Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Modulul xxvi. pedagogie

ASISTENT MEDICAL generalist
Curs IV

I. FACTORII DEZVOLTARII ONTOGENETICE

Educabilitatea reprezină capacitatea individului uman de a (putea) fi educat, a fi deschis

spre educație și formare, a se lăsa supus acțiunilor educaționale, a beneficia de acestea în formarea și
dezvoltarea sa fizică, psihică, comportamentală.
Fundamentele (axiomele) educabilității (după L. Antonesei):
1. Educabilitatea este o dimensiune umană, deoarece numai omul se adaptează activ la mediu
(omul își reconstruieste mediul după nevoile sale, se adaptează deci, activ).
2. Maturizarea bio-fiziologica și psihologică lentă a speciei umane (1/3 din viață este dependent de
adulți)
3. Predominanța conduitelor inteligente asupra celor instinctive (omul, normal patologic, nu
reacționează instinctiv la stimulări, precum celelalte animale)
4. Socio-culturalul are un rol esențial în antropogeneza și ontogeneza ființei umane (omul se
supune influențelor educaționale, pentru a se putea astfel integra în societate)
În strânsă legătură cu educabilitatea se află deci ereditatea, mediul și, desigur, activitatea
educațională propriu-zisă.

1. Ereditatea constă din anumite particularități anatomo-morfologice, precum și unele

particularități ale sistemului nervos și ale organelor de simț, pe care copilul le moșteneste de la înaintașii
săi. Particularitățile anatomo-morfologice fac ca urmașii să semene cu părinții și bunicii lor, fie după
forma feței, culoarea părului, înălțime, proporții corporale etc.
Aceste particularități nu îndeplinesc un rol în dezvoltarea morală și intelectuală a
individului. De exemplu, nimeni nu este constrâns în dezvoltarea sa morală, fizică sau intelectuală, de
culoarea ochilor săi. Trăsăturile anatomo-morfologice particulare pot avea însă, o oarecare însemnătate în
unele profesii (în sport, în arta scenică etc.). În rest, nimeni nu este împiedicat, spre exemplu, să devină
bun chimist, actor sau fizician, datorită înălțimii sau înfățisarii sale.
O importanță deosebită pentru formarea și dezvoltarea copilului o reprezintă însă particularitățile
sistemului nervos și cele ale organelor sale de simț. Caracteristicile înnăscute ale sistemului nervos
influențează viteza de formare și stingere a legăturilor temporare din cortex, fiind concretizate în forma,
echilibrul si mobilitatea acestui sistem. Ele stau la baza actului de învățare și totodată constituie premisa
1

fiziologică a temperamentului.
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Particularitățile înnăscute ale organelor de simț reprezintă punctul de plecare al multora dintre
aptitudinile și talentele omului. Însă despre toate acestea trebuie menționat că nu constituie niște structuri
definitive, ci doar un fond predispozițional. El conține numai anumite posibilități, care devin realități
numai în anumite condiții favorabile de mediu și educație, ceea ce implică exercițiu și efort
personal.
Ereditatea are însă rolul ei bine determinat. Un om se poate realiza în mai multe profesii, însă
realizarea unor performanțe maxime este dependentă de existența unor anumite predispoziții înnăscute:
nu putem face din fiecare copil un mare poet, matematician sau arhitect; un copil lipsit de predispozițiile
respective poate ajunge la un nivel oarecare, dar nu la creație sau genialitate. La ea ajunge doar cel care a
avut inițial și anumite înclinații speciale, descoperite și fructificate din timp.
De aceea, părinții și școala trebuie să își propună să dezvolte copiii în concordanță strictă cu
înclinațiile lor și în acord cu interesele societății. Majoritatea ocupațiilor umane nu pretind anumite
înclinații speciale, ceea ce oferă un câmp larg de dezvoltare profesională. Drept urmare, pe baza
dispozițiilor comune de a învăța, orice copil își poate însuși o profesie sau alta. Societatea oferă o seamă
de profesii mai raspândite sau anumite sectoare de activitate mai largi, în care marea majoritate a copiilor
se pot realiza.
Trebuie sa precizăm limitele zestrei ereditare, respectiv injustețea tezei că ereditatea este
hotărâtoare. Concret, s-a putut dovedi că, izolat de influențele specific umane, copilul înarmat doar cu
zestrea sa înnăscută nu poate depăși nivelul dezvoltării unui mamifer oarecare. Se citează cazuri de copii
care, întâmplător pierduți și crescuți între animale, nu s-au putut dezvolta nici până la nivelul mersului
biped.
Ne dăm seama, astfel, că ereditatea, deși are importanța sa, nu joacă decât rolul de condiție
internă inițială, fiind necesară intervenția mediului specific uman și a educației, pentru dezvoltarea la cel
mai bun nivel posibil.
Admitem totuși obligația ca fiecare educator să cunoască temeinic particularitățile native ale
elevilor, deoarece, așa cum vom vedea, influențele externe acționează prin intermediul condiției interne.
Ereditatea cuprinde elementele biologice și psihologice, care servesc ca puncte de plecare pentru
adaptare, pentru activitate, pentru dezvoltare intelectuală, dar nu conține în nici un caz predeterminări de
ordin moral sau social.
Moralitatea se învață, se deprinde în timpul vieții. Pe acest plan, orice copil este capabil de
perfecționare nelimitată. Eventualele teorii după care ar exista criminali înnăscuți, sunt cu totul
neștiintifice și demobilizatoare pentru procesul educativ.

