INTERNAL

CAP II. EXEGEZA BIBLICA

Repere pentru Nașterea Domnului
Citind Sfintele Scripturi, observam ca insisi Sfinții Evanghelisti, de Dumnezeu insuflati,
sunt uimiti vorbind de minunea Nasterii Pruncului dumnezeiesc, scriind cu o simplitate fara egal
despre cele mai importante fapte din istoria mantuirii. Fiecare din cei patru evanghelisti, pentru a
evidentia adanca intelepciune a Nasterii Domnului ne prezinta toate evenimentele ca un intre,
fiecare in felul sau dezvaluind Slava Mantuitorului Hristos. Dumnezeu cunoaste felurimea firii
oamenilor si Ni-i daruieste pe acestia sa ne apropiem mai lesne de una sau de alta dintre
Scripturi. Ei doresc sa arate intr-un tablou armonios cele doua insusiri complementare ale
Mantuitorului: libertatea imparateasca a lui Dumnezeu-Omul si ascultarea Lui de Fiu.
Evenimentul Nașterii Domnului începe prin cel dintâi moment al ei care ne este cunoscut
cu numele de Bunavestire (prezentată în evanghelia Sfântului Apostol Luca: 1, 24-38).
Bunavestire este înștiințarea, venita prin gura Arhanghelului, referitoare la intruparea lui
Dumnezeu Cuvantul pentru mantuirea omului, care reprezinta, in fond, implinirea fagaduinlei
date de Dumnezeu dupa caderea lui Adam si a Evei (Facerea 3, 15), fagaduinta care se mai
numeste si protoevanghelie. Fecioara Preacurata ajunsese la indumnezeire inca dinainte de a
primi vizita Arhanghelului. Pentru a urca pe aceasta treapta duhovniceasca, ea s-a folosit de o
metoda aparte si anume calea isihasta. Ea a omorat toate pornirile sufletului provenite din simtire
si prin rugiciunea mintii si-a curatit gandurile. ln acest fel, a ajuns la iluminare si la
indumnezeire, si tocmai de aceea s-a invrednicit sa devina Maica lui Hristos, adica „ sa dea
trupul ei lui Hristos.1 Asadar, ea nu a avut numai virtuti, ci a primit si harul indumnezeitor al
Creatorului.
Primul vestitor al negrăitei lucrări a lui Dumnezeu este Arhanghelul Gavriil iar copila
Maria este cea dintâi dintre făpturile omenești care a auzit vestea cea bună. Cel mai mare
Arhanghel al cerului s-a arătat unei Fecioare preacurate pentru că întemeietorul lumii celei noi
printr-o Fecioară trebuia să vină, o Fecioară care a fost întreg dăruită lui Dumnezeu. Bucuria noii
zidiri începe cu salutul arhanghelului către ea: „Bucură-te ceea ce ești plină de har...”. Aceasta
este cea mai importanta vestire din istorie. Gavriil o numește pe Maria „binecuvântată” pentru că
inima ei era plină de curăție și de Dumnezeu. O femeie a creat prăpastie între Dumnezeu și om,
și iată acum tot o femeie face punte peste aceasta. Ca un copil s-a înspăimântat la auzul veștii că

1
VLACHOS Hierotheos, Predici la marile sărbători, Ed. Egumenița, 2004 p.14
 INTERNAL

va naște un fiu care se va numi Iisus, Fiul celui Preaînalt, veșnic stăpânitor pe tronul regelui
David. Nevinovăția deplină a ei este dată de mirarea vestirii ei de către Arhanghel că va lua copil
în pântece, de vreme ce ea se știa curată. Evanghelia menționează că îngerul îi descoperă taina:
„Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35).
Bunavestire este impacarea oamenilor cu Tatal, care da ca plata nenascuta indumnezeirea (se
reveleaza doar celor vrednici) acelora care asculta de Hristos. Dumnezeu unde voiește biruiește
rânduiala firii și în toată istoria zidirii, de la Adam până la Iisus este singura zămislire prin
lucrarea Duhului Sfânt nemijlocită, cea din Precurata Maria și singura care va fi în eternitate.
Fecioara Maria dă dovadă de deplină ascultare și smerenie în fața Arhanghelului, oferindu-i un
răspuns plin de înțelepciune: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Neascultarea și
mândria au zdrobit neamul omenesc vechi, iar lumea noua va fi clădită pe desăvârșita smerenie și
ascultare a Preacuratei Maici a Domnului. Niciodată nu a fost adusă în lumea depărtată de
Dumnezeu o veste de bucurie ca cea adusă de marele Arhanghel Gavriil. Nici un om nu se naste
izbavit de pacatul originar. Consecințele caderii protoparintilor au fost transmise intregului neam
omenesc.
Sfintii Parinti au insistat mereu asupra lucrului ca modul zamislirii Fiului Cel vesnic
trebuia sa ramana o taina pentru oameni si de aceea era necesar ca Fecioara sa se gaseasca sub
octotirea unui barbat desavarsit, ca logodnic, pentru ca faptura umana era incapabila sa perceapa
o minune mai presus de intelegerea mintii. Hristos trebuia socotit ca fiul lui Iosif, sa aiba un tata
de ochii lumii, pentru a evita judecata Legii si a semenilor. Iosif a fost primul dintre barbati in
Zidirea cea Noua, care a fost invrednicit sa cunoasca scopul venirii lui Mesia: al manutuirii
neamurilor de pacat. Traditia Bisericii afirma ca nici alegerea dreptului nu a fost intamplatoare,
ci ca arhiereul vremii Zaharia, viitorul tata al proorocului Ioan, a cerut toiegile mai multor
barbati varstnici drepti si au fost puse in altar rugandu-se lui Dumnezeu pentru un semn, iar
toiagul lui Iosif a odraslit si din acesta a zburat o porumbita, facandu-Se voia lui Dumnezeu ca sa
o ia in casa lui pe Fecioara.
Vestindu-i ingerul lui Iosif ca numele Pruncului va fi Iisus – Mântuitor, îi descoperă în
acelasi timp si originea Sa divina. Profetia „Evanghelistului Vechiului Testament” Isaia (Isaia 7,
14): „Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel” (ce se
talcuieste „Cu noi este Dumnezeu”) spune ca neamurile îl vor numi Emanuel, iar dacă Iisus a
fost cu ei in trup si oase, atunci Dumnezeu a fost cu ei. Atunci si o numire si cealalta arata
 INTERNAL

pricina venirii lui Hristos printre oameni: sa ierte si sa elibereze lumea de pacat si de aceea se va
chema Iisus Mantuitor sau Emanuel.
Evanghelistul Matei subliniaza in relatarea acestui eveniment tainei Nasterii cuvantul
„intaiul nascut”, care se refera numai la Domnul Hristos, fiind primul intre imparati (Psalm 88) si
„ intai nascut intre multi frati” (Romani 8, 29), adica toti oamenii mantuiti si infiati.
Nasterea Mantuitorului este un eveniment istoric, petrecandu-se in vremea cand Cezar
Augustus conducea in Imperiul Roman, iar regele Irod in Iudeea. Sfintii Evanghelisti intaresc
trasatura istorica a Nasterii lui Hristos pentru a evidentia ca intruparea Fiului celui vesnic nu a
fost inchipuire, ci ca Iisus a fost o personalitate istorica. Hristos era necesar sa arate cateva
lucruri pe care omenirea cazuta in pacat le-a uitat, asa cum sunt: Dragostea de Tata a lui
Dumnezeu catre om, maretia puterii Lui, ascultarea de fiu a omului catre Dumnezeu si libertatea
pierduta a fapturii umane. Din aceasta pricina, Domnul Hristos nu a rasarit in divina casa a lui
Augustus din Roma cea mandra, ci din Betleem, in umila casa a lui David. Niciodata Dumnezeu
nu Se putea cobora intr-o necuratie ca-n palatul cezarului pentru ca lucrarea Lui nu era să fie
domnitor pamantesc si nu si-ar fi putut arata iubirea intr-un loc de faima, plin de desfranari, in
care nimeni nu ar fi crezut in puterea Lui asupra vietii si a mortii si in Invierea Lui. Totul a
apartinut de chivernisirea Lui cea buna si de intelepciunea Lui in alegerea locului, a neamului, a
mamei si a tuturor celor partasi Nasterii Pruncului dumnezeiesc, Imparatia Lui nefiind din
aceasta lume efemera2. Faptul ca Sfanta Familie era din semintia lui David va si cauza calatoria
grea a lor la Betleem pentru a se inscrie la plata taxelor in orasul care le apartine atat istoric cat si
duhovniceste. Prin recensamantul stapaniei Cezarului, satana a intentionat sa arate ca oamenii au
cazut sclavi unui om ca si ei, dorind sa-L umileasca pe Dumnezeu, dar Domnul S-a folosit de
chiar acest recensamant si i-a miscat inima celui mai mare imparat de atunci sa slujeasca si el
venirii Imparatului lumii si astfel Vrand Sa implineasca profetia Nasterii lui Mesia in Betleem.
Sfintii spun ca refuzul oamenilor de a gazdui o femeie insarcinata era o preinchipuire a refuzului
acestora de a primi Cuvantul lui Dumnezeu.
Cel mai maret eveniment de la crearea lumii, se desfasoara in tacere, nestiut de nimeni,
Domnul coborand in punctul cel mai de jos posibil, pentru a cuprinde toata zidirea Lui si Sa
cunoasca saracia, frigul, nascandu-Se din Fecioara intr-o iesle a oilor, in loc de pat imparatesc.
Așa cum trupul Lui nu era de la om ci de la Duhul Sfant si pestera sarmana din Betleem a fost

