Curs IX.

Psihopatologia comunic\rii

No]iuni de semiologie [i psihopatologie a comunic\rii.

Limbajul este activitatea de comunicare între oameni [i de realizare a gîndirii verbale,

no]ionale, specific umane.
El trebuie distins de limb\ care este un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexice [i
gramaticale) constituite de-a lungul dezvolt\rii istorico-sociale cu ajutorul c\rora se realizeaz\
comunicarea reciproc\ între oameni. Produs al evolu]iei social-istorice, limba p\streaz\ în plus
cristalizate în no]iuni [i concepte, rezultatele cunoa[terii [i experien]ei umane.
Spre deosebire de limb\, fenomen supraindividual (a c\rui existen]\, depinde de un grup
social, o na]iune [i nu de un ins), limbajul are un caracter individual, fiind aplicarea concret\ a
limbii de c\tre fiecare om ; el este „limba în ac]iune" (S. L. Rubinstein — 1962).
Prin func]ia sa cognitiv\, limbajul se apropie [i fuzioneaz\ cu gîndirea, iar prin func]ia sa
comunicativ\, el transmite informa]ii [i stimuleaz\ ac]iuni.
în unitatea dialectic\ cu gîndirea, limbajul r\mîne mereu în urma acesteia, ideile fiind
întotdeauna mai dinamice decît semnul lor verbal.
Consider\m c\ acest fapt nu constituie totu[i un contraargument al unit\]ii indistructibile
dintre gîndire [i limbaj, fenomenul putînd fi interpretat în sensul contradic]iei -dialectice
dintre form\ [i con]inut, contradic]ie în care forma r\mîne întotdeauna în urm\ fa]\ de
dezvoltarea con]inutului.
Limbajul se caracterizeaz\ prin trei aspecte distincte, putînd fi deci cercetat din trei puncte de
vedere :
fonetic — este primul aspect care se constituie înc\ de la antepre[colar
[i const\ în însu[irea particularit\]ilor sonore ale limbajului. De men]ionat c\
structura fonetic\ a limbajului este [i ea purt\toare a unui sens, avînd un rol important în
comunicare ;
lexical — aspect realizat treptat prin însu[irea cuvintelor în cursul dez
volt\rii ontogenetice ; gramatical.

Exist\ trei forme de limbaj : oral, scris [i intern.

Limbajul oral. Este forma de baz\ a limbajului, în care se exprim\ caracterele sonore [i
corela]iile auditiv-motorii (prin cele dou\ laturi ale sale : ascultarea [i vorbirea).
Sub form\ monologat\ sau dialogat\ limbajul oral are un caracter situativ (depinzînd de
situa]ia în care se manifest\), un caracter adresa]iv, o tem\ de sus]inere [i uneori un subtext

1
alc\tuit din implica]ii în]elese de interlocutor.
Men]ion\m aceste caracteristici intrucît toate pot fi modificate în psihopatologie. Exemplu : în
st\ri de mare tensiune afectiv\, de raptus [i în momente de catharsis afectiv ca [i în
schizofrenii, caracterul situativ este ignorat, bolnavul manifestîndu-se sub imperiul tendin]elor
sale sau ca [i cum ar fi singur.
De asemenea caracterul adresa]i v poate s\ fie total ignorat în situa]iile în care insul vorbe[te
singur (solilocveaz\) sau în situa]ii de hiperactivitate simpl\ a limbajului, cunoscut\ sub
denumirea de bavardaj.
Sus]inerea limbajului este deseori perturbat\ în psihopatologie (schizofrenii, demen]e etc),
bolnavii neavînd posibilitatea s\ urm\reasc\ cu consecven]\ [i s\ dezvolte tema în discu]ie.
Subtextul poate fi interpretat în manier\ delirant\ sau apreciat simbolic în
special de cei cu delir de interpretare, de c\tre paranoici în general [i uneori de obsesivi.
Limbajul intern. Punctul de intersec]ie [i fuziune a gîndirii cu limbajul, are loc aici, pe terenul
limbajului intern. Prin caracteristicile sale, limbajul intern se aipropie în cea mai mare m\sur\,
uneori eonfundîndu-se cu gîndirea. De asemenea, nu exist\ limbaj intern f\r\ o formulare
verbal\, dup\ cum invers, formularea verbal\ este legat\ de gîndire prin limbajul intern.
Ie[irea din gîndire a limbajului intern este ilustrat\ prin aceea c\ el este acompaniat de semne
semantice minime ale articul\rii verbale, fenomen care poate fi ilustrat prin înregistrarea
curen]ilor de ac]iune ai aparatului fonator în timpul desf\[ur\rii limbajului intern. De
asemenea A. N. Sokolov (1956) [ înregistrat micromi[c\rile limbii în timpul unor procese
intelectuale, ilustrîhd c\ acestea se traduc prin dezvoltarea concomitent\ a unor microchinezii.
Consider\m îns\ c\ aceste date nu trebuie s\ ne duc\ la concluzia conform c\reia, limbajul
intern este un limbaj minuscul, întrucît el are particularit\]i proprii. Astfel, de[i deriv\ din
limbajul oral, limbajul intern îl dep\[e[te pe acesta sub raport func]ional, prin el preg\tindu-se,
de cele mai multe ori interven]ia oral\ [i scris\. Pentru F. Moch (1962) limbajul intern precede
prin Jeneza lui limbajul oral, el luînd na[tere în momentul în care impulsurile creierului pot fi
evocate deliberat [i în special atunci cînd s-a organizat un sistem de asocier[ a acestor evoc\ri.
Limbajul se realizeaz\ cînd se reu[e[te stabilirea^ unei coresponden]e între aceste evoc\ri [i
anumite acte.
Limbajul intern este mai operativ, scurtcircuitînd [i realizînd concomitente ale unor elemente
pe care limbajul oral sau scris nu le poate reda decît în succesiune.
în al treilea rînd, spre deosebire de limbajul oral [i scris, care au un rol
predominant comunicativ, limbajul intern se distinge prin caracterul s\u pregnant cognitiv.
Tulbur\rile de limbaj cunosc o clasic\ sistematizare în trei mari categorii :
Dislogii sau tulbur\ri mentale ale limbajului sunt consecutive modific\rilor de form\ [i

2
con]inut ale gîndirii [i evolueaz\ f\r\ modific\ri ale func]iei limbajului [i ale aparatului
logomotor.
Disfazii, sinonime afaziilor, constau în ansamblul tulbur\rilor comprehensiunii [i exprim\rii
limbajului oral [i scris, provocat de o leziune cerebral\ circumscris\ [i unilateral\ ; se datoresc
deci tulbur\rilor func]iei limbajului.
Dislalii sunt tulbur\ri de pronun]are (articulare a cuvintelor), determinate de modific\ri de
intensitate patologic\ ale func]iilor aparatului logomotor.
Dislogiile. în scop didactic, în cadrul dislogiilor putem distinge :
tulbur\ri de form\ (ale activit\]ii verbale) ;
tulbur\ri de con]inut (ale func]iei lingvistice [i semantice a limbajului).
a) Tulbur\rile de form\ sau ale activit\]ii verbale. Tulbur\rile de intensitate, în\l]ime [i timbru
ale activit\]ii verbale se întîlnesc în anumite st\ri patologice, nevrotice, psihopatice sau
psihotice. Astfel, vocea bolnavului poate s\ fie de intensitate crescut\, de o tonalitate înalt\, ca
în st\rile de excita]ie psihomotorie, în momente de catarsis afectiv sau uneori în discursul
maniacal.
Invers, vocea poate s\ fie de intensitate sc\zut\, slab\, [optit\, ca în depresii, melancolie,
psihastenie [i schizofrenii, uneori.
Pe lîng\ aceste însu[iri de tonalitate afectiv\, vocea mai poate exprima nelini[tea, anxietatea
sau dezorientarea, cînd ea apare ca ezitant\, limbajul pierzîndu-[i în acela[i timp din coeren]a
sa.
St\rile delirante expansive redau sentimentul de for]\, bog\]ie, încredere sau putere, printr-o
voce declamatoare, patetic\. Bolnavii cu schizofrenie paranoid\ sau cu paranoia î[i exprim\
deseori supraesti-marea [i pre]iozitatea, printr-o voce manierat\, emfatic\.
Hiperactivitatea verbal\ simpl\, vorb\ria, care nu este sus]inut\ ferm tematic, este cunoscut\
în psihopatologie sub denumirea de bavardaj [i se întîlne[te în situa]ii normale în special la
femei, caracterizat\ printr-o puternic\ not\ de extraversie. In situa]ii patologice, bavardajul
poate fi întîlnit uneori în isterie, cînd persoana vorbe[te pentru a atrage aten]ia celor din jur
f\r\ s\ ]in\ seama de impresia realizat\ asupra acestora sau de opiniile interlocutorilor precum
[i în st\ri anxioase, cînd persoanele vorbesc într-o tendin]\ compensatorie [i disimu-latorie a
unei insecurit\]i profunde.

