Stres, coping [i boal\ psihic\

1. Repere istorice. Precursori

Interacţiunea dintre organism şi mediu apare drept un element esenţial al vieţii şi impune o
continuă adaptare a orgamsmului at=t pe linie filogenetică c=t şi cea ontogenetică.
~n epoca preistorică adaptarea prin forma sa biologica, fenotipică, individuală de acomodare avea
caracter predominant fizic, rezumîndu-se adesea la supravieţuire, prin „luptă sau fugă", apelînd la
reacţii fiziologice care-i permiteau omului primitiv răspunsuri rapide la situaţiile cu care era
confruntat. Erorile în adaptare transformau pe vînător sau culegător în victimă, dar stimulii ce
solicitau reacţiile adecvate de ajustare şi adaptare, erau, în general, de scurtă durată.
Pe parcursul dezvoltării omenirii, mecanismele fiziologice şi biochimice ale adaptării au rămas în
linii mari aceleaşi, adaptarea genotipică bazată pe selecţie naturală şi mutaţii fiind un proces
foarte lent, în timp ce epoca noastră aduce o altă textură a existenţei. ~n contrast cu omul primitiv
— fiinţă predominant biologică — omul modern reprezintă un sistem biopsihosocial, la care
importanţa adaptării fizice se estompează predominînd imperativele adaptării psihice la
solicitările multiple ale mediului psihosocial.
Dizolvarea comunităţilor umane cu structuri omogene, diluarea tradiţiilor, migrarea din rural
către urban, generatoare ale sentimentului dezrădăcinării sociale şi de dificultăţile comunicării cu
semenii, integrarea femeii în viaţa socială sunt c=teva aspecte ale problematicii impuse adaptării
de epoca modernă. Revoluţia tehnico-ştiinţifică creează noi mutaţii în dezvoltarea umanităţii.
Bombardarea informaţională de către mass-media, folosirea simbolismului vizual şi verbal în
vederea accelerării fluxului de imagini şi informaţii suprasolicită funcţiile neuropsihice, iar
impactul electronicii şi ciberneticii schimbă configuraţia profesiilor şi a procesului educativ.
Tranzienţa legăturilor cu semenii, obiectele, locurile şi ideile frustrează omul de sentimentul
familiarităţii, al permanenţei şi siguranţei. Dinamismul şi fragilitatea vieţii sociale favorizează
degradarea consensului, ale vechilor modele şi impune reevaluarea continuă a mediului
înconjurător. Balanţa între familiar şi nefamiliar, între rutină şi inedit, între previzibil şi
intempestiv se modifică în detrimentul echilibrului emoţional al individului. Caracterul temporar
al evenimentelor şi fenomenelor a generat, cum arată Töffler imaginea ,,omului modular" cu o
supraabundenţă de Eu-ri, ce provoacă dificultăţi de identificare.
Valorile în permanentă schimbare, intruziunea violenţei, trecutul dominat de două conflagraţii
mondiale şi ameninţarea unui cataclism nuclear, reprezintă surse de tensiune, angoase şi nevroze.
în plus, omenirea îşi desfăşoară în prezent existenţa în condiţii de poluare chimică şi sonoră într-
un mediu ecologic dezechilibrat.
Noile propensiuni ale omului, de cuceritor al spaţiului cosmic şi subacvatic, al microuniversului,
îl situează atît drept martor c=t şi subiect al acestor metamorfoze. Marile cuceriri au indus şi
prezumpţia posibilităţilor umane nelimitate de a transcede graniţe ce păreau pînă nu demult
intangibile.
Decalajul dintre rapiditatea schimbărilor din mediul înconjurător şi ritmul lent al adaptării umane
generează solicitări permanente ale sistemului neuroendocrin şi impun o accentuată flexibilitate a
comportamentului, dar cu păstrarea stabilităţii personalităţii.
Dacă la aceasta se adăugă caracteristici ale comportamentului specifice zilelor noastre
(alimentaţie inadecvată, tutun, alcool, medicamente, droguri, sedentarism) ni se relevă faptul că
mecanismele fiziologice înnăscute ce facilitau omului primitiv adaptarea, mărindu-i rezistenţa

1
faţă de mediul ambiant ostil, nu mai pot ajuta omenirea modernă în problemele cu care este
confruntată.
Evoluţia ontogenetică dezvăluie aceleaşi eforturi adaptative, din momentul naşterii pînă în clipa
morţii. Separarea de mamă din jurul vîrstei de 3 ani, criza de identitate specifică adolescenţei,
responsabilităţile profesionale şi familiale ale adultului, iar mai tîrziu regresia biologică şi
mentală, izolarea socială şi ideea iminenţei morţii caracteristice omului în vîrstă, toate aceste
etape solicită răspunsuri adaptative adecvate din partea individului.
Primele observaţii privind adaptarea organismului la mediu datează din antichitate şi he-au
parvenit prin formula lapidară a lui Hippocrate „Vis medicatrix naturae". Tot Hippocrate
consideră că boala nu e numai suferinţă şi leziune (pathos) ci şi efortul organismului de a-şi
restabili echilibrul (ponos). Şi filozofia antică vehiculează noţiunea de armonie şi măsură: „Omul
este o fiinţă în căutarea echilibrului".
Mult mai recent, cînd progresele ştiinţei au permis cercetări tot mai riguroase, biologii şi
fiziologii secolului al XlX-lea au fost impresionaţi de înaltul grad de organizare a lumii vii.
Fiziologul francez CI. Bernard demonstrează în anii 1870—80 că mediul intern al organismului
nu se schimbă, în contrast cu mediul extern în continua transformare. Autorul desemnează
această stabilitate (fixitate) a mediului intern drept o condiţie esenţială a libertăţii şi
independenţei faţă de mediul extern.
Fredericq (1885) scrie despre relaţia dintre starea constantă şi adaptarea activă: „fiinţa vie este o
agenţie în care fiecare tulburare induce mecanisme compensatorii de neutralizare sau corectare a
tulburărilor".
Richet (1900) postulează că menţinerea stabilităţii mediului intern este posibilă numai dacă
acesta este excitabil şi capabil să se automo-difice în conformitate cu stimulii externi. Deci
mediul intern este stabil tocmai fiindcă este modificabil.
La începutul secolului XX aceste idei sunt dezvoltate de fiziologul american Cannon care
introduce termenul de homeostazie ce indică capacitatea organismului de a-şi menţine constante
condiţiile interne de viaţă. Autorul demonstrează existenţa numeroaselor mecanisme homeo-
statice specifice de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă care vizează
temperatura corpului, pH, nivelul de glucide, lipide, proteine, calciu sangiiin etc, mecanisme ce
protejează organsimul contra agenţilor perturbanţi sau a foamei, setei, hemoragiilor.
In 1932, Cannon dovedeşte experimental rolul secreţiei de adrenalină din medulosuprarenală în
adaptarea organismului la stimulii din mediu in situaţiile de urgenţă (emergency reactions).
Răspunsurile autonome indică modificări metabolice şi cardiovasculare ce mobilizează resursele
organismului în situaţiile de urgenţă cînd animalul optează fie pentru un răspuns activ prin luptă
sau furie, fie pentru unul pasiv, de tolerare sau fugă. Reacţia este cunoscută sub numele de „fight
or flight". Aceste date sunt printre primele dovezi ce au indicat participarea sistemului endocrin
la adaptarea organismului la schimbările bruşte ale ambianţei.
Deşi Cannon nu detaliase alte posibile reacţii nespecifice de adaptare, ce apar cînd organismul
trebuie să facă faţă solicitărilor de orice natură, el este considerat ca cel mai important precursor
al teoriei stresului.
Interpretări ale unor reacţii biologice ce au prefigurat conceptul de stres aparţin bacteriologului
Reilly, prin aşa-numitul „sindrom de iritare", şi internistului Hoof, cu teoria reorientării
vegetative, c=t şi altora: Speranski, Ricker, Orbelli.
Contribuţii la problematica adaptării, şi indirect a stresului, aduce teoria învăţării, bazată pe
descoperirea mecanismelor de apărare prin reflexe condiţionate, cu funcţie anticipativă, de către

2
şcoala nervistă fondată de fiziologul rus Pavlov. Ideea sa asupra unităţii dintre psihic şi fiziologic,
dintre subiectiv şi obiectiv, materializată în termenul de „activitate nervoasă superioară", a fost
continuată de Bîcov şi Kurţin prin conturarea orientării corticoviscerale oe oferea o explicaţie
fiziologică, argumentată experimental, a influenţei psihicului asupra desfăşurării proceselor
fiziologice şi a evoluţiei fenomenelor patologice în organele interne.
Teoria lui Freud desţpre nevroza defensivă şi despre mecanismele inconştiente de apărare
(reprimarea, sublimarea, proiecţia etc.) abordează, dintr-un punct de vedere complet nou,
problematica adaptării individului la situaţiile conflictuale.
Rămîne în afara intenţiei noastre prezentarea altor concepţii moderne despre adaptare. Biologia
modernă consideră drept un criteriu al progresului gradul de adecvare la mediu; adecvarea in-
clude nu numai adaptarea şi acomodarea dar şi coordonarea la fiecare moment ale funcţiilor cu
nevoile schimbătoare impuse organismului .
Topica adaptării circumscrie astfel şi perimetrul în care se dezvoltă conceptul de stres, văzut
adesea în sens foarte larg, atît drept sursă c=t şi consecinţă a unei adaptări prin mecanisme de
apărare rămase primitive şi inadecvate vieţii contemporane.
2. Teoria lui Selye
2.1. Sindromul general de adaptare
Datele şi observaţiile menţionate, c=t şi cunoştinţele acumulate în primele decenii ale secolului
XX, au permis tînărului medic Hans Selye de la Universitatea Mc Gill din Montreal formularea
teoriei stresului.
Teoria sa are la bază observaţii experimentale, de exemplu că injectarea animalului cu unele
produse toxice (de tipul formolului sau adre-nalinei) determină din partea organismului o reacţie
unitară, nespecifică, în cadrul reacţiei stereotipe, nespecifice, Selye observă mai ales următoarele
trei modificări morfologice: hipertrofia glandei suprarenale, atrofia sistemului timico-limfatic şi
apariţia de ulceraţii gastrointestinale. De fapt aceste semne fuseseră deja semnalate de unii medici
la bolnavii cu arsuri grave, în intervenţii chirurgicale mari, cu complicaţii, în diverse infecţii şi
îmbolnăviri. Existau observaţii, chiar şi asupra rolului sistemului nervos în reacţiile nespecifice la
boală.
In continuare Selye constată că nu numai substanţele toxice dar şi agenţi nocivi, dintre cei mai
diferiţi (frigul, căldura, infecţiile, zgomotul sau lumina puternică, activitatea musculară forţată,
razele X, insulina etc), prin proprietăţile şi intensitatea lor, produc două categorii de efecte:
specifice, proprii fiecăruia dintre aceşti agresori, şi nespecifice, comune diverşilor agenţi fizici,
chimici sau biologici. Configuraţia răspunsurilor specifice şi nespecifice este determinată de
factorii endogeni şi exogeni.
Aceste constatări păreau replica experimentală a „sindromului de indispoziţie". Aşa denumise
Selye (491) faptul că boli complet diferite, dincolo de manifestările specifice, au un corolar de
manifestări comune: stare generală alterată, inapetenţă, tulburări digestive, dureri articulare şi
musculare, febră etc. Posibilitatea de a realiza experimental „sindromul general de boală" oferea
şi reperele unor determinări cantitative. Urmărind etapele procesului declanşat de agenţii stresori,
Selye descrie aceste reacţii „sub numele de „sindrom general de adaptare" (SGA). Astfel, în
1936, în „Nature" apare prima notă despre stres sub titlul: Un sindrom provocat de diverşi agenţi
nocivi. In articol nu se menţionează termenul de stres, dar este descrisă tendinţa organismului de
a reacţiona stereotip la diferiţi agenţi chimici, fizici' şi biologici. Selye, pornind de la distincţia
fundamentală între reacţiile adaptative specifice şi cele nespecifice, defineşte stresul ca fiind
suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului. Reacţiile nespecifice se traduc

3
deci în SGA, respectiv în sindromul de stres biologic.
SGA evoluează, după Selye, în trei stadii distincte: reacţia de alarmă (RA), stadiul de rezistenţă
(SR), şi stadiul de epuizare (SE) (fig. 1 şi. tabelul I). In faza acută a reacţiei de alarmă, care se
suprapune reacţiei de emergenţă descrisă de Cannon, rezistenţa generală a organismului scade
sub cea medie. Are loc o mobilizare generală a forţelor de apărare ale organismului, caracteristică
fiind eliminarea hormonilor corticosupra-renali în fluxul sanguin. Organismul nu se poate afla
multă vreme în .starea de alarmă, dacă agentul nociv este foarte intens şi incompatibil cu viaţa,
survine moartea. Dacă organismul supravieţuieşte se instalează starea de rezistenţă, cu caracter
adaptativ, fază complet diferită de prima, în stadiul de rezistenţă, cînd apărarea este mai
corespunzătoare situaţiei date, are loc concentrarea şi circumscrierea în spaţiu a stării de stres, iar
capacitatea de rezistenţă creşte peste medie; hormonii corticosuprarenali se menţin la un nivel
ridicat în sînge.

Modificările fiziologice [i biochimice în stadiile SGA conform teoriei lui Selye

I. REACŢIA DE ALARMĂ
Faza de şoc: hipotermie, hipertensiune, inhibiţia S.N.C., reducerea tonusului muscular,
hemoconcentraţie, creşterea permeabilităţii membranelor celulare (mai ales capilare),
fenomene de catabolism (distrofie, scădere în greutate), echilibru azotat negativ,
hipoglicemie, leucocitoză urmată de leucopenie, limfo- şi eozinopenie hemoragii
gastrointestinale, involuţia timusului.
Paza de contraşoc: fenomene în ansamblu opuse celor din faza de şoc (creşterea presiunii
arteriale, hiperglicemie etc), creşterea activităţii morfologice (mitotice şi proliferative) şi
fiziologice (a corticosuprarenalelor, cu eliberarea mărită de hormoni corticosuprarenali).
II. STADIUL DE REZISTENŢĂ
Predominarea preceselor anabolice, de sinteză în corticosuprarenală, dar şi în alte ţesuturi.
Creşterea în majoritatea situaţiilor a rezistenţei faţă de alţi agenţi stresanţi.
III. STADIUL DE EPUIZARE
Prevalează fenomene de uzură şi distrofie, echivalente, în parte, cu cele din se-nescenţă