2
Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana, București, 2001, p.40
 INTERNAL

randuita de Purtatorul de grija mai inainte de a face omul pe pamant si a gatit-o ca salas a vieturii
Lui terestre vremelnice. Dumnezeu, de cele mai multe ori, alege si lauda ceea ce este mai de
nimic si dispretuit in ochii oamenilor, pentru ca ce este inalt la ei, uraciune este in fata Lui. In
clipa cea sfanta, animalele L-au incalzit cu rasuflarea lor, iar oamenii l-au alungat dintre ei;
cerurile s-au deschis, iar ingerii au coborat pe paman.
In Noua Zidire, ingerii sunt vestitorii Ziditorului. Marele profet a auzit cantarea ingerilor:
„Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de Slava Lui” (Isaia 6, 3), „Domn
al pacii, parinte al veacului ce va sa fie” (Isaia 9 ,5), prin care se revela Nasterea si dumnezeirea
Lui. Pentru prima oara in scrierea Sfintei Scripturi toata Slava cereasca s-a dezvaluit unor
oameni simpli, pastori, care aud si vad tot vazdudul plin de ingeri care-L laudau pe El si cantau
inaintea lor un nou imn pentru oameni, acela al izbavirii lor: „Slava intru cei de sus lui
Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire „ (Luca 2 ,14). Cand oamenii dau intai
slava lui Dumnezeu intru cei de sus, lucrul acesta pogoara pacea pe pamant si amandoua nasc
bunavoire intre ei. Reaua voire a apărut in umanitate cand aceasta facea idoli din dumnezei
mincinosi, pe care ii preaslaveau intru cele de jos. Pacea reprezinta insasi intruparea lui Hristos,
fiindca doar asa Mantuitorul l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu el insusi si cu semenii lui, in
Persoana teandrica a Cuvantului faptura zidita avand sansa de a-L Iubi din nou pe Dumnezeu.
Rostirea „pe pământ pace” se referã la relația dintre popoare. Sfintii Parinti spun ca Bunavoirea
intre oameni arata ca Nasterea lui Hristos cu trup este voia lui Dumnezeu anterioara, aceasta
fiind dupa a Sa bunavointa, planuita in Sfatul Sfintei Treimi fara sa depinda de caderea lui
Adam, iar voirea de dupa avand loc din ingaduinta Sa (cum sunt patimile si rastignirea).
Dupa descoperirea minunata, puterile ceresti s-au facut nevazute, lasandu-i pe pastori in
bucuria celor intamplate. Vestirea lor nu a fost intamplatoare, Facatorul descoperindu-le cele
tainice in primul rand pentru ca erau departe de lume, pentru simplitatea si curatia sufletelor lor
in contrast cu viclenia fariseilor vremii. In al doilea rand, pastorii erau urmatorii randuileii
patriarhilor (Avraam, Moise, Iesei, David) din Legea Veche si nu in ultimul rand, pentru a se
arata ca Iisus va fi „Pastorul cel Bun si adevarat, Care vegheaza si Isi pune viata pentru oile
Sale” (Ioan 10,11), avand ca lucrare a Sa de capatai in lume, pacea cea iubitoare. Marturisirea
pastorilor a celor aflate, vestind tuturor vestea cea mare, ii arata ca fiind precursori ai apostolilor.
Un alt episod plin de adancime tainica este cel al inchinarii magilor. Acestia erau
astronomi care observau stelele cerului si miscarile lor facand din ele zei buni sau rai, fiind
 INTERNAL

reprezentanti ai religiei lui Zoroastru, monoteisti obsedati de existenta raului, tinzând spre
purificarea universului și a omului. Magii erau cei mai calificati sa recunoasca pe Mantuitorul in
Pruncul Nascut, Care a venit in lume pentru a zdrobi puterea raului cladita de Zoroastru. Nu se
stie din ce tara au venit, din Persia sau Egipt, cel mai important de stiut este ca venirea lor a fost
in numele intregului rasarit inchinator la stele. Lucrul acesta se petrecea in contextul in care
poporul evreu dispretuia celelalte neamuri pe care le aprecia ca inferioare, insa tocmai acestea
detestate de ei au pasit cu Hristos pe portile deschise ale cerului. Domnul nu a stins magilor
scanteia de credinta in launtrul lor ca omul e o fiinta libera si din aceasta s-a aprins dorul de
Dumnezeu pe care nu-L cunosteau si nadejdea ca se va naste o stea, care sa scoata omenirea din
intunericul lumii in care se gasea. Gestul lor are la baza insuflarea harica, reveland nasterea unui
Imparat si aceasta printr-o stea luminoasa care i-a calauzit intr-o calatorie cu primejdii pana la
Ierusalim, cu intenția de a adora un nou nascut. Sfantul Ieronim afrima in „Comentariu la Matei”
ca „Steaua a stralucit in Rasarit pentru ca evreii, spre rusinea lor, sa afle de Nasterea lui Hristos
de la pagani”.
Sosirea magilor la Ierusalim odata cu disparitia astrului ce-i calauzise, dorinta de a-L
vedea pe Prunc, Regele cel nou nascut, le-a pricinuit vestirea cea mare chiar tiranului imparat al
iudeilor, Irod, tulburandu-l de frica ca poporul Ii va sluji Lui, pierzandu-si asttfel puterea.
Denumirile oferite de carturari profetiilor ca, din Betleem va imparati Regele cel nou, l-au
determinat sa creada acestora, intarite si de aparitia magilor si a stelei. Folosindu-se de minciuni
si de viclesug in incercarea de a afla unde S-a nascut Pruncul in nelegiurea lui Irod de a-L ucide,
magii nu s-au facut partasi iscoadei acestuia si au plecat din sfanta cetate plini de bucurie in a Se
inchina Lui, urmand iarasi stelei care-i astepta dincolo de Ierusalim. Ajunsi la locul nasterii,
steaua s-a oprit si a coborat desupra ieslei. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca ea „era ingerul lui
Dumnezeu care le calauzea drumul”, iar Cuviosul Iosif Vrienios intareste acest cuvant afirmand
ca „lumina era Arhanghelul Gavriil, care permanent a slujit tainei intruparii Cuvantului”.
Inchindu-Se Pruncului, paganii fiind primii care L-au recunoscut, magii I-au adus trei daruri
inchipuind Sfanta Treime, in numele Careia a venit Iisus pe pamant, aur, tamaie si smirna,
simbolizand lucrarea intreita a Mantuitorului: regeasca, preoteasca si de prooroc. Aurul inseamna
imparatia, tamaia preotia, iar mirul sau smirna profetia; jertfa Lui rascumparatoare - Iisus va fi
proorocul omorat, Preotul fara de pacat si Imparatul celei fara de moarte Imparatii. Dupa
inchinare, cei trei crai de la Rasarit au primit in vis porunca de la inger sa nu se mai intoarca la
 INTERNAL

Irod si au luat alta cale spre tara lor, ocolind Ierusalimul, laudand cu bucurie pe nou nascutul
Mantuitor al omenirii.
Lumina de la Nastere este preinchipuirea simbolica a lucrarii de iluminare a omului,
lumina coborata in lume pentru a risipi intunericul din ea, in care era mentinuta de duhurile rele:
„lumina care lumineaza, dar intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).
Asadar, prin curatia sufletului, magii L-au recunoscut pe Mantuitorul luminii, iluminati de
Dumnezeu, dobandind cunostinta Lui si astfel devenind teologi ortodocsi care au aratat lumii
intregi dumnezeirea Prucului Hristos.
Evanghelia lui Matei ne infatiseaza momentul cand ingerul al Domnului ii vesteste lui
Iosif, logodnicul Mariei, sa-si ia familia si sa fuga in Egipt, Irod urmand sa-L omoare pe Pruncul
Iisus, ca sa implineasca cuvantul spus de Dumnezeu prin proorocul care spune: „din Egipt am
chemat pe Fiul meu” (Osea 11, 1). Dumnezeu a prevazut in Planul iconomiei mantuirii Sale
sederea lui Hristos in Egipt, dându-le prin aceste popor o grea învățătură iudeilor de-a lungul
istoriei lor: prin Iosif, fiul lui Iacov, care si-a gasit scapare de uciderea fratilor sai, in Egipt,
ajungand pazitorul acestei tari si al fratilor ce-l dusmanisera, asa si acum Pruncul Iisus cel
prigonit este pazitorul Egiptului, al iudeilor si al lumii intregi. La fel de indaratnici au fost
israelitii si cand Dumnezeu I-a trimis dupa paine in Egipt, preferand patimiele pagane pierzandu-
si credinta sau cand I-a scos din robie prin Moise si I-a dus in Tara Fagaduintei, ei cartind mai
departe.
Asa cum a facut Faraon pruncilor din Egipt, asa a facut si Irod, plin de manie, omorand
toti copii de doi ani si mai putin din Betleem. Hristos cu Familia Sfanta a curpins intr-un timp
atat de scurt toata istoria necazurilor lui Israel, iar Egiptul a jucat un rol important in iconomia
Sa, deoarece adapostind Pruncul a facut posibile urmatoarele etape ale rascumpararii omenirii.
Noua Zidire s-a cladit nu doar cu bucuria puterilor ceresti și a oamenilor, ci si cu jalea
mamelor, urmasele Rahelei, ce-si plangeau copiii: „Glas în Rama s-a auzit, plângere si tânguire
si jale; Rahela nu vrea să-si înceteze plânsul pentru copiii ei, fiindcă nu mai sunt (Ieremia 31,
15). Copiii au fost asadar cei dintai martori ai lui Iisus, cei pe care I-a binecuvantat (Marcu 10,
16) fiind si primii martiri ai Noului Testament si toti cei curati ca pruncii, deoarce una din cele
mai insemnate insusiri a Legii Noi este: „ De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti
intra in Imparatia Cerurilor (Matei 18, 3). Copiii sunt biruitori, nu regii, acesta este miezul Legii
 INTERNAL

celei Noi, de care Legea cea Veche nu auzise. Pentru toti oamenii care au pornit pe calea
revenirii la Dumnezeu, copilaria va deveni astfel o etapa esentiala pentru mantuire.
Zamislirea si formarea personalitatii Sale ca Om si Dumnezeu in acelasi timp este legata
de tinutul indepartat al Galileii, de orasul Nazaret, in care ingerul i-a trimis mai inainte de
revenirea in Betleem, de unde si denumirea ce si-o primeste de Iisus Nazarineanul.

Venirea mult-așteptată a Mântuitorului Hristos și misiunea poporului ales, repere vechi

testamentare
Nașterea Mântuitorului Hristos este minunea ce deschide Noul Testament, este minunea
mult-așteptată de poporul evreu și prorocită în repetate rânduri de profeții Vechiului Testament.
Taina a fost pre inchipuita de poorocii insuflati de Duhul Sfant. Primul care a anunțat
venirea lui Mesia a fost Moise, marele profet al Legii Vechi: „Prorooc ca mine vă va ridica
Domnul, Dumnezeul vostru dintre frații voștri: pe Acela să-L ascultați” (Deuteronom 18, 15),
care prevestește întocmai ceea ce Dumnezeu a rostiti atunci când Domnul se va schimba la față
pe Muntele Tabor: „Pe Acela să-L ascultați” (Matei 17, 5). Aproape toți profeții în cursul a sute
de ani L-au vestit pe Cel făgăduit: Isaia, că va fi născut din Fecioară și vor chema numele Lui
Emanuel (Isaia 7, 14); că nașterea va fi în Betleem (Miheia 5, 2); că va pribegi în Egipt (Osea 11,
1); Ieremia spune că „un vlăstar a lui David va aduce mântuirea” (Ieremia 23, 1-8); că vor fi
uciși nou născuți din Betleem în urma Sa (Ir. 31, 15); proroocul David în cartea psalmilor ale
căror texte erau citite săptămânal în sinagogă; de Iacov care s-a luptat cu El; Moise care a văzut
spatele Lui, văzând ceea ce urma să se petreacă în viitor; Daniil L-a văzut ca Fiul al Omului
venind la Cel vechi de zile Grăitorul de Dumnezeu David a profețit acest eveniment, spunând:
Pogori-se-va ca ploaia pe lana și ca picaturile ce cad pe pamânt (Ps. 71, 6).
Cel ce S-a revelat pe Sine lui Moise si proorocilor era Cuvantul lui Dumnezeu, insa fara a
avea trup. Fiind in comuniune cu El, ei au vazut dinainte inomenirea Sa. Nasterea Mantuitorului
a fost preinchipuita de catre Sf Prooroci si de catre Sf Evanghelisti ca lumina mare pentru
intreaga omenire: „Poporul care steatea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in
latura si-n umbra mortii lumina le-a rasarit” (Isaia 9, 1), iar Sfântul Evanghelist Luca ne arata ca
fost anticipata si de preotul Zaharia, ca fiind „Rasaritul cel de Sus” (Luca 1, 78). Descoperirile
arata ca proorocii L-au vazut pe Cel ce va mantui neamul omenesc, întrupandu-Se. Cel ce S-a
întrupat este Cea de a doua Persoana a Sfintei Treimi. Sfantul Ioan Damaschin ne subliniaza
 INTERNAL

faptul ca proorocii nu au vazut esenta lui Dumnezeu, ci numai o forma a Lui, deoarece Hristos
trebuia sa se faca om adevarat, pentru a se uni cu firea noastra si a veni in trup, ca om pe pamant.
Apostul iubirii, Ioan, ne subliniaza si mai clar intelesul duhovnicesc al intruparii Fiului
Cel vesnic: „Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut Slava Lui, slava ca a
Unuia–Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1 ,14); „Eu sunt lumina lumii; cel ce- Mi
urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12).
Actul întrupării Cuvântului a fost precedat de multe anticipări și revelații pe care El însuși
le-a proiectat în istoria poporului evreu pentru a-i pregăti de venirea făgăduită a lui Mesia la care
ei năzuiau în vederea mântuirii. Speranța mesianică era foarte vie în Israel în momentul Nașterii
Domnului. Dumnezeu a pregătit și neamurile păgâne pentru acest eveniment. Israel se va bucura
de o alegere specială, aceea de a fi „poporul ales” al Său și desprea care Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că „Domnul ar fi vrut să-l recunoască primul”. Acest popor oferă posibilitatea
Cuvântului să ia chip de om dar și să poată a Se jertfi pe cruce ducând la bun sfârșit planul de
mântuire al întregii creații. Chemarea aceasta aleasă a evreilor se datorează exclusiv buneivoințe
divine. Sfântul apostol Pavel ne învață faptul că și a doua venire a Domnului va fi legată de
convertirea poporului arătând astfel o legătură de interdependență între istoria evreilor și etapele
din iconomia mântuirii. De-a lungul istoriei sale se constată etape de mare credință, supunere la
voia lui Dumnezeu, care alternează cu răzvrătire și respingere a misiunii date și aceasta din cauza
a două sentimente contradictorii: setea de Dumnezeu, dar și dragostea de cele pământești. Planul
lui Dumnezeu a fost să își aleagă un neam cu vocație religioasă care să-L prefigureze pe
Mântuitorul care se va naște din interiorul său. Dintru început poporul ales se va simți apăsat de
o mare răspundere, cu el Dumnezeu încheind un legământ, iar împăcarea omului cu Dumnezeu
nu se putea realiza decât prin jertfă, anticipând mai târziu jertfa de pe Golgota. Una din cele mai
pline de semnificații denumiri a intrupării o reprezintă „mielul pascal”, acest rit sângeros fiind
nucleul Noului Legământ care este preânchipuit de cel vechi. De aceea și revelațiile profeților
sunt doar anticipări parțiale ale tainei celei din veac ascunse, care va fi descoperită odată cu
Întruparea Fiului lui Dumenzeu. Eclesiologic Israel a fost prefigurarea bisericii lui Hristos
chemată să primească toate neamurile la sânul Său. Hristos a fost prezis mai ales de profeți, însă
Legea devenise în popor cea care aduce mântuire, ei transformându-o dintr-un punct de plecare
în viața lor spirituală într-un zid, dincolo de care nu mai era posibilă nicio evoluție, iar în final
devenind piatră de sminteală pentru întreg poporul. Principala cauză a rătăcirii evreilor erea
 INTERNAL

aceea de neînțelegere a ideei de jertfă a lui Mesia, în concepția lor El trebuia să vină ca un
biruitor ceresc care va instaura fericirea pe pământ, să-i elibereze de sub stăpânirea romană și nu
să ridice păcatele lumii. Astfel, Legea, prin elita conducătoare ce o reprezenta îl închidea pe
acesta porților cerului punând obstacol în calea mântuirii în loc să fie o punte spre Hristos, iar
acest lucru trebuia oprit și poporul să fie trezit din amorțire descoperindu-L pe Mesia cel așteptat,
pentru a-L putea primi pe Dumnezeu, Ce avea să ia chipul omului la plinirea vremii. Misiunea
aceasta revenea Sfântului Ioan Botezătorul, ultimul mare prorooc, de a vesti începutul erei
harului și de a descoperi oamenilor prezența Fiului lui Dumnezeu în Omul Iisus.

Repere pentru Botezul Domnului

Botezul Domnului este evenimentul biblic major din istoria iconomiei mantuirii, care
marchează ieşirea Mantuitorului din perioada de umbră şi începutul activităţii Sale publice.
Acesta a reprezentat un moment esenţial în viaţa lui Hristos, marcat de primirea de către firea
Lui omenească a deplinatatii darurilor Duhului Sfânt in clipa când Se pregătea să înceapă
activitatea Sa de propovaduire a învățăturii oamenilor.
Nici botezul lui Hristos nu a fost lipsit de partasia unui inger, dar nu unul fara de trup, ci
a unui om care se chema Ioan, fiul lui Zaharia si al Elisabetei. Fericitul Augustin arata că
misiunea Sfântului Ioan Botezătorul a fost de a-L face descoperit omenirii pe Hristos, Mesia Cel
asteptat. El strălucea în virtutea luminii împărtăşite lui de Hristos, pentru a-i pregăti gradual pe
oameni să poata primi adevărata lumină, datorita acestui lucru cel ce-L va boteza pe Domnul a
fost supranumit şi „făclie".
Sfântul Evanghelist Marcu isi incepe scrierea evanghelica cu proorocia „ Iată, Eu trimit
pe îngerul meu şi va găti calea înaintea feţei Mele" (Maleahi 3:1) si cu inceputul predicarii intre
oameni. Acesta il numeste inger pentru a se vedea limpede ca scopul lucrarii Mantuitorului pe
pamant a fost de a face din oamenii pacatosi fiinte libere si nemuritoare asa cum sunt si fapturile
ceresti. Ioan a fost în viaţa sa ca un înger ceresc, apropiindu-se cel mai mult de viaţa îngereasca
dintre toti oamenii prin ascultarea de Dumnezeu, prin nepurtarea de grija fata de trup si prin
nelegarea sa de o lume care traia prin frica, asemenea libertate fata de oameni avandu-o numai
sfintii ingeri. De asemenea era un inger prin lipsa de grija fata de cele pamantesti, cautand sa
posteasca si hranindu-se cu lacuste si miere salbatica, neband vin si bauturi tari. Puterea lui
Dumnezeu era cea care–l hranea, dupa cum spune si psalmistul: „ Paine ingereasca a mancat
 INTERNAL

omul” (Psalm 77, 29) Sfantul Ioan se preocupa doar de suflet, legea lui fiind doar supunerea cu
smerenie vointei lui Dumnezeu.
Dintre toţi evangheliştii, cel care descrie cu detalii semnificative viaţa de nevoinţe a
Botezătorului este Marcu: „Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele
împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică” (Marcu 1, 6). El se incingea cu o curea
de piele ca si Ilie, ca simbol al omorararii patimilor si a indeplnirii vointei divine. Asemeni
Apostolului neamurilor nici nu mai stia daca se mai afla in trup sau afara de trup (II Coronteni,
12, 3-4).
Această descriere sugestivă ne prezinta figura marelui ascet, care refuza binefacerile
civilizaţiei şi se străduia să învingă în fiinţa sa înclinările spre păcat, spre a fi vrednic să-L
vestească lumii pe Mielul Cel neprihanit. Sfantul Grigorie Teologul relateaza aceste aspecte:
„Ascetul, sleindu-si trupul sleieste pacatul; lupta lui e sa fie netrupesc, istovind partea muritoare
prin cea nemuritoare”. Prin vieţuirea sa feciorelnică, Botezătorul va anticipa creaţia transfigurată,
de la sfârşitul veacurilor, simbolizată în Apocalipsă de Ierusalimul ceresc, unde fecioria va
constitui modul de viaţă al aleşilor3.
Asupra perioadei petrecute de Sfântul Ioan în pustiu, înainte de a se arăta lui poporului
evreu, perioadă în cursul căreia el s-a pregătit, prin drastica asceză, în vederea marii sale misiuni,
Origen aruncă o slabă lumină, spunând că aici Botezătorul vorbea cu îngerii; este probabil că în
acest timp s-a învrednicit el de revelaţii din partea puterilor cereşti. Ca şi în viaţa Mântuitorului
şi în aceea a precursorului Său există o perioadă asupra căreia nu se cunoaşte nimic. Se ştie doar
că Botezătorul s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă de aspre nevoinţe, până în clipa când,
ascultând de o chemare de sus, începe lucrarea sa de trezire din amorteala duhovniceasca a Iui
Israel, aşa cum rezultă din Evanghelia lui Luca. Evanghelistul notează data la care Ioan
Botezătorul a început să predice: „în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când
Ponţiu Pitat era procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a
fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie" (Luca 3, l-2). Un alt element
cert îl constituie şi faptul confirmat de Sfântul Ioan, că înainte de a-L fi botezat, el nu îl
cunoscuse pe Hristos (Ioan 1, 31-33), cu toată rudenia apropiată ce exista între ei. Ioan a trăit in
pustie asadar clipa unică în care Dumnezeu i s-a descoperit şi i-a dezvăluit sensul misiunii sale.

3
Natalia Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sfintelor Evanghelii, vol.1, Ed. Bizantină, București,
2001, p.110
 INTERNAL

După cum sesizeaza Sfântul Ioan Gură de Aur, ca precursor al Mântuitorului trebuia să
poarte în fiinţa sa semnele biruinţei asupra păcatului originar şi ale eliberării de blestemul sub
care căzuseră primii oameni. De aceea el nu-şi agonisea pâinea cu sudoarea frunţii şi ducea viaţă
de înger întrupat4. Prezenţa pe uşile arhiereşti ale altarelor ortodoxe a unei picturi în care
Botezătorul este reprezentat cu aripi de înger este semnificativă din acest punct de vedere.
Sfântul Ioan a dus o viaţă cu adevărat îngerească, anticipând astfel modul de vieţuire
propriu împărăţiei, pe care Hristos avea s-o întemeieze. El deschide perioada eshatologică ce
duce la transfigurarea finală a întregii creaţii.
Fiind nascut din parinti in varsta si ramanand orfan din copilarie, proorocul nu L-a avut
decat pe Dumnezeu ca parinte, iar faptul ca tatal sau fusese mare preot a vadit in el cunoasterea
profunda a Facatorului. Ioan era incredintat in inima de minunata zamislire a sa din pantece sterp
prin puterea lui Dumnezeu si de vestirea ingerului a nasterii sale:
„Va fi mare înaintea Domnului ... şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul
Sfânt ... şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie " (Luca 1:15-17).

PREFIGURĂRI VECHI – TESTAMENTARE ALE BOTEZULUI DOMNULUI

Legea a fost „umbra lucrurilor viitoare”, ne spune Teodor de Mopsuestia 5, iar Sfântul
Chiril al Ierusalimului scoate în evidență că, oricând s-a încheiat un legământ cu cineva,
întotdeauna a existat apa ca pecete a acestei alianțe6.
În ordine cronologică, o primă anticipare a episodului Botezului Domnului pe care
paremia întâi de la Vecernia Praznicului ne-o prezintă 7 este purtarea Duhului pe deasupra apelor
primordiale (Facere 1, 2), ca o prefigurare a aceluiași Duh deasupra apelor Iordanului în
momentul Botezului. Tot în contextul importanței apei în cadrul istoriei mântuirii, Sfântul Chiril
spune că „apa este începutul lumii”, de unde și-au luat ființă toate, așa cum tot o apă „Iordanul
este începutul Evangheliilor” sau al unei noi vieți8.
O a doua prefigurare, pe care câteva texte 9 din slujba Praznicului Epifaniei o evidențiază
este legată tot de o renaștere prin apă a întregii omeniri și anume, prin apa potopului (Facere,

4
Sf. Ioan Gură de Aur, In Matthaeum, Hom. X, P.G. LVII, 188
5
Teodor al Mopsuestiei, Omilii Catehetice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, pp.125
6
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR , București , 2003 , pp.40
7
Mineiul pe Ianuarie, p.129
8
Sfântul Chiril al Ierusalimului, op.cit., p.40
9
Mineiul pe Ianuarie, Utrenie, ziua a 4-a, la Laude, stihira a 3-a, p.84
 INTERNAL

cap. 6-9). Aici se sugerează înecarea păcatului și curățirea adusă prin apă: odată prin potop, a
doua oară prin Botezul de la Iordan, apa potopului fiind o imagine a Botezului Domnului ca
preambul al botezului creștin.
Irmosul imnului întâi de la Canoanele Praznicului ne înfățișează preînchipuirea Botezului
Domnului reprezentată de trecerea minunată a israeliților prin Marea Roșie, la ieșirea lor din
Egipt și înecarea oștilor lui Faraon (Ieșire 14). Pentru această întâmplare, Părinții bisericești ne
spun că dacă atunci Moise a fost trimis să slobozească poporul, acum Tatăl își trimite Fiul să
scape lumea de păcat; atunci prin apă au trecut israeliții, iar egiptenii s-au înecat, acum tot prin
apă Hristos îneacă păcatul. Apa Mării Roșii, ca și cea a Iordanului, reprezintă o trecere de la
moarte la viața cea adevărată, de la robie la libertate10.
În aceeași măsură, o serie de evenimente întâmplate în perioada peregrinării evreilor prin
pustia Sinaiului dezvăluie anticipări ale Botezului Mântuitorului. Unul dintre acestea face
trimitere la norul sub care poporul ales era protejat de arșița soarelui (Ieșire 13, 21). Aceeași
interpretare o aflăm și la Sfântul Ambrozie, care vede în stâlpul de lumină și în nor, călăuze prin
pustiu, simboluri ale Botezului. El aseamănă stâlpul de lumină cu Iisus care a readus lumina în
inimile oamenilor și norul cu Duhul Sfânt: „Poporul era în mare și stâlpul de lumină mergea
înainte și apoi urma stâlpul de nor, ca o umbrire a Duhului Sfânt. Vezi cum prin Duhul Sfânt și
prin apă s-a arătat închipuirea Botezului”11.
Paremia a 3-a a sărbătorii Arătării Domnului descrie actul minunat al îndulcirii apei de la
Mara (Ieșire 15, 23-25), prin aruncarea în ea a unui lemn de către Moise. Și în acest act, Părintele
Sfânt Ambrozie vede un simbol al Botezului prin aceea că apa baptismală este sfințită prin
puterea Duhului și a Crucii, element mântuitor care licărește încă din apa Iordanului. Lemnul
azvârlit de Moise în acel izvor simbolizează Crucea pe care preotul o atinge de apă pentru a o
umple de har12.
Când Iosua s-a apropiat de Canaan, în fruntea evreilor fugiți din Egipt și Iordanul și-a
secat apele, pentru a permite poporului ales să intre în țara dăruită lui de Dumnezeu, constituie
tot un fapt anticipator al Epifaniei Domnului.
Mai multe pasaje din cărțile de slujbă ale Bisericii prezintă în interiorul Praznicului
Teofaniei Domnului, momentul vechi-testamentar al înălțării lui Ilie la cer (IV Regi 2, 11). Acest

10
Sfântul Chiril al Ierusalimului, op.cit., p.34
11
Sfantul Ambrozie, De Sacramentis , cartea I, cap. VI, 22.
12
Sfantul Ambroziel al Milanului , De Mysteriis III, 14.
 INTERNAL

episod se desfășoară tot la Iordan, arătând pe de o parte importanța acestui loc în iconomia
pregătirii mântuirii, iar pe de altă parte faptul că Iordanul reprezintă izvorul de energie al
activității lui Hristos, acest act stând în legătură si cu Pătimirile și Înălțarea Sa la cer.
Sfântul Chiril vorbește atunci când se referă la episodul înălțării lui Ilie „ca la cer” (IV
Regi 2, 11) de la râul Iordan, ca simbolizând Botezul și Înălțarea Domnului. Prin acest „ca la
cer” se arată că vrednicia Apostolului Pavel a fost mai mare, întrucât acesta a fost ridicat la „al
treilea cer”, sugerând că pe când Ilie îi transmite lui Elisei prin cojocul său harul îndoit,
Mântuitorul își revarsă întreg harul Duhului Sfânt peste ucenicii săi13. Dacă la vederea cojocului
lui Ilie, Iordanul s-a întors înapoi, cu atât mai mult râul se înfricoșează văzând pe Domnul gol.
Un alt simbolism și totodată o altă lectură din Lege încadrata la Vecernia Praznicului îl
constituie minunea curățirii de lepră a lui Neeman Sirianul prin afundarea în apa Iordanului, la
îndemnul prorocului Elisei (IV Regi 5). Despre acest fapt, Sfântul Ambrozie spune că nu puterea
apei este vindecătoare, ci aceea în care este prezent și Harul, sfințindu-o 14. Astfel, întrucât Duhul
Sfânt S-a pogorât în aceeași apă a Iordanului în care s-a curățit Neeman, la Botezul Domnului,
sfințindu-o, de aici avem și ritualul sfințirii apei de către preot în cadrul slujbei botezului15.
Slujba Sărbătorii Luminilor mai vede o profeție a Botezului în episodul stoarcerii de către
judecătorul Ghedeon a lânii plină de rouă într-un vas care s-a umplut de apă (Judecători 6, 38),
act pe care-l întâlnim exprimat în Utrenia zilei a 5-a la Canoane, în imnul al 7-lea, stihira a 3-a.
Hristos, spălat în apele Iordanului, începe să-și reverse Harul Său lin peste toți cei care-L
urmează în acest ritual al sfințirii în apă.
Îndemnurile marelui profet Isaia prezente în slujba Praznicului printre lecturile Vechiului
Testament de la Ceasurile Împărătești (Isaia 12, 3) și de la Vecernie (Isaia 55, 1), ce anticipează
binefacerile primite prin apă și prin care cheamă popoarele să se veselească de izvoarele de viață
ce vor curge din Iordan, pot fi considerate pregătiri ale Botezului de la Iordan.
De asemenea, spaima apei Iordanului la vederea Ziditorului intrând în ea, exprimată în
versetele din Psalmi: „Văzutu-te-au apele Dumnezeule și s-au spăimântat (Psalm 76, 15) și
„Mare a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113, 3), poate fi considerată tot o
preînchipuire a evenimentului Botezului lui Mesia. Sfântul Chiril spune aici că Domnul s-a
îmbrăcat cu trup omenesc pentru ca marea să-L poată suporta atunci când îl va simți intrând în

13
Sfântul Chriril al Ierusalimului, op.cit., p.241
14
Sfantul Ambroziel al Milanului ,De Mysteriis , III, 17.
15
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Explicarea Sfintelor Taine de inițiere, p.134
 INTERNAL

ea, iar râul Iordan să-l poată primi fără să se înspăimânte 16. Spaima Iordanului vădește faptul că
natura a recunoscut firea dumnezeiască a Mântuitorului și s-a mirat la vederea faptului că
Ziditorul a toate poate încăpea în ea.
Ca ultime simboluri vechi-testamentare, care fac trimitere la momentul Epifaniei
Domnului, amintim de mlădița care va ieși din trunchiul lui Iesei și peste care „Se va odihni
Duhul lui Dumnezeu” (Isaia 11, 1-2), enumerând cele șapte daruri ale Sfântului Duh; de vederea
lui Avacum de mai înainte a venirii Mântuitorului la Botez (exprimată în Irmosul cântării a 4-a a
Pavecerniței, ziua a 5-a), arătarea slavei Sale, grăite de gura Tatălui (Isaia 40, 5) și nu în ultimul
rând „cărbunele” pe care Isaia îl vede aprins în mijlocul Iordanului, sugerând arderea păcatului și
a doua zidire a oamenilor17.
Iordanul apare așadar ca un loc sacru legat de evenimentele din istoria sfântă care aveau
rolul să anticipeze mântuirea împlinita tot pe malul său.

Evangheliile lui Ioan Botezatorul (premergatoare Botezului Domnului)

Ioan s-a dus în pustie (Luca 1, 80) iesind din lume și lipindu-se deplin de Dumnezeu,
intocmai ca ingerii și asemenea lor tuna aspru cu vorba asupra conducatorilor Ierusalimului in
fata caroara evreii se plecau cu umilinta: „Neam de naparci, cine v-a invatat sa sa fugiti de mania
viitoare?” (Luca 3, 7) și rostea cuvinte de mustrare regelui Irod penttru toate nelegiuirile ce le-a
facut (Luca 3, 19). Caracteristic mesajului lui Ioan era violenta cu care se adresa preotilor iudei,
atacand doctrina iudaismului, dar si blandetea cu care ii invata pe oameni cum sa se pocaiasca cu
adevarat. Nu facea deosebiri intre oameni, ci privea doar catre launtrul fiecaruia.
Asemenea lui Moise odinioară, Ioan a început să predice spre a trezi evreii din lâncezeala
spirituală. Misiunea Botezătorului va avea menirea în a pregăti, prin cuvânt, arătărea Domnului.
De aceea, profetul Isaia il va chema „Glasul celui ce strigă în pustie: Gatiti calea Domnului,
drepte faceti cararile lui " (Isaia 40, 3), calea Domnului fiind inimile oamenilor. Prin pustie se
intelege spatiul de dincolo de Iordan, de unde a sosit Proorocul lui Hristos pentru a trambita
pocainta oamenilor, dar mai pricepem si toata omenirea bolnava de pacat, cat si si sufletele rupte
de Dumnezeu si pierdute in intunericul mortii18.

16
Sfântul Chiril al Ierusalimului, op.cit., p. 171
17
Mineiul pe Ianuarie , Utrenia, ziua a 5-a, cântarea a 8-a, Canoane, strofa a 4-a .
18
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p.73
 INTERNAL

Sfantul Ioan este desteptatorul constiintei noastre si asa cum constiinta e

inaintemergatoare a dragostei, asa si Ioan este inaintemergatorul Mantuitorului 19. El nu va face
minuni, ilustrand şi în acest mod apartenenţa sa la Legea veche, caracterizată prin neputinţa de a-
l salva pe om, dar glasul lui va răsuna puternic, chemând poporul la pocăinţă, cerându-i să se
convertească, spre a putea intra în împărăţia, pe care el primul o va vesti. Botezătorul trebuia să
pună pe Israel în postura între experierea sentimentului vinovăţiei şi dorul asteptarii lui Mesia,
insistand asupra necesităţii pocăinţei. Toata propovaduirea lui era chemarea omului la pocainta,
intreaga lui lucrare fiind botezul pocaintei intru iertarea pacatelor celor ce se converteau.
Convertirea propovăduită de loan presupune alungarea certitudinilor oferite de doctrina
fariseică, care se mandreste cu cunostintele multe si Legea formala, ca si cand inima nu ar avea
nicio valoare. Dumnezeu incepe mantuirea de la inima, nu de la minte, asa cum zice Domnul
prin proorocul: „Va voi da inima noua si duh nou va voi da; voi lua din trupul vostru inima cea
de piatra si va voi da inima de carne” (Iezechiel 36, 26). Inima care se caieste cu adevarat numai
Facatorul poate sa o inmoaie. Din pricina pacatalui care a devenit obisnuinta in om, nu doar
vorba si cainta sincera vor da valabilitatea convertirii, ci aceasta o va reprezenta faptele bune:
„Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă" (Luca 3, 8). Astfel ii invata Ioan pe inteleptii
Ierusalimului sa nu se mai inalte ca fiind fii ai lui Avraam dispretuind pe altii, ci sa-si arate prin
fapte cainta sincera. Pocainta cu vorba nu foloseste daca omul in gandul lui nutreste raul pe mai
departe. Acestora le spune Ioan că faptul de a-l avea tată pe Avraam nu constituie o garantie
pentru mântuire, „căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam
(Matei 3, 9) și răstoarnă astfel o ierarhie ce părea de neclintit, proclamând adevărul că Dumnezeu
poate să ridice închinători vrednici din fiii tuturor neamurilor.
După mărturia Evanghelistului Matei, predica sa a stârnit un ecou puternic, căci la el au
început să vină oameni din Ierusalim, din toată Iudeea şi chiar farisei şi saduchei (Matei 3, 5-7).
Cei mai multi dintre ei se grabeau sa-i vada aspectul ascetic si sa-i auda propovaduiea
neobisnuita nu pentru ca erau indemnati de sentimentul caintei pacatoseniei proprii, ci din
desarta curiozitate. Este de remarcat faptul că Ioan incepe sa predice cu aceleaşi cuvinte ca şi
Mântuitorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Pocăinţa cerută de
Botezător presupune întoarcerea întregii vieţi către Dumnezeu, aşa cum îi profeţise Arhanghelul
Gavriil lui Zaharia, arătând că fiul său va întoarce pe mulţi la Domnul Dumnezeu (Luca 1, 15).

19
Ibidem
 INTERNAL

Pocainta, marturisirea si botezul cu apa stateau in puterea lui Ioan, iertarea pacatelor insa numai
Mantuitorul o putea oferi. Insusi Inaintemergatorul o marturiseste cand purcede să descopere
marea taină ce-i fusese încredinţată, spunand: „Eu va botez cu apa …dar…Hristos va va boteza
cu Duh sfant si cu foc” (Luca 3 ,16), aratand ca el doar ii pregateste pentru botezul lui Iisus care
e adevaratul botez prin care omul scapa de pacat si ajunge sa fie infiat de Dumnezeu ca fiu al
Lui, devenind cetatean al Împaratiei viitoare20.
Pentru Sfântul loan Botezătorul, Hristos pe Care el trebuie să-L descopere lui Israel este,
înainte de toate, împărţitor al Duhului Sfânt. De fapt, prezenţa harului, adică a darului Sfântului
Duh, constituie premisa întemeierii împărăţiei. Sfântul Ioan mai descoperă şi altă faţetă a
personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh
Sfânt şi cu foc, El va lua lopata în mâini „ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar
pleava o va arde cu foc nestins" (Luca 3, 17; Matei 3, 12). El intuieşte aici, caracterul înfricoşător
al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi dezbinarea (Luca
3, 51). Hristos vine spre a curaţi aria, care este lumea, spre a face posibilă despărţirea dintre cei
ce se vor mântui şi ceilalţi, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se
salva. Pentru că Botezătorul era chemat să trezească pocăinţa în sufletele evreilor, vestindu-L pe
Hristos, insistă si asupra vocaţiei de judecător a lui Mesia. Sarcina lui Ioan a fost sa netezeasca
caile Domnului si sa anunte desteptarea, pentru ca oamenii sa devina vrednici de a aparea
inaintea fetei Mantuitorului, fiind vocea care trebuie sa zguduie constiintele.
Actul care finalizeaza convertirea, precedată de mărturisirea păcatelor (Matei 3, 6) este
botezul denumit „botezul lui loan" (F.A. 19, 3), spre a-l deosebi de botezul iudaic, care era un
simplu ritual, cât şi de cel al lui Hristos, care singur va conferi iertarea păcatelor. Botezul lui loan
sau botezul pocăinţei nu dă iertarea pacatelor care nu va putea fi obţinută decât după moartea pe
cruce a Fiului lui Dumnezeu, dar presupune căinţa pentru păcatele săvârşite şi, ca atare,
pregăteşte sufletul pentru primirea iertării.
Cuvantul de „împărăţie", cu care îşi incepe proorocul Ioan predica, nu se gaseste nicăieri
în Vechiul Testament, ci doar legat de ideea eshatologica si a aparitiei lui Mesia. Sfantul Ioan isi
axeaza chemarea la pocainta pe promisiunea venirii imparatiei, pentru el, cat şi pentru Hristos,
împărăţia insemnand o nouă perioadă din istoria duhovniceasca a umnaitatii, definita prin
deschiderea izvoarelor harului Aceasta începe în timp, dar continua şi se desăvârşeşte în

20
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p.74
 INTERNAL

veşnicie, culminând cu revenirea creaţiei transfigurate prin har la sfintenia dinainte de cădere 21.
Profetul care va proclama apropierea si aparitia imparatiei nu va arata si în ce va consta timpul
pe care-l vestea.
In clipa când Iisus a venit la loan spre a Se boteza, profetul de pe malul Iordanului îşi
împlinise deci misiunea de a deschide inimile şi minţile evreilor, spre a-L primi pe Hristos şi
cuvântul Acestuia. Sămânţa aruncată de el va rodi: primii ucenici ai Domnului vor fi aleşi dintre
cei ai Sfântului loan, mulţi se vor pocăi şi se vor întoarce, aşteptând împlinirea celor vestite de
Botezător, dar poporul ales, în frunte cu conducătorii săi spirituali, nu va înţelege. Pentru aceştia,
glasul Botezătorului va continua să răsune în pustiu, fară a primi vreun răspuns. Noua etapa
pentru zidire si om fiind inaugurata de prezenta lui Mesia.

Scena BOTEZULUI DOMNULUI IN EVANGHELII (IN SPECIAL CEA A LUI MATEI-

Velimirovici) SI Faptele Apostolilor –NOUL TESTAMENT.
Dumnezeu Și-a implinit promisiunea veche si a venit pe pamant in plina slava cand
nevoia omenirii era cea mai mare din pricina inmultirii raului care se respandise in lume care
devenise intunecata si necurata. Slava Sa cea mare-si era ascunsa si imbracata cu trup omenesc
adevarat si smerenie curata, incat proorcul parea mai mare decat Stapanul, atunci cand
Mantuitorul a venit „din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el”. (Matei 3:13).
In toate lucrarile Sale, puterea nemarginita a lui Dumnezeu nu cauta a fi observata, sta
tainuita in spatele lor, respingand laudele lumii cautand sa invete astfel pe oameni ascultarea si
smerenia si acest fapt se petrece si prin botezul in Iordan.
Evenimentul unic al Botezului, desfasurat intre perioada vietii tainice si aceea a activitatii
vietii publice a lui Hristos, reprezinta un moment esential si deosebit de important in iconomia
mantuirii si in existenta pamanteasca a Fiului lui Dumnezeu intrupat. El constituie piatra de hotar
care separa etapa Legii ce se termina, de Cea a harului care se va deschide cand Iisus va cobora
in apa Iordanului. De aceea, impreuna cu Botezul Domnului cand Hristos iese din umbra, se va
incheia si activitatea Botezatorului Ioan. Data fiind importanta actului Botezului Mantuitorului,
nici un evanghelist nu o omite in relatarea scrierilor lor, acestea fiind primoridale si cu profunde
semnificatii pentru teologia si viata Bisericii. Botezul Domnului este descris cu o grija deosebita
atat in Evangheliile sinoptice cat si in Evanghelia dupa Ioan si Faptele Apostolilor, toti asezand

21
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 103
 INTERNAL

intr-un mod revelator acelasi eveniment al botezului Sau la inceputul activitatii Sale (Matei 3, 3-
17; Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34, Matei 4, 1-11). Diferentele dintre relatarile
evanghelice sunt putine, toate marcand etapa de consfitire oficiala a lui Iisus in misiunea Sa
mesianica, insa dumnezeiescul Matei descrie cel mai clar amanuntele intregii scene de la Iordan.
Matei afirma ca Hristos a venit din Nazaretul Galileii la Ioan pentru a Se boteza, stiind ca
a venit ceasul sa Se descopere lui Israel, iar Evanghelistul Luca consemneaza ca Mantuitorul era
„ca de treizeci de ani” (Luca 3, 23) cand a început a propovadui. Varsta destul de mare a fost
necesara pentru a ingadui ca firea umana din ipostasul lui Iisus sa ajunga la maturitate deplina si
sa primeasca de la cea dumnezeiasca toata plenitudinea daruruilor ceresti.
Noutatea consta in faptul ca initiativa este mereu de partea Sa, amestecandu-Se cu
multimea pacatosilor care asteptau botezul lui Ioan. Acest botez presupunea o marturisire a
pacatelor si lepadarea vietii traite gresit pentru a primi una noua. In acest sens, are loc un
moment nemaintalnit in istorie, cand Dumnezeu Cel fara de pacat se intrece in smerenie cu
faptura umana: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?” (Matei 3, 14), Ioan
recunoscandu-L imediat pe Cel mai tare decat el. Cuvintele proorocului vadesc smerenia dar si o
teama sfanta in fata cererii venite din partea Celui Caruia nu se invrednicea sa-I dezlege cureaua
incaltamintelor (Marcu 1, 7). Iisus Hristos invoca in raspunsul Sau, cu privire la sarcina noua
data lui Ioan sa fie botezat ca pe toti ceilalti, implinirea dreptatii lui Dumnezeu: „Lasa acum, ca
asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea” (Matei 3, 15). Prin aceasta dreptate, El intelege
Legea Veche pe care a respectat-o deplin, cu „implinirea poruncilor”, dupa cum spune Sf.Ioan
Gura de Aur22. Mantuitorul arata deci ca toata activitatea Lui se va axa in mod desavarsit pe
implinirea voii Tatalui.
Dincolo de dorinta de a respecta botezul lui Ioan, gestul lui Iisus se incadreaza pe linia
chenozei Sale, deoarece acceptarea de a Se supune acestui rit al botezului pocaintei implica
integrarea in randul celor pacatosi. Iisus isi demonstra mesianitatea Sa, identificandu-Se cu
putinii drepti ai lui Israel, care primisera botezul lui Ioan, pentru a forma cu ei o comunitate
reinnoita de sfinti. Rolul de Slujitor care isi asuma pacatele tuturor pe care L-a insusit la botez in
Iordan este indeplinit abia la Rastignire. Domnul a luat asupra Sa pacatul tuturor, a suferit din
aceasta pricina, S-a facut pe Sine pacat pentru noi (II Cor 5, 21), substituindu-Se intregii omeniri,
ispasind pentru toti.

22
Omilii la Matei, in PSB, vol.23, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1994, p.146
 INTERNAL

Aceasta lucrare se va revela abia in taina Crucii, dar inca de la Botez – care de altfel e o
preinchipuire a mortii Domnului – se poate vedea asumarea vinovatiei pacatului lumii de catre
Fiul lui Dumnezeu Tatal, pe care El a venit sa-l desfiinteze 23. In acest sens, se descopera
caracterul soteriologic al misiunii lui Iisus, fapt care denota din invatatura Sa, in care permanent
face legatura intre Cruce si Botez vorbind despre evenimentul viitor al acceptarii jertfei si mortii
Sale pentru pacatele omenirii ca despre un botez: „Cu botez am a Ma boteza si cata nerabdare am
pana ce se va indeplini” (Luca 12, 50). Aici Luca Evanghelistul cunoaste un alt botez al
Mantuitorului, cel al sangelui, doar ca paharul este inlocuit cu focul, evocand timpul eshatologic
si facand trimitire la patimirile Sale.
Fiul lui Dumnezeu a coborat in ape sa innece in chip simbolic pe omul cel vechi,
ingaduind apei sa-I cuprinda trupul, sa-L inghita o clipa, ca si cand l-ar fi asezat in mormant,
apoi S-a ridicat, iesind din apa. In acest chip, a zis limpede ceea ce-i va spune si invatatului
Nicodim mai tarziu: „De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada Imparatia lui
Dumnezeu (Ioan 3, 3), adica nimeni in care omul cel vechi nu a murit. „Cine moare siesi
vietuieste lui Dumnezeu” (Romani 6, 3-8), intr-un cuvant, cine se ingroapa pacatos si se naste
iarasi om drept, duhovnicesc, isi insuseste invatatura pe care Hristos a dat-o prin botezul Sau in
Iordan. Omul care-si inneaca mandria, neascultarea, iubirea de sine si toata necuratia omului
celui vechi, pacatos, iese afara din apa cu smerenie, blandete, cu ascultare si iubire. In Botezul
lui Hristos se arata calea intreaga a mantuirii noastre.
Sfantul Ioan indrazneste sa ridice mana si sa boteze pe Ziditorul lumii si care acum o face
sa renasca la o noua viata24. Imnele Bisericii insista asupra smereniei implicate de acceptul
botezului din partea Cuvantului intrupat: „Botez ca o sluga a lua te sarguiesti” 25. Afundarea in
Iordan constituie episodul de umilire maxima a lui Hristos, Care isi asuma conditia omului cu
toate slabiciunile ei, solidarizandu-Se cu faptura cazuta si aratandu-Se ca rob al Tatalui ceresc.
Acceptul afundarii este inceputul care face posibila preamarirea cand Sfantul Duh coboara
asupra Sa.
Evanghelistul Luca noteaza ca Hristos se gasea in rugaciune imediat dupa Botez, iar pe
cand Se ruga cerul s-a deschis (Luca 3, 21). In toate momentele importante din viata Sa,
Evanghelia Il prezinta rugandu-Se cu smerenie Tatalui sa-i dea puteri sa-Si implineasca menirea.

23
Arhim.Benedict Ghius, Taina rascumpararii in imnografia ortodoxa, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1971, p.410
24
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 110
25
Mineiul pe Ianuarie p.113
 INTERNAL

Prin rugaciune, El dobandeste echilibrul desavârasit intre cele doua firi din Ipostasul Sau si
asigura legatura nemijlocita dintre firea umana si Dumnezeu Tatal pentru toti urmatorii lui
Hristos. Smerenia, infatisata prin acceptul Botezului pocaintei, impreunata cu rugaciunea va avea
puterea sa deschida cerurile si sa faca posibila pogorarea Duhlui Sfant peste Domnul, in chip de
porumbel: „ Cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut
pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El” (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din
ceruri, zicand: „ Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 3, 17),
preamarirea urmand deci cufundarii in apa Iordanului, Tatal ceresc manifestandu-Se numai dupa
ce firea din Fiul va primi darurile Duhului desavarsit.

Epifania
Coborarea Duhului peste Hristos la Botez are si insusirea de epifanie, fiind descoperirea
dumnezeirii Sale. Epifania trebuie inteleasa in functie de relatiile unice dintre Fiul si Duhul.
Parintele Staniloaie afirma ca Duhul este Cel care ni-L face cunoscut pe Fiul, de natura misiunii
Lui tinand deci a-L descoperi pe El.
Prima aratare a Mantuitorului ca Fiu al Tatalui, adica inceputul preamararii Sale, s-a
intamplat datorita pogorarii Duhului Sfant. Iisus este cunoscut in Duhul si prin Duhul, dupa cum
si Duhul se face cunoscut prin Hristos.
Vocea de la Botezul Domnului a lui Dumnezeu Tatal: „Acesta este Fiul meu iubit intru
care am binevoit” (Matei 3, 17) – Îl adevereste pe Fiul Sau, pentru ca Hristos este singur Sau Fiu,
nascut din vesnicie si singurul lui Dumnezeu Fiu nascut sub vreme 26. Dumnezeu dezvaluie
dragostea parinteasca si Îl numeste numai pe Iisus singurul Lui Fiu adevarat dupa fiinta, pentru
ca Toti ceilalti oameni se pot numi fii numai prin infiere. Interventia Tatalui are loc dupa
coborarea Duhului Sfant si este de o insemnatate aparte pentru intreaga teologie, fiind singura
teofanie din Noului Testament in care apar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi impreuna si
totusi separate. Cea mai mare descoperire a Tainei cea de nepatruns a Sfintei tremi se dezvaluie
pentru prima data, oamenilor muritori, deschidere a cerurilor si aratare unica, constituind
consacrarea misiunii Fiului si si al Intemeierii Imparatiei harului27. Cuvintele Tatalui atesta
indumnezeirea firii umane si consecinta acestei lucru, adica infierea cereasca, fiind adresate nu
Fiului, ci pentru Ioan si aceia care vor primi marturia lui. In acelasi timp, daca Botezul defineste
26
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p.87
27
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 102
 INTERNAL

un episod crucial in extistenata pamanteasca a lui Iisus, el reprezinta si inceputul lucrarii de

rascumparare a omului, deoarece prin acest moment Hristos anticipeaza jertfa Sa suprema.
Asadar, botezul Lui Hristos in Iordan e legat de aratarea Sfintei Treimi in care El a
pecetluit cea mai inalta taina din cer si de pe pamant. Revelarea Sfintei Treimi cu ocazia
botezarii lui Hristos va reprezenta centrul misiunii Sale, care va fi axata pe descoperirea si
impartasirea vietii de iubire si comuniune a Treimii si pe incorporarea oamenilor in aceasta. De
aceea, Hristos se impune ca Dumnezeu – Om, in vederea mantuirii lumii, El fiind in acest sens si
lumina celor din intuneric (Matei 4, 16) Care dezavaluie oamenilor Sfânta Treime si Taina
Ipostasului Sau. Solidarizandu-Se cu omenirea aflata sub boldul pacatului si prin cufundarea Sa
in apa, Noul Adam a inceput zidirea unui om nou, ingropandu-l pe vechiul Adam, asa cum se
spune intr-un imn al Bisericii: „Ai innoit firea lui Adam cu ascutarea, sfaramand balaurul”28.

