Curs 7.

No]iuni de semiologie a
g=ndirii [i psihopatologie a g=ndirii

Gândirea este activitatea cognitivă de reflectare generalizat\ a lumii `n con[tiin]\, prin diferen]ierea
esen]ialului din particularit\]ile obiectelor, fenomenelor [i a rela]iilor dintre ele, pe baza asocia]iilor
ce se stabilesc, direct - prin intermediul organelor de sim], sau mediat prin cuv=nt, `ntre
percep]ii, reprezent\ri [i afectivitate, realiz=nd `nl\n]uiri de no]iuni, judec\]i [i ra]ionamente.
Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii problematice, modelîndu-i conduita. Prin
g=ndire, pe baza faptelor concrete [i/sau a datelor senzoriale, omul poate ajunge la cunoaşterea
indirectă a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Tot indirect, mijlocit, pe plan ideativ,
g=ndirea ajută la cunoaşterea unor fenomene viitoare, oferind astfel insului posibilitatea influenţării
desfăşurării evenimentelor şi angajării sale într-o conduită prospectivă.
Ca reflectare directa a g=ndirii, ccnduita umană se desfăşoară raţional şi anticipativ, orice acţiune
fiind precedată de execuţia ei mentală, de secvenţializarea etapelor, aprecierea urmărilor
desfăşurării ei.
Ansamblul acţiunilor şi procedeelor, prin care, în vederea rezolvării unor probleme sau a creşterii
nivelului de cunoştinţe, informaţia este transformată în cadrul schemelor şi noţiunilor printr-un
sistem de acţiuni organizate, alcătuieşte componenta operaţională a g=ndirii.
La r=ndul ei, aceasta comport\ :
1. operaţii fundamentale
2. operaţii instrumentale.
Opera]iile fundamentale ale g=ndirii sunt: analiz\, sintez\, compara]ie, abstractizare, generalizare,
concretizare.
Analiza este operaţie care permite delimitarea esenţialului de neesenţial, prin divizarea mintală a
unui fenomen şi determinarea calităţilor sale în cadrul întregului.
Sinteza reprezintă operaţia opusă analizei, care reconstituie mintal obiectul din elementele sale
definitorii oferite separat, sau includerea obiectului într-o ordine prestabilită conform însuşirilor
sale,
Comparaţia este operaţia prin care se disting asemănările şi deosebirile dintre obiectele şi
fenomenele analizate. In fond, atât analiza cît şi sinteza elementelor componente ale unui întreg nu
pot fi realizate decît pe baza aprecierii asemănărilor şi deosebirile lor, în virtutea unui anumit
criteriu, fapt ce situează comparaţia la baza operaţiilor de analiză şi sinteză.
Abstractizarea este operaţia g=ndirii prin care se desprind anumite laturi ale unui fenomen
descriindu-l prin prisma acestuia, separat şi independent de celelalte, care nu sunt luate în

1
consideraţie,
Concretizarea urmeaz\ calea inversă, de la abstract la concret, [i este operaţia inversă, de
descriere a unui fenomen prin toate atributele sale.
Generalizarea este operaţia opusă, de şi generalizarea, care extinde rezultatele sintezei asupra
cazurilor particulare specifice. Generalizarea se efectuează la diverse niveluri de generalitate, ea
put=nd cuprinde grupe mai mari sau mai mici de obiecte şi fenomene ce au o trăsătură comună.
Aceste operaţii se desfăşoară în interdependenţă şi întrepătrundere: analiza presupune sinteză,
generalizarea extinde rezultatele sintezei, concretizarea străbate calea inversă abstractizării, iar la
rîndul ei, abstractizarea este o analiză prin sinteză, etc.
Operaţiile instrumentale se desfăşoară prin două forme:
forma algoritmică care presupune o succesiune predeterminată şi
forma euristică, în care căutarea rezultatului urmează o cale puţin organizată în care eşecul este
urmat de o nouă căutare, care nu duce implicit la rezultat ca în cazul algoritmului,
Relaţia şi succesiunea dinamică a noţiunilor şi operaţiilor, prelucrarea permanentă a conţinutului
noţional al g=ndirii, se desfăşoară prin judecată şi raţionament, procese fundamentale ale
g=ndirii.
Judecata relaţionează noţiunile, stabilind raporturile dintre obiectele şi fenomenele realităţii,
întregindu-le cu valoarea de adevărat sau fals. Ea este în raport cu nivelul intelectual, de pregătire
şi cu sistemul personalităţii (voinţa, afectivitate, motivaţie, convingeri individuale).
Raţionamentul reuneşte judecăţi, nemaifiind legat direct de experienţă, în scopul de a desprinde
informaţii noi asupra realităţii.
Operaţiile de analiz\ [i sintez\ ale g=ndirii sunt generate de o anumită motivaţie, au o anumită
desfăşurare şi orientare către un scop şi ca atare ele sunt strîns legate de acţiunile persoanei umane.
Cunoaşterea rezultă din compararea şi confruntarea dintre program (cunoştinţele prealabile ale
subiectului - veritabile puncte de reper general valabile şi cu semnificaţie categorială), şi
informaţia variabilă. Cunoaşterea se desfăşoară deci pe baza confruntării între ceea ce este
achiziţionat şi cunoscut (programul) şi ceea ce este nou, necunoscut (informaţia). Această
confruntare dintre informaţie şi program constituie conţinutul acţiunii mentale [i reprezint\
principiul călăuzitor al acţiunii mentale.
G=ndirea se desfăşoară într-un mod particular, discursiv, trecînd orientat şi finalist, în vederea
obţinerii unui anumit rezultat de la o secvenţă la alta în cadrul unor deplasări asociative ample.
G=ndirea fiecărui individ are un ritm propriu, personal, situat între anumite limite.
Operaţiile g=ndirii beneficiază de aportul cuvîntului care cumulează un mare potenţial
informaţional, prin fixarea simbolică şi păstrarea datelor.
Cuvîntul are deci un rol cognitiv (de achiziţie şi depozitare a informaţiei), şi un rol reglator