2. Mediul, la rândul lui, are un rol bine definit în procesul formării personalității. Dacă ereditatea
2

reprezintă condiția internă a dezvoltării, el reprezintă condiția externă.

Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Din punct de vedere pedagogic, prin mediu înțelegem totalitatea împrejurărilor și influențelor pe
care natura și societatea le exercită în mod spontan asupra omului în devenire. Mediul oferă condiția
materială a existenței copilului, oferă lucruri sau obiecte, activități, o anumită psihologie socială, limbajul,
o anumită ambianță culturală etc.
Prin mediu înțelegem, așadar, toate influențele spontane, deci neorganizate sub aspect psiho-
pedagogic, pe care natura și societatea, grupurile de interacțiune, le exercită asupra copilului.
Dar, așa cum ereditatea nu are un rol fatal, implacabil, în viața copilului, la fel nici mediul nu are
un asemenea rol.
Concluzia ar fi următoarea: ereditatea constituie condiția internă inițială, baza de plecare mai
bogată sau mai redusă, care va condiționa direcția devenirii, iar mediul reprezintă condiția externă,
favorizantă sau defavorizantă pentru formarea personalității. Nici una dintre ele nu are, însă, ultimul
cuvânt de spus, ele jucând doar rol diferențiator și respectiv de amplificare sau limitare a influențelor
educative.

3. EducaŢia, ca factor al formării și dezvoltării personalității, a avut dintotdeauna un rol

conducător în această triadă. Cum am văzut, personalitatea copilului rezultă din întâlnirea sau
interacțiunea eredității și mediului. Dar o întâlnire întâmplătoare poate duce la rezultate tot întâmplătoare
și, de cele mai multe ori, inferioare.
Educația este actul de dirijare a întâlnirii dintre ereditate și mediu. Și tocmai de aceea ea poate să
aibă rolul de factor conducător. Rolul său conducător rezidă în aceea că reprezintă actul de dirijare
conștientă atât a zestrei ereditare, cât și a condițiilor de mediu.
Educația vine cu un scop, cu un plan de acțiune, cu o anumită dozare și gradare a actului de
întâlnire dintre cele două entități, realizându-se în forma cea mai eficientă în cadrul școlii.
Dezvoltarea persoanei umane cuprinde două aspecte principale: dezvoltarea fizică și dezvoltarea
psihică.
Dezvoltarea fizică este, într-adevăr, în mare masură un proces de tipul creșterii sau maturizării, dar
intervenția exterioară prin regimul alimentar, cel de muncă și odihnă, prin activități de cultură fizică, are
totuși un rol important în acest proces, iar acestea din urmă nu mai aparțin procesului maturizării, ci se
constituie ca influențe din afară, care potențează și dirijează procesul maturizării.
Dezvoltarea psihică presupune, la rândul ei, acumularea unor cunostințe, însoțite de transformări
calitative care intervin în activitatea intelectuală a copiilor, precum și achizițiile caracteristice de felul
celor afective, volitive, motivaționale, atitudinale etc.
Toate aceste transformări se realizează pe baza fondului ereditar al copilului, dar nu de la sine, ci
în acest caz este și mai evidentă intervenția exterioară sistematică.
3

Altfel spus, dezvoltarea copilului este un produs al interacțiunii condițiilor interne cu influențele
Pagină

externe, mediu și educație. Influențele externe actionează prin intermediul condițiilor interne. Așa se

