Curs psihologie generală prof.

Ilieş Gabriel

UNITATEA 5.

REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

 Identificarea infrastructurii psihicului uman

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
 Să definească şi să delimiteze termenii: comunicare, limbă, limbaj
 Să exemplifice formele limbajului
 Să exemplifice funcţiile limbajului
 Să definească atenţia
 Să explice funcţiile, formele, însuşirile atenţiei
 Să definească voinţa
 Să exemplifice calităţile voinţei
 Să stabilească fazele actului voluntar

Structura unităţii de curs

Comunicare şi limbaj
Atenţie
Voinţă

1.16. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în

utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât în cadrul
unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca
echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare
multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi psihologilor adăugându-se şi cea a
inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor,
sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect
nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv
arhitectura, se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi
semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane.
Problematica limbajului a dobândit – în ansamblul preocupărilor ştiinţifice - o pondere
substanţial sporită odată cu apariţia la începutul secolului a semioticii – ştiinţa despre semne – dar mai
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
ales graţie dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atât o bază de pornire cât şi un domeniu
preferat de aplicaţie. Printre ştiinţele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.),
psihologia limbajului vizează în special integrarea “comportamentelor verbale” în ansamblul structurii
personalităţii.

ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE:
Comunicarea este:
 relaţie de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri;
 un schimb de semnificaţii, semnificaţia se poate transmite prin mijloace verbale dar şi
nonverbale;
 pentru Anzien şi Martin (1969) comunicarea reprezintă ansamblul proceselor psihice şi fizice
prin care o persoanaă sau mai multe se pun în relaţie cu o alta sau cu mai multe în vederea
atingerii unor obiective.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
 relaţia dintre indivizi sau grupuri;
 schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
 modificarea voită sau nu a comportamentului.
Continutul comunicării este foarte variat (imagini, noţiuni, idei) centru cognitiv dar şi afectiv –
acceptare, respingere; motivaţional – trebuinte, aspiratii; volitiv – se declanşează, stopează acţiunea.
Se comunica trei tipuri de informatii:
 cognitive;
 indiceale (centrate pe locutor, pentru definirea, controlul acestuia);
 injoctive sau conative – schimburile între interlocutori pentru a înainta comunicarea spre scop.
Mijloacele comunicării:
 vocal (cuvinte) / nonvocal (gesturi, atitudini);
 verbal (cuvinte) / nonverbal (non cuvinte).
Din combinarea acestora rezultă:
 vocal-verbal – cuvântul ca unitate lingvistică;
 vocal-nonverbal – intonaţii, calitatea vocii;
 nonvocal-verbal – cuvântul scris ca unitate lingvistică;
 nonvocal-nonverbal – expresia feţei, gesturi, atitudini.
Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Cea mai simplă schemă de
comunicare între două persoane cuprinde următoarele:
1) emiţătorul;
2) codul;
3) canalul de comunicare;
4) mesajul;
5) receptorul sau destinatarul;
6) conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.
Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar-receptor se schimbă alternativ. În orice
proces comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne, prin care
se semnifică ceva, deci se receptează sau se transmite un mesaj informaţional.

LIMBA ŞI LIMBAJ
Diferenţieri
a) În timp ce limba este un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, individualizarea se
realizează atât în plan fiziologic (datorită aparatului fonator) cât şi în plan psihologic (diferit prin
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
timbru, dispunerea cuvintelor în frază). Este acel „coeficient personal”. Rubinstein spunea ca „limbajul
este limba în acţiune”.
b) În timp ce limba este extraindividuală, limbajul, în schimb, vehiculează limba, conştientizează
elementele fonetice, grafice, realizează trecerea de la cuvinte izolate la structuri (propozitii, fraze).
Limba este un produs al istoriei şi îndeplineşte funcţia de principal mijloc de comunicare în
viaţa şi activitatea socială. Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică, urmărindu-se inventarul
lexical, normele gramaticale şi corelaţiile cu activitatea cognitivă şi cu practica.
Limba reprezintă un sistem de semne, ce funcţionează în calitate de mijloc de comunicare şi
instrument al gândirii.
Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin
care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.
Llimbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii.
Limbajul, vorbirea este un proces de comunicare prin intermediul limbii.
Limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care serveşte ca instrument de
codificare şi transmisie a informaţiei în cadrul unui grup şi al unor situaţii particulare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI

Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel
individual. El se subordonează procesului şi activităţii de comunicare, comportamentului semiotic. Din
punct de vedere psihologic şi psihofiziologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută,
parţial dobândită a omului de a folosi semne sau simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori” ai obiectelor
(semnificate) şi de a efectua cu ajutorul lor combinaţii şi transformări în plan mental. Graţie acestei
funcţii designativ-reprezentaţionale, activitatea mental dobândeşte un suport propriu şi o autonomie
relativă în raport cu câmpul perceptiv imediat şi cu imaginile senzoriale, înscriindu-se pe traiectoria
abstractizării, generalizării şi formalizării.
În funcţionarea creierului uman, limbajul verbal s-a impus istoriceşte ca un nou sistem de
codare şi vehiculare a informaţiei, care se integrează celorlalte două sisteme primare, biologice –
sistemul bioelectric şi spaţialconfiguraţional (suportul memoriei de scurtă durată) şi sistemul biochimic
(combinaţii ale moleculelor de ADN şi ARN – suportul memoriei de lungă durată). Pentru dezvoltarea
proceselor psihice superioare – gândirea formal-abstractă, memoria logică, imaginaţia lingvistică etc. –
limbajul verbal, ca suport de codare-fixare-vehiculare a informaţiei joacă un rol esenţial, el reglând şi
subordonând sistemele de codare primare. În acelaşi timp, dezvoltarea în ontogeneză a limbajului
verbal are loc în strânsă interacţiune cu dezvoltarea psihică generală a individului. În structurarea şi
funcţionarea limbajului, se vor reflecta nivelul şi caracteristicile dezvoltării psihice generale a
subiectului.
Ca instrument şi modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut
reflectoriu propriu, precum alte procese psihice – cognitive, afective, motivaţionale şi chiar volitive –,
fiecare cuvânt sau propoziţie obiectivează şi exprimă conţinuturi sensorial-perceptive, noţionale,
emoţionale, motivaţionale, motorii. Astfel, limbajul verbal nu are o manifestare în sine, independentă,
ci numai una integrată manifestării unui proces psihic specific sau altuia, unei activităţi sau alteia. Din
punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator şi liant al diferitelor funcţii şi procese
conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea unui tip nou de comportament, specific
uman – comportamentul verbal. În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul
răspunsurilor verbale la acţiunea diverşilor stimuli externi. Acest gen de răspunsuri constituie
materialul faptic cel mai relevant, pe baza căruia încercăm să obţinem acces şi să explicăm modul
organizării vieţii psihice interne, subiective, ideale. În tabloul comportamental, cuvântul apare atât ca
„ieşire”, cât şi ca „intrare”, ca stimul (semnal), declanşând şi generând modificări în „profilul de stare
intern” al personalităţii. Aşa cum a demonstrat I.P.Pavlov, cuvântul devine „semnal al semnalelor”,
substituind prezenţa şi acţiunea agenţilor fizici externi. Ca urmare, la nivelul omului se constituie cel
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
mai complex sistem de organizare şi integrare comportamentală – verbo-verbală, care constă în aceea
că atât veriga aferentă (declanşatoare), cât şi cea eferentă (efectoare) ale comportamentului sunt de
natură şi esenţă verbală. Corespunzător, şi comunicarea la nivelul omului devine eminamente verbală
sau mediată verbal. Astfel, verbalizarea se impune ca principiu central în organizarea şi integrarea
sistemului psihic uman. Capacitatea de a verbaliza, de a avea limbaj verbal este una din aptitudinile
generale esenţiale ale omului, alături de inteligenţă şi instruibilitate, graţie cărora el se ridică pe o
treaptă evolutivă superioară, comparativ cu celelalte vieţuitoare.

FORMELE COMUNICĂRII / LIMBAJULUI

Comunicarea are o sferă mai largă decât limbajul, se realizează atât prin mijloace verbale cât şi
nonverbale.
Limbajul este o comunicare verbală realizată cu mijloace lingvistice dar „depaşeşte limitele
comunicării deoarece se poate desfăşura şi atunci când nu are loc comunicarea cu cineva”.
Formele comunicarii
În funcţie de numărul de persoane care participă la comunicare:
 interpersonală – participă două persoane, primeşte deseori nuanţe intime sau profesionale,
convenţionale când interlocutorii se cunosc mai puţin.
 de grup – reglată de optica generală, este deci supraindividuală.
Aceasta poate fi:
- intergrup – între mai multe grupuri;
- intragrup – în cadrul aceluiaşi grup.
În funcţie de instrumentele folosite poate fi:
 verbală
 nonverbală
În funcţie de prezenţa sau absenţa obiectivelor:
 incidentală – subiecţii oferă informatii despre statut, rol, aspiratii, fară a avea această intenţie;
 consumatorie – este expresia unor stări, subiectul vrea să-şi exteriorizeze starea afectivă, nu să
furnizeze informaţii; este un schimb cu celelalte persoane din placere, pentru a trece timpul.
 instrumentală:
- urmareşte modificarea conduitei celorlalti;
- are întotdeauna un scop;
- este de tip utilitar;
- are cel mai mare efect, celalalt este „obiect” de valorificat;
 comuniune:
- motivată de bucuria de a fi împreună;
- vizează atmosfera creată.