2
(de vehiculare informaţională) în cadrul desfăşurării acţiunii mentale.
No]iunea reprezint\ conceptul care cristalizează însuşirile comune şi esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor din cadrul experienţei perceptive. Noţiunea nu se identifică cu cuv=ntul, put=nd fi
exprimată prin cuvinte variate în cadrul aceleiaşi limbi, varietatea cuvintelor sporind încă prin
traducerea lor în diferite limbi. Noţiunile sunt însuşite în cursul evoluţiei individuale a insului în
cadrul unui complicat şi îndelungat proces şi nu preluate pur şi simplu, aşa cum se întâmplă la copii
şi uneori în stările discordante.
Judecata reprezint\ reunirea no]iunilor într-o corelaţie activă. Judecata, oglindeşte raporturile care
există între obiectele şi fenomenele din realitate exprimînd enunţarea adevărului sau falsului, prin
afirmarea sau negarea a ceva despre ceva. Judecata poate fi definită deci ca o categorie a g=ndirii
care stabileşte raportul dintre noţiuni.
Mai multe judecăţi alcătuiesc un raţionament care, deşi reflectă tot legături sau raporturi, se
deosebeşte de judecată prin structura şi funcţia sa logică. Dacă judecata se dezvoltă pe baza
experienţei, duc=nd la descoperirea adevărului, prin raţionament, cunoaşterea avansează fără să fie
legată nemijlocit de experienţă, ci numai prin operarea cu judecăţi.
~n activitatea de g=ndire, un rol important îl au asociaţiile, care reprezintă de fapt legături temporare
între noţiuni, între ideile în permanentă desfăşurare.
Mecanismele formării asociaţiilor pot fi:
1. Prin contiguitate. Prin acest mecanism se realizează asocierea pe plan ideativ între obiectele
şi fenomenele percepute sau reprezentate simultan sau succesiv, acestea coexistând în spaţiu şi
timp.
2. Prin asemănare. Acest mecanism realizează pe plan ideativ asocierea între fenomene şi
obiecte asemănătoare între ele. Un tip de asociaţii între cuvinte şi idei este cel ai asocierilor
după asonan]ă şi rimă. Asonanta este asocierea între cuvinte care se aseamănă în formă
- omonime, dar se deosebesc în conţinut.
3. Prin contrast se realizează, asocierea între noţiuni cu conţinut opus : bine - rău, lumină -
întuneric, alb - negru, etc.
4. Prin cauzalitate. Reprezintă modalitatea prin care se realizează pe plan ideativ legătura cauzală
dintre fenomen şi cauza sa. Acestea sunt de fapt asociaţiile cele mai complexe.
După tipurile dominante ale asociaţiilor, g=ndirea oamenilor a fost împărţită astfel :
G=ndirea asociativ-logică se caracterizează prin predominanţa asociaţiilor după conţinut şi
cauzalitate, expresiile verbale servindu-se de calea cea mai scurtă către ţelul expunerii.
G=ndirea asociativ-mecanică este dominată de asociaţii mecanice, prin contiguitate, asemănare,
asonantă, rimă, localizare în timp şi spaţiu, în aceste cazuri expresiile verbale se fac cu fraze lungi,
ocolite, utiliz=nd o serie de noţiuni concrete şi de obicei încărcate afectiv.

3
Dat fiind aspectul complex şi multiplele forme de tulburări ale g=ndirii, vom folosi în expunerea lor
următoarea schemă :
1. Tulburările de form\ ale g=ndirii: de ritm şi coerenţă (accelerarea sau încetinirea ritmului ideativ,
coherenţă şi incoherenţa ritmului ideativ) ;
2. Tulburări de fond ale g=ndirii: tulbur\ri ale conţinutului g=ndirii (idei delirante, prevalente,
dominante şi obsedante);
3. Tulburări operaţionale ale g=ndirii
4. Tulburările imaginaţiei

1. Tulburările de form\ ale g=ndirii. Ritmul ideativ în patologia psihiatrică poate apare fie sub
forma unei accelerări anormale, fie sub forma unei încetiniri marcate.
1.1. Accelerarea ritmului ideativ poartă denumirea de tahipsihie care poate evolua p=n\ la fuga
de idei şi se caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la întîmplare, după aspecte superficiale,
după asonantă, rimă, localizare în timp şi spaţiu sau după contraste facile. Bolnavii vorbesc mult, de
obicei cu voce tare.

Astfel de asociaţii facile reies din următoarele versuri ale unei paciente:
Cum a dat zăpada
S-a topit şi iarba
Luna după colţ apare
Ieşi neicuţă la plimbare
Eu te-aştept în drumul mare.
Du-te neică la culcare.

Deoarece fuga de idei apare de obicei însoţită de o labilitate marcată a atenţiei şi exacerbarea
evocărilor, bolnavii fac nenumărate digresiuni din cauza cărora pierd adesea firul principal al ideilor
în timpul conversaţiilor.
Fuga de idei se `nt=lneşte în : sindroamele maniacale, în stările de excitaţie psihomotorie din
schizofrenie, din paralizia generală progresivă, în stările de ebrietate şi în general în intoxicaţiile
uşoare. Uneori fuga de idei poate fi întîlnită şi în stările nevrotice, în stările de oboseală marcată şi
de surmenaj.
Mentismul descris Chaslin se caracterizează prin depanarea rapidă, incoercibilă a reprezentărilor şi
ideilor. Faţă de această desfăşurare tumultuoasă şi incoercibilă bolnavii au adesea critică, fac efort
să-şi stăpînească g=ndurile, însă de obicei nu reuşesc.
Poate fi observat în stările de mare tensiune nervoasă, în stările de oboseală pronunţată, în
intoxicaţiile uşoare cu cofeină, alcool, tutun, cu medicamente psihotone şi psihodisleptice, în

