FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ŞTIINŢELE

EDUCAŢIEI ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

PSIHOLOGIE POLITICĂ

Conf. univ. dr. Teodora PRELIPCEAN

SUPORT DE CURS
 Noile adevăruri politice se vor întemeia pe adevăruri
psihologice. Umanitatea este pe cale să părăsească epoca
economică a evoluţiei sale pentru a intra în epoca psihologică.

H. BROCH, Massenwahntheorie, 1979

 CUPRINS

I. CE ESTE PSIHOLOGIA POLITICĂ?

II. SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI POLITICE

III. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA

POLITICĂ

IV. PSIHOLOGIA POLITICĂ CA PSIHOLOGIE A MASELOR

V. BIBLIOGRAFIE

3
 I. CE ESTE PSIHOLOGIA POLITICĂ?

Psihologia, în sens general, poate fi definită ca ştiinţa care studiază activitatea

psihică şi comportamentul uman în încercarea de a le formula legile specifice. Până la
fârşitul secolului al XIX-lea, psihologia a existat ca ramură a filosofiei. Ca disciplină
ştiinţifică autonomă Psihologia s-a constituit în 1879, an în care psihologul german
Wilhelm Wundt (1832-1920) a creat primul laborator de psihologie experimentală.
Sistemul social, potrivit teoriei generale a sistemelor, este structurat în subsisteme
care, la rândul lor, au structuri, mecanisme şi funcţii proprii. Dintre acestea amintim
sistemul politic, sistemul economic, sistemul juridic, sistemul cultural, sistemul
informaţional. În această sferă a sistemelor, sistemul politic ocupă un loc central.
Aceasta se datorează atât complexităţii şi diversităţii relaţiilor pe care le generează, cât
şi impactului asupra celorlalte sisteme.
David Easton este primul cercetător care a abordat politicul din perspectiva
teoriei sistemelor. În lucrările sale fundamentale Sistemul politic (1953) şi O analiză
sistemică a vieţii politice (1956), Easton avansează ideea potrivit căreia sistemul politic
este un sistem deschis. Datorită structurilor şi proceselor sale interne, de exemplu,
sistemul politic primeşte un input din mediu (sub forma cererilor), care apoi va fi
transformat în output (sub forma deciziilor luate colectiv). De asemenea, ceea ce ne apare
ca output poate să se constituie într-un input pentru alte sisteme.
Ştiinţa politică, dincolo de dificultăţile pe care le-a întâlnit şi de lacunele pe care
nu a reuşit să le elimine, s-a dezvoltat în anii 50 atât în plan teoretic, cât şi practic. În
schimb, psihologia politică a fost aproape în totalitate neglijată.
Charles Merriam, Jr. (1874-1953), profesor de ştiinţă politică la Universitatea
din Chicago, considerat şi fondatorul ştiinţei politice moderne, a fost primul care, în
Statele Unite, a insistat asupra necesităţii ca ştiinţa politică să facă apel la psihologie.
Harold Lasswell (1902-1970), unul dintre elevii săi, poate fi considerat părintele
fondator al psihologiei politice ca disciplină universitară. Lui i se datorează
focalizarea cecetărilor pe procesele psihologice, individuale şi sociale, şi importanţa

4
acordată psihopatologiei individuale ca factor cauzal care determină comportamentele
politice.
Psihologia politică europeană s-a dezvoltat în Germania într-o manieră
particulară. Inspirată de marxism, Şcoala de la Frankfurt (fondată în 1923 ca un Institut
de cercetări interdisciplinare; în 1933, când Hitler a preluat puterea, Institutul a luat calea
exilului, la Geneva, apoi Paris, Londra şi New York; a revenit la Frankfurt în 1950) a
abordat o serie de teme majore specifice epocii (venirea la putere a nazismului şi
fascismului, războiul, acţiunile represive ale comunismului etc.), încercând să le explice
prin intermediul „teoriei critice”, adică utilizând în mod critic şi antidogmatic
contribuţiile filosofiei lui Hegel şi Marx, precum şi cele ale psihanalizei lui Freud.
Max Horkheimer (1895-1973, director al Institului din 1930), şi Theodor
Adorno (1903-1969, filosof al culturii, muzicolog de renume mondial, teoretician
marxist şi psiholog politic; critică societatea modernă; cercetările asupra personalităţii
autoritare (considerat unul dintre stâlpii psihologiei politice) au format nucleul
Institutului. Dintre membrii acestuia mai amintim pe teoreticianul literaturii Walter
Benjamin (1892-1940, articolul său Sarcina traducătorului este considerat ca fiind
printre cele mai valoaroase scrise despre traducere), pe filosoful Herbert Marcuse
(1898-1979, teoretician al Noii Stângi, ideile sale inspirând mişcările studenţeşti din
Germania de Vest, Franţa şi SUA) şi psihologul Erich Fromm (1900-1980). Acesta din
urmă se va distanţa de grupul de la Frankfurt, subliniind că omul nu se rezumă numai la
natura sa biologică, cum susţinea Freud; natura omului, pasiunile şi angoasele sale sunt
produse ale culturii.
Cât despre Franţa, susţine M. Grawitz, nicio cercetare amănunţită, prea puţine
studii privitoare la acest subiect. Totuşi, în măsura în care psihologia şi studiile asupra
omului, a necesităţilor sale, activităţilor sale, şi personalităţii sale s-au dezvoltat, putem
considera că şi psihologia politică s-a dezvoltat. Toate acestea au culminat cu acţiunile
psihosociologului francez de origine chiliană, Alexandre Dorna, care a fondat atât prima
asociaţie de psihologie politică europeană (Asociaţia Franceză de Psihologie Politică, în
1999, la Universitatea din Caen), cât şi prima publicaţie de specialitate de pe continent
(Caiete de psihologie politică, în 2002).
Aşadar, psihologia politică este o disciplină tânără.

5
 Se naşte din raporturile care se stabilesc între psihologie şi politică o
disciplină nouă, psihologia politică? Dacă da, care sunt problemele de fond la care
aceasta ar putea să răspundă?
Întâmpinăm dificultăţi în ceea ce priveşte definirea psihologiei politice. Însuşi
Alexandre Dorna, preşedintele fondator al Asociaţiei Franceze de Psihologie Politică,
afirma în lucrarea Fundamentele psihologiei politice că aceasta este un teritoriu mult
prea vast şi plin de capcane ideologice pentru a putea fi sintetizat în limitele unei
definiţii.
Cu toate acestea, anumite caracteristici importante pot fi formulate.
Psihologia politică este o disciplină cu două dimensiuni (precum Zeul Ianus,
reprezentat în mitologia romană; templul ridicat în onoarea sa simbolizează atât pacea,
cât şi războiul). Una dintre dimensiuni este aceea a sufletului (cu pasiunile, emoţiile şi
voinţa sa), iar cealaltă este dimensiuneaa comportamentului şi intenţia de realizare prin
acţiune.
Psihologia politică actuală nu se prezintă ca un tot unitar: preocupările sunt
multiple: diagnosticarea crizei societăţii moderne, memoria socială în reconstrucţie,
discursul politic, criza democraţiei reprezentative, ambiguitatea machiavelică a
omului democratic, charismă şi populism, oraşul – centru al insecurutăţii, economia
politică şi raporturile sale cu psihologia, legăturile stranii între religie, psihologie şi
politică, raportul între statutul ştiinţei şi practica politică.
Aceste abordări se încadrează în câteva orientări importante: 1. psihosociologii
consideră că psihologia politică trebuie să aplice cunoştinţele psihologiei , în special ale
psihologiei sociale, la acţiunea politică (există şi nuanţări: unii susţin că psihologia
politică nu este decât un moment al psihologiei sociale; alţii vorbesc de un pleonasm); 2.
psihologia politică ţine de domeniul exlicaţiilor ideologice; 3. stabileşte punţi de lăgătură
între psihologie şi politică, fără a întemeia o nouă abordare; 4. deschidere către studiile
perturbărilor – tulburări sociale, războaie, revoluţii, prejudecăţi rasiale; 5. corespunde
implicării actorilor – psiho-politologul este cetăţean, obiectivitatea fiind imposibil de
atins.

6
 II. SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI POLITICE

Acest scurt excurs istoric ne va permite, pe de o parte, constatarea continuităţii

cercetării proceselor politice şi psihologice de-a lungul timpurilor, identificarea
raporturilor şi relaţiilor ce s-au stabilit între cele două categorii de procese, pe de altă
parte, relaţionarea originilor psihologiei politice cu prezentul în vederea unei mai bune
înţelegeri a stadiului actual al disciplinei.

1. GRECIA ANTICĂ ŞI PSIHOLOGIA POLITICĂ

Sursele psihologiei politice le regăsim în Grecia antică. Pentru început, gândirea

mitică antică este aceea care ilustrează foarte bine implicaţiile psihologiei în societate.
Miturile greceşti sunt expresia unei concepţii profunde despre natura umană şi devenirea
omului. Omul grec parcurge mai multe etape în vederea reatingerii stării originare
(„starea de zeu”), stare nu pierdută, ci numai involuată. În această evoluţie, între cele
două lumi, lumea divină şi lumea umană, se stabilesc anumite raporturi, zeii implicându-
se direct în activităţile oamenilor. În acest fel raporturile sunt personalizate şi, înaine de
a fi sociale sau ecomomice, ele sunt politice. Rezultă, aşadar, că istoria mitică îşi
reprezintă politica şi psihologia ca pe două surori gemene, însă heterozigote.
Primele referiri sistematice la psihologie şi politică le vom regăsi însă în textele
lui Platon şi Aristotel. În dialogul Timaios, Platon ne spune că sufletul omului este de
natură celestă, Zeul dăruindu-l fiecărui om, funcţia sa fiind aceea de guvernare a corpului.
Sufletul, potrivit lui Platon, este divizat în trei părţi: partea raţională, partea curajoasă şi
partea apetitivă. Celebra metaforă a atelajului, din Phaidros, ilustrează tocmai natura
tripartită a sufletului: avem un car cu doi cai, condus de un vizitiu. Vizitiul reprezintă
partea raţională a sufletului, parte care de altfel distinge omul de bestie şi care este
nemuritoare. Această parte a sufletului este localizată de Platon în cap. Partea curajoasă a
sufletului, localizată in inimă, este asemuită cu unul dintre cei doi cai. Acest cal este bun,
fiind aliatul natural al vizitiului. Celălalt cal reprezintă partea apetitivă, doritoare a
sufletului, localizată sub diafragmă. Spre deosebire de primul, acesta este rău, nesupus şi

7
ascultă doar de vocea pasiunii senzuale. Rolul vizitiului este de a controla pe deplin
parţile inferioare ale sufletului şi de a le conduce. Aşadar, cele trei părţi ale sufletului nu
trebuie văzute ca părţi în sens material, ci ca funcţii sau principii ale acţiunii.
Plecând de la această tripartiţie a sufletului, Platon concepe şi modul de
organizare al cetăţii ideale. Astfel, între părţile sufletului, virtuţile fundamentale, funcţiile
cetăţii şi clasele sociale se stabilesc anumite relaţii. Înţelepciunea este virtutea părţii
raţionale a sufletului, curajul este virtutea părţii însufleţite a sufletului, iar
cumpătarea este virtutea părţii apetitive a sufletului. În cadrul statului ideal,
înţelepciunea acestuia rezidă în clasa conducătorilor (filosofii sunt cei care guvernează
viaţa statului), curajul său în clasa apărătorilor (paznicii care apără cetatea), iar
cumpătarea rezidă în subordonarea guvernaţilor guvernanţilor (producătorii,
meşteşugarii sunt cei guvernaţi). Funcţia socială corespunzătoare filosofilor o constituie
politica, funcţia militară revine apărătorilor cetăţii, iar funcţia economică va fi
îndeplinită de producători. Prin urmare, societatea se impune atunci când este
recunoscută preeminenţa raţiunii. Mai mult, aşa cum individul este drept atunci când
părţile inferioare ale sufletului se supun părţii sale raţionale, la fel şi cetatea ideală va fi
dreaptă atunci când clasele inferioare se supun conducătorilor înţelepţi şi fiecare individ
îşi îndeplineşte rolul său.
Aristotel (384-322) a situat, de asemenea, cercetarea problemelor legate de suflet
- înţeles ca principiu al vieţii - printre cele mai importante preocupări. Cunoaşterea
substanţei şi esenţei sufletului reprezintă punctul de plecare al tratatului Despre suflet,
una dintre lucrările psihologice ale Stagiritului. Potrivit lui Aristotel, formele/facultăţile
sufletului sunt ordonate astfel încât genurile superioare de suflet le presupun pe toate
cele inferioare. Ordinea este următoarea: mai întâi avem sufletul nutritiv (specific
plantelor), urmează sufletul senzitiv (specific animalelor) şi, în cele din urmă, sufletul
raţional (specific oamenilor). Sufletul nutritiv este forma cea mai joasă, iar sufletul
raţional este forma superioară, care îmbină în sine funcţiile sufletelor inferioare. În ceea
ce priveşte sufletul omenesc, Aristotel distinge între intelectul activ (care este nemuritor),
şi intelectul pasiv. Cel dintâi cunoaşte toate obiectele inteligibile şi face posibil ca
intelectul pasiv, care este în sine o potenţialitate, să cunoască în mod actual.

8
 De ce este necesară cunoaşterea fenomenelor legate de suflet? Deoarece Aristotel
consideră psihologia ca fiind pârghia explicativă a comportamentelor umane. Însă
teoria psihologică a politicii apare o dată cu studierea eticii. Etica aristotelică este una
teleologică, scopul suprem fiind binele însuşi al individului. Ea are în atenţie acţiunile
umane, pornind de la judecăţile morale concrete ale omului, pentru a ajunge la
formularea unor principii generale. Deşi binele este acelaşi pentru individ şi pentru stat,
Aristotel afirmă că binele relaţionat cu statul este mai nobil şi superior, astfel încât etica
poate fi considerată o ramură a ştiinţei politice.
La rândul ei, o constituţie politică reprezintă o reformulare a principiilor etice
şi comportamentale. Scopul constituţiilor este de a soluţiona eventualele conflicte ce pot
să apară în termenii drepturilor şi obligaţiilor colective şi reciproce. Fiecare Constituţie
face vizibile legăturile între psihologie şi politică, de unde şi compararea diverselor
constituţii. Aristotel împarte guvernările în organizări bune (regalitatea, aristocraţia şi
regimul constituţional) şi organizări rele (tirania, oligarhia şi democraţia). Scopul acestei
comparaţii ar fi formularea unei concepţii psihopolitice despre cel mai bun regim
posibil pentru statul contemporan lui. În acest sens, Stagiritul optează pentru regimul
constituţional. Întrucât în cadrul acestuia conduce o mulţime care nu este lipsită de
avere, regimul constituţional este, mai mult sau mai puţin, o combinaţie între oligarhie
şi democraţie.
Aşadar, legătura dintre psihologie, etică şi politică este vizibilă la Aristotel.
Vederile sale sunt practice, scopul principal fiind determinarea regulilor conduitei
sociale. De aici şi apropierea psihologiei politice aristotelice de o definiţie modernă a
psihologiei politice.
Revoluţia sofistă
- se raliază demersului politic democratic; majoritatea sunt imigranţi
(mulţi vor fi exilaţi, persecutaţi, executaţi)
- două generaţii:
- prima generaţie, rivalii lui Socrate şi Platon, Protagoras, Prodicos,
Gorgias, Hippias; întrucât statutul lor de meteci le interzicea participarea
directă la viaţa politică, s-au implicat în gândirea politică; sunt adepţii
contractului social

9
 - a doua generaţie, rivalii lui Aristotel, Antistene şi Isocrate; primul
vorbeşte de forţa limbajului; cuvîntul este mijlocul politic prin
excelenţă întrucât el permite adoptarea deciziilor şi aplicarea acestora;
Isocrate considera vorbirea aleasă drept semnul cel mai sigur al unei
judecăţi drepte
- învăţarea virtuţii este posibilă deoarece comportamentul omului este
schimbător

Perioada etico-religioasă
- între social şi politic se instalează o puternică disociere
- cetăţeanul nu se mai recunoaşte nici în instituţii, nici în omul politic
- idealul Republican este abandonat
- Sceptici – există reguli relative şi o dreptate probanilă
- Epicureici – propun un mod de viaţă
- Stoici – psihologie a stăpânirii de sine
- Scopul tuturor era pacea interioară; toate sunt şcoli de morală

2. PSIHOLOGIA POLITICA ÎN IMPERIUL ROMAN ŞI

BISERICA CREŞTINĂ

Temele abordate de filosofii Greciei antice vor fi repuse în discuţie, interpretate

şi dezvoltate de filosofii Romei, dragostea de înţelepciune romană construindu-se prin
analogie. Cum a pătruns însă filosofia greacă în spaţiul roman? Răspunsul este simplu:
prin intermediul politicii. În anul 155 î. Hr. la Roma a ajuns o solie ateniană formată din
trei filosofi. După ce şi-au dus la bun sfârşit misiunea diplomatică, Carneades, Diogenes
şi Critolaus au ţinut o serie de prelegeri. Elocvenţa discursurilor şi virtuozitatea
atenienilor i-a uimit pe romani. Mai mult, Carneades a îndrăznit să demonstreze teza
nelegitimităţii imperialismului roman, fără ca cineva să fi fost capabil, în acel moment, să
argumenteze opusul tezei sau să formuleze vreo obiecţie. Drept consecinţă, la intervenţia

10
lui Cato cel Bătrân, fiind consideraţi periculoşi, filosofii au fost expulzaţi din cetate. Însă
filosofia greacă intrase deja nu numai în cetatea eternă, ci şi în universalitate.
Un prim reper în abordarea unor teme aparţinând gândirii politice îl constituie
opera istoricului Polybios (c.200-120 î. Hr.). Deşi la origini este grec, în anul 167 î. Hr.
acesta a ajuns la Roma, numărându-se printre cei o mie de ostatici capturaţi la sfârşitul
celui de-al treilea război macedonean. Devenind mentor al generalului roman Scipio
Africanul, Polibiu l-a însoţit în expediţia din Africa, fiind martor al distrugerii Cartaginei
(146 î. Hr.). Istoriile sale, concepute ca manual politic în acţiune, conţin precepte şi
principii pe care oamenii de stat ar trebui să le urmeze. Ele constituie, de asemenea,
principalul izvor antic în explicarea expansiunii Imperiului Roman. Cât priveşte gândirea
sa politică, Polibiu a criticat teoriile care considerau că la originea statului s-ar afla
un contract social încheiat pe baza raţiunii între indivizi. Potrivit ideilor sale, nu acordul
între indivizi conduce la organizarea societăţii, ci violenţa, teză ce va lăsa o amprentă
durabilă în gândirea politică.
Potrivit lui Polibiu, cel mai important lucru în cercetarea istoriei îl constituie
descoperirea cauzelor evenimentelor. În acest context, istoricul filosof pleacă de la
evidenţierea şi analiza cauzelor psihologice (acestea ţin de dialectica interioară a
gândurilor şi sentimentelor oamenilor politici şi a popoarelor), trece prin cele de natură
politică (acestea ţin de felul constituţiilor), pentru a ajunge, în cele din urmă, la cauzele
de natură filosofică (care surprind raportul dintre soartă şi întâmplare). Arătând
importanţa cercetării constituţiilor, Polibiu va relua clasificarea regimurilor politice
întâlnită la Platon şi Aristotel (monarhică, aristocratică şi democratică), susţinând că toate
cele trei tipuri de guvernare pot fi regăsite împreună sub forma unei Republici, constituţia
romană fiind un exemplu în acest sens. Datorită caracterului său mixt, aceasta reuşeşte să
asigure echilibrul şi armonia cetăţii. Prin urmare, Roma este cel mai bun exemplu posibil
din punctul de vedere al constituţiei.
Primul filosof roman este, desigur, Titus Lucreţius Carus (98-54 î. Hr.),
însă întemeietorul terminologiei filosofice romane este Marcus Tullius Cicero (106-43
î. Hr.). Plecând de la premisa că limba latină nu este inferioară celei greceşti (aşa cum
susţinuse Lucreţius), Cicero va desena orizontul şi va conferi personalitate filosofiei
romane. Tema dominantă a tuturor lucrărilor sale o constituie preamărirea statului roman.