A. Comunicarea nonverbală
Se realizează prin mijloace nonverbale: corpul uman, spaţiul (teritoriul), imaginea.
1) Comunicarea prin corp – cea mai complexă – recurge la aparenţa fizică, gesturi, mimică.
Aparenta fizică – înfăţişarea, starea, îmbrăcămintea, poate fi un mijloc profesional
(îmbrăcămintea de politist, de medic, etc.). Îmbrăcămintea pune în evidenţă trebuinţe (originalitate),
intenţii (de a place, de a trezi interesul).
Gesturile pot fi:
 autice – care nu au nici o legătură cu cele comunicate (ex. manevrarea pixului la examen),
 simbolice – exprimă aprobare, negare, nemulţumire.
Expresia feţei – mimica (ex. susţinerea, fixarea privirii – admiraţie, vinovăţie). Prin aceasta
putem stimula, orienta, decodifica, întelege, susţine comunicarea cu celălalt.
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
2) Comunicarea prin spatiu
În sociologie există trei tipuri de teritorii:
 tribale;
 familiale;
 personale.
Studiul relaţiilor spaţiale ca mod de comunicare este realizat de ştiinţa numită proxemica.
Problemele studiate de proxemica sunt:
 felul cum e perceput spaţiul în diferite culturi;
 efectele simbolice ale spaţiului;
 distantele fizice ale comunicării.
Sunt menţionate patru tipuri de distanţe:
 intimă – corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are rol minor;
 personală – 45 -75 cm, până la 125 cm, vocea e normală, familiară;
 socială – 125 - 210 cm, max 360, vocea e distinctă, intensă;
 publică – 3,6 m - 7,5 m, discursul este formalizat, gesturile convenţionale.
3) Comunicarea prin imagini – fotografii, benzi desenate, cinema
 este omniprezentă (TV);
 se exercită într-un sens unic;
 este foarte eficientă, fiind profitabilă pentru un numar mare de persoane;
 este important mesajul lingvistic care completează, exprimă;
 „limbajul ochilor” – un indice de iconicitate.
Rolurile mijloacelor nonverbale:
 de transmitere (idei, informaţii, trăsături de caracter);
 de a preciza comunicarea (devine receptivă).
Rolurile comunicarii verbale:
 de a accentua;
 de a contrazice;
 de a substitui;
 de a repeta.

B. Comunicarea verbală (limbajul)

Limbajul este mijlocul de transmisie şi totodată o conduită verbală ce implică activităţi
numeroase (vorbire, receptare, schimb de mesaje, decodificare, reproducere).
Conduita verbală relaţionează cu alte conduite simbolice (desen, scris, gesturi). Una din
problemele foarte importante este aceea a achiziţiei limbajului. Unii autori au considerat că este
înnascut, iar alţii că structura sa se construieşte treptat.
Formele limbajului
Distingem mai întâi limbajul:
 activ - ne referim la initiativa în comunicare, la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare
a lor în scris;
 pasiv - este vorba de recepţionarea şi întelegerea limbajului. Citirea este o varianta a limbajului
pasiv.
Limbajul articulat, verbal, este împărţit în două mari forme:
1. Limbajul exterior – cel prin care comunicăm cu semenii nostri; limbajul exterior se divide în:
a) Limbajul oral – este cel mai important. De la el pornesc toate celelalte. Este forma
fundamentală a limbajului. Vorbirea fiecăruia are un caracter adresativ pregnant, rolurile de subiect
iniţiator sau de obiect receptor alternează, una şi aceeaşi idee „circulă” prin mintea mai multor
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
persoane, în final se poate ajunge la concluzii de origine şi valabilitate comună. În acest caz pot
interveni prescurtări, comutări de sens. Un rol deosebit aici îl are expresivitatea, prin variaţiile de
intensitate, înaltime a sunetelor pronunţate care au o uriaşă însemnătate în întelegerea semnificaţiilor şi
sensurilor celor comunicate. De asemenea, este important accentul. Expresivitatea verbală mai este
susţinută de alegerea cuvintelor, evitarea repetiţiilor, lungimea şi densitatea frazelor. Limbajul oral
dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate. Acestea sunt gesturile, mimica, postura, etc.
Limbajul oral este de două tipuri:
 dialogat – când schimbăm diferite păreri cu una sau mai multe persoane;
 monologat – atunci când o persoană se adresează unui auditor care asculta (elevi, în cazul
conferinţelor, discursurilor). Este mai dificil decât limbajul dialogat, el presupune cursivitate,
organizare, adaptare la auditor, se presupune ceea ce întelege ascultătorul şi se anticipează
eventualele întrebari, răspunzându-se operativ la acestea.
Aici se mai disting două forme de limbaj:
 situativ – care nu poate fi înteles decât dacă te afli în situaţia la care se refera cel care
vorbeşte. De obicei, este întâlnit în cazul copiilor de 6-7 ani, ei îşi închipuie că ceilalţi
„vad” persoanele şi împrejurările vizate;
 contextual – e un limbaj evoluat, el fiind accesibil în funcţie de propoziţiile, frazele
propuse.
b) Limbajul scris – este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor, nu
permite erori gramaticale, trebuie să se conformeze normelor de claritate, sa fie concis. Fiecare
redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Nu este permis ca textul unei conferinţe sau prelegeri să
fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau lecţie din manual.
2. Limbajul interior – însoţitor permanent al gândirii abstracte, desfăşurându-se aproape
permanent cât suntem în stare de veghe. Este cel care se desfăşoară în sfera launtrică. Este o vorbire cu
sine însuşi şi pentru sine, o continuă comentare a situaţiilor ce se ivesc, a intenţiilor şi a mijloacelor ce
pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit. Se dezvoltă prin interiorizarea treptata a dialogurilor şi
controverselor exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia limbajului interior este lentă, ajunge la
maturitate abia odată cu vârsta adolescenţei. Este centrat pe întelesuri, pe idei, imagini, prezintă un
maximum de economicitate, uzează de prescurtări, condensări, are o extraordinară viteza de lucru, de
sute de ori mai mare decât cea a vorbirii. Multe propozitii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu titluri,
simboluri verbale.
Limbajul intern are mai multe forme:
 automatizată – desfăşurata în baza deprinderii;
 pasivă – implicată în ascultare şi întelegere;
 anticipativă – prin care se planifică vorbirea orală sau scrisă;
 vorbire internă – ca modalitate desfaşurată de limbajul intern.