Spre deosebire de bavardaj, care ilustreaz\ în special aspectul cantitativ al limbajului prin
cre[terea debitului, psihopatologia cunoa[te o accelerare propriu-zis\ a ritmului verbal,
descris\ sub numele de tahifemie.
O accentuare a hiperactivita]ii verbale, în sensul cre[terii patologice a ritmului [i a debitului

3
verbal, consecutiv acceler\rii ritmului ideativ,. poart\ numele de logoree ; se întîlne[te în
u[oare intoxica]ii, st\ri hipomaniacale [i manie.

4
Aceea[i accelerare a ritmului ideativ, marcat\ de repetarea stereotip\ sau anarhic\ a unor
cuvinte sau fraze ininteligibile care duce la pierderea coeren]ei ideative, poart\ denumirea de
verbigera]ie.
Hipoactivitatea verbal\. Poate fi vorba de o hipoactivitate verbal\ simpl\, datorit\ unei st\ri de
inhibi]ie, la oameni timizi sau o hipoactivitate consecutiv\ unei st\ri afectiv-negative care le
limiteaz\ comunicarea, aceasta fiind eliptic\, ezitant\, monoton\, cum se întîlne[te în •depresii
[i psihastenii. Ea este cunoscut\ în psihopatologie sub denumirea de bradifemie.
Sc\derea pîn\ la dispari]ie a activit\]ii verbale, este cunoscut\ sub denumirea de mutism.
Expresie a unor leziuni neurologice sau a unor tulbur\ri psihice, mutismul este întîlnit în
clinica neurologic\ [i cea psihiatric\. Se cunoa[te astfel : mutismul akinetic, care este un
sindrom caracterizat printr-o tulburare a st\rii de con[tiin]\, prin pierderea vorbirii [i a
motricitatii. Bolnavul' este inert, reac]ioneaz\ greu [i tardiv la stimulii psihosenzoriali, dar cu
privirea urm\re[te actele celor din jur, oferind astfel impresia de prezen]\ în mediu. Se
consider\ c\ ar fi consecutiv unor leziuni ale corpului calos [i în general, ale sistemului
reticulat activator ascendent.
Cînd etiologia mutismului este legat\ de o boal\ psihic\, acesta se caracterizeaz\ prin absen]a
comunic\rii, f\r\ abolirea concomitent\ a motricitatii.
De[i adev\rata accep]iune a no]iunii de mutism implic\ absen]a comunic\rii sub aspectul
intensit\]ii, psihopatologia îl descrie sub diverse .grade : mutism absolut : de aspectul celui
descris, întîlnit prin excelen]\ în neurologie sau în schizofrenia catatonic\ ; mutism relativ :
situa]ie în care bolnavii comunic\ prin mimic\, pantomimic\, scris sau prin expresii verbale
reduse sub forma unor foneme, interjec]ii etc. ; mutism discontinuu (semimutism) : întîlnit în
special la bolnavii cu confuzie mental\ [i la deliran]i ; mutism electiv : în care bolnavii nu se -
adreseaz\ decît anumitor persoane sau evit\ s\ relateze anumite situa]ii de obicei stressante.

Psihopatologia studiaz\ de asemenea st\rile care prin aspectul lor clinic, se aseam\n\ cu
mutismul [i anume : mutitatea, [e caracterizeaz\ prin imposibilitatea vorbirii [i este datorit\
unei leziuni în zona cortical\ a limbajului, asociat\ cu leziuni ale aparatului auditiv ; musita]ia
este caracterizat\ prin vorbirea în [oapt\, inteligibil\ [i se întîlne[te în special la schizofrenici ;
mutacismul este un mutism deliberat [i voluntar care poate fi întîlnit la simulan]i, la unele
persoane normaie ca o reac]ie de protest (în special la tineri). El îmbrac\ îns\ forme
particulare la oligofreni, demen]i [i psihopa]i, ca expresie a aceleia[i opozi]ii.
Afemia (anartria) care se datore[te unei leziuni neurologice, corticale (afazice) [i se
caracterizeaz\ printr-un mutism întrerupt uneori de foneme care exprim\ mul]umirea,
ner\bdarea sau negarea.

5
De asemenea, ritmul verbal poate s\ fie incoerent, traducînd pe planul limbajului incoeren]a
ideativ\, dup\ cum ritmul poate s\ fie brusc întrerupt, fenomen cunoscut sub denumirea
de blocaj verbal. Uneori, în timpul discursului sau dialogului, se constat\ repetarea acelora[i
cuvinte sau a aceleia[i fraze, fenomen cunoscut sub denumirea de stereotipie verbal\ (vezi
figura 10, 11) [i întîlnit în special în schizofrenie. Repeti]ia obsedant\ a unuia sau mai multor
cuvinte sau expresii în general grosolane, care se întîlne[te în special la bolnavi cu st\ri

afectiv-negative, poart\ numele de onomatomanie.

Fig, 10 — Bolnava P.M., în vîrst\ de 51 de ani, cu schizofrenie paranoid\, în stadiul defectual.

Disocia]ia psihic\ se reflect\ în scris. Se observ\ repetarea stereotip\ : salat\ de cuvinte,
neologisme [i paragramatisme. Fiecare cuvînt începe cu liter\ mare.

Atunci cînd are loc repetarea (involuntar\) a unor cuvinte [i de obicei a ultimelor sau a
ultimului cuvînt din fraz\, se vorbe[te de palilalie. Al]i autori consider\ c\ palilalia const\ în
tendin]a patologic\ de repetare a unor cuvinte într-un ritm din ce în ce mai rapid ; ea se în-
tîlne[te în leziuni striate [i în demen]e cu caracter atipic, cunoscute sub denumirea de boala

6
Pick [i boala Alzheimer.
Alteori, bolnavul (cu schizofrenie, oligofrenie sau demen]\) repet\ întocmai cuvintele auzite
datorit\ sugestibilit\]ii sale exagerate, simptom cunoscut sub numele de ecolalie. Acest
simptom psihopatologic nu se întîlne[te izolat, de obicei fiind înso]it de ecomimie (imitarea
expresiei mimice a interlocutorului) [i ecopraxie (imitarea gesturilor interlocutorului).
Palilalia, ecolalia, mutismul [i amimia au fost reunite de c\tre Guiraud în sindromul P.E.M.A.
întâlnit în st\rile demen]iale, [i mai ales în boala Pick.
Desigur, culmea incoeren]ei verbale o realizeaz\ psitacismul, care departe de a alc\tui un
limbaj, const\ dintr-o sonorizare mecanic\ a unor foneme lipsite de vreun con]inut semantic ;•
se întîlne[te în oligofrenie profund\ (idio]ie) [i în demen]e avansate.
b) Tulbur\rile de con]inut (ale func]iei lingvistice, semantice) ale limbajului. Aceste tulbur\ri
se caracterizeaz\ prin alterarea sensului cuvintelor, care pot fi modificate, trunchiate,
fuzionate, formate printr-o inversiune a fonemelor sau prin aceea c\ bolnavul confer\ o
accep]iune proprie, inedit\, diferit\ de accep]iunea comun\ în care sînt folosite. Aceste
modific\ri se datoresc ruperii unit\]ii psihismului, deterior\rii cognitive, nedezvolt\rii
cognitive, sau alunec\rii delirante, situa]ie care exprim\ tendin]a bolnavului de a ermetiza,
obscuriza limbajul ori de a-i descifra noi sensuri.
In linii mari, aceste modific\ri pot fi întîlnite atît la nivelul cuvintelor, cît [i la nivelul frazei.
La nivelul cuvintelor : relativ frecvent, în special în schizofrenie [i psihastenie, bolnavul poate
folosi un cuvînt obi[nuit într-o accep]iune diferit\ de aceea în care el este îndeob[te folosit ;
este vorba de paralogism.
Alteori, bolnavii folosesc neologisme (vezi figura 11) ; acestea sînt cuvinte imaginate,
inventate de ei, în special de schizofreni, în tendin]a lor de a exprima cît mai fidel un mesaj,
ori o informa]ie specific\. în afara acestor cuvinte noi, create ca o expresie a unei necesit\]i de

7
comunicare, [i care poart\ denumirea de neologisme active, în discursul bolnavului pot apare
cuvinte noi, într-un mod automat, prin procedeul asonantei, contamin\rii sau fuzion\rii.
întrucât ele apar întâmpl\tor [i nu poart\ o semnifica]ie simbolic\ sau un mesaj au fost
denumite neologisme pasive. Pentru a reda simbolic o arm\ cu o capacitate de distrugere în
mas\ a ]\rilor Europei, unul dintre pacien]ii no[tri cu schizofrenie denumea aceasta arm\
inventat\ de el „formauletiropean" (for = formidabil ; maul = a lua „maul"). Era vorba de un
tun (dup\ schema prezentat\) care dezvolt\ energie pe baz\ de „ap\ comprimat\".
Uneori discursul bolnavului psihic abund\ în folosirea neologismelor, utilizeaz\ accentul
dintr-o limb\ str\in\, limbajul fiind deviat de la sensul [i func]ia sa, luînd un aspect automat,
bizar [i incomprehensibil, fenomen ce poart\ denumirea de glosolalie. întrucît, datorit\
numeroaselor neologisme, bolnavul ofer\ impresia c\ se exprim\ într-o limb\ nou\, creat\ de
el, c\ vorbe[te într-un anumit jargon, fenomenul mai este cunoscut în psihopatologie
sub denumirea de jargonofazie.
La nivelul frazei : mai ales în st\ri de intoxica]ie, în confuzii mintale, dar [i în st\ri maniacale
[i hipomaniacale, bolnavii renun]\ la conjunc]ii, prepozi]ii, articole, reducînd limbajul la
scheletul s\u, format în special din verbe [i substantive, realizind un stil telegrafic, cunoscut
sub denumirea de agramatism.
Alteori fraza poate cuprinde expresii bizare sau neoforma]ii verbale care pornesc îns\ de la
r\d\cini corecte, simptom cunoscut sub numele de paragramatism.
Cînd îns\, pe fondul unui discurs normal, sînt inserate în mod repetat unele cuvinte str\ine de
sensul general al acestora, fenomenul este cunoscut sub denumirea de embololalie sau
embolofrazie.
In schizofrenie, dup\ primele combin\ri comprehensibile, cuvintele pot fi asociate superficial,
sau reunite întâmpl\tor, realizînd o disociere a limbajului, care se nume[te schizofazie.
Utilizarea în special a neologismelor [i îndep\rtarea cuvintelor de con]inutul lor semantic
explic\ a[a-zisa tendin]\ la simbolizare a g=ndirii, care const\ în înlocuirea unei no]iuni sau a
unei idei prin alte no]iuni, idei, semne, cifre cu în]eles mijlocit, de obicei îndep\rtat de
expresia logic\ direct\ [i u[or inteligibil\. Astfel, unul dintre bolnavii no[tri, la ceas îi spunea
„Ticu", legîndu-1 în mod simbolic de numele lui mic „Ticu" [i de tic-tacul ceasornicului. în
clinic\, printre bolnavi devenise aproape proverbial\ expresia „las\-m\ cubic", care înlocuia
simbolic expresia „nu m\ pisa", „nu m\ plictisi".
Toate aceste modific\ri de con]inut ale limbajului duc la o disociere semantic\ [i în ultim\
instan]\ la o pierdere a leg\turii între semnificat [i semnificant. In func]ie de intensitatea
afec]iunii, dar mai ales de natura ei, aceast\ disociere [i deta[are a cuvîntului de con]inutul s\u
semantic are loc în mod progresiv.

8
Ini]ial, se produce o cre[tere a sferei semantice, o extindere a sensului cuvîntului respectiv,
care înglobeaz\ aspecte contingente sau dep\rtate de el. Aceast\ extensiune a sferei semantice
este cu atît mai mare [i mai rapid\, cu cît cuvîntul respectiv are un caracter mai abstract.
Fenomenul se întîlne[te mai ales în st\ri de deteriorare cognitiv\.
Cînd procesul patologic avanseaz\, folosirea abundent\ a paralogismelor [i neologismelor
duce la o distorsiune a sensului, fenomen care se dezvolt\ în detrimentul comprehensibilit\]ii
limbajului.
Cînd prin interpunerea a noi cuvinte desprinse de context sau prin eliminarea altora care au rol
în sus]inerea tematic\ a discursului, se ajunge la paragramatism [i respectiv agramatism,
leg\turile semnificant-semnificat sînt foarte slabe, aparent lichidate sau eliminate, aceasta este
de fapt dispersia semantic\. Tulburarea apare ca o consecin]\ a scind\rii unit\]ii ideative [i se
întîlne[te cu predilec]ie în schizofrenie.
In ultimul stadiu al deterior\rii se ajunge la disolu]ia semantic\, în care între semnificat [i
semnificant nu mai poate fi perceput\ nici o leg\tur\. In acest stadiu, limbajul î[i pierde
func]ia sa de comunicare ; însu[i conceptul de limbaj pare inadecvat pentru aceste st\ri de
activitate logomotorie, de activitate cu aparen]\ automatic\ sau ludic\.

Disfaziile. In aprecierea tulbur\rii comprehensiunii [i expresiei limbajului, trebuie avut

întotdeauna în vedere eliminarea unei st\ri psihotice, a unei st\ri demen]iale sau de
nedezvoltare cognitiv\.
Disfaziile (afaziile) cuprind o serie de tulbur\ri de obicei legate de leziuni cerebrale, printre
care men]ion\m :
Surditatea verbal\, de intensitate variabil\, const\ în incomprehensiunea cuvîntului vorbit.
Întreb\rile interlocutorului r\mîn f\r\ r\spuns sau sînt urmate de r\spunsuri care nu au leg\tur\
ou acestea. în stadii mai u[oare, bolnavul poate oferi impresia compreliensibilit\]ii
dialogului întrucît, într-o tendin]\ disimulatorie (foarte frecvent prezent\), bolnavul,
în]elegînd un cuvlnt, deduce întreaga idee [i numai investiga]ii speciale psihologice pot
eviden]ia tulburarea de în]elegere.
De men]ionat c\ surditatea verbal\ la poliglo]i se manifest\ mai pregnant pentru limba cea mai
recent înv\]at\ [i mult mai discret pentru limba matern\. Se constat\ aici ceea ce Delay a
descris sub numele de „lege a disolu]iei" (v. Memoria), în st\ri mai avansate îns\, conduita
afazicului fa]\ de limba proprie este ca aceea a unui om c\ruia i se vorbe[te într-o limb\
str\in\, pe care nu o cunoa[te.
Deseori se constat\ c\, de[i bolnavul nu recunoa[te cuvîntul pronun]at, acesta este recunoscut,
dac\ pronun]area este înso]it\ de indicarea [i prezentarea obiectului pe care-1 semnific\.

9
Surditatea verbal\, în manifest\rile sale discrete, este înso]it\ de elemente parafazice [i
jargonofazice cînd, pe fondul conversa]iei spontane pot apare cuvinte ininteligibile desprinse
de context.
De asemenea, în cadrul surdit\]ii verbale poate s\ apar\ intoxica]ia prin gest sau, perseverarea
ordinului dat, în sensul c\ bolnavul continu\ s\ execute primul ordin [i atunci cînd i se indic\
s\ execute un alt ordin.
Intoxica]ia prin cuv=nt reprezint\ o transpozi]ie a fenomenului din planul praxiei pe acela al
limbajului, în care bolnavul repet\ r\spunsul oferit la prima întrebare [i la întreb\rile
urm\toare.

Amnezia verbal\, deseori singurul simptom al afaziei, const\ în uitarea unor cuvinte sau a
vocabularului în întregime. în prima eventualitate, amnezia intereseaz\ în primul rînd
metaforele, adjectivele, numele proprii, apoi numele de familie, substantivele [i în final
verbele, amintind aceea[i lege a disolu]iei precum [i legea regresiunii memoriei, descris\ de
Th. Ribot, conform c\reia uitarea se a[terne de la prezent spre trecut, de la nesistematizat la
sistematizat, de la complex la mai pu]in complex.
Afazicul se mai recunoa[te [i prin deformarea cuvintelor folosite prin înlocuirea cuvîntului
oportun cu altul desprins de context (probabil datorit\ amneziei verbale), fenomen cunoscut
sub denumirea de parafazie.
Afazia este înso]it\ întotdeauna de alexie sau cecitate verbal\, care cdnst\ în
incomprehensibilitatea limbajului scris.
De intensitate variabil\, alexia poate s\ împiedice : a) recunoa[terea arhitecturii generale a
unui text (situa]ie în care bolnavul nu a[az\ pagina în pozi]ie lizibil\) ; b) recunoa[terea
literelor (alexie literal\) sau c) recunoa[terea silabelor, alexie silabic\ (asilabie). Tot în cadrul
afaziei se întîlne[te, de asemenea, alexia motorie care const\ în imposibilitatea de a citi cu
voce tare.
Leg\tura alexie-afazie este ilustrat\ [i prin faptul c\ în situa]iile în ca're bolnavii reu[esc totu[i
s\ citeasc\, din cauza tulbur\rii afazice nu pot reproduce ceea ce au citit.
Toate aceste tulbur\ri de limbaj se întâlnesc în leziuni neurologice, în special în hemoragii
cerebrale, ramolismente cerebrale, tumori, abcese sau traumatisme cerebrale, ele fiind mai
amplu tratate în manualele de neurologie.
Dislaliile. Dificultatea sau imposibilitatea pronun]\rii se poate 'manifesta în mod predilect
pentru : — anumite sunete (dislalie de sunet): — anumite silabe (dislalie de silab\) sau pentru
— anumite cuvinte (dislalie de cuvînt).
Men]ion\m faptul c\ sunetul, silaba sau cuvîntul respectiv, luat singur poate fi pronun]at,

10
dislalia manifestîndu-se numai cînd acesta este întâlnit într-un anumit context.
Dislaliile literale sînt minu]ios studiate de logopedie, fapt pentru care aici men]ion\m numai
cîteva dintre ele.
Dislalia pentru R (rotacism) se produce prin imposibilitatea ob]inerii vibr\rii vîrfului limbii [i
vibrarea (probabil compensatorie) a v\lului palatin, atunci cînd se încearc\ pronun]area literei
R.
Dificultatea pronun]iei sunetelor înalte (S, Z, J), precum [i a combina]iilor (PS, TS, KS)
determin\ sîsîiala (sigmatismul). Aceasta este o dislalie dental\, determinat\ de implantarea
vicioas\ a din]ilor sau de o deformare congenital\ sau cî[tigat\ a maxilarelor (prognatism, pro-
genism).
Insuficien]a contrac]iei v\lului palatin (prin pareza sau paralizia acestuia), existen]a polipilor
nazali, determin\ vorbirea pe nas (rinolalia), care este o dislalie nazal\.
Atunci cînd la tulbur\rile articulatorii se asociaz\ tonii sau clonii ale musculaturii fonatorii sau
respiratorii, se realizeaz\ bîlbîiala (balbismul), care prezint\ ca forme clinice de manifestare :
Balbismul clonic se caracterizeaz\ printr-o vorbire repetat\, sa cadat\ ; el poate interesa de
obicei o silab\ de la începutul unui cuvînt sau a unei fraze (ba ba ba -balsam, ma ma-mama),
Balbismul tonic se manifest\ printr-o rezisten]\ puternic\ în pro nun]area unei silabe sau
cuvînt, rezisten]\ care întrerupe discursul [i care atunci cînd este dep\[it\, cuvintele se revars\
brusc, tumultuos, în cascad\ (b b b — balsam, m m m — mama).
Aceste distinc]ii didactice sînt mai rar întîlnite în forma lor pur\. în practic\ întâlnim de obicei
balbismul mixt sau
c) balbismul tonico-clonic. Tulbur\rile musculaturii fonatorii nu constituie principala cauz\ a
balbismului. întotdeauna sînt interesa]i mu[chii respiratori din al c\ror asinergism func]ional,
cuvintele pot fi exprimate în inspir (cu insuficient\ intensitate), sau în expir (brusc,
intempestiv [i tumultuos). Patogenia balbismului trebuie privit\ în mod complex ca un
asinergism func]ional al musculaturii articulatorii, fonatorii [i respiratorii, care se încadreaz\
într-un complex simptomatic de esen]\ nevrotic\.
Evident, dificultatea în pronun]ie se manifest\ într-o mai mare amplitudine în anumite situa]ii
emo]ionale, dar [i cu ocazia folosirii anumitor cuvinte, a c\ror pronun]ie este mai dificil\.
Datorit\ acestui fapt. pacientul evit\ pronun]area acestor cuvinte, caut\ s\ le înlocuiasc\ cu
altele, dar care nu sînt g\site prompt, iar prin con]inutul lor semantic nu sînt la fel de oportune
; discursul s\u devine astfel mai pu]in inteligibil. Datorit\ faptului c\ nu g\se[te întotdeauna în
mod prompt „ cu-vîntul cel mai adecvat, pacientul se încarc\ tensional .afectiv-negativ ] pe de
alt\ parte, dificult\]ile întîlnite în pronun]ia cuvintelor dificile îi creeaz\ o veritabil\ fobie fa]\
de acestea (cunoscut\ în defectologie sub denumirea de logojobie).

11
Datorit\ suprim\rii numeroaselor silabe sau cuvinte, în situa]ia unui balbism avansat, înso]it
de inversiuni, repeti]ii [i eliziuni, limbajul poate deveni total ininteligibil, fenomen cunoscut
în psihopatologie sub denumirea de tumultus sermonis.

