Evoluția logopediei din cele mai vechi timpuri

Termenul de logopedie are rezonanțe încă din antichitate. Provine de la

grecescul logos=cuvânt și pedus=educație. Acest termen a fost folosit
pentru prima dată de Socrate.
Logopedia nu privește doar educația cuvântului, ci privește dezvoltarea
limbajului în relație cu dezvoltarea personalității și comportamentului.
Această conotație a fost dată de Emil Froskel. Ideea este că toate
tulburările de limbaj și comunicare sunt într-un fel sau altul implicate atât în
producerea unor tulburări de personalitate, dar și de comportament.
În 1825, Franz Joseph Gall s-a ocupat și a analizat tulburările de tip afazic,
adică cele care aveau o componentă organică care, prin anumite afecțiuni
determinau tulburări de limbaj.
S-a produs o adevărată cotitură odată cu apariția unei lucrări, „Vieți
paralele”, în care era descris marele orator al antichității, Demostene.
Acesta avea o dezvoltare mentală deosebită, dar avea o bâlbâială
puternică(logonevroză). Demostene a observat, în primul rând că, dacă
vorbește și nu se percepe pe el însuși nu se mai bâlbâie.
La romani exista o lucrare, „Canonul medicinii”. Aceasta oferă cititorului o
serie de exerciții în care să se producă o respirație adecvată vorbirii.
Aceasta este legată și de modul în care anumite componente anatomo-
fiziologice sunt implicate. Vorbirea se desfășoară corect numai în timpul
expirului. La femei, dominantă este componenta posto-pectorală, la bărbați
posto-apdominală.
Prin această lucrare apare o etapă în evul-mediu cunoscută drept „perioada
tristă a logopediei”. Într-un fel s-a preluat și o propoziție din scrierile lui
Aristotel: „Bâlbâiala vine de la cap”. Nu doar creierul poate fi vinovat de
această tulburare, ci și limba poate prezenta dificultăți. Spre exemplu, pot
exista situații în care limba nu încape suficient de bine în cavitatea bucală.
De remarcat că la noi există o cronică din 1835 care vorbește despre
„vindecarea gângăviei”. În această gângăvie există tulburări de ritm și
fluență și se fac o serie de recomandări cu privire la odihnă, petrecerea
timpului în mod plăcut.
În 1885 se deschid două școli legate de copiii cu dificultăți de dezvoltare, la
Arad și Timișoara. Carl Shaper la Arad, iar la Timișoara, Joseph Roboz.
Acesta a înființat în 1891 primul institut de ortofonie. În 1890 publică prima
carte de logopedie tradusă în limba română. Se intitulează: Ce este
bâlbâiala și cum poate fi vindecată? Printre altele, lucrarea conține o serie
de recomandări valabile și la copilul surd care prezintă nedezvoltarea
limbajului.
Practica logopedică în țara noastră a fost recunoscută în 1948 și apoi
întărită printr-o nouă legislație în 1957.
Primul congres de logopedie a fost ținut în 1942 la New York.

Cauzele tulburărilor de limbaj

Există multe cauze, însă nu toate care acționează se manifestă la fel pentru
fiecare subiect, depinde de rezistența și structura individului. Există totuși
niște cauze care acționează mai des și provoacă tulburări de limbaj. Acestea
pot fi împărțite în:
1. Cauze care acționează în timpul sarcinii: intoxicații, boli psihice ale
gravidei, infecții și boli infecțioase ale mamei, incompatibilitatea
factorului RH, carențe nutritive, traumatisme mecanice și psihice.
2. Cauze care acționează în perioada nașterii: nașterile grele și prelungite
care afectează sistemul nervos, asfixia cu hemoragii la nivelul sistemului
nervos, traumele fizice și altele.
3. Cauze care acționează după naștere. Sunt și cele mai numeroase:
A. Cauze organice ce pot fi de natură centrală sau periferică: cauze
mecanice, senzoriale, anomaliile dento-maxilo-labio-palatine,
prognatizmul și progenia. Tot în această categorie, infecțiile și
intoxicațiile, bolile copilăriei precum meningita, scarlatina, rujeola.
B. Cauzele funcționale care afectează atât sfera senzorială, cât și cea
motorie. Este afectată în această situație oricare componentă a
pronunției(expirație, fonație, articulație). Tot aici pot apărea
dereglări ale procesului de excitație și inhibiție, dereglări de nutriție,
tulburări ale auzului fonematic.
C. Cauze psiho-neurologice care afectează mai des acei subiecți cu
construcție anatomo-fiziologică patologică, cei cu tulburări psihice,
senzoriale, etc.
D. Tulburări psiho-sociale. Metodele greșite de educație, menținerea
obișnuințelor greșite.

Clasificarea tulburărilor de limbaj

Palerr împarte tulburările după forma lor de manifestare: dislalii și
disfonii. Sunt efecte de omisiune, de rezonanță și de motricitate
laringială.
Ripper ajunge la 4 categorii:
1. Tulburări de ritm: bâlbâiala, bolboroseala și tumultus sermonis.
2. Tulburări de articulare: dislaliile.
3. Tulburările de fonație: abonia, nazalitatea, stridența și
guturalitatea.
4. Tulburările de simbolizare: disfaliile.

Hvatțev, autor rus cu o contribuție mai extinsă asupra tulburărilor

de limbaj împarte tulburările în:
1. Dislalii.
2. Tulburările de ritm și cadență.
3. Tulburări de limbaj cu etiologie organo-cerebrală.
4. Tulburări de voce.
5. Tulburări de vorbire și voce psihogenă.
6. Tulburări de vorbire la oligofreni și orbi.

Există o clasificare a tulburărirlor de limbaj sub nume de

clasificare lingvistică:
1. Deficiențe fonetice în care sunt: pronunțări greșite a unor
sunete, dar fără dificultăți în discriminare acustică.
2. Deficiențe fonetico-fonematice: deficiențe acustice, pe
lângă cele de mai sus.
3. Deficiențe fonetico-fonematice, lexico-gramaticale.
Tulburările din primele două categorii + aspectele de
nedezvoltare generală a limbajului.

Există și o clasificare etiologică. Două categorii:

1. Tulburări senzoriale și motorii.
2. Tulburări primare și secundare.

Există și o clasificare morfologică, dar și simptomatică.

Aceasta e cea mai clară. Cea morfologică se referă numai
la cauzele organice evidente.

Există o clasificare a tulburărilor de limbaj efectuată

după DSM V:
1. Tulburări de limbaj.
2. Tulburări ale sunetelor/fonemelor.
3. Tulburări de fluență la copil(bâlbâială).
4. Tulburări de comunicare socială(pragmatică).
5. Alte tulburări nespecifice de limbaj.

O clasificare în 1974 a unui profesor de la Cluj după

mai multe criterii:
1. Criteriul anatomo-fiziologic:
a. Tulburări ca urmare a afectării a analizatorilor
verbomotori.
b. Criteriul afectării analizatorului verbo-auditiv.
c. Criteriul afectării centrale.
d. Criteriul afectării periferice: tulburări de deficit
anatomo-somatic.
e. Tulburări pe baza afectării organice a
aparatului fono-articulator și pe baza afectării
aparatului verbo-motor și verbo-auditiv.
f. Criteriul afectării funcționale de la nivelul
central și cel periferic.
2. Criteriul structurii lingvistice:
a. Tulburări de pronunție.
b. Tulburări de ritm și fluență.
c. Tulburări de voce.
d. Tulburări polimorfe.
e. Tulburări de scris.
3. Criteriul periodizării:
 a. Tulburări de limbaj și comunicare ce apar în
perioada preverbală(0, 2 ani). La bază stă o
boală.
b. Tulburări de limbaj și comunicare cu debut în
perioada de dezvoltare a limbajului(2, 6 ani).
c. Tulburări de limbaj și comunicare care apar în
perioada verbală, adică după 6 ani. Baza poate
fi o boală sau un accident.
4. Criteriul psihologic:
A. Tulburări de limbaj și comunicare în urma unei
boli cu implicații în plan psihologic, dar pot fi și
tulburări care apar ulterior în urma unei
dizabilități.