4
Dacă stresorul continuă să acţioneze urmează faza a treia, starea de epuizare. Adaptarea nu mai
poate fi menţinută şi simptomele seamănă cu cele caracteristice reacţiei de alarmă. Rezistenţa
scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează viaţa încetează.
Selye compară cele trei faze succesive ale SGA cu succesiunea celor trei mari etape ale existenţei
umane: copilăria (în care rezistenţa este scăzută), maturitatea (cînd organismul este adaptat şi
rezistenţa este intensă) şi bătrîneţea (cînd adaptarea scade neîntrerupt, survine epuizarea şi
moartea) (496).
Caracterul trifazic al SGA s-ar explica prin faptul că „energia de adaptare" a organismului este
finită şi epuizabilă. Autorul menţionează o energie de suprafaţă, reversibilă, şi o energie de
profunzime, finită. Acest stoc de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă în limite largi
de la individ la individ.
Studiind mecanismele fiziologice ale SGA, Selye demonstrează că stresul implică atît uzura, c=t
şi apărarea nespecifică ale organismului. Adaptarea activează axul hipotalamo-hipofizar să
secrete ACTH care stimulează cortextul suprarenal pentru a produce glucocorticoizii (corti-sol) şi
mineralocorticoizii (aldosteron şi dezoxicorticosteron). Aceşti hormoni cresc rezistenţa
nespecifică la diferiţi agenţi, dar in acelaşi timp determină şi involuţia timusului şi predispun la
ulceraţii gastrointestinale. Prin descoperirea rolului antiinflamator al hormonilor
corticosuprarenali, Selye a deschis drumul utilizării terapiei nespecifice cu corticosteroizi.
Una din deosebirile între teoria lui Selye şi cea a lui Cannon, rezidă în faptul că primul pune
accentul pe capacitatea de adaptare în timp, după expuneri prelungite la stimuli perturbanţi, pe
cînd Cannon a abordat în special răspunsurile neuroumorale în situaţii acute.
Cercetările biologice şi morfologice ale sindromului de stres, iniţiate de Selye, completează
conceptul de homeostazie a lui Cannon cu cel de heterostazie. De notat că stresul poate fi definit
şi drept totalitatea modificărilor în sistemele homeostatice ce declanşează dezadaptarea dar şi
drept reacţie spre restabilirea homeostaziei dereglate. Selye descrie două genuri de reacţii ce
servesc la menţinerea homeostaziei: reacţii sintoxice (de tolerare a agentului agresor) şi reacţii
catatoxice (distrugerea lui). Ca homeostazia să fie păstrată este necesar ca organismul să
funcţioneze eficient în producerea substanţelor sintoxice şi catatoxice. în caz contrar, echilibrul
trebuie restabilit prin administrarea exogenă a unor substanţe de apărare similare. Selye
denumeşte acest proces de intervenţie, heterostazie.
Alăturat termenului de stres, Selye introduce şi noţiunea de boală de adaptare. El recunoaşte că
nu există boală a cărei unică tei exclusivă cauză ar fi stresul. Dar un stres prea puternic (de pildă
expunerea prelungită la foame, frig, conflicte, extenuare etc.) poate determina prăbuşirea
mecanismelor de apărare ale organismului. Boala' apare ca fiind determinată nu numai de agenţi
patogeni sau de stres, ci de un răspuns adaptativ eronat la stres, care poate fi cauzat-de un agent
patogen oarecare .
Această teorie influenţează considerabil concepţiile despre boală, în perioada cînd medicina este
dominată de ideea specificităţii cauzei şi manifestărilor bolii, sub influenţa descoperirilor lui
Virchow şi Pasteur.
Prodigioasa activitate a lui Selye s-a concretizat în publicarea a peste 1700 de articole şi a 40 de
volume, în mare parte dedicate stresului.
2.2. Analiza critica a conceptului
~mplinirea unei jumătăţi de secol de la primele formulări experimentale şi teoretice asupra
stresului.
Teoria stresului rămîne larg discutată, suscită critici şi controverse, se semnalează dezvoltări şi

5
precizări suplimentare prin prisma noilor cunoştinţe şi prin intruziunea unor noi ştiinţe în
studierea acestui fenomen.
Criticile formulate astăzi la adresa teoriei lui Selye vizează în special următoarele aspecte:
1. ~ndreptarea demersului metodologic mai ales spre aspectele morfologice şi mai puţin spre cele
biochimice sau moleculare.
2. Utilizarea unor procedee experimentale neadecvate, simpliste, descriptive şi extrapolarea şi
transpunerea necritică a datelor de la animal la om.
3. Amprenta modelelor mecaniciste ale secolului al XlX-lea (forţă-contraforţă).
4. Accentul exagerat pus pe nespecificitate şi neglijarea elementelor specifice la stres. Ulterior,
autorii suedezi (351) aprofundează aceste aspecte; astăzi reacţiilor nespecifice le sunt adăugate şi
cele trei tipuri de specificitate: de situaţie, de personalitate şi de răspuns.