Tulbur\rile limbajului scris. Ap\rut pe baza limbajului oral, limbajul scris nu const\ într-o
simpl\ transpozi]ie a acestuia în forma grafic\, el are caracteristici speciale, iar corecta lui
desf\[urare impune anumite rigori.
Spre deosebire de limbajul oral, unde între foneme se impuneau rela]ii temporare, în situa]ia
limbajului scris, cuvintele sînt ordonate într-o dispozi]ie spa]ial\.
Limbajul scris necesit\ în plus o baz\ senzorial\ mai ampl\ prin includerea [i impunerea pe
prim plan a analizatorului vizual; la fondul senzorial audio-motor al limbajului oral, se adaug\
acum aspectul vizual, limbajul scris fiind vizualo-audio-motor.
Prin desf\[urarea sa, limbajul scris se apropie de monolog [i implic\ exigen]ele limbajului
monologat. El devine astfel o form\ „închis\" de comunicare [i pentru a fi bine în]eles
(întrueît este lipsit de sprijinul interlocutorului), trebuie s\ fie limpede, riguros, explicit. In
acela[i timp limbajul scris î[i p\streaz\ caracterul situa]iv, adresa]i v [i sistemul de referin]\.
Dificultatea limbajului scris spore[te înc\ fa]\ de limbajul monologat, prin faptul c\ nu mai
poate beneficia de expresivitatea direct\, într-adev\r, limbajul monologat, prin folosirea
adecvat\ [i oportun\ a intensit\]ii timbrului, modula]iei etc, adaug\ la semnifica]ia semantic\ a
ideii, prin nota de expresivitate, noi semnifica]ii care prin caracterul lor viu [i adecvat sporesc
comprehensibilitatea [i convingerea ; consider\m c\ prin for]a expresivit\]ii se poate
valorifica, în manier\ particular\, semnifica]ia general\ a cuvîntului.
Lipsit de sprijinul [i beneficiul expresivit\]ii, limbajul scris are un caracter predominant
contextual ; sensurile, semnifica]iile sale decurg în aceast\ situa]ie exclusiv din context, din
modul de construc]ie a frazei. Tocmai de aceea conservarea rigurozit\]ii logice [i gramaticale,
folosirea judicioas\ a lexicului, grija pentru, stil, primesc o importan]\ deosebit\ în situa]ia
limbajului scris. Expresie grafic\ a vorbirii auzite, limbajul scris urmeaz\ în eventualitatea sa
patologic\ tulbur\rile limbajului oral. Astfel : dislogiile, disfaziile [i dislaliile pot fi exprimate
pe planul expresiei grafice prin tulbur\ri denumite psihografice, disgrafice [i respectiv
caligrafice.
Tulbur\rile psihografice (corespunz\toare dislogiilor) pot fi sistematizate în : a) tulbur\ri ale
activit\]ii grafice ; b) tulbur\ri ale morfologiei (grafice) ; tulbur\ri ale semanticei grafice.
a) în cadrul tulbur\rilor activit\]ii grafice, pot fi incluse : hipoactivitatea grafic\, sc\derea
activit\]ii grafice, de intensitate variabil\,. merg=d pîn\ la refuzul de a scrie, asociat (fiind
probabil consecin]a) unei st\ri de mutism sau de negativism verbal, se întâlne[te în situa]iile în

12
care apar aceste simptome [i în special în schizofrenie ; uneori se întîlne[te o disociere între
negativismul verbal [i negativismul pe care îl putem denumi grafic, în sensul c\ bolnavul
refuz\ s\ vorbeasc\, dar accept\ s\ scrie ; hiperactivitatea grafic\ poate fi de diferite grade, iar
în forma sa de maxim\ manifestare, sub forma unei tendin]e patologice [i irezistibile de a
scrie, poart\ numele de graforee, fiind corespunz\toare (sau probabil consecin]a) logoreei. Se
întîlne[te mai rar decît aceasta, întrucît bolnavii care prezint\ logoree, purtînd în subsidiar in-
stabilitatea, nu au r\bdarea s\ transpun\ grafic tumultul expresiei lor verbale. Poate exista o
veritabil\ disociere a logoreei, de expresia sa grafic\, întîlnit\ mai ales la schizofreni [i
paranoici care, redacteaz\ diverse scrieri, planuri, jurnale intime, pe care nu le termin\
niciodat\. Ilustrativ în acest sens este „opera" unui paranoic cu studii superioare care redactase
peste 5 000 de pagini, lucrare intitulat\ sugestiv „Poveste neterminat\". Un alt pacient cu
diagnosticul de schizofrenie, pe o bucat\ de hîrtie de dimensiunile unui ziar redactase delirul
s\u cosmogonic de a[a manier\, incit la prima vedere imita]ia unui ziar era izbitoare. Acest al
doilea caz exprim\ atît disocierea între logoree [i expresia grafic\ (bolnavul era t\cut,
cufundat în lumea lui autist\) cit [i aspectul grafomanic.
Grafomania se manifest\ nu atît printr-o tendin]\ impulsiv\, patologic\, de a scrie, ci în special
prin predilec]ia, manifestat\ în exces, la exprimarea grafic\. Spre deosebire de caracterul
intempestiv [i deseori eliptic sau incoerent al curgerii grafice, întâlnit în graforee, grafomania
respect\ coeren]a [i rigorile stilistice ale limbajului scris, de care se distinge doar prin
con]inutul s\u [i prin cantitate ; ea se înlîlne[te în special la bolnavii cu delir cronic
sistematizat, care î[i expun detaliat planurile de reform\, inven]ie etc., la ideali[tii pasionali,
care întocmesc nenum\rate scrisori în care caut\ s\-[i exprime tumultul ideativo-afectiv, la
cverulen]i [i procesomani, care î[i exprim\ în scris nenum\rate plîngeri, acuza]ii, proteste etc.
In cadrul psihografiilor se întîlne[te frecvent incoeren]a grafic\ (vezi figura 10, 11, 12, 13), în
care cuvintele sau frazele sînt lipsite de leg\tur\ între ele. Incoeren]a grafic\ exprim\
incoeren]a verbal\ [i în ultim\ instan]\ incoeren]a ideativ\, întîlnindu-se în clinic\ împreun\ cu
acestea. De asemenea, stereotipiile grafice care constau în repetarea unei conjunc]ii, cuvînt
sau fraze, precum [i în intercalarea lor repetitiv\ în cursul expunerii grafice, sînt expresia
stereotipiilor verbale. O form\ a stereotipiei grafice, const\ în scrierea fiec\rui cuvînt cu liter\
mare sau începerea fiec\rui rînd cu majuscule.
b) Tulbur\ri ale morfologiei grafice (vezi figurile 12, 13).
Starea afectiv\ a bolnavilor psihici poate fi exprimat\ în caracterele literelor care pot fi mai
mari [i dispuse într-o orientare ascendent\, situa]ie întîlnit\ în manie, hipomanie [i st\ri de
excita]ie psihic\ ; în st\rile depresive, dimpotriv\, literele sînt de dimensiuni .mai mici, rîn-
durile avînd o orientare descendent\.

13
Cele mai multe [i mai complexe tulbur\ri de scris se întâlnesc la bolnavii schizofreni, al c\ror
text se poate caracteriza prin omisiuni frecvente de litere [i silabe, litere inegale, rînduri
suprapuse, abunden]\ de ghilimele [i majuscule, scris cu caracter de imprimat, arabescuri,
sublinieri etc. Alteori scrisul acestor bolnavi (ca [i la debili [i demen]i) are aspectul de

mîzg\lituri [i poart\ numele de grifonaj (vezi figura 12, 13).