11
De asemenea, factorul politic reprezintă o constantă în întreaga sa operă. În fapt, Cicero a
fost în primul rând un om şi un gânditor politic. Numai după ce a fost înlăturat din viaţa
politică s-a refugiat în studiul filosofiei, dar chiar şi atunci şi-a continuat activitatea
politică, evident însă cu alte mijloace. Relevantă în acest sens este lucrarea Despre stat,
în care consulul-filosof condamnă pe filosofii care promovau apolitismul. Astfel, din
întreaga sa operă se pot decela rolul şi obiectul de studiu al unei psihologii politice.
În tratatele sale de filosofie politică, domeniu în care Cicero îi socoteşte pe romani
superiori grecilor, în discursurile sale, gânditorul roman abordează probleme diverse,
formulează soluţii şi elaborează o ştiinţă a politicii. Problematica omului care
guvernează, tipul de regim constituţional potrivit Republicii, crearea celor mai bune
instituţii cetăţeneşti, păstrarea echilibrului în stat între drepturi, funcţii şi îndatoriri,
raportul dintre politică şi morală, iată principalele teme de reflecţie ce pot fi descoperite
în opera lui Cicero. Un loc aparte în cadrul operelor sale îl ocupă De Oratore. Îmbinând
în expunerea sa elementele tehnice specifice procedeelor retorice cu stările emoţionale
specifice elocinţei, arpinatul realizează un portret al culturii omului politic. Astfel, omul
politic trebuie să posede cunoştinţe solide şi o capacitate ascuţită de a recunoaşte
pasiunile oamenilor, deci trebuie să dea dovadă de perspicacitate psihologică.
Un alt reprezentant al acestei perioade este literatul şi filosoful Plutarh (46-127).
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Plutarh este Vieţi paralele, o culegere
cuprinzând 50 de biografii celebre, în care compară mari personalităţi greceşti şi latine.
Grec la origini, dar devenit cetăţean roman, Plutarh îşi propune ca scop politic,
datorită deselor conflicte dintre cetăţile greceşti, evitarea intervenţiei romanilor în
provincie. De asemenea, problema dominaţiei romane a stat în atenţia filosofului.
Preceptele sale politice, destinate în primul rând politicienilor greci, se înscriu,
aşadar, în aceste cadre. Printre ideile fundamentale cuprinse în precepte se regăsesc
următoarele: adevăratul om politic trebuie să aibă convingeri şi să urmărească binele
comun; discursurile trebuie să reflecte caracterul omului politic, acesta din urmă trebuind
să convingă şi nu vorbele; omul politic trebuie să încerce să păstreze ordinea şi pacea
interioară; întotdeauna trebuie să primeze binele statului, duşmăniile personale nefiind de
dorit; omul politic trebuie să-şi cunoască poporul şi particularităţile acestuia; omul politic
trebuie să fie credibil; omul de stat nu trebuie să comită nedreptăţi şi trebuie să facă tot

12
posibilul pentru ca cetăţenii să devină mai buni şi mai virtuoşi. Rezultă, din aceste
precepte, atât pragmatismul lui Plutarh, cât şi idealul său, menţinerea unei cetăţi unite,
acesta fiind lucrul cel mai măreţ şi mai frumos în arta politică.
Precursorii doctrinei sociale creştine – tranziţia creştinismului de la statutul de
cult interzis, la acela de religie acceptată oficial (313, Constantin cel Mare, Edictul de
la Milano) şi, în final, la statutul de religie de stat (380, Theodosie cel Mare, Edictul de
la Tesalonic).
După dezmembrarea Imperiului (395, Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin,
condus de Arcadiu/Imperiul Roman de Apus, condus de Honoriu) Biserica va fi singura
forţă capabilă să răspundă exigenţelor organizării sociale şi spirituale.
Pacificarea prin credinţă – convertirea lui Clovis I (481-511)(i se datorează
creştinarea francilor) şi zădărnicirea proiectelor expansioniste ale lui Alaric II (484-507)
(înfrânt de francii coduşi de Clovis – 507 – în bătălia de la Vouillé).
Sfântul Apostol Pavel – puntea de legătură între iudaism şi elenism; s-a
convertit pe drumul Damascului; acordă un rol foarte important psihologiei, însă în acord
cu esenţa creştinismului- sufletul este un fapt divin şi un lăcaş al credinţei. Mesajul său
– Hristos este „stăpânul ceresc”; Botezul este o promisune; Doctrina etică include
1. Egalitatea tuturor în păcatul originar; 2. Convertirea este deschisă tuturor
(universalitatea doctrinei); 3. Individualismul credinciosului aflat în comuniune cu
Dumnezeu.
Sfântul Augustin – primul teoretician al psihologiei creştine şi cel mai psiholog
dintre gânditorii creştini; Instituţiile divine pot coexista cu celelalte; În ceea ce priveşte
credinţa şi morala, Biserica este superioară (Ioan Chrisostomul afirma că Biserica este
superioară în toate); Statul este respectat ca autoritate profană (este urmată sentinţa lui
Iisus, Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu); Cele
două cetăţi, celestă şi terestră, sau divină şi a oamenilor, nu se confundă cu dihotomia
Biserică/Stat; Gândirea lui Augustin reprezintă fundamentul teocraţiei şi al viitoarei
teorii a separării puterilor politice; omul interior este subiectul teoriei sale.
John de Salisbury (1115-1180) – POLICRATICUS – a consolidat ideile lui
Augustin şi a deschis calea celor elaborate de Sfântul Toma. Este fondator al teocraţiei
ca sistem social: 1. Autoritatea preotului este superioară celei a principelui; 2. Teoria

13
celor două spade – Principele primeşte spada materială din mâinile Bisericii, realizând
ceea ce aceasta, în mila sa, nu poate face; 3. Principele şi Tiranul – Primul se supune
legii (adică lui Dumnezeu) şi guvernează poporul în numele ei, în timp ce tiranul o
distruge şi transformă poporul în sclav; 4. Teoria organică a Statului – Statul este un
corp însufleţit de dreptatea şi raţiunea lui Dumnezeu; Anatomia statului este simbolizată
astfel: Capul este Prinţul; Inima este Senatul; Stomacul ar fi Funcţionarii; Picioarele ar
fi ţăranii şi meşteşugarii, iar Sufletul statului este Biserica.
Sfântul Toma (1225-1274) – clarificarea distincţiei dintre Raţiune şi Credinţă;
Ştiinţa aparţine raţiunii/Există însă adevăruri ce pot fi demonstrate doar de Credinţă/nu
putem turna apa raţiunii în vinul înţelepciunii divine; Concepţia sa poate fi sintetizată
în 4 legi teologice: 1. Legea eternă este voinţa lui Dumnezeu de a atribui universului un
sens şi o finalitate; 2. Legea naturală reprezintă expresia continuă a lui Dumnezeu în
termeni raţionali; 3. Legea umană este aplicarea legii naturale ca bază a ordinii sociale
umane, din care derivă autoritatea; 4. Legea Divină este cea revelată de Sfintele Scripturi
şi priveşte mântuirea omului. Sfântul Toma susţine statul monarhic; poporului i se
atribuie suveranitatea politică; Dumnezeu este sursa întregii autorităţi, iar poporul este
instrumentul acesteia; se poate încheia un pact între guvernaţi şi guvernanţi; respinge
tiranicidul; Statul îndeplineşte două funcţii, una vremelnică (menţinerea ordinii, păcii şi
bunăstării oamenilor), una spirituală (urmăreşte binele moral şi atingerea virtuţii).

3. MODERNITATEA ŞI PSIHOLOGIA POLITICĂ

Ibn Khaldun (1332-1406) – istoric al culturii, succesor al lui Polibiu;

reintroduce în Occident problematica schimbării sociale; Prolegomene – dă o
definiţie psihologică a istoriei (afirmă că elementele psihologice şi cele ale situaţiei
mediului acţionează împreună); condiţiile de viaţă derivă mai ales din mediul
natural: climat, producţie, geografie; omul este dominat de instincte negative;
autoritatea aparţine grupurilor care dobândesc puterea graţie coeziunii, curajului şi
spiritului lor colectiv, calităţi conferite de viaţa nomadă; cuceririle cele mai vaste şi
mai rapide sunt opera popoarelor nomade sau seminomade; dominaţia politică a unei

14
dinastii sau a unui grup durează, în general, trei generaţii; eşecul statelor organizate
este determinat nu doar de factori psihologici, ci şi de crizele economice; elaborarea
unei teorii a ciclurilor politice (înflorire şi decadenţă), analizele efectuate
conducerii, coeziunii şi dinamicii sociale, ne permit să-l introducem între
precursorii psihologiei politice; observaţiile sale despre conducători au
prefigurat teoria circulaţiei elitelor a lui Vilfredo Pareto.
Pierre Dubois (1255-1321) – precursor îndepărtat al psihologiei politice; jurist
la curtea lui Filip cel Frumos; idei dominante – absolutismul laic, instaurarea unui
stat monarhic naţional puternic; cum? – abolirea feudalismului; reconstrucţia
Bisericii (recuperarea de către stat a bunurilor acesteia, transformarea mănăstirilor de
călugăriţe în şcoli pentru fete; eliminarea cerinţei celibatului preoţilor); reforma
învăţământului; transformarea procedurilor juridice şi eliminarea tribunalelor
religioase.
Juan Bobino (1530-1596) – şase cărţi dedicate Republicii; abordarea teoretică
se aseamănă cu aceea a lui Khaldun; teoria luptei ca motiv al apariţiei statului;
teoria ciclurilor politice; primul care scoate psihologia socială din adăpostul său
teologic; Statul, în forma sa istorică, este la origine o problemă de cucerire;
distincţia dintre clase are adesea legătură cu raporturile dintre cuceritori şi cuceriţi;
relaţiile de familie sunt anterioare oricăror forme de ierarhie politică; colonizarea
reprezintă o importantă sursă de schimbare a personalităţii.
Niccoló Machiavelli (1469-1527) – alături de Gracián, este unul dintre marii
deschizători ai psihologiei politice, pornind de la observaţiile realiste asupra
comportamentului principilor; se situează la frontiera dintre Evul Mediu şi
Modernitate; conturează o teorie a statului liberal şi a rolului individului în
societatea modernă; enunţă demersul politic modern: pragmatismul şi analiza
comportamentelor; se revoltă împotriva unei Biserici care menţine Italia divizată; îşi
manifestă ostilitatea faţă de înalta burghezie (investeşte în proprietăţi funciare, nu în
mijloacele de producţie); Scopul scuză mijloacele + Cesare Borgia, model de mare
om; 1. Politica nu reprezintă o morală, ci o problemă care trebuie rezolvată; ea
se defineşte ca raport de forţe – antagonismele dintre lei şi vulpi; 2. Statul veghează
la bunăstarea comunităţii cu ajutorul armelor şi al legii – nu există victorie fără

15
luptă şi nici putere fără violenţă; 3. Problema războiului şi a păcii nu este una
etică, ci tehnică, primează voinţa politică, nu morală; 4. Arta de a guverna
reprezintă condiţia menţinerii puterii – forţa şi viclenia sunt importante; 5. Natura
umană nu este în mod obligatoriu rea, însă este schimbătoare şi laşă.
Se va confrunta cu persecuţia, închisoarea şi arderea operelor sale; Biserica îl va
pune la Index (1565), până în 1880, când Papa Leon XIII îi va acorda iertarea.

Baltasar Gracián (1601-1658) – iezuit sapniol, vrea să ofere Bisericii şi

Statului creştin un model alternativ Principelui lui Machiavelli. Sfârşeşte însă în
temniţele Inchiziţiei (perceput ca un aliat al machiavelismului şi nu ca un opozant).
Tratează problema puterii în dimensiunea sa psihologică (puterea asupra
sinelui, asupra celuilalt şi până la gustul puterii). Lucrarea sa Oracolul manual – este
rezumată atitudinea principelui – a seduce pentru a reduce (fără a minţi, deoarece
principelui creştin i se interzice minciuna, nu spuneţi, totuşi, întreg adevărul) + să te
cunoşti pe tine însuţi (pt a putea fi stăpânul altcuiva) + să rămîi stăpân pe tine
însuţi + să fii binefăcător + să iubeşti pentru a fi iubit (dar să nu iubeşti, şi nici să
urăşti pt totdeauna)
Sobordonarea emotivităţii şi subiectivităţii raţionalităţii : omul politic modern
trebuie să-şi însuşească o nouă raţiune: 1. Evitaţi refuzul; 2. Seduceţi pentru a
domina mai bine; 3. Nu vă înfuriaţi niciodată; 4. Simţul oportunităţii; 5. Blana
vulpii în lipsa celei a leului; 6. Mizaţi pe suspans; 6. Nu dezvăluiţi niciodată
lucrurile făcute doar pe jumătate; 7. Feriţi-vă de ruptură, deoarece reputaţia este
întotdeauna afectată; 8. Capacitatea şi grandoarea trebuie măsurate în funcţie de
virtute şi nu de avere.
Astfel, porţile modernităţii psihologiei politice sunt larg deschise (fără
practică, ştiinţa este inutilă; reflecţia şi acţiunea sunt precum ochiul şi mâna; şi cum
realitatea este schimbătoare iar teoria se mulează după comportament, adaptarea
oricărei paradigme a politicii este absolut indispensabilă).
Thomas Hobbes (1588-1679), filosof englez, dezvăluie aspectul dualităţii
umane (siguranţa şi dorinţa de putere) ca motor al politicii. Lucrările sale în
domeniu sunt Elementele legii naturale şi politice (1640), o primă versiune a propriei

16
filosofii, De cive (1642), o ripostă la adresa taberei parlamentare şi antimonarhice din
timpul revoluţiei engleze, şi Leviathan (1651), probabil cea mai coerentă şi radicală
teorie asupra suveranităţii absolutiste.
Hobbes, oferind un răspuns unor întrebări fundamentale precum, Care este
funcţia regelui şi a monarhiei?; Care este locul religiei în definiţia corpului politic?;
Cum să evităm şi să ţinem sub control pericolele războiului civil?, regândeşte şi
reinventează în fapt realitatea politică.
Politica îşi are fundamentul în studiul naturii umane. Pentru a cunoaşte natura
umană trebuie să plecăm de la starea naturală, acea stare în care exista o egalitate
originară, dar şi un drept nelimitat al tuturor. Consecinţa acestei stări o constituie
războiul tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes) în care, evident,
fiecare om devine duşmanul oricărui al om (homo homini lupus). De aici
necesitatea unui contract social, contract care presupune renunţarea la dreptul natural
şi acceptarea transferării suveranităţii unui reprezentant care să vegheze la aplicarea
legii. Astfel, dreptul tuturor este înlocuit cu binele tuturor. Asistăm astfel la
naşterea artificială a statului, uriaşul Leviathan, ca putere supremă (monstrul Biblic,
din Cartea lui Iacov: Nimic de pe pământ nu se poate compara cu el: este plăsmuit
astfel încât să nu-i fie teamă de nimic). Acestă putere nu îşi are originea în forţa lui
Dumnezeu, prin urmare nu este teocratică, ci în slăbiciunea oamenilor. De
asemenea, statul nu reprezintă un stăpân, ci o unealtă a oamenilor dezagregării
corpului politic.
John Locke (1632-1704) – Eseu asupra puterii civile – în centrul gândirii
politice moderne se află imaginea individului şi a a poporului; individul este
sociabil; libertatea individuală constituie punctul de plecare al contractului politic;
guvernarea este liber consimţită; autoritatea trebuie să fie controlată de o adunare
legislativă;
Două tratate despre guvernare – 1690; starea naturală – stare de libertate perfectă,
egalitate şi independenţă; autoritatea politică este rezultatul dorinţei oamenilor de a
trăi în comun şi de a evita eventualele războaie; separaţia puterilor;
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), filosof şi scriitor elveţian de limbă
franceză; Contractul social (1762); esenţa omului este libertatea; pentru păstrarea

17
acesteia, propune contractul social şi respectiv, constituirea corpului politic ca un
corp moral şi colectiv, compus din toţi membrii statului; fiecare membru al statului
are o dublă calitate: 1. cetăţean – participă la elaborarea legilor şi este membru al
corpului politic; 2. supus – respectă legile statului, legi pe care el însuşi le instituie în
calitatea sa de cetăţean; astfel nu este anulată libertatea individului în cadrul
corpului politic; acceptă, spre deosebire de Locke, doar suveranitatea voinţei
generale; omul este perfectibil; natura umană nu regresează.

18
 III. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN
PSIHOLOGIA POLITICĂ

Orice cercetare dispune de anumite metode şi tehnici cu valoare explicativă şi

predictivă. Prin intermediul acestora se studiază fenomenele specifice unei discipline.
Fiind o disciplină autonomă, psihologia politică, dispune, la rândul său, de metode şi
tehnici de cercetare specifice. Desigur, aceste metode şi tehnici de cercetare au fost
împrumutate din celelalte ştiinţe socio-umane şi adaptate specificului tematicii
psihologiei politice.
Înainte de a studia fiecare metodă în parte, să vedem etapele ce trebuie parcurse în
cadrul unei cercetări. Pentru acesta ne vom opri la schema propusă de sociologul englez
Anthony Giddens: 1. Se defineşte problema (se alege o temă de cercetare); 2. Se trece
în revistă bibliografia (familiarizarea cu cercetările existente referitoare la subiect);
3. Se formulează o ipoteză (ce anume se doreşte a se demonstra); 4. Se selectează un
plan de cercetare (se alege o metodă de cercetare ( sau mai multe)); 5. Se efectuează
cercetarea (se culeg datele, se înregistrează informaţiile); 6. Se interpretează
rezultatele (implicaţiile datelor adunate se prelucrează); 7. Se raportează rezultatele
cercetării (care este semnificaţia lor şi în ce mod relaţionează cu descoperirile
anterioare); 8. În final, descoperirile sunt înregistrate şi discutate în cadrul unei
comunităţi academice mai largi, conducând probabil la iniţierea unor cercetări ulterioare.
În ceea ce priveşte câmpul psihologiei politice, în lucrarea Psihologie politică,
Lavinia Betea propune câteva metode de cercetare calitativiste şi cantitativiste.
Cercetarea calitativă se fixează, de obicei, asupra unui număr mic de cazuri, se bazează
pe interviuri, pe analiza în adâncime a materialului istoric şi urmăreşte descrierea
comprehensivă a faptelor. Prin contrast, cercetarea cantitativă se foloseşte de numere şi
metode statistice, măsurătorile şi analizele putând fi refăcute cu uşurintă de alţi
cercetători.
Metodele propuse de L. Betea sunt: 1. Studiul de caz multiplu; 2. Interviul
individual nestructurat; 3. Metoda biografică; 4. Analiza de conţinut; 5. Ancheta pe

19
eşantion; 6. Diferenţiatorul semantic. Ele răspund, în general, la întrebări precum cine?,
ce?, unde?, cum? şi de ce?. În funcţie de întrebarea sau întrebările la care vrem să
răspundem, vom folosi o metodă sau alta, sau mai multe.

1. Studiul de caz multiplu

Studiul de caz este folosit în diverse domenii, în pofida faptului că cercetătorii

l-au inclus în sfera celor mai dificile metode de cercetare. Întrebările la care răspunde
sunt cum? şi de ce? În psihologia politică această metodă presupune realizarea unei
cercetări empirice ce investighează un fenomen contemporan în contextul său real.
Studiul de caz se recomandă mai ales atunci când nu se cunosc cu exactitate limitele între
fenomen şi context. Importantă este, de asemenea, specificarea regulilor după care s-a
realizat selecţia cazurilor pentru analiză.
Ca orice metodă, studiul de caz prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Avantajul prim constă în aceea că prin intermediul acestei metode se cercetează şi
prelucrează informaţii vaste şi variate, provenind din surse multiple şi relevante
(documente, mărturii, interviuri, observaţii). De asemenea, rezultatele studiului de caz
constituie o sursă bogată de ipoteze şi variabile de interes. Dezavantajele ar fi
următoarele: rezultatele studiilor nu pot fi generalizate; există unele semne de întrebare
cu privire la corectitudinea rezultatelor; metodologia urmată nu este una riguroasă;
timpul necesar realizării studiului este destul de lung.
Studiile de caz pot fi individuale sau multiple. Şi dacă studiile de caz individuale
sunt similare experimentului individual, studiile de caz multiple sunt analoge
experimentelor multiple. Însă, în cazul celor din urmă problemele legate de stabilirea unei
metodologii stricte sporesc. Cu toate aceste, Lavinia Betea numeşte cinci etape care
trebuie parcurse: 1. construirea unei baze de date pentru fiecare caz în parte;
2. menţinerea unui lanţ de informaţii; 3. analiza informaţiei aferente studiului de caz;
4. construirea teoriei necesare; 5. construirea explicaţiei cazurilor şi desprinderea unui
tipar comun. De asemenea, autoarea ilustrează aplicarea metodei în cazul unor teme
specifice psihologiei politice: obsesia scenariilor şi exploatarea lor în procesele politice;

20
diseminarea severă a unor categorii sociale şi profesionale; practica rescrierii istoriei
ca tehnică de propagandă; studiul cultului personalităţii.

2. Interviul individual nestructurat

O altă metodă de cercetare o constituie interviul. În termeni generali, acesta

constituie o formă de dialog având ca scop cunoaşterea unei anumite persoane, a
opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la ceva, dar şi a modului de a
interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost
implicat direct sau indirect cel solicitat. Aşadar, prin intermediul acestei metode se
urmăreşte reconstruirea unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi
dintr-o anumită epocă istorică.
Specificul interviului ca metodă de cercetare constă în culegerea informaţiilor pe
cale verbală (orală), elementul principal fiind convorbirea. De o deosebită importanţă
este şi relaţia ce se stabileşte între operator şi intervievat. Tocmai de aceea, în cazul
interviului nu se insistă prea mult asupra momentelor şi regulilor de desfăşurare, metoda
putând fi adaptată din mers în funcţie de situaţii şi/sau persoane. De aici flexibilitatea
instrumentului, precum şi posibilitatea observării comportamentelor non-verbale ale celui
intervievat. Desigur, interviul cunoaşte şi o serie de inconveniente: necesită destul de
mult timp şi efort; nu asigură anonimatul intervievaţilor; formularea întrebărilor nu este
una standard; subiectivismul poate interveni în interpretarea răspunsurilor; pot să apară
distorsiuni (precum în cazul foştilor lideri comunişti) sau aşa-numitele tendinţe de faţadă;
uneori rezultatul intervievării se apropie de metoda istorisirii vieţii personale (precum în
cazul interviurilor cu martori privilegiaţi).
Revenind la lucrarea amintită, autoarea aplică interviul atât aşa-numiţilor martori
angajaţi, adică acei actori care s-au aflat la nivel decizional în timpul epocii comuniste,
cât şi celor care s-au numărat printre aşa-numiţii duşmani de clasă ai regimului. Din
prima categorie, acele surse de mâna întâi, printre intervievaţi s-au numărat Ion
Gheorghe Maurer (membru al PCR din 1936, Preşedinte al Consiliului de Miniştri între

21
1961-1974), Alexandru Bârlădeanu (Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi
reprezentant al României la CAER între 1955-1968), Gheorghe Apostol (prim-secretar
al CC al PMR în perioada 1954-1955), Paul Sfetcu (şef de cabinet al lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej între 1952-1965) şi Corneliu Mănescu (ministru de externe în perioada
1961-1972). Din categoria fostelor victime ale regimului comunist amintim pe Corneliu
Coposu (fruntaş al PNŢ).

3. Metoda biografică

Cercetătorii vorbesc de două accepţiuni ale termenului metodă biografică. Prima

este aceea de biografie socială, cu alte cuvinte analiza biografiilor individuale sau de
grup. Cea de a doua are în vedere procedeele şi modalităţile prin intermediul cărora
autorii construiesc biografiile unor oameni obişnuiţi sau ale unor personalităţi. Cel mai
adesea sensul operant este cel al biografiei sociale.
Investigaţia prin intermediul metodei biografice presupune două aspecte:
culegerea datelor şi interpretarea lor. Pentru culegerea datelor apelăm şi la alte modalităţi
cunoscute, cum ar fi convorbirea cu subiectul şi analiza unor documente. Analiza
documentelor este foarte importantă, fiind un procedeu specific metodei biografice. De
exemplu, verificarea documentelor de partid. Aceasta verificare a fost iniţiată în 1937 în
URSS. Primul pas îl constituia cercetarea autobiografiei, traiectele descrise fiind apoi
verificate prin intermediul declaraţiilor altor membri de partid şi a documentelor
oficiale. Un rol politic esenţial în astfel de documente îl jucau, de asemenea, critica şi
autocritica. Însă cel mai important este efortul interpretării informaţiilor dobândite. De
aceea, se poate afirma că metoda biografică este o hermeneutică a materialului cules.
Aşa cum am arătat deja, biografiile pot fi individuale sau de grup. Biografiile
individuale constituie cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale. Ele
interferează însă atât cu micromediul social, cât şi cu dimensiunile macromediului. De
unde şi specificul metodei, în cadrul acesteia interacţiunile individ – grup social-
societate fiind redate ca procese temporale desfăşurate pe parcursul câtorva decenii.
Biografiile de grup au fost preluate de la L. Stone. Acestea sunt deosebit de importante
din cel puţin două motive. Pe de o parte, întrucât acţiunile politice îşi au originea în

22
motivele, valorile şi trăsăturile de personalitate şi de caracter ale personajelor cheie din
viaţa socială, la un moment dat. Pe de altă parte, deoarece documentele publice oficiale
şi mass-media ne prezintă, de obicei, o faţă a politicii diferită de aceea arătată de
evenimentele private din spatele cortinei.
În cercetarea efectuată de L. Betea, metoda biografică a fost utilizată în scopul
definirii revoluţionarului de profesie şi a duşmanului de clasă.

4. Analiza de conţinut

Reprezintă analiza obiectivă, sistematică şi cantitativă a unor documente ce

conţin informaţii complexe cu valoare comunicaţională ridicată (mesaje mass-media,
statistici oficiale, dări de seamă, rapoarte, legi şi decrete) (Lasswell – este unul dintre
fondatorii metodei). 1. Se alege o temă şi documentele corespunzătoare acesteia. 2.
urmează formularea ipotezelor, care vor fi traduse în categorii, iar acestea in indicatori
direct numărabili în text; 3. Stabilirea unităţilor de analiză – unitate de reperaj (lungimea
textului în care este recunoscută tema) şi unitatea de context (lungimea minimă a textului
care trebuie citit şi analizat, pt a decide dacă tema este prezentată favorabil, defavorabil
sau neutru)
Avantaje – rigoarea analizei, distorsiunile legate de raportul cercetător-subiect
fiind excluse; costul relativ redus faţă de alte metode; se pot realiza vaste comparaţii în
spaţiu şi timp, pe perioade istorice, pe ţări, instituţii etc.;
Dificultăţi – stabilirea listei de categorii şi indicatori; validitatea şi fidelitatea
metodei

5. Ancheta pe eşantion

Ancheta este o metodă cantitativă de cercetare prin care indivizi aparţind unui
grup social sunt chestionaţi cu privire la opiniile lor.
Instrumentul de bază este chestionarul. Scopul chestionarului este de a culege
fie anumite date obiective (vârsta, sexul, nivelul de pregătire profesională), fie anumite

23
date subiective (atitudini, interese, opinii, dispoziţii). Întrebările din cadrul
chestionarului sunt fie închinse (de tip da sau nu), fie semi-închise sau semi-deschise, fie
deschise (în acest din urmă caz indivizii au libertatea individualizării
răspunsurilor).Acestea trebuie să fie clare, să nu fie prea abstracte, să nu genereze tema,
să nu suprasolicite gândirea, să nu fie prea intime. Şi ordinea întrebărilor este importantă,
atât sun aspect logic, cât şi psihologic. De asemenea, numărul temelor investigate poate
varia. Dacă este investigată doar o temă, atunci vorbim de chestionare speciale. În cazul
în care sunt vizate mai multe teme, vorbim de chestionare omnibus.
Dezavantajele chestionarului - acurateţea informaţiei poate fi îndoielnică ori
subiectivă, respondenţii nu ne oferă întotdeauna răspunsuri oneste, există unii factori care
pot influenţa interpretarea rezultatelor.
Anchete comparative – se compară regimul comunist şi stadiul actual al
societăţii (economic, social, politic, ideologic). Studiile relevă existenţa unei relaţii de
condiţionare între condiţiile economice şi atitudinile politice şi sociale.

6. Diferenţiatorul semantic

Diferenţiatorul semantic constituie o tehnică de analiză a discursului, fie politic,

fie cotidian. Se ştie că un cuvânt sau o secvenţă verbală are două sensuri: unul
denotativ (sensul stabil, nonsubiectiv, care se referă la conţinutul cognitiv-informaţional)
şi unul conotativ (sensurile colaterale, care se referă la haloul emoţional sau la rezonanţa
afectivă).
Această tehnică este propusă de C. E. Osgood. Conceptele sunt evaluate prin
intermediul unei grile de evaluare afectivă. Testul se compune dintr-o suită de
adjective antonime, dispuse în perechi, trei factori fiind luaţi în atenţie: 1. factorul
evaluare (bun-rău; plăcut-neplăcut etc.); factorul tărie (puternic-slab; energic-pasiv;
greu-uşor etc.), factorul activitate (rapid-lent, calm-excitat, activ-pasiv). Fiecare cuplu
acoperă o scară bipolară, marcată de la -3 la +3, trecând prin 0, care indică zona neutră.
În final se conturează un profil grafic. De exemplu, cu plul socialism – capitalism avea în
perioada comunistă un halou emoţional diferit de cel din perioada de tranziţie. Rezultă că
haloul emoţional al unor cuvinte traduce atitudini şi reprezentări sociale.

24
 IV. PSIHOLOGIA POLITICĂ CA
PSIHOLOGIE A MASELOR

În istoria umanităţii perioada modernă a fost caracterizată de Le Bon drept epocă

a „puterii mulţimilor” sau a „puterii maselor”. Această putere a maselor, ne spune
autorul, este în continuă creştere, vocea lor devenind preponderentă în cadrul societăţilor
iar destinele naţiunilor fiind dictate de spiritul acestora. În acest context, de o deosebită
importanţă se dovedeşte a fi cunoaşterea spiritului maselor nu în vederea stăpânirii lor,
ceea ce de altfel este foarte dificil, ci pentru a nu fi total dominaţi de ele. De aceea, în
continuare vom încerca să definim masele, să le clasificăm în funcţie de anumite criterii,
să stabilim câteva dintre caracteristicile acestora şi să vedem care este rolul pe care îl
joacă în ansamblul proceselor istorice.

1. Definiţii ale maselor

Pentru a întelege mai bine spiritul maselor trebuie, pentru început, să pornim de la
definiţiile dată de autori acestora. Astfel, psihologul social Le Bon considera masa drept
o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naţionalitate, profesie sau sex şi de
împrejurările care îi adună împreună. Însă, din punct de vedere psihologic, semnificaţiile
termenului „masă” sunt cu totul altele, esenţială fiind în acest context al discursului
apariţia a ceea ce Le Bon numeşte „spirit colectiv”. Astfel, potrivit autorului, există
anumite idei şi sentimente care nu apar şi nu se transformă în acţiuni decât în cadrul unei
mulţimi.
Mulţimea psihologică este o fiinţă provizorie, compusă din elemente eterogene,
sudate la un anumit moment dat. Autorul subliniază însă faptul că mai mulţi indivizi
aflaţi întâmplător la un loc, dar care nu au un scop anume, nu constituie o mulţime

25
psihologică, pe când indivizi izolaţi pot dobândi trăsăturile unei mulţimi psihologice,
dacă resimt aceleaşi emoţii şi simţăminte cu privire la un eveniment.
Care sunt factorii care determină apariţia unei mulţimi psihologice? O mulţime
psihologică se constituie în urma unui şoc psihic, elementele excitante care duc la
formarea mulţimii fiind:
- sentimentul de putere, datorat numărului mare de indivizi care formează
mulţimea, amplificat prin dispariţia sentimentului de răspundere personală individuală, ca
urmare a anonimatului mulţimii. Astfel, individul care face parte dintr-o mulţime are
sentimentul unei puteri invincibile şi asta doar pentru că face parte din aceasta;
- contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe
ceilalţi, chiar dacă această comportare a sa este evident împotriva propriului interes. După
cum spunea şi gânditorul şi omul politic italian Gramsci, „luat separat, fiecare dintre noi
este suficient de raţional; luaţi împreună, într-o mulţime, în timpul unei adunări politice
sau chiar într-un grup de prieteni, suntem cu toţii gata să comitem cele mai mari nebunii”;
- sugestia, care este de natură hipnotică, sentimentele şi gândurile fiind orientate
în sensul determinat de hipnotizator. În mulţime, prima sugestie ce apare se impune
imediat prin contagiune, tocmai de aceea, treptat, mulţimile ajung să creeze foarte mari
probleme omenirii, ele neacceptând nicio piedică între dorinţă şi realizarea ei, „odată
adunaţi şi amestecaţi, oamenii pierzându-şi orice simţ critic”.
Un alt analist al psihologiei maselor este Serge Moscovici. Definindu-le drept
ansambluri tranzitorii de indivizi egali, anonimi şi asemănători, în sânul cărora ideile şi
emoţiile fiecăruia au tendinţa de a fi exprimate spontan, Moscovici evidenţiază totodată
câteva aspecte esenţiale. În viziunea acestuia, există o diferenţă clară între indivizi luaţi
separaţi şi felul în care aceştia se manifestă în cadrul maselor. Astfel, ne spune autorul,
„luat separat, fiecare dintre noi este suficient de raţional; luaţi împreună, într-o mulţime,
în timpul unei adunări politice sau chiar într-un grup de prieteni, suntem cu toţii gata să
comitem cele mai mari nebunii”. Aşadar, ori de câte ori indivizii se adună, se observă cu
uşurinţă faptul că încep să se amestece, să se metamorfozeze, căpătând o natură comună
şi acceptând impunerea unei voinţe colective care le reduce la tăcere proria voinţă.
La Elias Canetti nu întâlnim formulată ca atare o definiţie a maselor. Însă, analiza
acestuia cu privire la mase porneşte de la ceea ce el numeşte „frică de contact”. Pornind

26
de aici, autorul ne spune că „numai masa este cea în interiorul căreia omul poate fi
mântuit de această frică de contact”. Din momentul în care facem parte dintr-o masă
compactă, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, afirmă scriitorul, nu ne mai interesează cine ne
atinge, nu mai percepem nicio diferenţă, predându-ne în întregime acesteia şi
comportându-ne ca şi cum am fi cu toţii egali. Prin urmare, „totul se petrece atunci
deodată ca şi cum ar fi vorba de interiorul unuia şi aceluiaşi trup”.
Şi Michel-Louis Rouquette explorează fenomenul maselor, considerând masa
„produsul structural al unei identităţi de determinări ecologice şi ideologice”. Acest
produs, ne spune cercetătorul, în funcţie de anumite circumstanţe şi pruncte de vedere, se
poate manifesta prin fenomene foarte diverse, dar totuşi coerente. De asemenea, autorul
aduce în atenţia cititorilor distincţia dintre mulţime şi masă, ceea ce ni se pare deosebit de
important. De multe ori cele două noţiuni sunt considerate identice, fiind utilizate în
„variaţie liberă”. Însă Rouquette stabileşte câteva diferenţe. Astfel,
(1) în timp ce mulţimea este un dat perceptiv ce poate fi văzut şi auzit, masa nu
este cu necesitate la fel;
(2) spre deosebire de mulţime care este episodică, masa durează;
(3) dacă mulţimea este un eveniment, masa este o matrice de evenimente.
Continuând ideile prezentate mai sus, vom oferi şi două definiţii ale mulţimilor
însă, din punctul nostru de vedere, acestea includ de fapt şi elemente specifice definirii
maselor, în acest caz nerealizându-se o distincţie clară între cele două noţiuni. Astfel,
cunoscutul psiholog Krâsiko noteză că „mulţimea reprezintă concentrarea, pentru o
perioadă relativ scurtă a unui mare număr de oameni, neorganizată şi fără o structură,
care posedă o forţă uriaşă, incomparabilă cu cea individuală, de influenţare a societăţii şi
a vieţii acesteia, capabilă să creeze sau să distrugă, să ridice sau să coboare, să
dezorganizeze comportamentul şi activitatea oamenilor într-o singură clipă”.
Cristea, de exemplu, ne oferă o altă definiţie a mulţimilor. Potrivit acestuia,
mulţimile sunt ansambluri de indivizi, reale sau virtuale, între care există similitudini sau
raporturi care le orientează relativ convergent atitudinile, comportamentele, sentimentele
şi/sau credinţele.

27
 2. Clasificări ale maselor

Criteriile de la care plecând pot fi clasificate mulţimile sau masele sunt multiple.
Tocmai de aceea, considerăm că nicio clasificare nu este exhaustivă, în cele ce urmează
prezentând mai multe clasificări întâlnite la diferiţi autori.
Punctul nostru de plecare în tratarea subiectului îl constituie clasificarea propusă
de însuşi Le Bon în Psihologia mulţimilor. Pentru început autorul ne vorbeşte de „simple
mulţimi”, fie în forma lor inferioară – aşa cum este cazul celor compuse din indivizi de
rase diferite, legaţi doar prin voinţa, mai mult ori mai puţin respectată, a unui conducător,
fie în forma lor superioară – aşa cum este cazul mulţimilor care au dobândit sub
acţiunea anumitor factori caracteristici comune, formând în felul acesta un popor. În
continuare, psihologul francez distinge, la nivelul oricărui popor, două tipuri de mase:
(1) Mase eterogene şi
(2) Mase omogene.
La rândul lor, masele eterogene pot fi (1.1.) Anonime (mulţimea de pe străzi, de
exemplu) sau (1.2.) Non-anonime (jurii, adunări parlamentare, de exemplu) iar masele
omogene cuprind (2.1) Secte (clasa politică, ordine religioase etc.), (2.2.) Caste (militarii,
preoţii, muncitorii etc.) şi (2.3.) Clase (burghezia, ţărănimea ş.a.).
Masele eterogene sunt alcătuite din indivizi oarecare, având profesii şi grade de
inteligenţă diferite. La nivelul acestora rasa constituie un factor esenţial care conduce la
diferenţe sensibile între varii tipuri de mase eterogene şi exercită o influenţă deosebită
asupra modului în care indivizii acţionează.
În ceea ce priveşte masele omogene, între acestea pot fi sesizate anumite
diferenţe. Astfel, în timp ce sectele sunt alcătuite din indivizi care au o educaţie, profesii
şi medii sociale de provenienţă diferite, dar uniţi de credinţe sau convingeri, în sfera
castelor întâlnim indivizi care au aceeaşi profesie, un nivel al educaţiei asemănător şi
provin din medii aproximativ identice. Referitor la clase, în componenţa lor intră indivizi
diferiţi ca origine, dar cu un nivel similar de educaţie, liantul dintre aceştia fiind o erie de
interese, obiceiuri sau practici zilnice. Potrivit lui Le Bon la nivelul castelor se realizează

28
„cel mai înal grad de organizare pe care îl presupune o masă de oameni”.
În Masele şi puterea a scriitorului Elias Canetti întâlnim o împărţire a categoriilor
de mase care se realizează avându-se în atenţie trăsăturile esenţiale ale maselor. Pe cale
de consecinţă, putem vorbi de următoarele tipuri de mase:
(1) În funcţie de factorul creştere, avem:
mase deschise şi
mase închise.
Masa deschisă este una firească, neavând nicio limită în creşterea ei şi existând
atâta vreme cât creşte. Din momentul în care creşterea ei se opreşte, începe şi
descompunerea sa. În opoziţie cu aceasta, masa închisă are un caracter limitativ, fixându-
şi atenţia pe stabilitate. Spaţiul este dinainte stabilit iar odată ocupat nimeni nu mai are
voie să pătrundă.
(2) Egalitatea şi densitatea constituie alte criterii de diferenţiere a maselor.
Pornind de aici, deosebim între:
masele ritmice şi
masele stagnante.
Primele dintre acestea au drept caracteristică faptul că în cazul lor egalitatea şi
densitatea coincid de la bun început, totul depinzând de mişcare. Dimpotrivă, cele din
urmă sunt extrem de dense, o mişcare liberă fiindu-le imposibilă. Starea lor este pasivă,
ele aşteptând momentul descărcării. Aşadar, egalitatea devine scopul principal al maselor
stagnante.
(3) Ultimul criteriu are în atenţie natura ţelurilor, masele rezultante fiind:
lente sau
iuţi.
Scopul maselor lente este plasat în depărtare iar formarea lor reală este deplasată
spre un teritoriu îndepărtat. Masele religioase ale lumii de dincolo sau ale pelerinilor
constituie cele mai cunoscute exemple în acest sens. De aici se desprinde şi faptul că
stările finale spre care tind aceste mase sunt invizibile şi inaccesibile celor care nu cred.
Spre deosebire de acestea, masele iuţi sunt „bătătoare la ochi”, constituind un aspect
esenţial al vieţii noastre moderne. Exemple în acest sens sunt masele politice, sportive
sau militare.

29
 Acelaşi autor realizează o diviziune a maselor şi în funcţie de criteriul afectelor
dominante. Rezultă astfel alte cinci categorii de mase:
agresive (sau instigatoare),
fugare (sau în derută),
ale interdicţiei,
ale convertirii (sau revirimentului) şi
festive.
O clasificare recentă, realizată de V. G. Krâsiko, diferenţiază următoarele tipuri
de mulţimi:
(1) mulţimea aleatoare - se constituie în urma ivirii unor evenimente neaşteptate,
curiozitatea fiind factorul principal al formării; de obicei, astfel de mulţimi se formează
rapid şi se destramă la fel de rapid;
(2) mulţimea convenţională - la baza comportamentului acesteia se află norme sau
reguli fie evidente, fie subînţelese; una dintre caracteristicile mulţimii convenţionale o
reprezintă scopul comun al membrilor săi, aceştia din urmă întâlnindu-se datorită unei
activităţi dinainte anunţate; exemple în acest sens sunt mitingurile, întrecerile sportive
etc.;
(3) mulţimea expresivă - se evidenţiază prin forţa cu care îşi exprimă diversele
emoţii şi sentimente: bucuria, tristeţea, supărarea, revolta, indignarea ş.a.; atât mulţimile
aleatoare, cât şi cele convenţionale, e poat tranforma, în anumite circumstanţe, în mulţimi
expresive; suporterii echipelor de fotbal sau hochei, participanaţii la mitinguri politice sau
alte demonstraţii sunt exemplele cele mai cunoscute în acest caz;
(4) mulţimea extatică - indivizii ce le formează sunt aduşi într-o stare de excitare
excesivă, aşa cum se întâmplă mai ales în cazul unor curente religioase sau al unor secte,
dar şi în cazul tinerilor care participă la un concert de rock;
(5) mulţimea agresivă - specificul unei astfel de mulţimi îl constituie lipsa unei
baze raţionale vis-a-vis de acţiunile sale, furia oarbă şi violenţa participanţilor fiind
tipice; orice mulţime aleatoare, convenţională sau expresivă poate suferi transformări în
aşa fel încât să devină o mulţime agresivă;
(6) mulţimea panicată - la baza acesteia se regăseşte sentimentul fricii, tendinţa
de a evita un pericol real sau imaginar; în cazul mulţimilor panicate frica individuală

30
constituie elementul prim şi premisa pentru frica de grup şi ivirea panicii;
(7) mulţimea acaparatoare - în situaţia acestora, indivizii ce o compun se află în
conflict direct şi nereglementat, cauza fiind imposibilitatea satisfacerii dorinţelor,
trebuinţelor, tuturor celor implicaţi; de exemplu, astfel se vor manifesta depunătorii la o
bancă dacă vor afla că aceasta intră în faliment, cu toţii dorind să-şi recupereze banii.
De exemplu, în lucrarea Probleme actuale ale psihologiei sociale, profesorul
Cochinescu aminteşte două dintre aceste criterii. Potrivit autorului, durata şi gradul de
similitudine a membrilor reprezintă elemente de bază de la care plecând putem realiza o
clasificare a mulţimilor. Astfel, dacă ne raportăm la primul criteriu, mulţimile pot fi
temporare sau permanente; în funcţie de cel de-al doilea criteriu, mulţimile sunt
omogene sau eterogene.

3. Caracteristici ale maselor

În lucrarea Psihologia mulţimilor Le Bon studiază, aşa cum am văzut deja,

comportamentul grupurilor pe care le numeşte „mulţimi psihologice”. El arată că, în
anumite împrejurări, o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naţionalitate, profesie
sau sex, oricare ar fi întâmplările care îi adună la un loc, ajunge să posede caracteristici
noi, diferite de cele ale fiecărui individ, sentimentele şi ideile tuturor indivizilor fiind
îndreptate spre acelaşi scop.
Elementul specific mulţimilor psihologice este că au un fel de „suflet colectiv”,
care îi face pe indivizii care le compun să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod cu
totul diferit de cel în care ar simţi, gândi sau acţiona în mod independent. În felul acesta,
colectivitatea devine o mulţime psihologică sau o mulţime organizată care formează o
singură fiinţă şi se supune Legii unităţii mentale a mulţimilor. Potrivit acestei legi, toţi
indivizii din grup au tendinţa de a-şi ignora propriile sisteme de valori, ajungând să se
ghideze exclusiv după normele grupului din care fac parte. Mai mult, trebuie să subliniem
şi faptul că, aşa cum subliniază şi Elias Canetti, din momentul în care individul se
integrează în masă, sentimentul acestuia este că îşi depăşeşte propriile sale limite,
libertatea de exprimare şi manifestare fiind bunuri câştigate. De aici putem desprinde că,
pe de o parte, masa rezultată în urma unirii indivizilor izolaţi nu este nicidecum suma sau

31
media elementelor ce o compun, mulţimile uniformizând, iar, pe de altă parte, această
„nouă fiinţă” este înzestrată cu noi particularităţi.
În acest context, mulţi dintre cercetătorii fenomenului au încercat să descopere
acea cauză care ar putea explica modul diferit în care indivizii se comportă atunci când
fac parte dintr-o mulţime psihologică, în comparaţie cu modul în care se comportă atunci
când sunt izolaţi. În încercarea de a oferi argumente solide acestei noi provocări, Le Bon
a subliniat rolul preponderent pe care îl joacă inconştientul în astfel de situaţii. Astfel,
multe dintre trăirile noastre afective - religie, politică, morală, simpatii, antipatii, sunt
rezultatul unor porniri instinctuale şi al spiritului rasei. Prin urmare, trăsăturile generale
de caracter sunt aproximativ aceleaşi la majoritatea indivizilor. Or, tocmai aceste trăsături
se manifestă simultan la nivelul maselor. Rezultă că, în cadrul maselor, „eterogenul se
cufundă în omogen şi calităţile ce ţin de inconştient domină”. Tocmai de aceea, afirmă
gânditorul, masele nu sunt capabile să înfăptuiască acte care presupun o inteligenţă
sporită. Însă, dacă din punct de vedere intelectual masele sunt întotdeauna inferioare
individului izolat, nu acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa sentimentelor şi actelor pe
care acestea le provoacă. În funcţie de diverse circumstanţe, sentimentele şi actele
mulţimii pot fi mai bune ori marele decât ale individului izolat.
Să vedem, în continuare, care ar fi noile caracteristici pe care masele le dobândesc
din momentul constituirii lor.
O primă caracteristică ar fi, potrivit lui Le Bon, „sentimentul unei forţe
invincibile”. Aceasta se datoreză, în primul rând, ideii de număr pe care individul o
conştientizează în cadrul mulţimii. De aici şi până la cedarea în faţa instinctelor pe care în
situaţii normale şi le-ar reprima mai rămâne doar un pas. În plus, anonimatul mulţimii va
determina şi dispariţia sentimentului responsabilităţii care, de obicei, ne împiedică să
acţionăm fără a lua în calcul obligaţiile noastre sociale.
„Contagiunea mintală” constituie a doua caracteristică specifică maselor. În
interiorul unei mulţimi sentimentele şi actele indivizilor ce o compun se transmit
involuntar de la unii la alţii, individul renunţând cu uşurinţă la interesul personal în
favoarea celui colectiv. În felul acesta, tendinţele normale de imitaţie şi sugestie
caracteristice indivizilor umani îşi fac simţită prezenţa în cadrul masei, determinând
orientarea acestora.

32
 O ultimă caracteristică, şi cea mai importantă, este „puterea de sugestie”. De
altfel, cea de a doua caracteristică menţionată este un efect al puterii de sugestie. În ceea
ce o priveşte pe aceasta din urmă, pentru a înţelege mai bine modul în care acţionează
asupra indivizilor din sânul unei mulţimi în acţiune, Le Bon realizează o analogie cu
starea subiectului hipnotizat. Precum individul depersonalizat de personalitatea
conştientă, individul care aparţine unei mase de oameni nu mai este consţient de actele
sale, nu mai este el însuşi, devenind un automat a cărui voinţă este incapabilă să-l
orienteze.
Desigur, Le Bon nu este singurul care a sesizat existenţa unor însuşiri specifice
proprii maselor. Elias Canetti, la rândul său, ne vorbeşte de patru trăsături principale ale
maselor.
O primă trăsătură o constituie dorinţa maselor ca numărul lor să crească la
nesfârşit. Această creştere, evident, nu are limite naturale, până în prezent neexistând
nicio modalitate prin care ea să poată fi împiedicată o dată pentru totdeauna. Există,
fireşte, aşa cum am văzut atunci când am analizat diversele tipuri de mase, şi situaţii în
care sunt create limite artificiale în calea creşterii maselor. Este cazul maselor închise.
Însă uneori, chiar şi în astfel de cazuri, pot avea loc explozii ale lor. Să mai adăugăm că
această trăsătură poate fi asociată cu ceea ce Le Bon numea sentimentul forţei
invincibile.
Egalitatea existentă în interiorul maselor reprezintă o altă însuşire a acestora.
Importanţa egalităţii este indiscutabilă şi totodată fundamentală în interiorul maselor.
Pornind de aici masele ar putea fi definte ca „o stare de egalitate abolută”. După cum
constantă şi Canetti, „un cap e un cap, un braţ e un braţ” iar tot ceea ce le-ar putea
distrage atenţia de la această idee este lăsat deoparte, masele formându-se de dragul
acestei egalităţi.
Cea de a treia trăsătură specifică maselor este densitatea. Aceasta nu poate fi
niciodată considerată prea mare. Din acest punct de vedere, înţelegem de ce dorinţa
maselor este ca numărul lor să crească. Cu cât numărul indivizilor care alcătuiesc masa
va creşte, cu atât şi densitatea acesteia va fi mai mare iar posibilitatea ca cineva să o
disperseze sau să i se împotrivească va fi mai mică. Simţul desimii este cel mai accentuat,
potrivit lui Canetti, în momentul defulării.

33
 Necesitatea unei direcţii constituie ultima dintre însuşirile maselor. Mişcarea
maselor este în concordanţă cu ţelul sau scopul lor. Din această perspectivă, ţelurile
particulare ale indivizilor care o alcătuiesc sunt suspendate, în caz contrar „moartea
maselor” fiind iminentă. Aşadar, în vederea stabilităţii maselor şi întăririi sentimentului
egalităţii, mereu prezente în conştiinţa acestora, stabilirea unor preocupări comune şi
direcţionarea spre un ţel neatins încă reprezintă priorităţi de primă importanţă.
Cu alte cuvinte, pornind de la studiul comportamentului mulţimilor pot fi enunţate
următoarele teze:
(1) Mulţimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea unei
judecăţi critice. Individul din cadrul unei mulţimi nu mai este el însuşi, ci un automat pe
care propria sa voinţă nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o
mulţime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, îşi pierde capacitatea de a
judeca critic şi se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări primitive şi barbare.
În consecinţă, judecăţile morale ale unei mase sunt independente de originea sau
intelectul indivizilor care le compun.
(2) Mulţimile sunt capabile să resimtă doar sentimente simple şi extreme.
Opiniile, ideile şi credinţele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc şi
considerate ca adevăruri sau erori absolute. Le Bon consideră că această caracteristică
este specifică tuturor convingerilor care sunt generate prin sugestie - de exemplu,
convingerile de natură religioasă, şi nu pe baza unui raţionament.
(3) Mulţimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele
mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate, acţionându-se asupra imaginaţiei lor.
Ca urmare a credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin
argumente raţionale;
(4) Mulţimile sunt capabile de a acţiona împotriva interesului unora sau tuturor
indivizilor care o compun;
(5) Mulţimile îşi schimbă foarte încet convingerile de bază;
(6) Mulţimile sunt capabile de asasinate, de incendii şi de o multitudine de crime
- un exemplu concludent este cel al septembriştilor care, la ordinul autorităţilor franceze,
au golit închisorile şi au ucis cu sadism mai bine de 1500 de „duşmani ai naţiunii”,
printre care şi copii;

34
 (7) În acelaşi timp, mulţimile sunt capabile de acte de sacrificiu şi de o
dezinteresare mult mai ridicate decât cele de care este capabil un individ izolat.
Ghidându-se după impulsuri şi fiind, în acelaşi timp, şi foarte mobile - un exemplu ar fi
faptul ca pot trece de la cruzime la generozitate, mulţimile nu-şi domină reflexele.
Dacă Le Bon arată care este puterea maselor, el nu este un admirator al mişcărilor
de masă. În această privinţă modul său de gândire nu diferă de cel al lui Alexis de
Tocqueville  care percepe mulţimile ca o adunare de inividualităţi diverse care se
transformă în mulţime printr-o omogeneitate anterioară, anume cea produsă prin
democratizare.
Concluzionând, impulsivitatea, sugestibilitatea, credulitatea, simplismul
sentimentelor, intoleranţa, lipsa spiritului critic şi autoritarismul sunt doar câteva din
caracteristicile generale şi uşor observabile ale unei mulţimi psihologice. Se ştie că un
individ izolat îşi poate controla reacţiile în cele mai multe situaţii, însă o mulţime este
complet lipsită de acest control, ea acţionând sub forţa impulsului. „Ca și sălbaticul, ea nu
admite obstacol între dorinţă şi realizarea dorinţei, cu atât mai puţin cu cât numărul îi dă
sentimentul unei puteri irezistibile”.

4. Rolul maselor în procesele istorice

După cum se ştie, de-a lungul timpului numeroşi sociologi şi psihologi au arătat
faptul că masele se caracterizează printr-o anume manieră de a gândi, de a simţi ori trăi.
Aşa cum am văzut, Gustave Le Bon considera că, nefiind apte de gândire, mulţimile
psihologice prezintă o sugestibilitate şi credulitate excesivă. Drept urmare, prima sugestie
formulată, care convine intereselor maselor, este imediat acceptată prin contagiune de
către toţi membrii ei, chiar şi în cazul în care ca indivizi izolaţi nu am fi fost de acord cu
respectiva idee.
Aşadar, din moment ce sunt uşor impresionabile, există posibilitatea ca masele să
fie manipulate şi dirijate într-o direcţie dorită de către un conducător sau un lider.
Studiind trăsăturile îndrumătorilor maselor şi mijloacele lor de persuasiune, Le Bon
ajunge la concluzia că, în cadrul oricărei mulţimi psihologice formate din fiinţe vii, apare
necesitatea unui lider care să le reprezinte interesele şi punctele de vedere. Aceştia sunt

35
de obicei oameni simpli în viaţa de zi cu zi, devenind nişte îndrumători abili ai maselor în
situaţiile potrivite. Acest fenomen se întamplă datorită voinţei lor de fier, despotismului,
modului de a fi activ, autorităţii şi capacităţii lor de a ajunge „în minţile oamenilor“.
După Le Bon, imaginile susceptibile de a impresiona mulţimile sunt cele simple şi
puternice, lipsite de orice interpretare suplimentară. Este important să se prezinte faptele
în ansamblu, fără indicarea genezei lor. Se poate acţiona asupra indivizilor din cadrul
unei mulţimi invocând concepte cum sunt gloria, onoarea, religia sau patria. Deoarece
mulţimile nu sunt impresionate decât de sentimente excesive, oratorul acţionează prin
mijloace precum afirmaţia, repetiţia şi contagiunea, pentru a influenţa mulţimea.
Conducătorul, pentru a fi pe placul mulţimii, trebuie sa ştie cum să le vorbească, „să facă
apel la pasiunile, credinţele şi imaginaţia lor” (Serge Moscovici), să utilizeze afirmaţii
violente, să-şi repete afirmaţiile şi să-şi pună în joc prestigiul personal. Astfel, prestigiul
are un rol foarte important în manipularea unei mulţimi. Fie el dobândit sau personal,
prestigiul ne împiedică să vedem lucrurile aşa cum sunt.
Cunoaşterea artei de a impresiona imaginaţia mulţimilor reprezintă cunoaşterea
artei de a le guverna. Deşi scoate în evidenţă metodele prin care candidaţii în alegeri pot
manipula „masele electorale”, Le Bon nu este ostil faţă de sufragiul universal. Lucrările
sale au scopul explicit de a scoate în evidenţă aceste metode de influenţare a mulţimilor,
în speranţa că aceasta va duce la o rezistenţă faţă de încercările de manipulare.
Le Bon susţine că evoluţia istorică nu se datorează raţiunii umane, ci unor factori
psihologici. Cu secole în urmă principalii factori ai evenimentelor erau politica
tradiţională a statelor şi rivalităţile dintre conducătorii lor. De cele mai multe ori ideile,
opiniile şi dorinţele maselor nu aveau nicio putere. Însă, în timp, civilizaţiile, create şi
conduse până acum de o mică aristocraţie intelectuală, se dovedesc a fi ameninţate de
mulţimi care prin puterea lor „exclusiv distructivă, acţionează precum microbii asupra
corpurilor maladive sau asupra cadavrelor”. Această ameninţare a mulţimilor, această
transformare, are la bază doi factori fundamentali: distrugerea vechilor credinţe
religioase, politice şi sociale şi crearea unor condiţii de existenţă şi gândire noi.
Putem desprinde până aici, precum Le Bon, că o guvernare eficientă nu poate
avea loc cu majorităţi întâmplătoare care se formează şi apoi dispar la intervale scurte de
timp. De asemenea, rezultă că sentimente cum sunt onoarea, abnegaţia, credinţa

36
religioasă, năzuinţa spre glorie, dragostea de patrie, care au fost motorul dezvoltării
marilor civilizaţii, nu se datorează raţiunii, ci deseori apar împotriva raţiunii.
Gustave Le Bon critică regimul parlamentar al ţărilor democratice din Europa
occidentală dar, cu toate deficienţele pe care le constată, el consideră sistemul
parlamentar ca fiind cea mai bună metodă pe care popoarele au găsit-o până în prezent
pentru a se guverna şi, în special, pentru a se sustrage cât mai mult posibil de sub jugul
tiraniilor personale, considerându-l preferabil altor sisteme. De asemenea, susţine faptul
că sistemul parlamentar sintetizează idealul tuturor popoarelor civilizate moderne, deşi se
bazează pe principiul, general acceptat dar incorect din punct de vedere pshihologic, că
mai mulţi oameni la un loc au o capacitate mai mare de a lua decizii înţelepte şi
independente. Soluţia pe care o recomandă pentru îmbunătăţirea activităţii parlamentare
este cea de a forma în parlamente majorităţi puternice grupate în jurul unui om de stat
capabil de a dirija această majoritate în mod eficient.
Le Bon este primul om de ştiinţă care şi-a dat seama de importanţa rolului
maselor în procesele istorice şi care a schiţat tipologia maselor. Astfel, imediat după
sfârşitul războiului, el prevede izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, instaurarea
dictaturilor din Europa, conflictele din Orient, din America Latină şi din Irlanda,
răspândirea socialismului şi reînvierea Islamului, dând dovadă de o luciditate pe care
puţini contemporani au avut-o.
Mişcările de masă care au avut loc la sfârşitul primului război mondial au generat
un nou interes pentru teoriile lui Le Bon. Astfel, în 1919, Wilhelm Schallenberg publică,
în Germania, un studiu asupra părerilor lui Le Bon. Cu doi ani mai târziu, Sigmund Freud
publica volumul său despre psihologia maselor care se bazează în mod explicit pe teoriile
lui Le Bon pe care le analizează în mod critic. Tot în aceeaşi perioadă William Trotter a
publicat o serie de lucrări despre spiritul de turmă în timp de pace şi de război bazate, de
asemenea, pe lucrările lui Le Bon, aducându-le la cunoştinţa marelui public în ţările de
limbă engleză. Edward Bernays, un nepot al lui Sigmund Freud, a fost şi el influenţat de
Le Bon şi de Trotter. În lucrarea sa Propaganda el arăta că manipularea mentalităţii
maselor prin mass-media şi reclame este o caracteristică importantă a
democraţiei. Bernard Dantier relevă analogia între viziunea lui Le Bon despre mulţimi şi
cea a sociologului englez Basil Bernstein, care arată că indivizii se supun mai degrabă

37
presiunii unui grup sau a reprezentantului unui grup decât gândirii sau sentimentelor
proprii. În Statele Unite, teoriile lui Le Bon în domeniul psihologiei maselor au fost
reluate de sociologii Hadley Cantril şi Herbert Blumer. Acesta din urmă propune o teorie
nouă, numită teoria reacţiilor circulare, conform căreia contagiunea mentală, despre
care vorbea Le Bon, se transformă în contagiune comportamentală. 
Pentru a menţiona şi mai bine rolul maselor în procesele istorice, vom folosi un
citat semnificativ din opera fondatorului psihologiei maselor, Gustave Le Bon. Potrivit
acestuia, dintotdeauna masele au jucat în istorie un rol important, însă niciodată atât de
considerabil ca în zilele sale. Mai mult, „Asocierea a permis maselor să-şi cristalizeze
ideile, ....să conştientizeze forţa dobândită de ele. Ele întemeiază sindicate în faţa cărora
toate puterile capitulează, creează burse de lucru care, în pofida legilor economice, au
tendinţa de a guverna condiţiile muncii şi salariului. Ele îşi trimit în reuniunile
guvernamentale reprezentanţi lipsiţi de iniţiativă, de independenţă, reduşi, cel mai adesea,
la simpla dimensiune de purtători de cuvânt ai comitetelor care i-au ales”. Astfel,
„revendicările maselor” au devenit „tot mai clare”, tinzând să „zdruncine din temelii
societatea”.
Prin urmare, lucrarea Psihologia mulţimilor reprezintă piatra de temelie a teoriei
comportamentului colectiv. Deşi a fost scrisă de Gustave Le Bon acum mai bine de un
secol, conţine teorii şi afirmaţii care, în cea mai mare parte, sunt valabile şi astăzi, ele
nefiind contestate de niciun alt cercetător.
O altă viziune asupra mulţimilor este şi cea a lui José Ortega y Gasset care, în
cartea sa Revolta Maselor, face următoarele aprecieri referitoare la mulţimi: „Indivizii
care formează aceste mulţimi existau şi înainte, dar nu ca mulţime. Risipiţi prin lume, în
mici grupuri sau izolaţi, duceau în aparenţă o viaţă divergentă, disociată, distantă. Însă
acum, deodată, apar toţi sub formă de aglomeraţii, iar ochii noştri văd pretutindeni
mulţimi… Pe neaşteptate, mulţimea a devenit vizibilă, s-a instalat în locurile de prim
rang ale societăţii. Înainte, dacă exista, trecea neobservată pe fundalul scenei sociale;
astăzi, ea a înaintat spre rampă şi a devenit personajul principal. Protagoniştii au
dispărut, acum nu mai există decât corul”.

38
 V. BIBLIOGRAFIE
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicarii, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Betea, Lavinia, Psihologie politică, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Betea, Lavinia & Dorna, Alexandre (coord.), Psihologia politică: o diciplină societală,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
Canetti, Elias, Masele și puterea, Editura Nemira, București, 2009.
Cochinescu, Lucian, Probleme actuale ale psihologiei sociale, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2008.
Cristea, D., Tratat de psihologie socială, Editura ProTrasnilvania, Cluj-Napoca, 2002.
Dorna, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2004.
Drozda-Senkowska, Ewa, Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iaşi,
2000.
Grawitz, Madeleine, Psychologie et politique, în Traité de Science politique, publié sous
la direction de Madeleine Grawitz et Jean Leca, vol. 3, Ľ action politique, Presses
Universitaires de France, Paris, 1985.
Hastings, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Editura Institutul European, Iaşi, 2000.
Krâsiko, V. G., Pihologia socială, Editura Europress Group, Bucureşti, 2007.
Lahire, Bernard, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi,
2000.
Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Cartex, Bucureşti, 2016.
Le Bon, Gustave, Psihologie politică, Editura Antet XX Press, Prahova.
Maricuţoiu, Laurenţiu P., Psihologie politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.
Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, Polirom, Iași, 1997, http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/serge-
moscovici-psihologia-sociala-sau-masina-de-fabricat-zei.pdf.
Moscovici, Serge, „Prefaţă”, în Michel-Louis Rouquette, Despre cunoașterea maselor.
Eseu de psihologie politică, Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 13-16.
Ortega y Gasset, José, Revolta maselor, Editura Humanitas, București, 2002.

39
Rouquette, Michel-Louis, Despre cunoaşterea maselor. Eseu de psihologie politică,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.

40