~n descifrarea mecanismelor fiziologice în SGA, Selye a insistat mai ales asupra rolului căii
hipotalamo-hipofizare, neglijînd participarea sistemului simpatoadrenal şi al mecanismelor
neuropsihice şi neuromotorii. Cercetări mai noi au lărgit mult aria mecanismelor neuroendocrine
generale prin care organismul uman realizează adaptarea la factorii stresanţi şi care condiţionează
şi manifestările fiziologice, afective, cognitive, comportamentale şi motorii.
Există obiecţii şi în legătură cu valabilitatea schemei SGA ca presupus mecansim unic al
adaptării sau în legătură cu extinderea noţiunii de stres asupra tuturor bolilor psihosomatice,
neglijînd natura lor multi-factorială şi rolul factorilor etiologici specifici, indubitabil
demonstraţi.
Introducerea noţiunii de „energie de adaptare" ca forţă vitală, consumabilă, presupusă a fi
programată genetic într-o cantitate fixă şi nemăsurabilă a suscitat de asemenea critici justificate.
Insistenţa asupra efectelor somatice ale stresului biologic a pus în umbră repercusiunile psihice
ale distresului. în realitate, omul-este o unitate somatopsihică şi deci răspunde în totalitatea sa, la
orice stimul. (Stresul sistemic cuprinde nu numai aspectele fiziologice ci şi cele psihice, după
cum stresul psihologic nu are ecou doar în plan psihic ci şi în cel fiziologic.)
Obiecţia majoră la adresa teoriei stresului vizează imprecizia terminologiei şi multitudinea
interpretărilor semantice date diverselor elemente componente ale acestei teorii (stres, străin,
eustres, distres). Se poate presupune că una din cauzele neacordării premiului Nobel lui Seiye ar
fi tocmai ambiguitatea şi caracterul puţin riguros al noţiunii de stres ce a necesitat reformulări
ulterioare.
3. Definiţii şi termeni
Oxford English Dictionary explică etimologia cuvîntului stres ca provenind din abrevierea
cuvîntului distres, folosit în engleza medievală cu înţelesul de: dificultate, necaz, durere,
provocate de factori exteriori organismului1. ~n secolul al XlX-lea, sfera noţiunii se lărgeşte,
stresul desemnînd presiuni şi influenţe ce se exercită din exterior asupra organismului .
Conceptul este folosit şi în tehnică, stresul fiind „o forţă care deformează corpurile", iar ce se
întîmplă în acel corp sub acţiunea unor forţe este desemnat prin noţiunea de „strain". Selye
motivează că a vrut să definească fenomenele care apar în organism în SGA prin analogie cu
fenomenele din mecanică. Dar cunoştinţele lingvistice ale autorului nu i-au permis, la acea dată,
sesizarea nuanţelor, în terminologia engleză, dintre stres şi strain. Ulterior, Selye va utiliza şi

1
Semantica demonstrează strînsa relaţie dintre progresele ştiinţei şi formularea exactă a unor termeni, chiar dacă
aceştia reiau într-o altă exprimare enunţuri mai vechi.

6
termenul mai adecvat de strain. Prezentăm în tabelul II accepţiunile actuale ale noţiunilor de stres
şi strain. Stresul apare, deci, drept încărcare, tensiune, iar strainul ca şi solicitare, de obicei,
intensă şi prelungită.
Impreciziile au provenit şi din faptul că în limba engleză curentă noţiunea de stres este uzitată
pentru a desemna „încordare nervoasă", stresul nu poate fi, însă, redus doar la tensiune nervoasă.
încercările de a traduce conceptul de stres au creat şi mai mari confuzii: astfel în limba franceză
s-a tradus prin „stimulare" sau „agresiune" (stimulation, agression), în limba germană prin „efort"
sau „leziune" (Anstrengung, Betastung), iar în limba spaniolă prin „suferinţă" (sufri-miento). Nici
unul din aceşti termeni nu redau sensul noţiunii de stres. Prin generalizarea conceptului în
înţelesul dat de Selye, o parte din neajunsurile traducerii termenilor s-a diminuat.

Accepţiuni ale noţiunilor de stres şi strain

STRESS (eng.) STRAIN (eng )

factor stresant
încărcare răspuns la stres
activare supraîncărcare
solicitare intensă, prelungită
efecte stimulante, adaptative, de antrenament solicit\ r\spunsuri ce dep\[esc posibilit\]ile
personale
menţine echilibrul induce modificări fiziologice şi
fiziopatologice
reacţie acuta reacţie cronică
`nc\rcare fizic\ `nc\rcare func]ional\
tip de activare fazic\ tip de activare tonic\

Ulterior, pentru a circumscrie mai exact termenul, Selye se simte obligat să includă distincţia
dintre eustres şi distres. Eustresul desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine
moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea de sănătate
şi induce o adaptare pozitivă la mediu. Eustresul sau stresul stimulant este indispensabil pentru
viaţă şi pentru menţinerea funcţiilor mentale şi fizice, necesare desfăşurării activităţii umane.
„Starea lipsită de stres înseamnă moarte", notează Selye. Sublinierea apare necesară deoarece s-a
constatat tendinţa de a i se acorda stresului doar conotaţia de nocivitate, apărînd ca o
incompatibilitate asocierea stresu-lui cu efecte benefice.
Stresul ce depăşeşte o intensitate critică, a cărei valori variază în limite largi de la individ la
individ, este desemnat prin termenul de distres. Distresul este provocat de supraîncărcări,
suprastimulări intense şi prelungite, care depăşesc resursele fiziologice şi psihologice personale,
rezultînd scăderea performanţei, insatisfacţie, dereglări psihosomatice şi fizice. Distresul poate fi
echivalat deci cu strainul. Dar rămîne destul de imprecisă distincţia dintre eustres şi distres,
neexistînd nici teste de evaluare a graniţei dintre cele două concepte.
Termenul de agresiune considerat drept acţiunea unei energii mecanice, termice, chimice,
radiante etc, capabile de a provoca fenomene reacţionale generale şi locale din partea
organismului, este utilizat frecvent de autorii francezi, în special de Laborit. Noţiunea s-a
încetăţenit şi în domeniul medicinii clinice, mai ales în chirurgie, fiind aplicată la definirea
perturbărilor metabolice, morfologice şi dureroase ce caracterizează diversele forme ale şocului si
colapsului vascular.