De asemenea mai poate fi amintit scrisul în oglind\ (de la dreapta la stînga) care este expresia
unor tulbur\ri de percep]ie spa]ial\ sau a manierismului bolnavilor schizofrenici ; scrisul în
ghirland\ (vezi fig. 12) întâlnit în schizofrenie, manifest\ri delirante [i în demen]e ; scrisul su~

Fip. 12 — Descompunerea expresiei grafice Ia un schizofren, cu dispari]ia cuvintelor,

plasarea bizar\ a grupurilor de litere [i semne la marginile hîrtiei, aglutinate, scris „în
ghirland\".
prapus (vezi figura 13). care exprim\ simbolismul gîndirii schizofrenice [i autismul acestor
bolnavi ; scrisul seismic, întîlnit mai ales în bolile cu o fenomenologie motorie de tip
extrapiramidal, dar [i în catatonie
c) Tulbur\ri ale semanticei grafice. în cadrul grafo-patologiei, pe locul întâi în ordinea
frecven]ei se situeaz\ paragramafismele ; contrar opiniei comune, ele nu se refer\ la desenul
grafismului, ci la transpozi]ii de litere [i cuvinte: substitu]ii, omisiuni etc. [i se întîlnesc în
special în schizofrenie.
De[i considerate corespunz\toare neologismelor, neografismele nu constituie întotdeauna o
simpl\ fonogram\ a neologismelor corespunz\toare (J. Bobon, 1962). Ele se întîlnesc în

14
special în schizofrenia para-noid\, în parafrenie [i uneori în paranoie.
Fig. 13
Descompunerea expresiei grafice la schizofreni, cu dezmembrarea cuvintelor, litere inversate, lipsa de sens a
textului respectiv.

Nedezvoltarea gîndirii constituie unul din aspectele semiologice ale oligofreniilor. Gravitatea
exprim\rii clinice a acestei nedezvolt\ri ofer\ caracteristica principal\ a celor trei grade de
oligofrenie : idio]ie, imbecilitate [i debilitate mental\ {vezi Oligofreniile).
Regresiunea gîndirii reprezint\ una din componentele esen]iale ale proceselor demen]iale.
Demen]a, starea de regresiune global\ sau lacunar\ a personalit\]ii se caracterizeaz\ prin
pierderea total\ sau par]ial\ a capacit\]ii de gîndire, prin sc\derea sau pierderea cuno[tin]elor
profesionale [i a capacit\]ii de utilizare a experien]elor trecute în situa]iile prezente ; prin
sc\derea sau pierderea capacit\]ii de în]elegere [i orientare în prezentul existen]ial ; prin
pierderea posibilit\]ii de apreciere' critic\ a actelor proprii, a st\rii de boal\ [i a pozi]iei
persoanei fa]\ de societate. Deci, dac\ în oligofrenii are loc o nedezvoltare a gîndirii, în
demen]e se produce regresiunea ei.
Metodele de cercetare ale gîndirii sînt foarte complexe, iar aplicarea lor este în func]ie de
vîrst\, de gradul de instruire, de tipul form\rii profesionale etc. Deoarece examinarea gîndirii
cuprinde o bun\ parte din problematica examenului psihic general, o serie din aceste probe
vor fi expuse la capitolul de investiga]ii [i la capitolul oligofreniilor
In general bolnavii sînt solicita]i s\ efectueze compara]ii între diferite obiecte sau no]iuni
pentru a sesiza în ce m\sur\ sînt capabili s\. scoat\ în eviden]\ asem\n\rile [i deosebirile
dintre ele. Pentru »cerce-tarea opera]iilor de analiz\ [i sintez\ se urm\re[te capacitatea de evi-
den]iere a p\r]ilor esen]iale [i particulare a no]iunilor [i respectiv utilizarea acestor elemente în
formarea no]iunii despre unele obiecte, fenomene, ac]iuni.
în ceea ce prive[te aprecierea posibilit\]ilor de generalizare, ea se realizeaz\ prin eviden]ierea
capacit\]ii de compara]ie, prin sortarea unor imagini, dup\ elementele generale [i principale
ale mai multor obiecte, fiin]e, ac]iuni.
Capacitatea de generalizare, de asemenea ca [i cea de abstractizare [i concretizare, se deduce
pe baza în]elegerii defini]iilor, a no]iunilor matematice, a exemplific\rilor. în]elegerea
proverbelor, zicalelor, a unor texte, a unor probleme serve[te drept metod\ de apreciere a
capacit\]ii de judecat\ [i ra]ionament ale bolnavilor respectivi.

Psihopatologia conduitei motorii

Omul, în evoluţia sa, este obligat să desfăşoare o serie de acţiuni automate şi voluntare pentru
a se adapta condiţiilor impuse dinamic de mediul fizic şi social. Dezvoltarea voinţei, odată cu
maturizarea şi conturarea personalităţii, face ca subiectul să nu se mulţumească numai cu
simpla cunoaştere a fenomenelor care-1 înconjură ci [i cu dorinţa de a le transforma şi adapta

15
nevoilor sale. Pentru a atinge acest scop, omul desfăşoară activităţi multiple şi complexe
individuale sau colective. Din acest complex de aspecte caracteristice personalităţii umane, în
paragraful de faţă ne oprim doar asupra unor aspecte psihopatologice ale conduitei motorii.
Aspectul vestimentar (ţinuta) poate să ofere primele imdicii ale stării psihice, întruc=t ea
exprimă un aspect al relaţiilor insului cu ambianţa, adaptarea lui la regulile de convieţuire
socială, îndeobşte respectate, raportarea lui la societate în general.
Dezordinea vestimentară astfel, (în afara cazurilor care constituie o consecinţă a adeziunii
insului la un anumit curent) poate crea suspiciuni asupra unei stări confuzionale a unei
oligofrenii, demenţe sau a unei psihoze, în special schizofrenice.
Rafinamentul vestimentar exagerat dimpotrivă, poate fi expresia unei personalităţi
psihopatice, isterice sau homosexuale sau al bizareriei schizofrenice.
Bizareriile şi excentricităţile vestimentare (ornarea cu decoraţii, eventual flori sau fardul
exagerat) exprimă tendinţe de supraestimare, megalomanie, note paranoiace, stări de excitaţie
maniacală.
Travestitismul reprezint\ tendinţa spre folosirea obiectelor vestimentare ale sexului opus, ca
şi îmbrăcarea în maniera sexului opus. Traduce o tulburare de personalitate [i este asimilat
tulbur\rilor de sexualitate.
Cisvestitismul reprezint\ folosirea veştmintelor sexului respectiv, dar într-o formă nepotrivită
v=rstei şi situaţiei.
Privirea (ca element al mimicii insului) poate să redea în mod spontan în condiţii normale şi
patologice conţinutul afectiv al vieţii psihice.
Privirea fixă, imobilă, încrucişată, se consideră că constituie expresia urii, agresivităţii şi
cruzimii.
Privirea larg deschisă, însoţită de ridicarea sprâncenelor şi eventuala încreţire a frunţii,
este interpretată ca semn de angoasă şi anxietate.
O privire hipermobilă fugace şi necruţătoare, poate ap\rea `n stările de excitaţie,
hipomaniacale şi maniacale, pe c=nd stările depresive se disting printr-o privire stinsă,
hipomobilă, eventual fixă sau absentă.
Privirea schizofrenicului exprimă caracteristica esenţială a psihicului său: discordanţa ; ea este
detaşată, ruptă de realitate, abstrasă ambianţei.
Expresie nonverbală involuntară şi reflexă, mimica traduce - ca şi privirea - tonalitatea
afectivă a insului, emoţiile şi sentimentele sale.
In funcţie de structura temperamentală şi în special de mobilitatea psihică, mimica poate să
fie exagerată (hipermimie), diminuată p=n\ la imobilitate (hipomimie) şi respectiv
amimie, dezadaptată (paramimie).
Mobilitatea şi expresivitatea exagerată a mimicii (hipermimia) se pot întîlni sub aspect
global (hipermimie generalizată), c=nd întreaga motricitate facială este crescută în sensul
intensităţii, rapidităţii şi variaţiei mişcărilor. Ea este caracteristică stărilor maniacale, excitaţiei
psihomotorii din intoxicaţiile uşoare.
Sunt descrise de asemenea hipermimii localizate, polarizate, care traduc de obicei o stare
extatică (a idealiştilor pasionali şi mistici) sau exteriorizează preocupările delirante (c=nd
poate fi dîrză sau dispreţuitoare), dialogul imaginar cu vocile halueinatorii sau în sfîrşit
mirarea şi teatralismul isteric.
în cadrul hipermimiilor polarizate pot fi înscrise mimicile compensatorii întîlnite la persoane
care vor să afişeze o conduită diferită sau chiar opusă stărilor afective ; se cunoaşte astfel
mimica dezinvoltă a timizilor sau mimica pseudoironică a psihastenicilor.
Diminuarea mobilităţii şi expresivităţii mimice (hipomimia), care poate evolua p=n\ la
imobilitatea mimică (amimia), poate fi întâlnită în melancolie, în aproape toate stările de
inhibiţie psihomotorie, ca şi în sindromul de impregnaţie neuroleptică.
O hipomimie accentuată este întâlnită în stările confuzionale (stu~ poroase), în deficitele

16
intelectuale profunde (oligofrenii sau demenţe), precum şi în paralizia generală progresivă,
unde slăbirea tonusului musculaturii faciale oferă mimicii un aspect aplatizat, cunoscut sub
numele de jacies laminat sau mască paralitică.
Paramimiile sunt expresii mimice neconcordante cu conţinutul stării timice. Dintre acestea,
aşa-zisa mimică de împrumut se compune din expresii dirijate în mod deliberat în scopul
atragerii atenţiei ambianţei. Ele aparţin de fapt patologiei psihice marginale, constituind un
semn al supraestimării, mitomaniei şi eventual isteriei.
Paramimiile în general, exprimă pervertirea gesturilor mimice, exteriorizînd manierismul,
bizareria şi stereotipiile caracteristice schizofreniei. Ele pot îmbrăca aspectul hemimiei
(persistenţa unilaterală a unui gest mimic), neomimiei (mimică bizară similară neologismelor
din vorbirea bolnavilor de schizofrenie), jargonomimiei (multitudine de expresii bizare
neinteligibile) şi psitacismului mimic (hipermobilitate incomprehensibilă şi inexpresivă a
mimieii), ecomimiei const=nd în imitarea mimieii interlocutorului, caracteristică
sugestibilităţii crescute din sindroamele catatonice, căpătînd caracterul extrem de „reflectare
în oglindă", în stările profund demenţiale.
Parakineziile reprezintă tulburări ale conduitei motorii constînd în pervertirea sensului şi
conţinutului natural şi logic al mişcărilor. Gesturile îşi pierd naturaleţea, apar nemotivate,
artificiale, puerile, bizare şi ca atare în discordan]\ cu starea afectivă, cu conţinutul ideativ, cu
situaţia obiectivă în care se află bolnavul. Dintre tulburările parakinetice fac parte: manie-
rismul, bizareria, stereotipiile de poziţie şi mişcare.
Manierismul reprezint\ pervertirea acţiunilor comportamentale şi gestuale simple. Mersul
devine artificial (sărit, săltat, dansat, în zig-zag, pe vîrfuri sau pe călcîie). Gesturile
comportamentale devin şi ele puerile, caricaturale (dau mîna într-un mod excesiv de
protocolar, oferă un singur deget ş.a.).
Bizareria reprezintă un grad accentuat de comportare manieristă, caracterizată în fond printr-
o pierdere a trăsăturilor logice şi inteligibile ale gesturilor şi mişcărilor.
Stereotipiile sunt caracterizate prin tendinţa la repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări, de
obicei bizare, în planul mimico-pantomimic al atitudinii, limbajului sau scrisului. Ele
reprezintă deci fixări într-o formulă identică a diferitelor expresii motorii sau verbale care se
succed similar sau care sunt prelungite în mod variabil, inutil şi inadecvat circumstanţei.
Accepţiunea psihopatologică a conceptului de stereotipie este mai largă şi mai complexă, în
sensul că el include at=t repetiţia în manieră identică a unei mişcări, c=t şi perseverarea într-un
gest sau act, precum şi păstrarea îndelungată a unei poziţii.
Stereotipiile se împart în stereotipii de atitudine (akinetice) sau de mişcare (kinetice sau
parakinetice).
In stereotipiile de atitudine, bolnavii păstrează timp îndelungat poziţii dintre cele mai bizare
şi incomode, care obosesc şi sunt impasibil de menţinut fără antrenament de către oamenii
normali. Astfel, ei stau timp îndelungat într-un picior, pe vîrfuri sau pe călcîie, de asemenea,
culcaţi în pat, menţin capul ridicat deasupra pernei (perna de aer sau „perna psihică"), ori stau
în pat în poziţie de „cocoş de puşcă" cu capul flectat, trunchiul încovoiat, iar flexiunea
membrelor inferioare fixează genunchii la nivelul abdomenului (vezi figura. Uneori membrul
superior ridicat în mod pasiv, este coborît din cauza flexibilităţii ceroase în trepte, creînd ca şi
în encefalite, semnul „scării".

Aceste aspecte de inhibiţie motorie mai poartă denumirea de „contractur\ cataleptică" sau de
„atitudine catatonică" .
Stereotipiile de mişcare se caracterizează prin perseverarea unor mişcări sau repetarea unui
gest, a unei acţiuni, a unui cuvânt, a unor propoziţiuni sau fraze, indiferent de inutilitatea sau
caracterul lor incomprehensibil, ilogic.

17
După unii autori, veritabila stereotipie s-ar reduce exclusiv la activitatea motorie involuntară
şi inconştientă şi ar fi lipsită de orice conţinut ideativo-afectiv ; alţii iau drept criterii ale
stereotipiei numai fixarea invariabilă a gestului sau atitudinii, indiferent de conţinutul idea-
tivo-afectiv. Majoritatea autorilor apreciază că deşi fenomenologia ste-reotipiilor este motorie,
ele au la origine un sens, fixarea invariabilă -şi automatizarea fiind secundare şi cîştigind
treptat un loc predominant în conduită.
Stereotipiile se întîlne,sc în deplina lor complexitate alături de negativism şi sugestibilitate, în
forma catatonică a schizofreniei şi în schizofrenie în general, în demenţe presenile şi senile, în
oligofrenii profunde (idioţie şi imbecilitate), în fazele finale ale delirurilor cronice, precum şi
în afecţiuni neurologice ca boala Parkinson.
Nu trebuie considerate stereotipii mişcările iterative (care sunt tulburări de tonus, ce
antrenează automat repetarea actelor), şi nici repetiţiile verbale monotone, cum sunt
plîngerile melancolicilor.