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

explică de ce aceeași lectie sau aceeasi interventie a educatorului au efecte diferite, în cadrul aceleasi
clase, asupra individualităților diferite. Este de mare importanță să precizăm din ce se alcătuiesc aceste
condiții interne.
Astfel, vom considera că inițial ele constau numai din fondul ereditar al copilului. Treptat,
acestuia i se vor adăuga, fie prin influența spontană de mediu, fie prin educație, alte elemente, adică: o
anumită motivație, o experiență afectivă, anumite deprinderi, capacități, aptitudini, devenind
însușiri și manifestări stabile ale individului uman, transformându-se în condiție internă. Toate la
un loc vor alcătui fie particularitățile de vârsta, desemnând stadiul de dezvoltare generală a omului, fie
particularitățile individuale ale acestuia, deosebindu-l pe fiecare de toți ceilalți.
Cunoașterea fiecăreia dintre aceste categorii de particularități reprezintă un imperativ pentru orice
tip de educator, fie el profesor sau învățător, fie părinte, bunic, fie mentor sau îndrumător în formarea
profesională. “Omul nu poate deveni om decât prin educație”, spune Comenius, la modul imperativ.
Prin urmare, omul nu se naște om: “tot ceea ce constituie umanitate: limbajul și gândirea,
sentimentele, arta, morală – scrie O. Reboul – nimic nu trece în organismul noului născut” fără educație
(La philosophie de l’éducation). Problema educației tinde să devină o problemă prioritară și toți cei care
văd limpede evoluția ființei umane, a ființei raționale și a umanității, în ansamblul ei, situează în centru
educația.

II. STADII GENETICE ŞI DE VÂRSTĂ

Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi copiii, au
fost denumite stadii ale dezvoltării. Acestea se succed unele după altele.
Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice (a
personalităţii cognitive, afective, social-morale), situaţie în care vorbim despre stadii genetice, cât şi în
perspectiva transversală, atunci când se urmăreşte unitatea diverselor aspecte ale vieţii psihice într-o etapă
anume. În acest din urmă caz vorbim despre stadii de vârstă.
Stadiul de vârstă nu este şi nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice.
Definirea celor două categorii de stadii: genetice şi de vârstă se face în baza unor modalităţi
diferite.
Stadiul genetic vizează reuniunea unui ansamblu de condiţii, stadiul de vârstă exprimă
caracteristici generate de anumite dominanţe.
Principalele condiţii sunt:
- de ordine – se exprimă prin succesiunea dintre caracteristicile anterioare şi cele care urmează;
- de structura specifică;
- de pregătire, saturaţie şi integrare a caracteristicilor psihice, ale stadiului respectiv, ceea ce-i
4
Pagină

conferă un specific anume

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Pentru precizarea stadiilor, psihologia românească (Ursula Şchiopu, Emil Verza) propune 3
criterii:
1. Tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă; exprimă orientarea şi structurarea
energiei psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, pentru formarea, exersarea sensibilităţii, a deprinderilor,
a abilităţilor care vor fi integrate în însuşiri de personalitate.
Activitatea dominantă este considerată aceea care are cele mai mari implicaţii formative în planul
dezvoltării psihice.
Este, totodată, activitatea cu cea mai mare frecvenţă, cu cea mai mare pondere în sfera
preocupărilor curente.
Tipuri de activitate dominantă (perioade):
- sugarului – manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării obiectelor,
copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau, în perspectiva lui
J.Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii.
- antepreşcolară (1-3 ani) – automişcarea şi jocul simplu;
- preşcolară - jocul simbolic şi jocul cu reguli;
- vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, tip pe care sunt centrate toate celelalte forme de
învăţare;
- vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) – învăţarea organizată, sistematică;
- vârsta şcolară mare / adolescenţa (14 – 20-22 ani) – învăţarea complexă, polimorfă;
- vârsta postadolescenţei – învăţarea complexă fuzionează cu modalităţi de specializare (calificare)
profesională;
- vârsta tinereţii – are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca;
- vârsta adultului – munca şi creaţia; ambele ajung la apogeu;
- vârsta bătrâneţii – activităţi preferenţiale, de autoservire.

2. Tipul de relaţii. Cum ponderea relaţiilor sociale este mult mai prezentă decât cea a relaţiilor
obiectuale (maşină, casetofon etc.), acest criteriu cunoaşte o reformulare recentă înscrisă în zona
comunicării.
Astfel, acest criteriu este considerat a fi nivelul comunicării cu ambianţa.
Pentru perioadele timpurii ale dezvoltării psihice, comunicarea nonverbală are un mare rol.

3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenţă există o tensiune interioară ce apare ca

un conflict ce generează anumite caracteristici. Exemplu:
5

- conflictul între cerinţele externe, intre solicitări şi posibilităţi subiective de satisfacere. Astfel de
Pagină

solicitări pot fi: regim de lucru, conţinuturi de învăţare;

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

- opoziţia dintre posibilităţi, resurse subiective (dorinţe, aspiraţii, capacităţi) şi potenţialul societăţii
de a le satisface;
- opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, interese, sentimente, componente
caracteriale).
Calea de micşorare a distanţelor dintre elementele psihice aflate în opoziţie este dată de tendinţa
firească, naturală spre echilibru şi complementar. Această tendinţă se instituie şi acţionează atunci când
subiectul este preocupat de împlinirea unor obiective concrete care dau sens vieţii.
Echilibrul în plan afectiv conduce la satisfacţie, bucurie, stimulare tonică iar cel intelectual, la
capacitate de proiectare a unor noi obiective.

Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihică

La baza acestor 3 criterii s-au stabilit 2 mari etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte. Această etapă cuprinde 3 cicluri:

1. Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria, pubertatea şi

adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.
Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât în această
perioadă (0 – 10 ani) se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea, se elaborează
structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, voliţional, se pun bazele viitoarei
personalităţi.
În acest ciclu se dobândesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei umane, se
încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.
Ciclul respectiv are următoarele stadii:
- stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-motorii
(J.Piaget);
- stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele autodeplasării şi ale
însuşirii mecanismelor verbale;
- stadiul preşcolarităţii (3 – 6 ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”. Încep să se
contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;
- stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10 ani). Se dobândesc instrumentele intelectuale
fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinţe şi interese dobândite,
interiorizate;
- stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a conştiinţei de sine. Este
perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în
6
Pagină

adolescenţă;

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

- stadiul adolescenţei (13-14 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de sine;
- stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi psihice. Este
o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii.

2. Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”. Cuprinde
substadiile:
- stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare plenară a
funcţiilor şi caracteristicilor psihice;
- stadiul adult cu:
- vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);
- vârsta adultă medie (45 – 54 ani);
- vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).

Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe (critică evaluativă, de rezolvare şi creare de

probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale, mediată de
necesitatea „învăţării permanente”.

3. Ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte). Este „vârsta a III-a”.

Cuprinde substadiile:
- stadiul bătrâneţii timpurii (66 – 70 ani);
- stadiul bătrâneţii propriu-zise (70 – 90 ani);
- stadiul marii bătrâneţi (terminal) peste 90 ani.
Este ciclul în care productivitatea scade datorită modificării funcţiilor organice şi psihice, apar
bolile de degenerescenţă.

MODALITĂŢI DE OPERARE A CRITERIILOR ÎN DEFINIREA STADIILOR

CRITERII
TIPUL
STADIUL TIPUL DE RELAŢII (DE TIPUL DE CONTRADICŢII
FUNDAMENTAL DE
COMUNICARE) (TENSIUNI)
ACTIVITATE
Sugar Satisfacerea Reflexe necondiţionate Dependenţă totală faţă de
0 – 1 an trebuinţelor organice. (alimentar, de apărare). adult.
Manipularea obiectelor Începe elaborarea Scade gradul de dependenţă
Antepreşcolar
7

dar lipseşte scopul primelor reflexe faţă de adult. Se dezvoltă

Pagină

1 – 3 ani
conştient. condiţionate (alimentar, capacitatea de verbalizare.

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

igienic).
Jocul are caracter Stabileşte relaţii sociale,
conştient, se desfăşoară dobândeşte statut social,
Se diminuează dependenţa
pe bază de reguli, are drepturi şi obligaţii
Preşcolar faţă de adulţi datorită
copilul adoptă roluri, în (să se trezească la numite
3 – 6/7 ani constituirii conştiinţei de
funcţie de care alege ore, să se echipeze, are
sine.
comportamente dreptul de a merge la
adecvate. grădiniţă etc.).
Relaţiile sociale se Gradul de dependenţă este
Şcolar mic Învăţarea impusă,
extind, drepturile şi influenţat de apariţia
6/7 – 10/11 ani dirijată din exterior.
obligaţiile se majorează. punctului de vedere propriu.
Este vârsta marilor
contradicţii, se dezvoltă
Învăţarea impusă, conştiinţa de sine, doreşte
învăţarea independentă Relaţiile se diversifică să-şi impună opiniile dat nu
Preadolescent (îşi permite să înveţe de-păşind pragul şcolii întotdeauna are succes
10 – 14 ani selectiv, să absenteze (grup spor-tiv, artistic pentru că argumentele abia
de la cursuri fără etc.). sunt în curs de formare.
motive speciale). Contradicţia dintre generaţii
nu trebuie transformată în
conflict.
Treptat se temperează
Învăţare. Activitate atribuţiunile de
Treptat se integrează, cu-
Adolescent creatoare (are independenţă. Adolescentul
cereşte o anumită poziţie
14 – 18/20 ani posibilitatea să-şi şi adultul operează în
în ierarhia socială.
impună originalitatea). aprecierea celuilalt cu
criterii valorice.
Învăţare complexă,
Postadolescent
integrare iniţială.
Integrare profesională,
Tânăr
muncă.
Munca, creaţia ating
Adult
apogeul.
Activităţi casnice, auto-
Bătrân
8

servire.
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

III. Teorii privind dezvoltarea psihicĂ

 Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul piagetian) – Jean Piaget

 Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg

 Teoria dezvoltării psihosociale – Erik Erikson

Teoria dezvoltĂrii cognitive – J. Piaget

Cea mai cunoscută teorie privind dezvoltarea cognitivă (epistemologia genetică, adică dezvoltarea
căilor prin care lumea externă îi devine cunoscută individului uman) a fost elaborată de Jean Piaget
(1896-1980). El s-a preocupat de studiul dezvoltării inteligenţei la copil.
Evoluţia ontogenetică a inteligenţei este examinată ca o construcţie progresivă ce depinde atât de
factori interni (capacităţile iniţiale ale individului), cât şi de factori externi (caracteristicile mediului în
care evoluează fiinţa umană). Pentru întemeietorul epistemologiei genetice, inteligenţa înseamnă, în
primul rând, adaptare, respectiv un echilibru între organism şi mediu, care este rezultatul interdependenţei
a două procese complementare: asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea şi acomodarea sunt factorii determinanţi ai dezvoltării structurii cognitive care îl fac pe
individ capabil să coopereze, să rezolve problemele şi să se adapteze mai bine la schimbările de mediu.
Piaget spune că schimbările în inteligenţă apar secvenţial, în stadii succesive. Fiecare stadiu
depinde de cel anterior. După Piaget, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile (stadii).
Acestea sunt:
 stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaşte prin intermediul activităţilor fizice pe
care le îndeplineşte. Îşi achiziţionează baza întregului edificiu al cunoaşterii umane: schema
obiectului permanent. Stadiul se încheie cu achiziţia limbajului şi a gândirii simbolice;
 stadiul preoperaţional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de vârstă preşcolară,luptând pentru a-
şi achiziţiona gândirea logică;
 stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gândi logic probleme„concrete”, „acum şi
aici”. Gândirea devine reversibilă, în limitele realităţii,copilul înţelege deducţia necesară
cunoscând proprietăţile obiectelor;
 stadiul operaţiilor formale (12/13 ani): sunt adolescenţii capabili să opereze mental asupra unor
probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire ştiinţifică , fac deducţii sistematice pe baza unor
ipoteze.
9
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)

În analiza întreprinsă asupra psihologiei vârstelor şcolare un accent deosebit estepus asupra
evoluţiei cognitive şi asupra judecăţii morale a copilului. Într-o primă fază aceasta este heteronomă (preia
norme, reguli, interdicţii, valori) din anturajul imediat,fiind neselectivă, nesituativă, rigidă, vizând doar
fapta nu şi motivaţia.
Apoi ea devine autonomă prin interiorizarea şi implicarea propriului sistem valoric în actul de
judecare.Distincţia heteronom-autonom în judecata morală şi implicaţiile sale evidente în conduita morală
îi aparţine cercetătorului american L. Kohlberg. Aceste cercetări i-au permis psihologului amintit să
identifice trei niveluri mari ale evoluţiei judecăţii morale în funcţie de impactul intercultural asupra
acestei categorii de vârstă.
Acest model teoretic prezintă şase stadii ale genezei raţionamentului moral:

1. nivelul premoral sau preconvenţional (4-10 ani), unde standardele de judecare sunt etichetele
culturale ale anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are dreptate/se înşeală, cuminte/obraznic,
faptele fiind judecate după consecinţele lor şi în mai mică măsură prin prisma cauzalităţii.
Acest nivel presupune următoarele subniveluri:
a) al moralităţii ascultării, în care pedeapsa şi recompensa sunt criterii foarte puternice, iar evitarea
pedepsei şi supunerea la normă apar ca avantaje personale imediate
b) al moralităţii hedonismului instrumental naiv, unde conformarea la normă este sursă de beneficii şi, ca
atare, trebuie realizate pentru că fiind recompensată poate fi şi plăcută în consecinţele sale;

2. nivelul moralităţii convenţionalităţii morale (10-13 ani); este nivelul conformării la normele
exterioare şi al jucării rolului de copil aşa cum este acesta cerut de universul familiei şi de alte grupuri de
apartenenţă; conformarea are la bază plăcerea de a se recunoaşte purtarea, de a avea un statut „bun”, deci
de a fi apreciat.
La nivelul aceste imoralităţi se desprinde:
a) moralitatea bunelor relaţii; copilul respectă norma din dorinţa de a fi recunoscutca un băiat „bun” sau o
fată „bună”; totodată începe să se prefigureze judecarea faptelor după intenţia lor şi nu numai după
consecinţe;
b) moralitatea legii şi ordinii, unde respectarea autorităţii, a normelor şi a legilor se realizează ca
necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt care acţionează şi în beneficiul personal;
10
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării personale a principiilor

morale (după 13 ani, la tinereţe sau niciodată).
Şi acest nivel al acceptării normelor cunoaşte mai multe subniveluri şi particularităţi ale
moralităţii desprinzându-se în acest sens:
a) moralitatea contractuală, caracterizată prin acceptarea democratică a legii şi a înţelegerii standardelor
morale ca rezultat al unei decizii mutuale; legile nu sunt intangibile şi pot fi schimbate pe considerente
raţionale;
b) moralitatea principiilor individuale de conduită; se cristalizează propriul sistemde valori prin
semnificaţiile personale acordate conceptelor de justiţie, reciprocitate,egalitate, demnitate; judecarea de
sine este percepută ca a fi mai puternică decât cea care vine din exterior.

Teoria dezvoltĂrii psihosociale (Erik Erikson)

Erikson propune opt stadii care acoperă perioada întregii vieţi, această periodizare fiind una dintre
primele teorii psihodinamice ale dezvoltării. În viziunea sa stadialitatea dezvoltării se prezintă astfel:
Primul an de viata (stadiul oral) – încredere versus neîncredere (dependenta copilului de
calitatea îngrijirii paterne).
Stadiul 1 – 3 ani – autonomia si emanciparea versus simtul rusinii si al îndoielii.
Stadiul 4 – 5 ani – constituirea initiativei versus vinovatia. În cazul în care initiativa nu este
îngradita, ea devine caracteristica psihica.
Stadiul 6 – 11 ani – sârguinta versus inferiorizarea.
Stadiul 12 – 18 / 20 ani – constientizarea identitatii eului versus confuzia rolurilor.
Vârsta mijlocie 20 – 30/35 ani – intimitate versus izolare.
Vârsta adulta mijlocie 35 - 50/60– altruism versus egocentrism.
Anii bâtrânetii 60... ani – realizare versus disperare.

1. Stadiul de la naştere - 1 an - Criza: încredere primară versus neîncredere primară

În acest prim stadiu se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie
de îngrijirea şi dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere absolută în cei care-i
îngrijesc.
Rezultate pozitive:
Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebeluşilor va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare
faţă de mediu şi speranţa în viitor.
Rezultate negative:
11

Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale într-un mod favorabil va conduce în viitor la dezvoltarea
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

sentimentului de neîncredere, insecuritate, suspiciune şi teama de viitor, în general.

2. Stadiul 1-3 ani (copilăria mică) -Criza: autonomie versus indoiala, rusine
În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să
facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi.
Rezultate pozitive:
Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi
încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le pot întâmpina în viitor (în
stadiile următoare).
Rezultate negative:
Dacă dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai ales prin ridiculizarea unei
fapte, ca de exemplu atunci când copiii mai fac în pat uneori şi sunt apostrofaţi la genul: "nu ţi-e ruşine,
eşti băiat mare şi mai faci în pat?" când acesta din urmă va începe să se ruşineze de propriile acţiuni, dar
va pierde şi încrederea în propriile decizii.

3. Stadiul 3-6 ani (copilăria mijlocie)- Criza: iniţiativă versus culpabilitate

Efecte pozitive:
În această perioadă a vieţii, copilul începe să exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să
interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor activităţi imitând de obicei adulţii;
frecvent, vor încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt penalizat verbal sau mai mult. In aceste situaţii
rolul părinţilor este foarte important şi dacă aceştia vor fi suportivi, dar si consecvenţi disciplinar în
acelaşi timp, copiii vor învăţa cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simţi vinovaţi şi, în
acelaşi timp, vor continua să exploreze fără a se ruşina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilităţi va
conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă. De asemenea, părinţii trebuie să manifeste înţelegere faţă de
curiozitatea sexuală specifică la această vârstă.
Efecte negative:
Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o temă de pedeapsa exagerată; acesta va
considera pe viitor că orice iniţiativă personală este greşită; dacă anumite acţiuni nu au fost finalizate
corespunzător, se va dezvolta sentimentul de vinovăţie.

4. Stadiul 6-12 ani (copilăria mare) - Criza: competenţa/hărnicie versus inferioritate

În acest stadiu, copilul achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi, în special prin intermediul şcolii,
specifice culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii, apare prima comparaţie socială. Astfel, o
abordare corespunzătoare din partea părinţilor, dar şi a învăţătorilor vor dezvolta un simţ al competenţei
12

sau dimpotrivă, printr-o atitudine necorespunzătoare, vor dezvolta sentimentul de inferioritate. Cea mai
Pagină

frecventa greşeală a părinţilor este de a-şi compara permanent copilul în funcţie dacă şi-a făcut temele,

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

dacă a luat rezultate mai proaste ca ale vecinului sau prietenului Costel etc.
"Vezi, Georgel a luat mai mult la lucrare decât tine, tu nu scrii la fel de frumos ca Ionel" s.a.m.d.
Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile, nu fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate şi
inadecvare, deci o nerezolvare corespunzătoare a acestui stadiu va cântări decisiv în rezolvarea
satisfăcătoare a următoarei perioade de crize, deosebit de importantă in viziunea lui Erikson şi anume,
criza adolescenţei.

5. Stadiul 12-20 ani (adolescenta) - Criza: Identitate de sine versus confuzie de rol
În această perioadă, adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi
vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. In acelaşi timp, se formează comportamente
specifice rolului sexual, crizele prin care trece adolescentul; este o perioadă de tatonare a
comportamentului sexual în care băieţii, de exemplu, se dau cu gel, îşi fac ţepi, iar fetele se machiază şi
încearcă să se pună în evidenţă printr-o vestimentaţie cât mai sumară. Pentru a ajunge la un simţ clar şi
coerent al identităţii, adolescenţii se implică în diverse roluri, fără a se angrena concret în vreunul.
În acest stadiu apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: "Cine sunt eu?";
adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin însuşi conflictul interior prin care
trece: "să am iniţiativa să fac cutare lucru?"; pe de o parte, îşi doreşte să aibă iniţiativă într-o acţiune, pe
de altă parte, este inhibat de părinţii care-i dirijează şi limitează fiecare acţiune. Eşecul în dobândirea unei
identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte
să fie. Scopul educaţional în aceasta etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei
anumite independenţe, discret controlată de părinţi.
Părintele care şi la aceasta vârstă îşi însoţeşte copilul la examen şi-l aşteaptă în curtea liceului sau
a facultăţii, creează şi întreţine dependenţa acestuia. Adler spunea că: "orice copil problemă este un
părinte problemă".
Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, consideră că adolescenţa reprezintă criza centrală a
întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict puternic pe care o
persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea într-un mod satisfăcător se poate realiza in
condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.
Efecte pozitive:
Capacitatea de a se percepe ca o persoană consecvenţa, cu o identitate personală puternică.
Efecte negative:
Confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi a alege în mod special în
privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc.
Presiunile puternice din partea părinţilor sau a societăţii pot determina dezorientarea şi disperarea
13

adolescentului; acestea au ca rezultat înstrăinarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în cazurile
Pagină

extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă. Spre deosebire de băieţi, fetele

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

se dezvoltă diferit privind dezvoltarea identităţii, acestea manifestând tendinţa de amânare a dezvoltării
identităţii până la găsirea partenerului de viaţă, care are un rol important în determinarea statutului lor.
Stabilirea identităţii în adolescenţă reprezintă elementul-cheie în realizarea ulterioară a unor relaţii
intime adecvate.

6. Stadiul 20-30/35 ani (tânărul adult) - Criza: Intimitate versus izolare de ceilalţi
Efecte pozitive si negative:
Caracteristicile principale ale acestui stadiu sunt dragostea şi relaţiile inter-umane, în care tânărul adult
caută relaţii profunde şi de durată. Încă de la vârsta de 20 ani, fiecare om îţi caută un partener. Fiecare om
are o trebuinţă afectivă şi sexuală, iar după cum spunea şi Erikson, nu are importanţă cât de mult succes ai
în activitatea profesională. Nu eşti dezvoltat complet până nu cunoşti şi dezvolţi sentimentul intimităţii,
iar realizarea acestui lucru are ca efect pozitiv capacitatea adulţilor de a dezvolta relaţii apropiate şi
profunde cu alţii, capacitatea de a iubi şi de a răspunde angajamentelor faţă de ceilalţi. In cazul când
individul nu şi-a găsit partenerul sau este părăsit, după cum spunea Erikson, se ajunge la o izolare socială,
la o relaţionare superficială.
Majoritatea persoanelor care solicită o consiliere psihologică în această perioadă au ca problemă
singurătatea; efectele care decurg de aici: depresii, tulburări psihosomatice, psihologice, chiar tentative de
suicid etc. Trebuie menţionat ca celibatul nu atrage o tulburare de comportament - este o alegere voită
care nu afectează viaţa sentimentală a persoanei.

7. Stadiul 35-65 ani(adultul) - Criza: Productivitate/realizare/generativitate versus stagna

Această perioadă se caracterizează prin nevoia adultului de a fi productiv, de a fi capabil să se
orienteze către exteriorul sau/si de a-şi exersa rolul profesional şi/sau parental (este stadiul în care acest
rol este accentuat şi se simte nevoia de a avea un moştenitor cu orice preţ dacă nu s-a putut realiza până în
acest stadiu); de asemenea, individul simte nevoia de a împărtăşi şi altora din experienţa acumulată.
Din acest motiv se mai numeşte şi "perioada meşterului"; Erikson afirmă că adulţii au nevoie de
copii aşa cum aceştia au nevoie de adulţi.
Efecte pozitive:
Criza se poate rezolva având copii sau prin împărtăşirea cunoştinţelor în diverse moduri, activităţi ca
profesor, psiholog, îngrijirea unui copil etc.
Efecte negative:
În acest stadiu, problemele apar în cazul când din diverse motive nu a avut loc acumularea de cunoştinţe
sau experienţa sau nu are cui împărtăşi din experienţele sale; omul trece prin aşa-zisa criza a stagnării; de
aceea părinţii spun: "eu la vârsta ta... etc". Cu atât mai mult dacă individul este singur în acest stadiu,
14

stagnarea se referea la relaţiile sociale, are loc oprirea evoluţiei, limitarea şi exagerarea preocupărilor faţă
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon

 Şcoala Sanitară Postliceală “Grigore Ghica Vodă” - Iaşi

de sine.

8. Stadiul după 65 de ani (batrâneţea) - Criza: integritate psihică versus disperare

Efecte pozitive şi negative:
În această perioadă, bătrânul îşi evaluează realizările din timpul vieţii. In cazurile când
răspunsurile sunt acceptabile există satisfacţie pentru propria viaţă şi acceptarea morţii; se atinge astfel un
echilibru de integritate psihică.
După 65 ani, odată cu pensionarea dispare rolul profesional, dispare si rolul parental când copiii au
plecat din casa părinţilor (asta in cazul în care acest rol a fost îndeplinit) sau a intervenit decesul
partenerului de viaţă; încep să apară mai frecvent întrebări despre rolul propriei existenţe, teama de
moarte, iar atunci când aceste probleme nu au fost rezolvate favorabil se ajunge la o fază de disperare,
numită şi depresia bătrâneţii.

SARCINI DE LUCRU

Cum recunoaştem că s-a instalat ruşinea la copil?

Cum poate încuraja un cadru didactic dezvoltarea competenţei elevilor săi?
Ca profesori, cum veţi proceda pentru a contribui la conturarea identităţii elevilor cu care
lucraţi?

15
Pagină

Asistent medical generalist Curs 1V– Prof. Vasilica Spiridon