7
Reacţia postagresivă oscilantă, termen utilizat de Laborit, include o fază depresivă, catabolică,
urmată de reacţia tranzitorie, asimilată cu faza de contraşoc (Selye) şi de faza anabolică de
restituţie, sau, în cazul unoragresiuni grave, de etapa terminală, ireversibilă.
Laborit se distanţează de conceptul lui Selye deoarece îi reproşează, între altele, atribuirea unei
funcţii exclusiv favorabile fazei de contraşoc.
Considerăm totuşi că între noţiunea de agresiune şi cea de stres intens, cu consecinţe în general
patologice, nu există diferenţe nete; termenul de stres rămîne mult mai frecvent folosit.

4. Stresul `n contextul abord\rilor contemporane

Prin prisma cercet\rilor contemporane apare incompletă restrîngerea noţiunii de stres doar la
teoria elaborată de Selye, sau cum se exprimă autorii francezi „le stres selon Selye" .
Datele actuale din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor moduri de a defini
şi înţelege stresul:
Din perspectiva fiziologică, ancorată iniţial în studiile lui Selye, stresul este definit sub aspectul
răspunsului organismului la stimulii din mediu. Modelul fiziologic pune în evidenţă mobilizarea
resurselor de apărare ale organismului pentru a se opune perturbărilor. Prin prisma teoriei
răspunsului evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului şi amplitudinii
reacţiilor psibofiziologice şi comportamentale.
H. Wolff defineşte stresul ca fiind reacţia individului la diverşi agenţi nocivi şi ameninţători.
Totodată el consideră stresul ca o setare dinamică a organismului; natura reacţiei de adaptare pe
care o evocă stimulii este dependentă de programul genetic şi de experienţa individului.
Afirmaţia ulterioară a lui Wolff, în cea de-a doua ediţie a cărţii sale „Stress and Disease", privind
lipsa unei relaţii directe, lineare şi proporţionale între stimul şi răspuns şi sublinierea rolului indi-
vidului în configuraţia reacţiei; prefigurează teoria interacţională a stresului. Wolff consideră
reacţiile psihosomatice la stres, cu ecou patologic, ca forme improprii şi ineficiente de adaptare.
După Meerson numai faza I de alarmă corespunde reacţiei propriu-zise de stres, fază pe care o şi
denumeşte „stress—sindrom". Această fază ar fi precedaltă de un scurt stadiu de adaptare iniţială,
caracterizată prin fenomene catabolice, cu hiperfuncţie endocrină. Fazele următoare ar reprezenta
adaptarea propriu-zisă, de achiziţie a rezistenţei de durată, care, în caz de solicitare funcţională,
determină epuizarea, corespunzătoare fazei a IlI-a, a schemei lui Selye. Altfel exprimat, reacţia la
stres, dintr-o verigă a adaptării se transformă într-o verigă patogenetică.
Teoria răspunsului, ce poate fi sumarizată prin formula „stimul J răspuns" (S J R), nu oferă o
definiţie operantă a stresului, focalizîndu-şi atenţia doar asupra unei componente a fenomenului.
Un al doilea punct de vedere defineşte stresul drept o condiţie a mediului. Adepţii acestei
perspective identifică strestil ch stimulii (denumiţi stresori, factori de stres sau agenţi stresanţi).
Potrivit teoriei stimulului, aspectele din mediu care solicită sau dezorganizează individul îl şi
supun stresului. Redăm definiţia dată de-Schoteh stresului: „orice stimuli conştientizaţi sau nu,
care sunt potenţial dăunători sau ameninţători pentru individ".
Acest model al stresului consideră (prin analogie cu modelele tehnice) că fiecare individ are o
capacitate înnăscută de a face faţă factorilor stresanţi din mediu (coeficient de toleranţă). Cînd
stresul cumulat depăşeşte această valoare are loc reacţia la stres şi, ulterior, alterarea funcţiilor
psihofiziologice ale individului, precursoare de boli.
Identificarea stresului cu factorul stresant ignoră aspectele subiective de evaluare a stimulului şi
conferă acestor stresori conotaţii de nocivitate echivalente pentru toţi oamenii. Din teoria
stimulului a decurs şi „teoria evenimentelor de viaţă", elaborată de Rahe şi Holmes.

8
Definirea stresului ca răspuns sau ca stimul a suscitat rezerve şi critici deoarece aceste modele
apar ca unilaterale, nu explică dec=t în parte problematica vastă a stresului şi ignoră diferenţele
interindividuale.
A treia perspectivă cu caracter psihologic, include în definiţia stresului conceptul de interacţiune
dintre individ şi mediu. Conform acestei definiţii, tributară teoriei cognitive, elaborată de autorii
americani (Lazarus, McGrath, Kaplan, Kasl), stresul este considerat drept un dezechilibru intens,
perceput subiectiv, dintre cerinţele impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns.
Teoria interacţională accentuează proprietatea organismului de a reprezenta mediatorul între
stimul şi reacţiile care le provoacă. Modelul interacţional înglobează rolul proceselor perceptive,
cognitive, motivaţional-afective şi fiziologice în evaluarea situaţiilor stresante. Acest model a
lansat termenul de ajustare (coping — engl., faire — fr.), argumentând că în explicarea dinamicii
interacţiunii dintre stresori şi individ cel mai util ar fi explorarea mijloacelor prin care individul
face faţă vicisitudinilor existenţei. Tocmai ajustarea face ca acelaşi eveniment existenţial să
suscite reacţii din cele mai diferite.
Dacă formula stresului definită din punct de vedere fiziologic este S —> R, prin prisma teoriei
cognitive formula se modifică în S J O J R (O : organism) şi subliniază rolul „ecuaţiei
personale" în modalitatea şi intensitatea răspunsului la stimulul stresant din mediu, relevînd at=t
aspectul intern (fiziologic şi psihologic) c=t şi cel extern (situaţional). Relaţia individ-mediu este
descrisă prin analogie cu un sistem cibernetic, cu feedback, în care are loc o interacţiune
reciprocă între funcţiile cognitive şi emoţionale ale individului, pe de o parte, şi caracteristicile
mediului pe de altă parte.
Prezentăm în tabelul III principalele teorii despre stres.
Modelul interacţional reprezintă un progres în explicarea stresului, ceea ce nu a împiedicat
formularea unor critici severe la adresa conceptului, văzut chiar prin prisma noilor achiziţii
ştiinţifice. Astfel Hinkle consideră că stresul nu poate oferi o descriere ştiinţifică a relaţiilor
organism-mediu şi că noţiunea de stres, în condiţiile prezente, nu-şi mai păstrează valabilitatea,
trebuind abandonată.
Teorii despre stres

I. TEORII ASUPRA STRESULUI

• Teoria activării (Cannor, Magoun, Lacey) - rolul formaţiei reticulare şi a sistemului simpatoadrenal
• Sindromul general de adaptare (Selye) - rolul sistemului hipofizo corticosuprarenal
• Teorii fiziologice orientate spre răspunsul neuroendocrin la stres (Levi, Cox, Frankenhaeuser,
Mason)
• Teoria evenimentelor de viaţă (Rahe, Holmes)
• Teoria cognitivă a interacţiunii individ - mediu (Lazarus, Mc Grath, French, Cobb)
• Teoria vulnerabilităţii individuale (tip A, grad de nevrotisni) (Beech, Rosenman, Friedman,
Eysenck).
II. TEORII GENERALE CU IMPACT ASUPRA CONFIGURAŢIEI TERMENULUI DE STRES
Teoria sistemului funcţional Anohin
Teoria sistemelor von Bertalanfy
Concepţiile biocibernetice