FUNCŢIILE LIMBAJULUI
1. Funcţia semnificativă (fiecare cuvânt este un semn al obiectului, fenomenului etc.) – această
funcţie deosebeşte vorbirea umană de comunicarea animalelor, ce este legată de emoţii, de molipsire
emoţională.
2. Funcţia comunicativă sau de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta, care poate
fi împărţită în:
- informativă;
- afectiv-expresivă;
- imperativă.
3. Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare şi în linii generale de elaborare a gândirii;
permite explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor.
Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel
4. Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prin
formule verbale sau alte semne.
5. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu doar prin cuvinte, dar şi
prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.
6. Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări
emoţionale.
7. Funcţia reglatoare sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi a propriului
comportament.
8. Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică,
ciocniri de sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.
9. Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor
problematice.

EXERCIŢIUL 1.
Identificaţi elemente de limbaj pasiv, activ şi non-verbal prezente în actul comunicaţional din timpul
cursului.
EXERCIŢIUL 2.
Înţelegeţi textul? Explicaţi de ce.
Chirurgul care l-a operat pe fratele meu este un măcelar.
Casa lui este un cuib de gândaci.
Medicamentele pe care le iei sunt apă de ploaie.
Seful meu este un leu în sala de sedinţe si un pisoias blând cu mine.
Bunicul meu este o legumă.
Fosta nevastă a lui Ion l-a mâncat de viu.
EX ERCIŢIUL 3.
Pentru a înţelege mai bine cum vă schimbaţi limbajul în context diferite, să presupunem că vă daţi
întâlnire cu un coleg de serviciu după terminarea orelor de muncă. Să presupunem apoi că s-a ivit
ceva şi trebuie să vă sunaţi colegul pentru a schimba ora şi locul întâlnirii. Vă sunaţi colegul la
serviciu, seful lui direct răspunde la telefon si se oferă să vă preia mesajul. Ce i-aţi spune sefului
colegului dumneavoastră pentru a fi siguri că el va afla de schimbarea orei si a locului de întâlnire?
Acum imaginaţi-vă că ar răspunde la telefon băieţelul în vârstă de 5 ani al sefului direct al colegului
dumneavoastră. Ce aţi spune în această situaţie? În fine, gândiţi-vă că la celălalt capăt al firului este
chiar colegul dumneavoastră. Ce i-aţi spune? Cum v-aţi modificat limbajul în fiecare din aceste
contexte, chiar dacă scopul dumneavoastră si implicit mesajul erau aceleaşi în toate cele trei contexte?

1.17. ATENŢIA

Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu natural şi social hipercomplex, deosebit
de bogat în stimuli şi în informaţii care, prin intermediul analizatorilor, se transmit creierului uman şi se
cifrează la circa 100000 biţi/ sec. Din această avalanşă de informatii se prelucrează la nivelul codurilor
psihice, în mod conştient, doar 25-100 biţi/ sec. Este important ca în mediul înconjurător sa receptăm
cu claritate şi să prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete
ale unei anumite situaţii. Aceasta presupune o stare de conştienţă, valorificată sub unghi conativ şi
cognitiv prin intermediul procesului psihofiziologic numit atenţie.
Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a
activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării
adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi