Temă-Seminar

1. Identificaţi şi definiţi principalele concepte şi sintagme- cheie din Tema

prezentată.

Handicapuri de limbaj consecutive tulburărilor mecanismelor

neuropsihologice ale limbajului

3.1. Precizări conceptuale Prin tulburări / handicapuri de limbaj înțelegem toate

abaterile de la manifestările verbale unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
exprimării și recepției verbale, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului și
până la imposibilitatea verbală de comunicare orală sau scrisă. Se întind de la forme ușoare la
forme grave. În limitele de toleranță pot exista particularități individuale în funcție de exigențele
mediului în care se vorbește (vorbirea mai mult sau mai puțin precis articulată).

Delimitarea tulburărilor de variațiile individuale admise în limitele normalității, se

realizează prin:

• neconcordanța dintre limbajul și vârsta cronologică (până la o anumită vârstă

pronunția greșită reprezintă un lucru normal – după 6 ani se poate începe corectarea);
• caracterul staționar al tulburărilor, care odată apărute au tendința de a se consolida;
• influențele negative pe care tulburările le exercită asupra conduitei și personalității
persoanei cu tulburări.
Aprecierea tulburării se face în funcție de felul în care limbajul își îndeplinește funcția de
comunicare sau de instrument al gândirii, de a înțelege și de a se face înțeles pe bază de
comunicare.

3.2. Cauzele handicapurilor de limbaj

Tulburările nu pot fi cercetate separat, izolat, ci în funcție de persoană, de gradul de
maturitate al SNC și al organelor senzoriale de dezvoltare psihică, intelectuală și de
interdependența cu mediul familial, de cele mai multe ori tulburarea fiind condiționată de acțiune
unor factori ce se succed sau acționează concomitent.

Aceste cauze se împart în funcție de forma ei și de perioada când apar:

1. cauze care acționează în perioada prenatală;

2. cauze care acționează la naștere;
3. cauze care acționează după naștere;
4. cauze psihosociale.
 2. Recapitulați clasificarea handicapurilor de limbaj și analizați
cazuistica handicapurilor de limbaj rezultată din această clasificare.

Clasificarea handicapurilor de limbaj

Clasificarea handicapurilor de limbaj este o problema controversată datorită diversității

criteriilor avute în vedere de diferiți autori . Aceste clasificări nu satisfac integral necesitățile
practicii. Este necesar un diagnostic corect pentru că în funcție de el se stabilesc metodele și
prognoza tulburărilor în raport cu particularitățile psihice ale subiectului. Abordarea unui singur
criteriu duce la dificultăți în stabilirea diagnosticului și deficiențe de recuperare.
Clasificarea realizată de Emil Verza, ține seama de cât mai multe criterii și anume: anatomo-
fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic. Clasificarea se rezumă la
următoarele categorii de tulburări de limbaj:

5. Tulburări de pronunție sau de articulație:

• dislalie
• disartrie
• rinolalie

6. Tulburări de ritm și fluența vorbirii:

• bâlbâială
• logonevroză
• tumultus sermonis
• tahilalia
• aftongia
• bradilalia
• tulburări coreice

7. Tulburări de voce:
• disfonie
• afonie
• fonastenie
• pseudofonastenie
 8. Tulburări în plan lexico grafic scris citit:
• disgrafii-agrafii
• dislexia-alexia

9. Tulburări polimorfe:
• afazia (tulburare dobândită)
• alalia (surditatea verbală) – incapacitate de a vorbi

10. Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzieri) – retard în dezvoltarea limbajului:

• retardul de limbaj simplu și complex

• retardul la copiii autiști
• mutismul psihogen electiv sau voluntar

11. Tulburări de limbaj bazate pe disfuncții psihice:

• dislogii
• jargonafazii
bradifazii
ecolalii

1. Răspundeţi la întrebările de mai jos:

-1. Care este condiţia de bază a realizării limbajului ca proces

de comunicare umană?
- 2. Cum pot fi clasificate formele limbajului uman ?
- 3. Cum pot fi clasificate handicapurile de limbaj ?
- 4. Prezentati cauzele handicapurilor de limbaj .
- 5. Prezentati criteriile clasificării handicapurilor de limbaj
realizate de Emil Verzea.
Raspunsuri :

3. Prin tulburări / handicapuri de limbaj înțelegem toateabaterile de la manifestările verbale

unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul exprimării și recepției verbale, începând de
la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului șipână la imposibilitatea verbală de
comunicare orală sau scrisă.

• neconcordanța dintre limbajul și vârsta cronologică (până la o anumită vârstă

pronunția greșită reprezintă un lucru normal – după 6 ani se poate începe corectarea);
• caracterul staționar al tulburărilor, care odată apărute au tendința de a se consolida;
• influențele negative pe care tulburările le exercită asupra conduitei și personalității
persoanei cu tulburări.

4. Cauzele handicapurilor de limbaj

Tulburările nu pot fi cercetate separat, izolat, ci în funcție de persoană, de gradul de
maturitate al SNC și al organelor senzoriale de dezvoltare psihică, intelectuală și de
interdependența cu mediul familial, de cele mai multe ori tulburarea fiind condiționată de acțiune
unor factori ce se succed sau acționează concomitent.

Aceste cauze se împart în funcție de forma ei și de perioada când apar:

1. cauze care acționează în perioada prenatală;

2. cauze care acționează la naștere;
3. cauze care acționează după naștere;
cauze psihosociale.

5. Clasificarea realizată de Emil Verza, ține seama de cât mai multe criterii și anume:
anatomo- fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic. Clasificarea se rezumă
la următoarele categorii de tulburări de limbaj:

1. Tulburări de pronunție sau de articulație:

• dislalie
• disartrie
• rinolalie
2. Tulburări de ritm și fluența vorbirii:
• bâlbâială
• logonevroză
 • tumultus sermonis
• tahilalia
• aftongia
• bradilalia
• tulburări coreice
3. Tulburări de voce:
• disfonie
• afonie
• fonastenie
• pseudofonastenie
4. Tulburări în plan lexico grafic scris citit:
• disgrafii-agrafii
• dislexia-alexia
5. Tulburări polimorfe:
• afazia (tulburare dobândită)
• alalia (surditatea verbală) – incapacitate de a vorbi
6. Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzieri) – retard în dezvoltarea limbajului:

• retardul de limbaj simplu și complex

• retardul la copiii autiști
• mutismul psihogen electiv sau voluntar

7. Tulburări de limbaj bazate pe disfuncții psihice:

• dislogii
• jargonafazii
bradifazii
ecolalii
 2. Problema de analizat şi discutat/argumentat: interacțiunea dintre
mecanismul neuropsihologic al limbajului oral cu structura psihologică a
limbajului internși cu mecanismul psihologic al limbajului scris – citit

2.1. Mecanismul neuropsihologic al limbajului oral

Comunicarea orală solicită cu precădere veriga receptoare a analizatorului auditiv.
Prima condiţie a dezvoltării normale a structurii psihologice a limbajului şi implicit a
intelectului este asigurarea integrităţii anatomo-fiziologice a auzului. În cadrul analizatorului
auditiv se constituie mecanismele speciale ale auzului fonematic destinate recepţionării şi
integrării stimulilor verbali, ca elemente componente ale mediului de vorbire. Auzul fonematic
este condiţionat de caracteristicile fonetice şi sintactice ale limbii comunităţii etnice, căreia îi
aparţine o anumită persoană. Acest tip de auz este unul specializat, asigurând pe de-o parte
recepţionarea optimă a fonemelor(vocale, consoane, semivocale) şi a grupurilor consonantice
specifice unei limbi materne, iar pe de altă parte coordonarea şi controlul pronunţiei acestora şi
integrarea lor, prin imitaţie şi exerciţii funcţionale, în unităţi lexicale din ce în ce mai complexe.

Baza neurofiziologică a auzului fonematic este asigurată de celulele receptoare auditive

din organul lui Corti, situat în urechea internă, aria auditivă primară din lobii temporali drept şi
stâng ai emisferelor cerebrale şi din aria lui Wernicke situată în lobul temporal din emisfera
cerebrală stângă. În aria lui Wernicke sunt stocate codurile auditive ale cuvintelor şi semnificaţia
acestora. Rezultă că înţelegerea unui cuvânt auzit este posibilă prin activarea codului său auditiv,
stocat în aria lui Wernicke care, la rândul său activează semnificaţia cuvântului. Lezarea acestei
arii corticale compromite capacitatea de percepere şi înţelegere a limbajului oral, în sensul că
pacienţi aud cuvintele dar nu înţeleg semnificaţia lor (tulburare cunoscută sub denumirea de
„afazie senzorială, impresivă de tip Wernicke”, cu conseciţe grave asupra desfăşurării
activităţilor de tip intelectual).

Integritatea ariei corticale Wernicke are o triplă funcţionalitate în procesul dezvoltării şi

educării limbajului oral:

1. asigură identificarea codului acustic al cuvintelor componente ale limbajului matern;

2. este integrat într-un circuit cortical comutativ format din zone situate în lobii
frontal, temporal, occipital şi parietal, zone specializate în decodificarea semnificaţiilor
cuvintelor recepţionate auditiv dar şi vizual;

3. intră în legătura funcţională cu aria lui Broca, situată în partea laterală a lobului
frontal stâng, unde sunt stocate codurile articulatorii corespunzătoare activării kinestezice
necesare pronunţării unui cuvânt.
 Acestă ultimă conexiune corticală este absolut necesară în închiderea circuitului
funcţional al limbajului oral deoarece mijloceşte transmiterea codurilor articulatorii ale
cuvintelor către aria motorie din zona parietală care acţionează musculatura aparatului
fonoarticulator, făcând posibilă pronunţia cuvintelor,respectiv ,rostirea acestora. Aceasta, la
rândul său, devine informaţie de tip „conexiune inversă” pentru reglarea auditivă a rostirii
(emisiei fonematice). Aflat în mediul de vorbire, copilul percepe auditiv atât stimulii verbali din
jur, cât şi propria sa rostire, având astfel posibilitatea de a-şi modula permanent calitatea vorbirii
sale. Fenomenul muţeniei este determinat tocmai de dificultatea copilului surd (deficient de auz)
de a-şi controla propria sa emisie fonematică.

Elaborarea schemelor articulatorii pentru fiecare fonem se realizează la copilul auzitor

în primul an de viaţă, prin mecanismul transpoziţiei imaginilor auditive a cuvintelor în imagini
de kinestezie, care determină acţiuni musculare ale aparatului fonoauticulator, şi implicit
pronunţia specifică limbajului oral. Modelul producerii şi înţelegerii limbajului oral este redat
in figura nr.1.

Fig. nr.1 Modelul producerii şi înţelegerii limbajului oral

- în situaţia în care un cuvant este rostit de subiect , implicit este si auzit de

catre acesta, pentru ca impulsurile nervoase din urechea internă, activate de vibratiile
sonore receptate de ureche, sunt trimise spre aria auditivă primară;

- cuvântul poate fi înţeles de subiectul respectiv dacă semnalul este

transmis in continuare din aria auditivă primară către aria lui Wernicke;
 - în aria lui Wernicke este găsit codul acustic al cuvântului şi se
decodifica sensul acestui cuvant,( respectiv, se activeaza reprezentarea obiectului denumit de
cuvant, altfel spus referinta cuvantului , concomitent cu constientizarea continutului logic al
cuvantului, ceeace conduce la intelegerea sensului cuvantului);

- codul acustic al cuvântului ,ce sustine intelesul acestuia, este transmis,

mai departe, din aria lui Wernicke spre aria lui Broca;
- în aria lui Broca este activat un cod articulator pentru cuvântul respectiv
care este transmis direct spre aria motorie. Aceasta coordonează, prin cel putin patru
subcentre de tip motor , activarea functionalității buzelor , vibratia limbii, a obrajilor, a
coardelor vocale din laringe, precum si muschiul diafragm, pentru emiterea orală a
cuvântului , respectiv , pentru rostirea acestuia . (dupa C. Novac,2003).

Circuitul neuropsihologic, mai sus prezentat, asigură atât înţelegerea cât şi emiterea
limbajului oral acesta fiind, din punct de vedere ontogenetic, primul mecanism funcţional al
limbajului, care se formează la copil.

Etapele constituirii limbajului oral la copil marchează depăşirea treptată a problemelor cu

care acesta se confruntă, pe parcursul dezvoltării ontogenetice, în vederea asimilării elementelor
componente ale limbajului: sunetelor vorbirii, unităţile morfologice, sintactice şi logice. Odată cu
parcurgerea acestor etape copilul se integrează treptat în mediul social, însuşindu-şi un mecanism
(modalitate) psihic ce-i va servi atât în formarea conştiinţei de sine cât şi a intelectului şi implicit
a personalităţii.

2.2. Structura psihologica a limbajului intern

Mecanismele psihologice ale limbajului intern se formează prin integrarea şi consolidarea
schemelor verigii efectorii a limbajului extern. Treptat schemele articulatorii ale vorbirii orale se
consolidează până la automatizare, putând fi activate în plan mental, în mod independent.

Dinamica formării şi consolidării limbajului intern merge în paralel cu cea.a formării şi

consolidării schemelor operatorii ale gândirii, ale intelecţului în general, ambele atingând nîvelul
optim către sfârşitul vârstei de 14-16 ani. Limbajul intern devine principalul suport al activităţii
mintale. Spre deosebire de cel extern care are o desfăşurare serial-discursivă amplă, limbajul
intern se caracterizează prin comprimare, concizie şi maximă viteză de realizare. Limbajul intern
mediază atât activitatea mintală, incluzându-se în operaţiile de planificare, proiectare, anticipare,
sau în rezolvarea diferitelor probleme actuale, cât şi în desfăşurarea limbajului extern. El devine
principalul instrument de comunicare cu noi înşine, de autointerogaţie, de autoanaliză, de
autoîncurajare, de automustrare, de dialogare etc. Datorită lui psihicul uman devine sistem
codificat şi structurat verbal.
 2.3. Mecanismul psihologic al limbajului scris – citit
Analiza circuitului informational neuro psihologic care face posibila
functionalitatea limbajului citit- scris, este obiectivată în schema grafică din
figura nr. 2.

Fig. nr. 2 Modelul coordonării scrierii şi citirii.

Input–ul vizual provenit de la un cuvânt scris este transmis spre aria

primară vizuală din cortex si după aceea regăsit în girusul angular. Girusul
angular asociază forma vizuală a cuvântului cu codul acustic al acestuia din aria lui
Wernicke. Odată ce codul acustic este regăsit şi înţelesul cuvântului stabilit, este posibilă
emiterea pronunţării orale a cuvântului, conform secvenţelor prezentate în Fig. nr. 1 (dupa
C. Novac,2003 ).
Limbajul scris apare şi se dezvoltă mai târziu în ontogeneză decât cel oral printr-un
proces organizat de învăţare. Fiind mult mai pretenţios din punct de vedere al regulilor
comunicării optime, elaborarea lui se desfăşoară relativ lent. Pentru aceasta este necesară o
exersare permanentă.

Fiind destinat unui receptor absent în momentul dat limbajul scris trebuie să fie corect
alcătuit, structural logic, să fie explicit, complet şi accesibil. Solicitând o elaborare mai atentă,
limbajul scris permite o mai fidelă manifestare a gândirii şi a capacităţilor intelectuale ale
subiectului.
Când se exprimă în forma citirii cu voce tare, limbajul scris trece în limbaj oral.
 3. Prezentați scopul și obiectivele logopediei ca stiință, precum și
sarcinile logopedului.

Specificul învăţării şi integrării elevilor cu tulburări ale mecanismeleor

neuropsihologice ale limbajului prin activități logopedice

3.4.1. Definiții: logopedia , ca stiinta ce are ca obiectiv prevenirea si

inlaturarea tulburatilor de limbaj.
Logopedia este o știință care a apărut din nevia de a sintetiza pentru limbaj și pentru
acumularea de procedee pentru corectarea limbajului. Și alte științe studiază problemele
limbajului dar din perspectiva specificului lor. De exemplu psihologia, psiholingvistica,
pedagogia realizează o perspectivă generală, fără ca nici una din ele să-și propună o analiză
integrală a fenomenului de limbaj și comunicare. Logopedia își propune o analiză integrală a
limbajului având un caracter teoretic care a izvorât din nevoia de a elucida problema complexă
privind rolul limbajului în viața psihică, dar mai ales cu caracter practic pentru necesitatea de a
corecta tulburările de limbaj.

Constituirea logopediei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în domeniul

științelor psihologice și pedagogice, dar și a progreselor din cadrul medicinei, fiziologiei,
lingvisticii. Astfel, logopedia înglobează cunoștințe din mai multe domenii cum ar fi:

• pentru a înțelege mecanismul de apariție al limbajului – fiziologie;

• pentru stabilirea aspectului exterior al limbajului – fonetică;
• pentru stabilrea specificului tulburării de limbaj – psihologia vârstelor și
psihopedagogia specială;
• prin strânsa legătură dintre tulburările de limbaj și copil – pediatria.
Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul "logos", care înseamnă cuvânt, și
"paideia", care înseamnă educație. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea și
dezvoltarea limbajului, cu prevenirea și corectatrea tulburărilor acestuia.

Primul care folosește termenul de logopedie este filozoful Socrate, dar se menține
accepțiunea modernă a termenului pe care o adoptă Emil Froschels (1909), când precizează că
educarea limbajului tulburat se realizează în contextul stimulării întregii personalități a
individului.

O serie de autori, în definirea logopediei ca știință pun accent pe caracterul ei practic.

M. E. Hatțev o definește ca fiind o știință pedagogică specială, despre prevenirea și

corectarea tulburărilor de vorbire". M. Sovak arată că este "o știință despre fiziologia și patologia
procesului de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul pedagogico-corectiv al
defectelor în domeniul înțelegerii și comunicării".

Obiectul logopediei îl constituie, cercetarea tulburărilor de limbaj, a deviațiilor de la

limbaj ce îngreunează vorbirea, depistarea și corectarea lor, dar și prevenirea acestora.

3.4.2. Depistarea – examinarea / diagnosticul handicapurilor de limbaj

Activitatea logopedică se realizează pe grupe sau în cazurile grave individual.
Grupele se constituie după: vârstă, nivelul de dezvoltare psihică, instrucție, în funcție de categria
tulburării.

Grupele pot cuprinde 2-4 subiecți. Activitatea logopedică de corectare se realizează în

cabinetul logopedic.

La începutul fiecărui an școlar activitatea logopedică se desfășoară prin depistarea

copiilor cu tulburări de limbaj. În funcție de aceste depistări logopedul își organizează activitatea
de corectare a handicapurilor de limbaj.

Există un anume specific în centrele logopedice interșcolare care nu corespunde cu

activitatea din cabinete. La școlile speciale activitatea de depistare are o importanță mai mică
deoarece logopedul are 3-4 clase din care selectează copii cu tulburări de limbaj, spre deosebire
de centrele interșcolare unde activitatea de depistare se realizează printe toți copiii din școlile în
raza unde funcționează cabinetul.

Logopedul trebuie să cunască nu numai metode, ci și psihodiagnosticul, deoarece pot

apărea erori. Fără posibilitatea de cunoaștere a intelectului, un copil cu alalie senzorială poate fi
confundat cu un surd.

Activitatea de depistare și diagnoză se realizează în etape succesive de:

• examinare selectivă;
• examinare integrală.
După analiza datelor se stabilește diagnosticul diferențial și se stabilește programul
terapeutic pe durata a trei/patru/cinci luni.
 3.4.1. Scopul și obiectivele logopediei
Logopedia contemporană își definește, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea
tulburărilor de limbaj, la prevenirea și studierea lor. Scopul ei este educarea și restabilirea
echilibrului psiho-fizic și dezvoltarea unei integre personalități, studierea comportamentului
vrebal și a relației acesteia cu personalitatea umană.

Logopedia urmărește educația pe ansamblu prin faptul ca ea are un rol educativ complex
și anume caracterul psihopedagogic aplicat.

Logopedia se orientează spre vârstele de prșcolari și școlari mici deoarece acestea sunt
vârstele când limbajul prezintă cea mai mare plasticitate față de factorii ce favorizează evoluția
normală a acestuia și față de factorii care declanșează tulburarea.

Logopedia are ca scop major îndepărtarea trăsăturilor negative care rezultă în urma
tulburării mecanismelor neuropsihologice ale limbajului. Astfel importanța logopediei este
evidențiată de implicațiile tulburării în viața socială a logopatului, deoarece un limbaj defectuos
displace celor din jur și persoana în cauza este înlăturată din comunitate. Prin urmare, copiii cu
tulburări de vorbire prezintă un ansamblu de corelate negative și anume: negativism, sentiment
de inferioritate, instabilitate emoțională, egocentrism, timiditate.

În cazul unor tulburări grave cum ar fi: alalia, disartria, care împiedică dezvoltarea
gândirii, copiii sunt considerați debili mintali și internați în școli speciale. Logopedia vine în
ajutorul acestora cu metode și procedee de corectare specifice fiecărei tulburări în parte.

Vorbirea incorectă se revarsă aspupra scris-cititului, asupra întregii activități școalre, mai
ales asupra personalității elevului. Datorită faptului că logopatul prezintă dificultăți în exprimare
acesta își va pierde interesul pentru școală, astfel limitându-se câmpul posibilităților de alegere a
unor profesii.

Logopedia contribuie la restabilirea normală a tulburărilor de vorbire, ca factor important

de încadrare a subiectului în viața școlară și alegerea profesiei.

3.4.3. Sarcinile logopedului

• studierea complexă a persoanelor cu tulburări și asigurarea unui climar favorabil
dezvoltării limbajului;
• prevenirea și studiul cauzelor ce pot provoca tulburarea de limbaj;
• elaborarea unei metode de examinare și clasificare a tulburărilor de limbaj;
• studierea simptomatologiei, metodelor și procedeelor de corectare a tulburărilor de
limbaj; cunoașterea limbajului, a specificului psihologic și a personalității;
organizarea activității logopedice, dotarea cabinetelor logopedice cu aparatura de
rigoare.