4
schizofrenie, în cadrul sindromului de automatism mental, bolnavul avînd convingerea delirantă că
acest fenomen patologic este impus, este provocat de cineva.
Tulburarea proceselor ideative `n care legăturile dintre idei pierd orice fel de aspect logic [i se
desfăşoară la voia întâmplării, exprimarea verbală a ideilor devind lipsită de conţinut şi
ininteligibilă, poartă denumirea de incoerenţa g=ndirii. Deşi uneori propoziţiunile şi frazele
păstrează forma gramaticală corectă, ele nu mai au nici un înţeles.
Salata de cuvinte reprezint\ forma extremă a incoerenţei g=ndirii, bolnavul exprim=nd o serie de
cuvinte sub forma unui amestec lipsit total de conţinut logic şi inteligibilitate.
O astfel de vorbire se poate exemplifica cu următoarea expresie verbală a unui bolnav de
schizofrenie : „iepure-vînt-fereastră-bou, duce-vînt-culisă-53-lOl-tuc-tuc-tuc-tic, 34, 52, manifest-hai !"
Verbigeraţia (Kahlbaum) este o form\ de incoeren]\ care constă în repetarea stereotipă a aceloraşi
propoziţiuni, fraze sau cuvinte, frecvent lipsite total de înţeles. Uneori din expunerea lor se degajă
oarecare tendinţă la rimă ca de exemplu : „acasă, mînă, vacă, atom, gîscă, moacă".
Incoerenţa în g=ndire sub diversele forme se întîlneşte în unele forme de schizofrenie, în stările
demenţiale avansate şi în tulburările de conştiinţă.
1.2. ~ncetinirea ritmului ideativ se nume[te bradipsihie [i se traduce clinic printr-o exprimare
lentă, prin răspunsuri întîrzîate (cu o perioadă de latenţă crescută). Pentru obţinerea răspunsurilor
este necesară nu rareori repetarea întrebării sau interogaţia cu voce tare. Discursul acestor bolnavi
este nu numai lent (bradilalie), dar şi cu întreruperi, iar uneori incoerent.
Se întîlneşte în stări de epuizare fizică şi psihică, în perioadele de convalescenţă ale unor boli
somatice, toxice, infecţioase ş. a. în afecţiuni neurologice cu interesarea extrapiramidală, ca boala
Parkinson, parkinsonism postencefalitic, encefalite, intoxicaţii cu oxid de carbon, în stări de
obnubilare a conştiinţei, dar şi în boli psihice ca melancolie, schizofrenie şi oligofrenie.
O formă specială de lentoare, cunoscută sub denumirea de vîscozitate psihică, este caracteristică
epilepsiei.
Fadingul mental (Guiraud şi Deschamps), reprezint\ oprirea fluxului ideativ, care se întîlneşte mai
ales în schizofrenie.
Barajul ideativ reprezint\ sistarea brusc\ pentru c=teva secunde, a fluxului ideativ, după care cursul
g=ndirii poate fi reluat. Se întîlneşte de asemenea în schizofrenie şi poate fi explicat prin apariţia
unei halucinaţii, prin intervenţia unei forţe xenopatice, sau poate rămâne incomprehensibil, ca
majoritatea simptomelor acestei boli.
Dispariţia fluxului ideativ (anideaţie) care trebuie distinsă de barajul ideativ, deşi descrisă în
stări de idioţie şi demenţă (sub forma deambulaţiei anideice) sau în epilepsie (sub forma
automatismului anideic), nu este sigură decît în stările comatoase, întrucît în celelalte stări amintite
mai sus se presupune totuşi existenţa unor idei rămase încă necunoscute de anturaj.

5
2. Tulburările de conţinut ale g=ndirii. Tulburările de conţinut ale g=ndirii cunosc o anumită
dezvoltare şi invazie spre cucerirea ariilor normalului, o luptă în tendinţa de impunere şi dominare a
minţii insului respectiv. Acest aflux ideativ morbid nu este întotdeauna univoc progresiv; el
cunoaşte momente de stagnare, regresiune sau avans impetuos, în funcţie de natura procesului
patologic, intensitatea lui, precum şi de caracterul construcţiei psihice şi personalitatea premorbidă a
insului.
~n analiza conţinutului g=ndirii, sunt necesare unele precizări noţionale şi anume de idee dominantă,
obsedantă, prevalentă şi delirantă.
Ideea dominant\. După o discuţie, lectură sau spectacol, o idee inedită, cu anumite implicaţii
pentru care cel în cauză are o anumită „susceptibilitate" se poate detaşa de celelalte; impunîndu-se
într-un anumit moment g=ndirii sale: este ideea dominantă, care prin reversibilitatea ei se înscrie în
întregime în sfera normalului.
Idee obsedant\. Cînd ideea izbucneşte, irumpe, asediază g=ndirea şi se impune conştiinţei, deşi este
în dezacord cu aceasta, poartă numele de idee obsedantă (obsedere - a asedia). Străină şi
contradictorie situaţiei şi personalităţii insului, acesta îi recunoaşte caracterul parazitar sau
patologic, luptă pentru înlăturarea ei, de cele mai multe ori fără a izbuti s-o învingă.
Obsesia se poate prezenta clinic sub forma:
• unei idei (obsesii ideative);
• a unor amintiri şi reprezentări obsesive;
• unei fobii (obsesii fobice);
• unor tendinţe impulsive (obsesii impulsive).
Obsesiile ideative : corespund definiţiei de mai sus, realizînd o „intoxicaţie" prin idee. ~n această
situaţie, subiectul, într-un continuu dubiu asupra acţiunilor sale, într-o perpetuă pendulare asupra
eventualităţilor posibile, se întreabă, analizează, revine. Este boala lui „de ce?", „poate...", „dacă...".
Majoritatea ideilor sale au un caracter bifazic urmate imediat şi spontan de altele opuse ; ele
realizează boala scrupulelor, a îndoielii, „compensaţiei", „expiaţiei" „ispăşirii", „conjuraţiei"
(implorării).
Amintirile şi reprezentările obsesive. Amintirile obsedante sunt exprimate clinic prin perseverarea
penibilă a rememorării unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz dificile. ~n
cazul reprezentărilor obsedante este vorba de apariţia unor idei care contrazic realitatea şi determină
reprezentarea figurativă senzorial plastică.

