sportive,
comemorări și festivități etc.
Desigur, sunt cuprinse și activități a căror desfășurare necesita deplasari în locurile cerute
de tematică (întreprinderi, muzee, terenuri agricole) sau în instituțiile asociate.
Este vorba de satisfacerea în mai bune condiții a unei influențări formative din
perspectivă pluri și interdisciplinară, susceptibilă de a favoriza spiritului democratic, a
interesului pentru viața socială și politică, grija față de resursele economice și pentru protejarea
mediului etc.
Acest tip de educaţie conţine majoritatea influenţelor educative, care au loc înafara clasei,
acestea sunt activităţi extradidactice sau prin activităţi opţionale sau facultative. Are un caracter
mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ. Acţiunile educative, care sunt plasate în cadrul
acestui tip de educaţie, sunt flexibile, şi vin în întîmpinarea diferitor interese, particular pentru
fiecare persoană.
Educaţia nonformală, îşi are începuturile încă din timpul fondării educației. O
caracteristică nou apărută la acest tip de educaţie, este rolul de mijlocitor pentru cei care nu au
acces la educaţia formală, şi anume cei: saraci, retraşi, analfabeţi, persoane cu handicap.

Principiile educației nonformale sunt următoarele:

Evaluarea educației nonformale este observată prin diferite activităţi ca: cercuri
specializate, olimpiade școlare, concursuri.
Tot în cadrul educației nonformale, sunt incluse şi emisiunile radio şi televiziune, care
sunt create anume pentru elevi şi au un nivel ridicat al cunoştinţelor.
Acelaşi tip de educaţie îl au şi ziarele şi revistele şcolare, la care participă foarte mult

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

elevii, dar oricum sunt coordonaţi de pedagogi. Scoate din educaţie, funcţia de predare, lăsând
loc funcţiei de învăţare.

Educatia nonformala oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare
copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educațional;
oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai
flexibil şi mai deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;
participare voluntară, individuală sau colectivă;
modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor - gama largă de activităţi pe care le
propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să participe;
dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni
activi; pe lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate în
care se încadrează proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi
organizatorice, capacităţi de autogospodărire, de management al timpului, de gândire
critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;
un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de
manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.

Exemple de programe sau de activităţi de educaţie nonformală: vizite de studiu în

ţară sau în alte ţări, mese rotunde, ateliere teoretice şi practice (pictură, muzică, fotografie, teatru,
IT), activităţi culturale (vizite la muzee, centre culturale), jocuri interculturale, jocuri de
cooperare, discuţii în grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe tineri la ora
actuală; taberele pentru elevi, cluburile elevilor sau casele studenţilor, proiectele iniţiate de
organizaţii nonguvernamentale sau de alte instituţii.

Educaţia nonformală completează educaţia formală într-un cadru instituţionalizat situat în

afara sistemului de învăţământ, dar şi în interiorul acestuia, prin activitati extradidactice,
extrașcolare. Ea constituie, astfel, o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile
acumulate informal.
Relaţia educativă nu este pur şi simplu o relaţie între un educat şi un educator, ci o relaţie
între un subiect (educat) şi un ambient complex (o situaţie), la care educatul şi educatorul sînt co-
participanţi.

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Ca trăsătură de bază, întâlnim aceeași activitate educațională, intenţionată şi sistematică,

organizată (ca în cazul educației formale), care se poate derula în școală (ex. olimpiade,
concursuri, cercuri) sau în afara ei (excurii tematice, cercurile de la Palatul copiilor), dar în afara
şcolii obligatorii, văzută ca spațiu fizic și psihologic.
Așadar, activităţile educative nonformale au un caracter instituţional, dar se desfăşoară în
afara sistemului şcolar. Se încadrează în sfera libertății individului de a opta sau nu pentru o
formă de activitate din sfera nonformală, conținutul fiind adaptat nevoilor individului şi
situaţiilor speciale.
Din punct de vedere etimologic, termenul de educaţie nonformală îşi are originea în
latinescul ,,nonformalis”, preluat cu sensul ,,în afara unor forme special / oficial organizate
pentru un anume gen de activitate”.
Nonformal desemnează practic o realitate educațională mai puţin formalizată sau chiar
neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative, deci pozitive, în scopul
maximalizării învăţării şi cunoaşterii şi al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta
în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor)”.

Iată câteva trăsături specifice ale educației nonformale:

proiectarea pedagogică neformalizată, cu programe deschise spre interdisciplinaritate şi
educaţie permanentă;
organizarea facultativă, neformalizată cu profilare dependentă de opţiunile elevilor şi ale
comunităţilor școlare şi locale, cu deschideri speciale spre experiment şi inovaţie;
evaluarea facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără
note sau calificative oficiale, eliminându-se astfel stresul legat de notarea în catalog,
efectuarea temelor etc.;
atmosferă degajată, neformalizată, relaxată, calmă şi plăcută, dispunând de mijloace
menite să atragă publicul de diferite vârste;
formarea și/sau dezvoltarea capacităţilor și competențelor organizatorice, de management
al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;
grupe mici de cursanți, ceea ce face posibilă o atenție mai accentuată a cadrului didactic,
care are pregătire de specialitate dar care poate să nu aibă pregătire psiho-pedagogică; se
încadrează aici și particviparea voluntară;

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

pe ansamblu, constatăm că educația nonformală poate fi văzută ca influență formativă a

unor activități educative, desfașurate în alte instituții sau contexte decât cele destinate
explicit procesului educativ planificat, condus și evaluat de agenți educaționali
profesionalizați.

Printre dezideratele/condițiile de realizare a educației nonformale amintim:

Flexibilitate şi adaptabilitate rapidă din partea educatorului, la
cerințele/dorințele/interesele elevului, ținând cont și de particularitățile de dezvoltare ale
acestuia;
Completarea orizontul de cultură (general sau specific), îmbogăţind cunoştinţele din
anumite domenii, valorificând conținuturile transmise de școală;
Latură coercitivă, acolo unde este cazul, pentru informațiile acumultate deja;
Puternică latură recreativă, cu accent pe petrecerea organizată și educativă a timpului
liber. Să ne amintim de cuvintele lui Aristotel, care recomanda educatorului să faci în așa
fel încât să permanentă ocupație elevului, amiintind că timpul liber nu se cuvine nici
copilăriei, nici vârstei care urmează după ea, o ființă completă netrebuind să se oprească
câtuși de puțin.
Să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi,
de manifestare a talentelor;
Conținutul special elaborat, flexibil, în funcţie de vârstă, sex, categorii socio-
profesionale, interesul participanţilor, aptitudinile şi înclinaţiile acestora.

Menționăm faptul că educația nonformală se adresează deopotrivă vârstei tinere, dar și

celei adulte. Să nu uităm că în alte țări (Italia, Spania, Israel) educația nonformală pentru adulți
are o tradiție și este chiar instituționalizată (un fel de Palat al adulților).
E adevărat, nu avem încă o cultură necesară în acest sens. Poate ar fi interesant să
medităm asupra înființării acestei instituții (Palatul adulților) și la noi, având în vedere că de o
oarecare tradiție se poate vorbi. Spre exemplu, în 12 februarie 1936, prin decizia Tribunalului
Botoșani, lua ființă Universitatea populară Ungureni. Printre obiectivele Universității amintim
educarea civică, religioasă, intelectuală, econimică a adultului rural.

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

3. Educaţia informală – procesul ce durează pe tot parcursul vieţii, prin care

fiecare persoană dobândeşte şi acumulează cunoştinţe, deprinderi, atitudini, precum şi
înţelegerea anumitor fenomene din experienţele de zi cu zi şi din expunerea la mediul
înconjurător.
În pofida desemnării prin această sintagmă, care ar putea sugera persoanelor neinițiate că
ar reprezenta o educație neformativă, termenul exprimă caracterul “spontan” al acestei educații,
adică complet liber de orice formalizare.
Este, prin urmare, vorba de activități neformalizate, în sensul celor desfășurate în cadrul
instituțiilor școlare. Cu alte cuvinte, educația informală reprezintă întreaga achiziție autonomă a
persoanei, achiziție dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai
numeroase și mai variate, așa cum le determină condițiile existenței umane ca atare. Toate
acestea conduc la ideea ca educația informală precede și depășește ca durată, conținut și
modalități educația formală.
Este și firesc să fie așa, dacă o raportăm la multitudinea și specificul diverselor sectoare
ale vieții persoanei, desfășurate în cadrul unei ambianțe atât de complexe. Mulți autori o
caracterizează prin antrenarea ei în mod decisiv cu ajutorul marilor mijloace de comunicare
citându-se cazul statelor industrializate, care o facilitează cu ajutorul unui număr foarte mare de
canale de televiziune, al computerizării informației, al casetelor audio-vizuale etc.
Firește, educația informală nu se legitimează numai prin aparatul imens de care dispune,
ci și prin elementele sale de conținut, care însă comportă o comparare mai puțin avantajoasă în
raport cu conținuturile educației formale, datorită marii dispersii, insuficientei corelări sau
articulari, ca și discontinuității. Aceasta face ca educația informală să nu poată constitui
substanta și temeiul fundamental al educației.
Fără a ignora valoarea imensului ei conținut, va trebui dimpotrivă să-l analizăm pentru a
vedea mai bine cum putem asigura dezvoltarea optimă a persoanei folosind influența educațției
informale, alături de celelalte tipuri de educații.
Deși avantajele si dezavantajele acestei circulatii rapide sunt greu de măsurat, volumul
imens de informație constituie o realitate ce nu poate fi eludată; dimpotrivă, activizată în
„condiții pedagogice” ea poate contribui în mod substanțial la completarea culturii elevilor și la
îmbogățirea experienței lor.
Educația informală apare prin excelență ca o rezultantă a multitudinii de influențe venind
din aria mediului social, dar fără a se neglija prezența acțiunii altor stimuli (biologici, fizici), care

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

au o semnificație socială prin însuși faptul că sunt produsul societății sau al omului ca ființă
socială. Faptul că toți aceștia par sa acționeze în mod liber ori mai puțin organizat, pe bază de
proiectare prealabilă și control competent (dirijat), ar putea conduce la ideea caracterului lor
contradictoriu în raport cu influențele instituționalizate specifice educației formale.
În realitate, viața socială a omului se desfășoară sub un dublu impact: acela al opiniei
colectivității și al cenzurării pe care o operează conștiința în sine. Este adevărat ca în cadrul
influențelor de grup, deosebit de acțiunile cu semnificație formativă pozitivă (sport, muzică, dans
etc.), pot aparea orientări cu atitudini negative, conduite deviante, aberante, cu semnificație
antisocială. Este cunoscută atitudinea infracțională a unor tineri datorată în mod exclusiv actului
inducțional din partea unor lideri cu tulburări de caracter care exercită asupra grupului o
influență negativă, o determinare fascinatorie, puternică.
Desigur, dimensiunea unor asemenea lunecări se află în legătură cu modul de viață, cu
mentalitatea grupului și cu gradul libertății de acțiune a grupului.
Considerăm că valoarea formativă a acțiunii stimulilor spontani, specifici educației
informale, poate spori prin diminuarea sau anularea caracterului lor contradictoriu, prin acțiunea
corelata a tuturor factorilor și instituțiilor sociale nonșcolare, care veghează la bunul mers al
societății și care ar putea beneficia în toate ocaziile de competența cadrelor didactice care asigură
educația formală a tineretului.
Educaţia informală (Informal Education) se manifestă în mediul de viaţă al unei
persoane, în şi prin ambianţa psihosocială şi morală pe care o oferă grupurile primare de
existenţă (familia, grupul de prieteni, grupul de învăţare/ şcolar etc.).
Caracteristica distinctivă a acestui tip de educaţie este dată, în primul rând, de
spontaneitatea, neintenţionalitatea producerii, şi în al doilea rând de permanenţa derulării. Cele
două atribute ale educației informale explică faptul că de ea beneficiază inevitabil, volens-nolens,
toţi indivizii, indiferent de vârstă, gen, religie, pregătire şcolară etc.
Nu este mai puţin adevărat, însă, că gradul de control, de intervenţie a persoanei în
substanţa categoriei de influenţe informale cu care se confruntă este destul de limitat, sau, în
orice caz, dificil de realizat. Mai exact, cu cât vârsta persoanei este mai mică, cu atât nivelul
controlului şi gestionării a ceea ce are incidenţă cu propria persoană este mai coborât.
De altfel, tocmai de aceea se aşteaptă de la părinţii minorilor supraveghere vigilentă în
legătură cu categoriile de persoane şi cu tipurile de activităţi în care se antrenează copiii lor. În
acest caz, se acceptă, de fapt (explicit sau doar implicit) că grupul de relaţie exercită influenţe

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

puternice, uneori decisive şi ireversibile asupra individului, sau – altfel exprimat – se acceptă şi
se consemnează la nivelul conştiinţei comune instituirea educației de tip informal.
Vârsta adultă, la rândul ei, plasează persoana la nivelul unui grad de stăpânire / gestionare
a mediului de apartenenţă mult mai ridicat. Pentru etapa menţionată, educaţia informală
presupune prezenţa discernământului, a raţionalităţii, a unei experienţe de viaţă cuprinzătoare, a
judecăţii de valoare exercitată prin prisma componentelor anterioare.

Educaţia informală oferă beneficiarilor ei un conținut de învăţare care reprezintă minimul

valoric existenţial ce permite individului socializarea primară şi anume: cunoştinţe de bază
despre lume (natură, alţi oameni/ societate, sine, valori morale, religioase, ştiinţifice etc.),
modele de viaţă, de comportament, modele relaţional- atitudinale, experiență de viață ş.a.

Complementaritatea şi interdependenţa formelor educației

Educaţia urmăreşte formarea personalităţii umane la nivelul exigenţelor actuale şi de
perspectivă. Având ca finalitate centrală dezvoltarea în sens pozitiv şi pe termen lung a
personalităţii umane, acţiunea educațională, trebuie să se armonizeze.
Formele și tipurile, tradiția și modernitatea trebuie să se afle într-o fericită
complementaritate pentru a putea vorbi de o educație complexă și cât mai completă a individului.
De aceea, nu putem concepe existența singulară a educației nonformale sau informale în
viața omului, tot așa cum nu se poate stabili o linie clară de demarcație la începutul sau finalul
fiecărei forme. Școala tinde să-și extindă competența și în afara ei și să coordoneze tot ce e legat
de educație. Introducerea portofoliului de educație permanentă în organigrama inspectoratelor
școlare începând cu anul școlar 2010-2011 vine în sprijinul acestei idei.
În ultima perioadă asistăm la o dezvoltare, chiar instituționalizare a educației nonformale,
care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns
provocărilor societății cunoașterii prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu
societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale.
În acest sens, amintim de proiectele finanţate de Comisia europeană, care vizează
formarea şi dezvoltarea comunităţilor de învăţare (learning communities), prin cooperare activă
între părţile interesate de pe scena educației/învăţării.
Amintim doar două beneficii pentru comunitate: oportunitatea de a adăuga o nouă
dimensiune în societatea civilă, aceea de implicare a tuturor actorilor sociali în educaţie
(ofertanţi, beneficiari, factori de decizie), de a întâlni idei, oameni şi culturi noi, dar şi

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

posibilitatea de a începe să stabilim/să dezvoltăm activităţi din sfera educației permanente la

nivelul comunităţii, să lucrăm sistematic cu provocările acesteia, utilizând experienţa şi resursele
europene.
Volumul imens de informație, avalanșa tehnologică și informațională de care beneficiem
astăzi constituie o realitate ce nu poate fi eludată. Credem că gestionarea corespunzătoare a
situației, care să ducă la o educație eficace și eficientă a individului, stă în îmbinarea celor trei
forme ale educației și a capacității de selectare valorică a informației.
Chiar dacă distincţiile pe care le-am utilizat în observaţiile anterioare creează impresia
unor „teritorii” separate, este absolut necesar să se specifice – ca o concluzie – că relaţia dintre
ele este foarte puternică şi constantă. Delimitarea lor rigidă ar constitui una dintre erorile grave
ale cercetării activităţii educaționale. Dacă fiecare dintre formele de educaţie analizate îşi are
raţiunea ei de a fi, atunci fiecare revendică nu numai un spaţiu distinct de investigare, dar fiecare
trebuie legată, relaţionată cu celelalte.
După considerarea separată a lor, se cere reunirea acestora deoarece doar împreună
configurează viaţa unui om normal. Absenţa uneia dintre ipostazele educației (formală,
nonformală, informală) din existenţa unei persoane o poate stigmatiza, o poate – uneori –
marginaliza, în orice caz, o poate lipsi de fructificare maximă a oportunităţilor unei vieţi, o poate
priva de anumite surse de îmbogăţire a timpului destinal.

Criteriu de Educatia formala Educatia nonformal Educatia

comparative informala
Subiectul educației instituţii de educaţie (şcoli, grădiniţe, instituţii culturale (teatre, familia, media, grupul
(actorii care desfăşoară licee, universităţi) muzee, biblioteci, case de de prieteni, oricine
acţiuni de educaţi (instituţii a căror principală misiune este cultură etc.), organizaţii exercită o influenţă
educaţia) nonguvernamentale, alte educațională
instituţii care au ca misiune neintenţionată sau
conexă educaţia şi cultura neorganizată
Gradul de pregătire al Personal didactic calificat Personal calificat în diferite Pregătire didactică
"educatorului" domenii de activitate, uneori absentă sau sporadică
având şi pregătire didactică Pregătirea nu este o
condiţie a influenţei
educaționale.
Finalitatile educatiei clar stabilite şi gradate pe etape de studiu, stabilite pentru fiecare Nestabilite
pe discipline etc. activitate, fără o organizare
pe termen lung
Continutul educatiei organizat pe ani de şcolaritate (etape de relativ organizat pe arii de Neorganizat
vârstă), pe profiluri / filiere profesionale interes contextual

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Modalitati de certificate recunoscute la nivel naţional şi,
certificare după caz, internaţional (diplome de
bacalaureat, diplome de licenţă / master
etc., certificat de absolvire a
învăţământului obligatoriu, certificat de
competenţă profesională (pentru
absolvenţii de învăţământ profesional).
Autonomia celui care Redusa
învaţă în alegerea
temelor/ activităţilor
certificate de participare, Fara certificare
certificate de absolvire a unor
cursuri, adeverinţe, certificate
profesionale sau vocaţionale,
care pot fi recunoscute sau nu
Obs. Uneori, aceste activităţi
nu sunt deloc certificate.
Relative mare Crescuta

4. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
Formele de comunicare interpersonală sunt:
1. comunicarea verbală, care are ca principal instrument de realizare limbajul şi ca
modalităţi de „exprimare” : comunicarea verbală simplă; convingerea; sugestia.
În timp ce primele două exploatează funcţia cognitivă şi comunicativă a limbajului,
furnizează procedeele schimbului reciproc de informaţie raţională, sugestia utilizează cu
precădere funcţiile expresive şi persuasive ale limbajului, ce asigură procedeele schimbului
reciproc de informaţie emoţională;
2. comunicarea nonverbală: instrumentul de realizare a acestei forme de comunicare
este constituit din elemente paralingvistice; această formă de comunicare este folosită pentru
exprimarea atitudinilor interpersonale, a stărilor psihice afective, dar şi pentru consolidarea,
nuanţarea şi precizarea ideilor transmise.
Comunicarea nonverbală este o realitate şi o permanenţă a relaţiilor educaționale,
transmiţând sensuri revelatoare. în aceeaşi măsură însă, putem constata gradul său de
ambiguitate, existând chiar riscul unor induceri în eroare în cazul în care nu se ţine seama de
context, de cultura căreia îi aparţin elevii, de desfăşurarea relaţiei cu emiţătorul sau de starea
afectivă a momentului respectiv.
Funcţiile comunicării nonverbale includ repetarea (întărirea mesajului verbal),
substituirea (înlocuirea exprimării verbale a unei stări de spirit), complementaritatea
(completează, precizează tipul de relaţie a interlocutorilor), accentuarea (sublinierea unor părţi
din mesaj), ajustarea (indică disponibilitatea spre dialog), contrazicerea (existenţa unor mesaje
duble în sens evident sau subtil).
De cele mai multe ori, elevii nu au curajul să recunoască faptul că nu au înţeles şi, cu atât
mai mult, să întrebe, să pună întrebări suplimentare. Nu e vorba numai de lipsa curajului, ci şi de

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

faptul că nu li s-a deschis o asemenea perspectivă (efecte ale comunicării unidirecţionale de

genul: transmitere - receptare pasivă). în consecinţă, elevii trebuie învăţaţi să întrebe.
Aceasta presupune o receptare activă a celor comunicate şi o acceptare critică, supusă
unei judecăţi de valoare (acceptare după trecerea ideii prin filtrul propriei sale personalităţi). Şi
aici rolul cadrului didactic este important în stimularea acestui mod de a gândi la elevi, prin
solicitarea opiniei acestora şi a propriei interpretări. E important, de asemenea, ca elevii să-şi
pună şi să pună întrebări, de fapt, să fie lăsaţi şi educaţi să procedeze astfel. Paraverbalul şi
nonverbalul în comunicarea interpersonală au un rol major.

3. comunicarea paraverbală reprezintă modul concret în care „curge” vorbirea noastră.

De foarte multe ori însă, insuccesul unei prezentări este determinat tocmai de acest
aspect: constatăm că un vorbitor, cum este cadrul didactic, îi face pe elevi să caşte din cauza
monotoniei discursului, altul strigă prea tare acoperind întreaga recepţie a mesajelor din clasă.
Iar clasa, ceilalţi elevi, în calitate de auditoriu, nu pot să înţeleagă nimic din ceea ce
doreşte să transmită cadrul didactic, fie depun eforturi substanţiale pentru pătrunderea mesajului
din discurs.
Concret, aspectul paraverbâi al discursului nostru conţine, ca elemente de bază, forţa sau
volumul, ritmul şi fluenţa, înălţimea sau tonalitatea vocii şi modul de articulare a cuvintelor. De
regulă, „manipulăm” aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrării naturale sau al
experienţei de viaţă.
Cele câteva reguli ale paraverbalului, pe care cadrul didactic, în calitate de manager al
clasei de elevi, trebuie să le respecte din acest punct de vedere:
 Volumul vocal trebuie să varieze de la un moment al discursului la altul; este
recomandabil să se vorbească mai tare şi cu mai mult entuziasm la începutul şi la sfârşitul
prezentării, pentru a sublinia obiectivele şi concluziile. în generai, volumul sonor trebuie
adaptat ambianţei: redus, dacă sala este mică, şi ridicat, dacă sala este mai mare. în orice
caz, este bine să nu daţi impresia de ţipăt, întrucât acest fept imprimă o notă de disperare.
 Ritmul vorbirii trebuie să fie şi el variat, pentru a „sparge” monotonia. Este bine să se
vorbească mai rar când se subliniază ideile principale, să se mărească ritmul la pasajele
de tranziţie şi să se menţină alert la pasajele descriptive şi la cele familiare clasei. Este
recomandabil să se evite vorbirea „împiedicată” (ruperi prea dese de ritm), care afectează
atât înţelegerea problemei, cât şi discursul. Ritmul poate fi corectat prin mişcări corporale

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

adecvate. Pauzele în vorbire îşi au rolul lor foarte bine precizat; pregătirea clasei pentru o
idee foarte importantă, captarea atenţiei. Evitaţi „sunetele fără cuvinte...
 Tonalitatea trebuie să fie normală. Ridicarea tonului este recomandabilă pentru a sublinia
ideile esenţiale şi pentru „calmarea” unei săli turbulente. Adesea se poate obţine un efect
similar numai prin coborârea bruscă a tonalităţii. Tonul ascuţit poate fi considerat ca
agresiv şi anticipant al unei reacţii de atac.
 Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a putea fi învinuită de
„pedanterie” (mai ales la numele proprii şi la termenii de specialitate din limbile străine).
Este bine să se evite înghiţirea unor silabe, primele şi ultimele, ale unor cuvinte, deoarece
creează o impresie de superficialitate şi neglijenţă.
 Nonverbalul în relaţiile interpersonale se referă la modul în care privirea, corpul şi
gesturile noastre acompaniază discursul propriu-zis, fortificând sau reducând efectele lui
asupra clasei. în timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal sunt predominant conştiente şi
deci controlabile, cel nonverbal este cu precădere inconştient, ceea ce face ca
posibilităţile de a-1 controla să fie foarte reduse (dar nu inexistente).

Primul demers este acela al decodificării limbajului, atunci când asistăm la prezentări ale
elevilor (însoţeşte, de cele mai multe ori, feed-back-ul). De multe ori, calităţile mesajului pot fi
viciate de contradicţiile existente între mesajul verbal (foarte uşor de manipulat) şi mesajele
nonverbale (mult mai dificil de controlat).
Important este să aducem indicatorii unei asemenea situaţii la nivelul conştiinţei.
Ca atare, s-au dezvoltat discipline ştiinţifice întregi, care abordează asemenea aspecte şi
care studiază: aspectul fizic, poziţia corpului, mişcări corporale (mai ales cele de apropiere sau
de depărtare), gesturile mâinilor, privirea şi mişcările ochilor, chiar şi îmbrăcămintea şi
bijuteriile ce pot fi purtate cu diverse ocazii.
Şi la acest nivel, la fel ca în cazul elementelor paraverbale, „rafinarea” aspectelor
nonverbale se realizează pe măsură ce înaintăm în vârstă şi căpătăm experienţă. Gesturile, din
punct de vedere nonverbal, nu au neapărată valoare în sine, ci doar în combinaţii şi, evident, în
funcţie de situaţie.
De exemplu, o încrucişare a braţelor sau a picioarelor poate indica, pur şi simplu, că este
frig în sala de clasă. Chiar dacă aspectul inconştient primează, anumite gesturi pot fi exersate,
mai ales atunci când exprimă adevăratele noastre intenţii. Astfel, putem face mai mult în direcţia

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon

 Scoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

detensionării atmosferei, pentru creşterea încrederii reciproce sau a eficienţei generale a

discursului, prin anumite atitudini şi gesturi corporale.
Aici se poate adăuga că 90% din opinia pe care ne-o facem despre altă persoană, sau pe
care aceasta şi-o face despre noi înşine (avem în vedere la acest nivel relaţia profesor - elev) se
construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi
realizat un schimb de replici. Prima impresie se schimbă foarte greu, deci, atenţie la nonverbal...!
Tot ceea ce înseamnă comunicare interpersonală în clasa de elevi se prezintă ca fiind o
componentă esenţială a managementului clasei, disciplină de studiu aflată în atenţia şi la
dispoziţia cadrului didactic.
Ascultarea activă:
Elementele definitorii ale ascultării active sunt:
tăcerea;
calmul; '
concentrarea;
îndepărtarea factorilor perturbatori (a acelora care favorizează distragerea atenţiei);
privirea îndreptată spre cel care vorbeşte;
focalizarea privirii în ochii vorbitorului;
evitarea situaţiilor conflictuale (nici exterioare şi nici în gând, interioare);
concentrarea stadiului şi pe personalitatea vorbitorului;
echilibrul în intuirea şi cântărirea presupunerilor;
ignorarea propriilor sentimente şi trăiri.

Semnalele nonverbale sunt fundamente ale ascultării active. Un exerciţiu de ascultare

activă este parafrazarea de către elevi a replicilor cadrului didactic sau ale unor colegi.
Ascultarea activă presupune o comunicare mai eficientă, bazată pe o ascultare atentă,
comprehensibilă în voinţă şi în fapt, la nivelul clasei de elevi.

Asistent medical generalist Curs 1II– Prof. Vasilica Spiridon