9
Steptoe, şi Maurer, afirmă necesitatea demitizării termenului datorită caracterului său vag şi
imprecis, imposibil de definit, ce circumscrie o arie prea largă de probleme, care eludează
investigaţii mai exacte.
Beech îşi exprimă rezerve faţă de definirea stresului, atît ca răspuns c=t şi ca stimul şi
interacţiune. Aceste definiţii inoperante au determinat asimilarea, de către unii psihiatri, a noţiunii
de stres cu; cea de boală psihică. Folosirea noţiunii de stres ar oferi avantajul de a evita
conotaţiile negative ale unui diagnostic de nevroză sau hipomanie, inducînd bolnavului
sentimentul reconfortant că boala e cauzată nu de factori endogeni ci exteriori. S-a dovedit însă
că abordarea stresului în termenii unor afecţiuni psihiatrice implică multe neajunsuri şi limite.
Beech consideră că este prematură afirmarea unei relaţii cauzale între stres, şi bolile
psihosomatice, rămînînd doar la nivel de ipoteză, atît timp c=t mecanismele fiziologice nu sunt
încă exact identificate. „Noţiunea de stres tinde a nu fi altceva dec=t un mod de a desemna relaţia
individului cu diverse experienţe negative sau un ansamblu heteroclit de stimuli percepuţi ca
nocivi" .
Existenţa la ora actuală a două mari problematici, prima legată de stilul comportamental şi
tipologia coronariană (tip A), iar a doua de gradul de neuroticism ar putea contribui la creşterea
gradului de rigurozitate ştiinţifică a termenului.
In aceeaşi ordine de idei, Ionescu defineşte noţmnea de stres ca fiind un termen ambiguu, ce tinde
să-şi estompeze conturul, lărgindu-şi genul- proxim şi ignorînd diferenţa specifică. Caracterul
imprecis ar deriva şi din comutările sensului noţiunii de stres de la imaginea destructivă şi
dezechilibrantă a acţiunii stresante, la cea integratoare şi echilibrantă spre care organismul tinde,
în virtutea efortului său adaptativ.
Se constată deci, că există cercetători ce acceptă ideile lui Selye, unii le folosesc modificate, alţii
le consideră ca ipoteze de lucru nedovedite, iar o parte le resping sau le ignoră. Oricum puţini
sunt cei care mai utilizează termenul de stres conform lui Selye (Mason).
Dar faptul că după 50 de ani noţiunea de stres rămîne operantă, o dovedeşte impactul acestui
concept asupra dezvoltării ştiinţei, concretizat în volumul impresionant de date şi studii, în cele
mai diverse discipline: biologie, medicină, psihologie, sociologie, filozofie, ecologie, eto-logie,
gerontologie. Se constată proliferarea publicaţiilor despre stres, estimate la 120.000 pînă în 1981;
apariţia unor noi reviste ca „Stress Medicine", „Journal of Human Stress", (Behavioral
Medicine), „Agressologie" şi „Work and stress" şi publicarea unui număr mare de monografii
dintre care cităm pe cele consultate.
Impactul teoriei stresului în ştiinţa contemporană s-a conturat şi sub aspectul formulării de noi
ipoteze, generalizări, modele, de abordări interdisciplinare, unde intruziunea matematicii
determină un nivel mai înalt de rigurozitate ştiinţifică; mai mult, unii specialişti afirmă apariţia
unei noi ramuri ştiinţifice, „stresologia".
Nevoia de a îmbunătăţi calitatea vieţii, de a scădea mortalitatea şi morbiditatea, a promovat
ştiinţe interdisciplinare, cum este medicina comportamentală, unde disciplinele medicale
împreună cu cele psihologice încearcă să explice adaptarea umană şi mecanismele sănătăţii şi ale
bolii.
Interesul general stîrnit de teoria stresului s-a concretizat şi prin proliferarea unor manifestări
internaţionale, de amploare (congrese, conferinţe, simpozioane) ce dezbat noutăţile şi progresele
realizate în acest domeniu. Din 1988 se organizează „Simpozionul Hans Selye - aspecte
neuroendocrine ale stresului". S-au înfiinţat societăţi de profil cum este „Societatea Internaţională
de control al stresului şi încordării".

10
In tabelul 1.4. redăm topica actuală a studiului stresului.
Conceptul de homeostazie prefigurat de Cl. Bernard, încetăţenit de Cannon, completat de Selye a
fost adîncit de biologia modernă, inclusiv sub raport cibernetic. Analizând statutul actual al
homeostaziei, Wittenberger arată că homeostazia reprezintă o trăsătură esenţială a biologiei şi a
vieţii în ansamblu, iar consolidarea homeostaziei este una din tendinţele generale ale evoluţiei, în
acelaşi timp produs şi factor motor al acesteia. Funcţiile homeostatice de echilibrare-stabilitate şi
de optimizare-adaptare, sub raportul substanţei şi energiei, condiţionează totodată autonomizarea
organismului faţă de mediu şi intervenţia sa activă asupra mediului ambiant.

Topica actuală de studiu a stresului

Elaborarea unor modele pertinente ale stresului

Studiul mecanismelor implicate în producerea stresului
Precizarea reacţiilor psihoneuroendocrine individuale
Criterii de definire a stresorilor
Conturarea unei metodologii diversificate de evaluare şi prelucrare
Identificarea modificărilor fiziologice şi fiziopatologice, precursoare de boli
Rolul aspectelor sociale în producerea sau modelarea stresului
Strategii de ajustare la stres
Identificarea criteriilor de vulnerabilitate
Relaţia stres-sănătate - boală
Prevenire, reducere şi combatere
Studii interdisciplinare

In concluzie, considerăm că. problematica stresului a stimulat şi deschis perspective noi de

cercetare, de la elabârarea unei metodologii complexe la terapia maladiilor civilizaţiei moderne,
domeniu în care cîţiva elevi ai lui Se]ye au fost distinşi cu Premiul Nobel.
In acest context, Engel afirmă că „teoria stresului a influenţat gîndirea şi cercetările medicale, în
toate ramurile sale, mai intens şi mai rapid dec=t oricare altă teorie propusă". De aceea Derogatis
consideră ca prematură, dacă nu greşită, afirmaţia că noţiunea de stres ar fi inutilă, urmînd ca
viitorul să-şi spună cuvîntul asupra eficacităţii acestui concept în descifrarea mecanismelor
implicate în adaptarea organismului la modificările mediului fizic şi psihosocial.
Oricum, teoria stresului nu trebuie considerată ca un sistem de idei revolut şi imuabil, ci drept o
concepţie deschisă spre asimilări şi achiziţii noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare
(privind complexitatea interrelaţiei om-ambianţă) şi noi progrese în cunoaşterea unor procese
biologice esenţiale cum sunt adaptarea şi homeostazia sau îmbătrînirea.

11