Se prezintă ilustrativ în acest sens cazul unei mame, care deşi realiza conştient faptul că şi-a pierdut copilul, era
obsedată de ideea că şi-a îngropat copilul de viu (idee care contrazice realitatea), şi în acelaşi timp îşi reprezenta copilul
ţipînd şi zbătîndu-se în mormînt. Vivacitatea acestei trăiri a determinat-o în ultimă instanţă să plece la cimitir să pună

6
urechea pe mormîntul copilului, să asculte dacă ţipetele şi gemetele acestuia sunt sau nu reale.
Fobiile sau obsesiile fobice constau în teama fa]\ de anumite evenimente, lucruri, fiin]e, ac]iuni sau
situa]ii, team\ nejustificat\ ([i apreciat\ ca atare), dar pe care pacientul nu o poate alunga în ciuda
faptului c\ evit\ situa]ia respectiv\.
Fobia semnific\ starea de fric\, cu obiect bine precizat (aceasta în opozi]ie cu anxietatea, care
constituie starea de team\, lipsit\ de obiect).
Ca [i în obsesie, bolnavul recunoa[te caracterul ira]ional al fricii sale, o apreciaz\ în mod critic,
lupt\ pentru a înl\tura fobia respectiva, dar nu reu[e[te. Ca [i obsesiile, fobiile se caracterizeaz\ prin
intensitate, adezivitate, ilogism [i rezisten]\ de neînvins..
De o variabilitate extrem\, fobiile pot fi legate de orice element al ambian]ei insului sau de orice
eveniment de care este legat\ întrucîtva, experien]a acestuia.
De obicei fobiile nu apar izolate, ci înm\nunchiate, creînd o stare de team\ de aspect general
(pantofobie). Adesea fobiile se schimb\ între ele [i nu rareori dispari]ia total\ a obiectelor [i
situa]iilor fobice este înlocuit\ de teama de a nu reveni vechile fobii (fobofobie).
Obsesiile impulsive cunosc aceea[i procesualitate obsesiv\, îndemnînd bolnavul la acte particulare,
lipsite de ra]iune, inacceptabile sau ridicole. ~ntruc=t libera manifestare a acestor impulsiuni ar avea
consecin]e negative pentru cel în cauz\, acesta, opunîndu-se desf\[ur\rii lor, se încarc\ emo]ional,
cuprins de team\ [i panic\.
Teama de a nu da curs tendin]ei impulsive, de a nu comite actul impulsiv, spre care este împins,
poart\ numele de compulsie.
Compulsiunile sunt de obicei strîns legate de anumite idei obsedante de contrast. Con]inutul acestor
idei contrazice flagrant convingerile, înfruntînd în mod frapant ra]iunea bolnavului. Astfel, pacien]i
cu un comportament irepro[abil [i cu un nivel de cultur\ elevat sunt parazita]i de ideea de a lovi
peste fa]\ diver[i trec\tori de pe strad\,, de a huli sau injuria o serie de persoane din colectivit\]i sau
institu]ii fa]\ de care au un respect deosebit.
Datorit\ recunoa[terii aspectului parazitar al acestor tr\iri patologice, bolnavii au capacitatea
voluntar\ de a se st\pîni [i ca atare compulsiunea nu se transform\ într-un act impulsiv.
De obicei teama de a nu comite actul impulsiv se men]ine at=ta timp c=t bolnavul se afl\ în situa]ia
de a-1 putea comite.

Un pacient cu compulsiunea defenestr\rii de la un etaj se lini[tea în momentul cînd cobora în strad\; o pacient\ cu
compulsiunea pruncuciderii tr\ia momentele de mare, intensitate anxioas\ atîta timp cît î[i al\pta copilul, fiind singur\
în înc\pere. Compulsiunea sc\dea în intensitate atunci cînd era prezent\ [i mama pacientei [i disp\rea cînd ie[ea din
cas\, situa]ie în care era în imposibilitatea comiterii actului impulsiv.

~n alte forme de obsesii [i fobii, desc\rcarea sau s\ u[urarea de tensiune se realizeaz\ îndeplinind
a[a-numitele ritualuri sau execut=nd într-o form\ caricatural\ [i benign\ actul obsedant. Astfel
unii ating fa]a cu m=na sau trec degetele prin p\r, al]ii introduc în vorbire o serie de cuvinte („zice",
7
„[ti]i", „în]elege]i" etc.). Aceste ac]iuni domin\ con[tiin]a pîn\ se îndeplinesc, iar în cazul în care
bolnavul caut\ s\ le înl\ture, apare o stare de anxietate chinuitoare.
O form\ deosebit\ a ac]iunilor obsesive o reprezint\ ritualurile, care amintesc desc=ntecul din
convingerile oamenilor de la ]ar\. Aceste ritualuri trebuie deosebite de ritualurile religioase [i
cuprind de obicei o serie de ac]iuni care se succed într-o anumit\ ordine, dar care sunt întotdeauna
înso]ite de anxietate mare, anxietate care se atenueaz\ numai dac\ bolnavul îndepline[te suita
respectiv\ de ac]iuni.
Astfel, bolnavul care se teme de moartea celor dragi, de fiecare dat\ num\r\ de 3—4 ori ferestrele casei în care locuie[te
(aritmomanie), sau citind o carte, trece peste paginile care poart\ numerele ce-i amintesc de vîrsta copiilor sau so]iei,
merg=nd pe strad\ c\tre o institu]ie unde are treburi, ia neap\rat în mîn\ un obiect metalic (un ban, un cui) pe care-1 ]ine
tot timpul în mîn\, sau a[eaz\ lucrurile într-o ordine anumit\, desf\[oar\ ac]iunile într-o succesiune stabilit\ strict.
Neîndeplinirea acestor ritualuri îi creeaz\ o stare de anxietate care-1 face incapabil s\ duc\ ac]iunea întreprins\ la cap\t.

Ideile obsedante sau anancaste (cu toate formele clinice de manifest\ri), fobiile, ac]iunile obsesive
se întîlnesc prin excelen]\ în nevroza obsesivo-fobic\ (psihastenie) [i în psihopatia psihastenic\. De
o mai mic\ intensitate sub forma unor idei, cuvinte, replici, fraze, melodii, care se impun con[tiin]ei
f\r\ ca persoana s\ le poat\ înl\tura imediat, se întîlnesc în st\ri de surmenaj [i astenii. De asemenea,
ideile obsedante pot fi întîlnite în psihoze, mai ales la debutul sau în perioada de regresiune a
acestora. Astfel depresiile v=rstei înaintate pot debuta sub forma obsesional\. Este cunoscut\, de
asemenea, frecven]a acestora în debuturile schizofreniei, cît [i prezen]a lor în perioadele de
remisiune ale unor psihoze.