Negativismul este caracterizat prin tendinţa unor bolnavi de a opune rezistenţă activă sau
pasivă la orice stimul extern şi uneori faţă de satisfacerea propriilor nevoi fiziologice.
Atunci c=nd bolnavii prezintă inerţie şi rezistenţă permanentă la ordine sau stimuli, precum şi
în faţa nevoilor fiziologice (ca alimentaţia, deglutiţia, micţiunea sau defecaţia) este vorba de
un negativism pasiv. Astfel, bolnavii refuză să se ridice din pat, să meargă,, să mănînce (ne-
gativism alimentar), să vorbească (negativism verbal), să relaxeze sfincterele (negativism
intern).
Alteori însă, orice recomandare sau ordin este urmat de tendinţa sau chiar de execuţia actului
opus, fenomen ce poartă numele de negativism activ. Astfel, bolnavul se îndepărtează c=nd
este chemat, îşi retrage mîna atunci c=nd i se întinde, declanşează o contracţie a musculaturii
antagoniste la încercarea de mobilizare a unui membru, contractă maseterii atunci c=nd este
întrebat ceva.
Putem afirma că, spre deosebire de negativismul pasiv, în care era vorba de o inerţie, reţinere
sau refuz, în negativismul activ este vorba de o opoziţie fermă şi uneori violentă.
In adevărata lui accepţiune, negativismul se întâlneşte în forma, hebefrenică şi catatonică a
schizofreniei, în melancolii stuporoase, în debilitate mentală şi în paranoie ca expresie a
vanităţii, orgoliului şi neîncrederii.
Perseverarea motorie reprezint\ o acţiune iniţiată, care în loc să se oprească după îndepli-
nirea ei, continuă prin perseverare iterativă (realizînd acte asemănătoare) sau prin
perseverare substitutivă (ca o intoxicaţie motorie, în care bolnavul execută acelaşi act,
deşi i se cere să execute altul). Este întîlnită în demenţe senile (boala Pick, boala
Alzheimer), în hebefrenie etc. şi trebuie diferenţiată de iteraţie sau polikinezie, în care
tulburarea tonusului antrenează automat repetarea actului (exemplu : flexia şi extensia
îndelungată a gambei).
In cadrul activităţii pantomimice, cunoaşterea tulburărilor de mers la bolnavi indemni de o
leziune organică neurologică, se impune astăzi cu at=t mai mult cu c=t, aşa cum a reieşit, ele
pot fi amplificate sau chiar provocate de tratamentul neuroleptic. Astfel, unii bolnavi cu
psihastenie severă sau schizofrenie nu îndrăznesc să meargă, au un mers şovăitor, manifestă o
teamă exagerată de a merge (bazofobie). Alţii trăiesc convingerea imposibilităţii de a sta în
ortostatism (astazoabazie), fenomen întîlnit în isterie, au teamă de a se aşeza (thasofobie), ori
au fobia de a se repune în mişcare (ergasiofobie).
Ticurile reprezintă o categorie specială de tulburări ale activităţii motorii. Ele apar în special
în nevrozele mixte (motorii) sau în psihastenie, fiind definite ca mişcări cu caracter
intempestiv, repetitiv şi rapid, ca rezultat al contracţiei unor grupe musculare (de obicei ace-
leaşi) scăpate de sub controlul voliţional, dar accesibile conştiinţei. Repetate fără necesitate
obiectivă, ticurile se prezintă ca nişte mişcări spasmodice parazitare, de aspect intenţional

18
(mişcarea bruscă de lateralitate a capului, mişcarea umerilor, mişcarea de aranjare a unei
şuviţe de păr, uneori imaginare sau mişcarea de degajare a gâtului dintr-un guler aparent
incomod).
Tot în rîndul ticurilor pot fi înscrise : onicofagia, care constă în tendinţa de a-şi roade
unghiile, tricotilomania, care constă în răsucirea, ruperea sau smulgerea unor smocuri de păr
de pe pielea capului (ajungîndu-se la zone de alopecie).
Ticurile, pe care le putem numi parapantomimii, frecvente în copilărie, sânt susceptibile de a
dispare spontan după adolescenţă, persistenţa lor în viaţa adultă isemnificind o stare
psihastenică sau obsesională şi realizând în cazuri rare, maladia ticurilor.

MIMICA
Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală folosind drept suport expresia facială şi
modificările acesteia, după coduri cu o importantă determinare socio-culturală şi etnică.
Hipermimiile sunt întîlnite într-o serie de tulburări psihice după cum urmează:

~n stările maniacale faciesul este animat, în continuă schimbare, caricaturizează uneori

expresia interlocutorului, privirea este vie, foarte mobilă, hipersalivaţia adăugîndu-se ca un
element diagnostic important;
~n stările depresive este modificată mai ales mimica etajului superior al feţei, privirea
este:stins\, lipsit\ de mobilitate, expresia fe]ei tr\deaz\ o durere insuportabila, unii bolnavi
prezită omega melancolic (cutare specifică de forma acestei litere a regiunii intersprîncenoas\)
- după Lopez Ibor specific depresiei ar fi îngustarea fantei palpebrale;

~n delirurile expansive expresia feţei este dispreţuitoare mimica este studiată,

hipervoluntară sau exaltată;

~n delirurile de persecu]ie mimica este tensionată exprimind anxietate, nelinişte, privirea este
suspicioasă.
Unii autori vorbesc de mimici compensatorii atunci c=nd controlul voluntar al mimicii este
dominant, ascunz=nd stări afective, sentimente, trăiri, devenind astfel un tip de comunicare
paraverbală. Apare la personalităţi dizarmonice, timizi, la simulanţi şi disimulanţi. Această
hipermimie `nsă atrage atenţia prin nota de artificialitate, de subliniere rigidă a pasajelor
“semnificative” (considerate ca atare de subiect) ale mesajului expresiv.

Hipomimiile sunt întîlnite de asemenea chiar dacă mai puţin frecvent, dar au o semnificaţie
majoră:

~n sindromul catatonic, faciesul este inexpresiv, bolnavul priveşte în gol, cu pleoapele lăsate,
cu expresie împietrită, semnific=nd închiderea în sine, la care se poate adăuga negativismul.

~n stupoarul melancolic, ca şi în depresie, etajul superior al feţei este cel mai afectat,
fruntea este ridată, o masc\ tragic\ pare `ntip\rit\ pe figura bolnavului.

Administrarea medicamentelor neuroleptice generează, `n cadrul sindromului de impregnare

neuroleptică, hipomimii progresive de la regiunea orbitară către etajele inferioare ale feţei,
d=ndu-i acesteia un aspect de împietrire. La aceasta se adaugă protruzia limbii, plafonizarea
privirii.

~n oligofrenii, în acord cu sărăcia gîndirii, mimica este redusă, cu un registru de modulaţie

restr=ns şi în directă concordanţă cu gradul deficitului intelectual.

19
Paramimiile sunt reprezentate de disocieri dintre limbaj şi expresia mimică. Sunt specifice
schizofreniei, puţind îmbrăca aspectul sur=sului sehizofren prostraţiei, furtunilor mimice,
incoerenţei mimice, mimicii impulsionate, manierism melor şi stereotipiilor.

GESTICA
Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie de
expresie, simbolizare, conduite cu anumită semnificaţie.

Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitate obiectivă, ating=nd grupe
musculare în legătură funcţională reproduc=nd în general o mişcare reflexă sau un gest cu
funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. După Leibovici „ele
şi-au pierdut orice utilitate dacă ar fi putut avea vreuna la origine". Ticurile se pot prezenta
într-o nesfîrşită varietate clinică, de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de umăr ele.) p=nă
la acte cu un grad mai mare de complexitate (rectificarea ţinutei, onicofaie, tricotilomanie,
etc.) care fac trecerea către impulsiuni. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii stări
conflictuale şi diminua atunci c=nd subiectul este iniştit. Apar în nevroze motorii, nevrozele
anxioase, obsesive, la structurile psihastenice.

Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează

inutil expresivitatea gesticii d=ndu-i o configuraţie artificială. Se întîlneşte în simulaţie şi ca
un semn de mare valcare în schizofrenie, în isterie, la deliranţii cronici c=nd este tematic.
Bizareriile gestuale sunt o formă exagerată a manierumului, gestualitatea fiind încărcată de o
simbolistica din ce în ce mai incomprehensibilă.
Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiecţilor la orice solicitare exterioară, la
refuzul stabilirii unei comunicări, a unui contact interuman.Se întîlneşte în schizofrenie, dar
poate exista într-o formă incomplet exprimată şi av=nd o altă semnificaţie în întîrzierile
mentale, stori confuzionate şi depresie.
Stereotipiile sunt conduite repetitive,aiitudinale sau gestuale cu caracter mai mult sau mai
puţin simbolic şi deci cu un grad variabil de inteligibiliiate. Majoritatea autorilor sunt de acord
asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii, deoarece actele au o logică în sine, dar
aceasta este inadecvată momentului actual După Porot, caracterele majore comune ale
stereotipiilor sunt: fixitatea, durata, identitatea, inutilitatea şi inadecvarea. Se înt=lnesc în
schizofrenii, în special în formele hebefrenică şi catatonică, oligofrenii grave, demenţe,
afecţiuni neurologice cronice.

Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se repetă iterativ, cînd
nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă. Se înt=lnesc în stările demenţiale, în
oligofreniile severe, schizofrenie hebefrenică.

20