Ideea prevalent\. Spre deosebire de ideea dominant\ care se impune la un moment dat g=ndirii
insului [i de ideea obsedant\, care asediaz\ [i cuprinde g=ndirea în ciuda eforturilor insului, ideea
prevalent\ se caracterizeaz\ prin pozi]ia sa dominant\ în c=mpul con[tiin]ei, prin neconcordan]a [i
semnifica]ia aberant\ [i prin faptul c\ orienteaz\ [i diferen]iaz\ cursul g=ndirii. Celelalte idei,
adiacente [i concomitente, în loc s\ i se opun\, s\ o contrazic\, graviteaz\ în jurul ei, se articuleaz\
cu ea în\l]îndu-se sprijinind-o [i aducîndu-i noi argumente. Spre deosebire de ideile dominante [i
obsedante pe care evenimentele ambian]ei tind s\ le estompeze, s\ le anihileze, în cazul ideilor
prevalente, întâmpl\rile din realitate sunt luate drept argumente [i elemente de sprijin. Ca o
consecin]\ a acestei situa]ii, spre deosebire de ideea obsedant\ care este în contradic]ie cu
personalitatea insului, ideea prevalent\ este în concordan]\ cu personalitatea pe care o poart\
care deschide uneori drum lumii delirante.
Caracteristicile ideii prevalente sunt :
1. neconcordan]a fa]\ de realitate (deoare nu s-a deta[at înc\);
2. locul prevalent în psihismul insului;
3. concordan]a cu sistemul ideativ al insului (care nu-i poate recunoa[te astfel caracterul
patologic); sprijinul ideilor adiacente;
8
 4. tendin]a la dezvoltare [i înglobare a evenimentelor [i persoanelor din jur ;
5. poten]ialitatea psihopatologic\ delirant\.
Ideile prevalente pot fi întîlnite în st\ri reactive de intensitate psihotic\, în st\rile postonirice,
epilepsie, alcoolism, psihoza maniaco-depresiv\ [i în toate st\rile predelirante.
Atunci cînd ideile obsesive sau prevalente sunt orientate asupra st\rii func]ionale a organismului,
considerat ca fiind afectat de diverse maladii, este vorba de ipohondrie. ~n ciuda faptului c\ include
aspecte multiple ale personalit\]ii, ideea hipocondric\ nu realizeaz\ o entitate nozologic\, o boal\ ca
atare, distinct\ [i autonom\ - ci numai „st\ri hipocondrice".
Ideea delirant\. De obicei exprimat\ limpede, evoluînd pe un fond de claritate a con[tiin]ei, ideea
delirant\ nu corespunde realit\]ii cu care se afl\ în opozi]ie evident\ [i pe care o exprim\ în mod
deformat; ea pune st\pînire pe con[tiin]a insului (c\ruia-i schimb\ comportamentul) în mod insidios
ori brusc [i se men]ine în ciuda contradic]iilor evidente cu realitatea.
Prin idee delirant\ în]elegem judec\]ile [i ra]ionamentele care reflect\ în mod eronat realitatea [i
modific\ în sensul lor patologic concep]ia despre lume [i comportamentul bolnavului.
Spre deosebire de o eroare de judecat\, are urm\toarele particularit\]i :
1. este o judecat\ eronat\ care st\pîne[te, domin\ con[tiin]a bolnavului [i modific\ în sens patologic
comportamentul lui.
2. este de obicei o idee impenetrabil\ la contraargumentare [i inabordabil\ confrunt\rii în ciuda
contradic]iilor evidente cu realitatea.
3. ideea delirant\ este incompatibil\ cu existen]a atitudinii critice, bolnavul- fiind lipsit de
capacitatea de a sesiza în mod con[tient esen]a ei patologic\.
Ideile [i temele delirante par a depinde de mediul în care s-a dezvoltat [i tr\ie[te pacientul, de
preocup\rile lui individuale [i sociale din perioada respectiv\, de nivelul s\u socio-cultural, de
electivit\]ile [i stadiul de dezvoltare al psihismului propriu.
Dup\ cauzele care determin\ apari]ia [i mai ales în func]ie de tabloul clinic al bolii psihice în care
ele apar, ideile delirante pot avea un con]inut mai verosimil sau din contra un con]inut neverosimil,
abstract, absurd, fantastic sau confabulator.
~n func]ie de gradul dezvolt\rii [i elabor\rii psihismului, dar urmînd mai ales gradul deterior\rii [i
destructur\rii acestuia, ideile delirante se pot înl\n]ui, articula în tendin]a lor de sistematizare, într-o
form\ coerent\, mai mult sau mai pu]in stringent\ [i uneori chiar aparent logic\ : sistemul delirant.
Sistemul delirant realizeaz\ nu numai o polarizare ideativ\ în jurul ideii delirante, ci [i o polarizare
afectivo-voli]ionale care subordoneaz\ întreaga activitate psihic\, scopului impunerii sistemului
delirant. Datorit\ faptului c\ unii deliran]i, mai ales paranoici, au un poten]ial cognitiv în general
superior mediei, datorit\ aspectului aparent logic al alc\tuirii ra]ionamentelor, a plauzibilit\]ii lor
par]iale, cit [i particip\rii afective cu care-[i expun ei ideile, acestea, de[i delirante, pot apare unor
persoane din ambian]\ ca relativ plauzibile. Mai ales atunci cînd persoanele din jurul bolnavului
sunt intens legate afectiv de el [i caracterizate printr-o oarecare insuficien]\ cognitiv\ [i o mare

9
sugestibilitate, ele pot adopta ideile delirante, realizând delirul indus (de c\tre delirantul veritabil,
care poart\ denumirea de inductor). Aceast\ form\ de contaminare psihic\ este reversibil\ întrucât
delirantul indus î[i men]ine ideile delirante numai atît cît se afl\ sub influen]a inductorului („folie â
deux" descris\ de Falret [i Baillarger).
Nu numai afectivitatea [i voin]a, ci [i imagina]ia, for]a mnezic\ [i în general toate func]iile psihice
sunt convergente în edificarea [i punerea în aplicare a sistemului ideativ delirant. Aceast\ coeziune
a proceselor [i func]iilor psihice, confer\ unitate psihismului în alunecarea sa parareal\, dînd
tr\inicie delirului.
Persiflat, ignorat, în orice caz neîn]eles, delirantul nu-[i mai împ\rt\[e[te ideile sale (care acum nu
se mai revars\, devenind mai stabile), oricui, întrucît nu oricine este ,,demn" de încredere sau
capabil de în]elegere. El î[i împ\rt\[e[te ideile numai celor apropia]i sau eventual indu[i. Delirul se
închisteaz\, se încapsuleaz\.
In marea majoritate a cazurilor îns\ coeren]a [i stringen]a aparent logic\ nu sunt atît de puternice,
delirul este nesistematizat, a[a cum se întâlne[te într-o serie de psihoze paranoide [i în schizofrenie.
în forma paranoid\ a schizofreniei întîlnim acest delir nesistematizat, în care ideile delirante
nelegate între ele sau avînd o slab\ leg\tur\, nu pot realiza un sistem organizat.
Ca o tendin]\ compensatorie, sau ca o expresie a perturb\rii psihismului se impune pe prim plan
produc]ia imaginativ\ [i fantezia.
Sub aspectul con]inutului, acest delir poate fi : apropiat de evenimentele reale sau fantastic.
In prima eventualitate, delirul este cu prec\dere concret, nemijlocit, de aspect percep]ional,
bolnavul avînd, de exemplu, convingerea c\ este suspectat, urm\rit, privit de trec\torii care se
opresc lîng\ el, care r\mîn în urma lui, care comunic\ între ei idei referitoare la el.
Ideile delirante sunt nesistematizate [i fragmentare ; în cadrul sindroamelor paranoide, ce se
desf\[oar\ pe fondul modific\rii reactive a lucidit\]ii con[tiin]ei, de[i fragmentare, ele au un caracter
inteligibil legat de trauma psihic\.
~n a doua eventualitate, delirul de obicei este rupt de realitate, bolnavul devenind centrul
desf\[ur\rii unor evenimente neverosimile, absurde, confabulatorii, fantastice. Astfel ideile
delirante, sunt de obicei absurde, contradictorii, s\race [i stereotipe. Cel mai ilustrativ, în acest sens,
este delirul de m\rire [i bog\]ie, în care bolnavii afirm\ c\ posed\ averi inimaginabile (miliardari,
proprietari de b\nci etc.) oferind în mod altruist parte din sumele lor celor din jur [i în acela[i timp
cer[ind f\r\ jen\ un lucru minor, o ]igar\, c=]iva bani [.a.
După conţinutul lor tematic, ideile delirante mai des întîtnite pot fi împărţite în :
1. Idei de persecuţie constau în convingerea bolnavului că suferă prejudicii morale, materiale sau
fizice, simţind lumea ca ostilă. Pacientul se va simţi jignit de gesturi, cuvinte, atitudini, va avea
convingerea că este observat şi urmărit, că împotriva lui se complotează, comportamentul la început
resemnat (schimbări de domiciliu, scăderea contactelor interpersonale) poate deveni revendicativ
(plîngeri, reclamaţii) şi chiar antisocial (violenţă). In aceste situaţii se tace inversarea de roluri, în
10
care persecutaţii devin persecutori (Lasegue şi Falret).
Sunt cele mai frecvente idei delirante şi apar în reacţii paranoide, schizofrenia paranoidă, în
paranoia, în psihozele delirante de involuţie,
2. Idei delirante cu conţinut depresiv : de vinovăţie, autoacuzare, de ruină, au drept conţinut
raportarea imaginară a unor situaţii nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile bolnavului, negarea
capacităţilor intelectuale şi fizice, a posibilităţilor materiale. Lumea care `i era ostilă subiectului,
în cazul ideilor de persecuţie, este insuportabilă in cazul ideilor depresive. Ele pot conduce la
tentative suicidare şi la „omucideri altruiste''. Ele se întîlnesc în stări depresive de diverse etiologii,
schizofrenii.
3. Idei hipocondriace : sunt convingeri privind existenţa unei boii incurabile, cu gravitate
deosebită, de care subiectul ar suferi, în dezacord cu starea de sănătate foarte bună sau puţin
modificată a bolnavului. Cu toate asigurările pe care bolnavul le primeşte, el nu încetează în a-şi
face o minuţioasă ana liză, interpretînd şi atnplificînd modificările fiziologice sau minore ale
fiecărui organ sau aparat, document=ndu-se şi „trat=ndu-se" în permanenţă. Ideile hipocondriace
delirante apar în schizofrenie, psihozele de prelnvoluţie şi involuţie, în epresii, psihoze delirante
cronice.
4. Idei de gelozie şi erotomanice sunt legate de infidelitate, a cărei victimă ar fi subiectul (Bleuler
le-a apropiat de ideile de persecuţie). Bolnavii cu idei de gelozie interpretează atitudinea
partenerului, în~ tîrzierile, chiar cină ele sunt deplin motivate, dispoziţia afectivă a acestora, pe care
te iau drept probe ale adulterului Scăderea potentei, tulburările de memorie, falsele recunoaşteri
sunt tot at=tea surse de alimentare ale acestor idei.
Ideile erotomanice au o fază iniţială în care subiectul se consideră iubii (de obicei de o persoană
celebră în raport cu el) ; după o perioadă de dezamăgire, în care dragostea nu-şi află răspunsul
presupus de subiect şi urmează o perioadă de ură în care pacientul considerîndu-se persecutat, se
poate răzbuna, poate avea reacţii agresive.
Apar în paranoia, schizofrenii, psihoze de involuţie, alcoolism.
5. Idei de filiaţie : constau în convingerea bolnavului că nu aparţine familiei sale, ci ar descinde
dinîr-o familie mult superioară sau chiar ar avea o descendenţă divină. Corolarul acestor idei este
necunoaşterea părinţilor naturali, ura faţă de ei pentru „substituţia'' la care îl supun pe subiect,
frustrîndu-l de drepturile lui legitime’’. Se întîlnesc în paranoia şi schizofrenii paranoide.
6. Idei delirante de invenţie, de reformă, mistice : sunt idei legate de capacitatea
subiectului, de omnipotenţa lui creatoare, în domeniul ştiinţific, socio-potitic sau religios. Ideile
delirante de invenţie sunt legate de planuri sau experimente pentru o tehnologie de excepţie, care
poate să nu aibă adesea nici un fel de legătură cu nivelul de pregătire şi preocupările pro fesionale
ale subiectului.

11
7. Ideile de reformă se referă la modificarea unor sisteme filozofice, schimbări administrative,
socio-politice sau economice, care ar schimba „faţa întregii omeniri" prin soluţii de o puerilă utopie.
8. Ideile mistice diferă de mistica propriu-zis\ (convingere asupra posibilităţii comunicării directe a
omului cu forţele supranaturale cu care caută o comuniune) deoarece subiectul se crede el însuşi
purtătorul unei misiuni spirituale, se consideră purtătorul unor mesaje transcedeniale.
Apar în paranoia, schizofrenie paranoidâ, parafrenie şi pasager în stările maniacale.
9. Ideile de grandoare sunt idei legate de calităţile deosebite fizice şi spirituale pe care subiectul
le-ar avea sau de bunurile materiale şi situaţia socială pe care acesta ar poseda-o. Se întîlnesc în
paranoia, schizofrenii paranoide, stări maniacale, parafrenie, paralizie generală progresivă,
sindromul maniacal senil ele.
10. Ideile de relaţie se referă la convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat atitudinea
faţă de el, exercită asupra sa o influenţă defavorabilă, face aprecieri negative asupra calităţilor sale.
Ideile se pot referi la articole, filme, piese de teatru, anunţuri pe care subiectul le pune în directă
legătură cu el. Apar în schizofrenie paranoidă, episoade delirante acute, alcoolism, paranoia,
dezvoltările kretschmeriene ele.
11. Ideile de influenţ\ sunt legate de credinţa subiectului că se află sub influenţa acţiunii unor
forţe xenopatice. A u fost descrise în cadrul sindromului de automatism mental.
12. Idei metafizice şi cosmogonice se referă la preocu parea subiectului de a elucida probleme ca
metempsihoză, cosmogonia, biogeneza etc. Apar mal ales în schizofrenie paranoidă, parafrenie.
13. Idei de nega]ie se caracterizeaz\ prin aceea c\ bolnavul nu recunoa[te realit\]i evidente,
ajung=nd s\ nege îns\[i realitatea func]iilor vitale, existen]a unor organe, a unui proces psihic, a
unor aspecte din realitate etc. De exemplu, bolnavii afirm\ c\ nu mai m\nînc\, nu mai respir\,
organele s-au atrofiat, au putrezit. în depresiile de involu]ie, pacien]ii tr\iesc totodat\ un sentiment
de intens\ culpabilitate, afirmînd c\ sunt condamna]i s\ tr\iasc\ ve[nic, pentru a se chinui ve[nic.
Aceste idei delirante caracterizate prin enormitate, nega]ie [i imortalitate au fost reunite de Cotard
în sindromul cu acela[i nume.
Structurarea delirant\. Ideile delirante, nu apar în mod natural „clasificate" sau monotematice; ele
au tendinţa de a se articula şi sistematiza, restructur=nd g=ndirea către un mod de g=ndire particular.
Adăugăm la aceasta intensa participare afectivă, care este pe de o parte izvorul din care ideile
delirante îşi trag vigoarea, iar pe de altă parte ecranul pe care acestea se proiectează. Percepţia
suferă modificări asemănătoare afectivităţii. De aceea vom spune că delirul nu este numai o
tulburare de conţinut a g=ndirii, ci o trăire care angajează întregul psihism.
Delirul este o contruc]ie intelectual\ morbid\, `n contradic]ie cu realitatea [i la care bolnavul ader\
cu convingere comport=ndu-se “ ca [i cum...”
Termenul de delir se pretează la confuzii semantice, cu cel de delirium prin omonimie. Precizăm,
însă că deliriumul semnifică o tulburare acută de conştiinţă, care survine `n cadrul stărilor toxice sau
12
infecţioase.
1. Deliruri sistematizate sunt idei delirante construind judecaţi şi raţionamente,.cu aparenţă
logică, dar pornind de la postulate false" (Clerambault). Intrucît ele evoluează pe fondul unor
personalităţi cu trăsături caracteriale specifice (orgolioase, agresive, rigide, suspicioase) ele îşi vor
adăuga, din contextul realităţii, elemente care vin să susţină construcţia pseudologică,
prin care subiectul îşi construieşte propria realitate egocentrică.
1.1. Delirurile pasionale şi de revendicare sunt caracterizate prin subordonarea
întregii g=ndlri unei idei prevalente, însoţită de o creştere a tonusului afectiv, care va constitui
elementul energo-dinamic în dez voltarea acestui sistem de delir. Autorii clasici au numit această
dezvoltare “ în sector” deoarece ea ocupă o zonă circumscrisă a realului în care se infiltrează. Din
aceasta categorie cităm deliruri/c de revendicare (cverulenţii procesivi, inventatorii, idealiştii
pasionaţi) şi delirurile pasionale (de gelozie, erotomania).
1.2. Delirul senzitiv de relaţie a fost descris de Kret schmer, ca trăirea unei experienţe
confliduale a individului faţă de grup, apărînd pe fondul unei personalităţi slabe, în discrepanţă cu
aspiraţiile şi scopurile propuse, vulnerabilă şi timidă, încureîndu-se în situaţii biografice chinuitoare,
fnsu mînd eşecuri şi conflicte subiecţii se decompensează într-un delir concentric în care
„ruşinoasa insuficienţă personală" constituie tema persecuţiei la care anturajul îl supune.
1.3. Delirul de interpretare (Serieux şi Capgras) se constituie dintr-o masă de simptome,
interpretări, intuiţii, supoziţii, pseudo- raţionamente, care se vor organiza conform unui postulat
iniţial. Organizarea acestui delir este în reţea, alcătuind un veritabil mozaic de idei. Temele
principale ale acestui tip de delir sunt persecuţia sau ternele megalomanice.
2. Deliruri nesistematizate sunt deliruri în care struc turarea ideilor delirante este mult mai
redusă, nemaipăstrînd o aparenţă logică şi pentru care subiectul nu caută o argumentaţie raţională.
Productivitatea senzorială şi exaltarea reprezentărilor şi imaginaţiei joacă un rol decisiv în geneza
acestor deliruri.
Delirurile fantastice sau de imaginaţie (parafrenice) sunt caracterizate de fantasticul tematicii,
bogăţia imagina tivă, coexistenţa lumii delirante fantastice în paralel cu cea reală, căreia subiectul
continuă să i se adapteze. Producţiile halucinatorii pot exista, dar producţia imaginativă şi ideică
debordantă este cea care joacă rolul preponderent. Dacă delirurile sistematizate par romane trăite,
coerent construite, cele fantastice ce apropie de basm şi de mit.
Stările delirant-halucinatorii, bufeele delirante (sindroamele paranoiace) sunt deliruri
nesistematizate, însoţite de tulburări perceptuale de tip halucinator. Lipsa suportului afectiv şi
voliţional face ca ideile s\-şi piardă nu numai coerenţa, ci şi stabilitatea, forţa şi durabilitatea.
Delirul rezidual este ideea delirant\ care r\mîne în calitate de mono-simptom dup\ ce au trecut
toate celelalte aspecte psihotice (tulburarea de con[tiin]\, halucina]ii, agita]ie psihomotorie). ~n acest

13
stadiu bolnavul consider\ c\ a fost bolnav, c\ acelea erau închipuiri de boal\, de[i el continu\ s\
sus]in\ o parte din ideile sale delirante. De obicei acest delir este de scurt\ durat\ (cîteva zile dup\
ie[irea din starea cbnfuziv\).
3. Tulburări operaţionale ale g=ndirii
1. Pasagere şi reversibile se referă la scăderea, în grade variabile a randamentului şi eficacităţii
operaţionale a g=ndirii, a capacităţii de creaţie. Se întîlnesc în circumstanţe etiologice exogene care
la rîndul tor pot fi psihogene (stări reactive, surmenaj) sau organice (traumatisme, infecţii, intoxi-
caţii etc). De regulă, în cazul etiologiei organice, tulburările operaţionale ale g=ndirii evoluează In
cadrul sindromului de confuzie mintală.
2. Permanente.
2.1. Staţionare (nedezvoltarea g=ndirii) se referă la incapacitatea g=ndirii subiectului de a atinge
anumite nivele operaţionale, de la cele mai complexe (abstractizare şi generalizare) p=nă la cele
elementare (limbajul articulat, capacitatea de autotngrijire).Etiopatogenia acestor tulburări este
legată de factori prenatali, perinatali şi posinatali (ultimii intervin nu mai t=rziu de primii 5 ani de
viaţă) care nu permit maturizarea anatomo-funcţională şi structurală a sistemului nervos.
De cauză genetică sau dobîndită, nedezvoltarea g=ndirii, după intensitatea ci, îmbracă diferitele
forme ale întîrzierilor mintale (oligofreniile), uşoare (debilitatea mintală), medii (imbecilitatea) şi
grave (idioţia).
2.2. Progresive (demenţele) sunt reprezentate de scăderi progresive şi globale ale întregii vieţi
psihice, afectînd în primul rînd gindirca, iar din aceasta capacitatea de generalizare şi abstractizare.
4. Tulburările imaginaţiei
Proces psihic secundar, solidar şi analog cu g=ndirea, imaginaţia creează scheme şi proiecte
operaţionale diferite de cele existente, ansamblînd într-o ordine nouă materialul faptic, schimbînd în
permanenţă raportul dintre semnificat şi semnificant.
4.1. Scăderea imaginaţiei însoţeşte tulburările operaţionale ale g=ndirii at=t pe cele pasagere c=t
mai ales pe cele permanente-staţionare, precum şi stările de inhibiţie. Se înt=lneşte în oligofrenii
(după unii autori lipsa de imaginaţie este nota cea mai tipică pentru pacienţii din această categorie),
in demenţe, stări confuzionale, stări depresive. La personalităţile epileptice şi psihastenice existenţa
unor particularităţi ale trăsăturilor da personalitate dă aspectul unei sărăcii imaginative.
4.2. Exaltarea imaginaţiei este reprezentată de o creştere a forţei imaginative, care poate invada
progresiv realitatea, merg=nd în paralel cu construcţii delirante. Se înt=lneşte în intoxicaţii uşoare,
stări maniacale, parafrenii, schizofrenie paranoidâ.
4.2.1. Mitomania. Dupre creează acest termen în 1905, încerc=nd s\ definească tendinţa patologică
mai mult sau mai puţin voluntară şi conştientă la minciună şi la crearea unor povestiri imaginare.
Kurt Schneider vorbeşte de „psihopa]ii care au nevoie de a se pune în valoare", subliniind prin

14
această aserţiune, un dublu aspect, în primul r=nd caracterul impulsiv şi în al doilea r=nd aspectul
comportamental, care a făcut să se vorbească de conduite mitomanice. Minciuna patologică va
infiltra trăirile şi comportamentele subiectului, dîndu-le un aspect omogen „acest subiect se
mistifică şi în acelaşi timp caută s\-i mistifice şi pe alţii"' (Ey). Mitomanul este un autor-actor, într-o
continuă goană după roluri care s\-i pună în valoare, complicînd enorm textul propriei existenţe, în
care se încurcă, râm=n=nd un veşnic debutant într-o sisifică şi sterilă încercare.
Insuccesul sau eşecul nu-l fac să se apropie de realitate,,ci s\ fugă mai departe de ea, reinvent=ndu-
se la adăpostul unei noi poveşti.
Mitomania se întîlneşte la personalităţile dizarmonice de tip isteric, borderline, debili mintali.

Metodele de cercetare ale g=ndirii sunt foarte complexe, iar aplicarea lor este în func]ie de vîrst\, de
gradul de instruire, de tipul form\rii profesionale etc. Deoarece examinarea g=ndirii cuprinde o bun\
parte din problematica examenului psihic general, o serie din aceste probe vor fi expuse la capitolul
de investiga]ii [i la capitolul oligofreniilor
In general bolnavii sunt solicita]i s\ efectueze compara]ii între diferite obiecte sau no]iuni pentru a
sesiza în ce m\sur\ sunt capabili s\. scoat\ în eviden]\ asem\n\rile [i deosebirile dintre ele. Pentru
»cerce-tarea opera]iilor de analiz\ [i sintez\ se urm\re[te capacitatea de eviden]iere a p\r]ilor
esen]iale [i particulare a no]iunilor [i respectiv utilizarea acestor elemente în formarea no]iunii
despre unele obiecte, fenomene, ac]iuni.
în ceea ce prive[te aprecierea posibilit\]ilor de generalizare, ea se realizeaz\ prin eviden]ierea
capacit\]ii de compara]ie, prin sortarea unor imagini, dup\ elementele generale [i principale ale mai
multor obiecte, fiin]e, ac]iuni.
Capacitatea de generalizare, de asemenea ca [i cea de abstractizare [i concretizare, se deduce pe
baza în]elegerii defini]iilor, a no]iunilor matematice, a exemplific\rilor. în]elegerea proverbelor,
zicalelor, a unor texte, a unor probleme serve[te drept metod\ de apreciere a capacit\]ii de judecat\
[i ra]ionament ale bolnavilor respectivi.

15