Relatia intratrinitara a Fiului, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și manifestarea ei

In Evanghelia dupa Ioan, atunci cand Inaintemergatorul da marturie cu privire la Botezul
Domnului, zice ca Duhul Sfant a coborat si S-a odihnit peste Hristos (Ioan 1, 33). Aceasta odihna
a Duhului peste Iisus caracterizeaza relatia unica intre cele doua Ipostasuri ale Treimii Sfinte,
care se manifesta atat in planul transcendent al vietrii intratrinitare, cat si in cel temporal, unde se
sfinteste opera rascumparatoare a omului.
In cadrul vietii de taina din cadrul Sfintei Treimi, Sfintii relateaza ca sarcina Duhului este
de a se odihni asupra Fiului, Caruia ii ofera iubirea Tatalui dar si de a străluci Tatălui ca raspuns
dragostei Fiului29. Tatal si Fiul se mentin in legatura neintrerupta, prin Duhul Sfant, iar Sfântul
Grigorie Palama afirma ca Duhul este iubirea Tatalui fata de Fiul, Care se intoarce ca iubirea a
Fiului fata de Tatal30.
Duhul Sfant S-a pogorat asupra lui Iisus cand a ieșit din apa „ca un porumbel”, nu in trup
de porumbel, inchipuirea porumbelului insemnand ca Duhul se infatiseaza in chip felurit dupa
lucrarile pe care le sfinteste. Dupa Parintii bisericesti, pogorarea Duhului in chip de porumbel
aminteste de porumbelul care i-a vestit lui Noe ca apele s-au scurs de pe fata pamantului,
simbolizand impacarea omului cu Dumnezeu, iar aici Domnul Insusi fiind semnul inceputului
pacii intre cer si pamant. Intelepciunea lui Dumnezeu ne arata ca Duhul nu se pogoara asupra

28
Arhim.Benedict Ghius , Faptul rascumpararii …, p.412
29
Pr.Prof .D. Staniloaie ,Relatii treimice si viata Bisericii , „Ortodoxia”, XVI, 1964 , nr.4, p.517
30
Ibidem, pp.515-516
 INTERNAL

omului celui vechi care ii este mort Ziditorului, ci doar asupra omului renascut duhovniceste,
care viaza lui Dumnezeu si moare pacatelor31.
La Botez, Sfantul Duh face cunoscut omenirii inceputul timpului harului care va defini
reintoarcera omului la Creatorul sau. Coborarea Duhului a avut mai multe scopuri finale
privindu-L pe Iisus si lucrarea Acestuia de rascumparare a omului: sa sfinteasca firea umana a
Domnului, dar si sa-L reveleze ca Mesia, ca Fiu veșnic al Tatălui. Prin urmare, a avut atât
caracterul de epifanie, de arătare a firii dumnezeiești a lui Hristos, cât și cel de ungere, pe care îl
prezinta toti Parintii bisericesti32. Prezenta Sfantului Duh in chip de porumbel certifica
intemeierea Imparatiei harului, ca dar gratuit al lui Dumnezeu si prevesteste inceputul noii epoci
eshatologice a Lui33.
Firea omeneasca a lui Iisus fusese sfintita de Duhul inca de la zamislire, dar in momentul
consacrarii ca Mesia, (Ungere), Sfantul Duh S-a pogorat personal asupra umanitatii lui Hristos,
unindu-Se cu El, desi Persoana Sa a ramas ascunsa sub chipul porumbelului. Astfel, firea de om
a Mantuitorului a primit pentru noi covarsirea intreaga a energiilor darurilor Duhului, iar omul a
putut dobandi din nou harul pierdut, ca urmare a caderii in pacat a lui Adam. Pogorarea Duhului
Sfant peste Domnul va constitui inceputul sfintirii naturii omului, proces ce se va desavarsi prin
moartea pe cruce a lui Hristos34.
Întruparea si Botezul sunt evenimente legate indisolubil: Hristos se naste ca om din
Fecioara, prin lucrarea Duhului Sfant, iar tot ca faptura umana primeste la Botez infierea
cereasca, datorita prezentei Duhului35. Acesta este sensul nasterii de sus, despre care spune
Hristos lui Nicodim (Ioan 3, 7), aratandu-o ca si conditie fundamentala a mantuirii. Unirea
definitiva dintre cele doua firi ale Mantuitorului, care vor ramane mereu distincte, s-a implinit la
Botez, sub umbra Duhului Sfant, ca de altfel intreaga activitate terestra a lui Iisus se va petrece
tot sub obladuirea Duhului. Pogorarea Duhului pentru firea umana a lui Iisus a constituit
implinierea sfintirii precum si confirmarea infierii ceresti, iar pentru Sfantul Ioan care reprezenta
in acea clipa a Botezului intregul popor, pogorarea Duhului Sfant a insemnat consacrarea vizibila
a mesianitatii lui Hristos.

31
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p.40
32
Sfantul Ioan Gura de Aur , In Matthaeum , Horn .XII, P.G.LVII , COL.205
33
SF.IOAN GURA DE AUR , „Omilii la Evanghelia lui Ioan” ,vol. I , in PSB, vol .15, Editura Basilica, Bucuresti ,2016,
p.170
34
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p.111
35
Pr.Prof. D. Staniloaie , Din aspectul sacramental al Bisericii , „Studii Teologice” XVIII ,1996, nr. 9-10 ,p.542
 INTERNAL

Minunea de la raul Iordan reprezinta asadar ungerea mesianica, consacrand Dumnezeu-

Omul și misiunea ce-L aștepta pe Iisus și în același timp confirmarea publica că El era Mesia cel
profețit poporului. Insuși cuvântul „Mesia” – Unsul – presupunea existenta unei ungeri venite de
sus, care insemna primirea de daruri supranaturale.

ENERGIILE DIVINE REVARSATE LA BOTEZ – inceputul Imparatiei

Prin cădere, omul pierduse Sfântul Duh, Botezul Domnului reprezentand momentul
deschidereii izvoarelor harului si a energiilor divine in interiorul zidrii. Procesul culminant de
reintregire a creatiei, rupta de pacat, se va desavarsi prin inviere, prin biruinta finala asupra
mortii si a pacatalui, dar inceputul sau are loc la Iordan.
La Botezul Domnului au fost implinite cele doua conditii care au facut posibila instaurarii
imparatiei si distrugerea duhurilor rele. Prin intrarea in apa Iordanului și prin patrunderea
energiilor Sale necreate, Domnul a spalat zidirea intinata și a inchis puterea diavolului, care o
tinea sub lanturile lui. Din aceasta consideratie praznicul se mai numeste Epifanie – pentru ca
Dumnezeul Treimic S-a aratat la Iordan pe cat se putea omului cu trup; Praznicul Luminilor 36 –
pentru ca Botezul Mantuitorului lumineaza inima si mintea, inalta sufletele oamenilor prin
cunoasterea drumului mantuirii, care prespune inmormantarea omului vechi și a pacatului și
nasterea omului nou, neprihanit.
Caracterul soteriologic al Botezului Domnului este sugerat și de marturia lui Ioan
proorocul din timpul aratarii lui lui Iisus la raul iordan: „Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica
pacatul lumii” (Ioan 1, 29), preinchipuita inca din Lege de mielul adus jertfa de Avraam in
locului fiului Isaac (Facere 22) si de mielul pascal (Iesire 12) anuntat de profetul Isaia, care face
asemanare intre robul Domnului si „mielul adus spre junghiere” (Isaia 537). Evanghelistul Ioan il
numeste Miel în ultima sa carte nou testamentara, dându-i o semnificatie apocaliptică ca Lider al
turmei lui Dumnezeu, Care îi va birui pe dușmanii Domnului (Apocalipsa 6, 16).
Mântuitorul este Mielul cel Adevărat, Care recapituleaza în Sine pe toți și merge spre
moarte din iubire spaland toate pacatele omenrii prin puterea mortii Sale rascumparatoare pe
cruce și prin varsarea „scumpului Sau sange, ca al unui miel nevinovat” (I Petru 1, 19). Din
dragoste fata de Tatal si fata de om, Hristos ia asupra Sa pacatele lumi in chip intreit: prima data
intrupandu-Se, apoi supunandu-Se Legii și celei omenesti de bunavoie la Botez și în sfarsit,

36
Sf.GRIGORIE TEOLOGUL , Cuvantarea a 39-a(la Sfintele Lumini), Oratio XXXIX , PG 36, col.336
 INTERNAL

jetfindu-Se pe Golgota. Asadar, cele trei imtamplari majore ofera invatatura cea mai limpede
despre ascultarea si smerenia cele dumnezeiesti, peste tot Hristos ridicandu-Se ca un Biruitor:
asupra lui Irod la nastere, deasupra diavolului la Botezul Sau și peste legatura satanei cu omul la
moartea Sa.
Trasatura dominanta a Imparatiei Cerurilor este prezenta Duhului Sfant, iar semnul
venirii Sale il constituie biruinta asupra duhurilor rele ale intunericului. Acest lucru il
consemneaza si Evanghelia biruintei asupra ispitei (Matei 4, 11), care incheie si perioada
Praznicului Aratarii Domnului, cand dupa Botez, Hristos a fost dus de Sfantul Duh in pustiu și
flamanzind, dupa 40 zile de post, priveghere si rugaciune a urmarit deci sa impuna Fiului greaua
incercare. Dupa cum a fost subliniat, Duhul Sfant are sarcina sa-L reveleze pe Fiul si sa-L
proslaveasca si in aceeasi directie se afla si punerea lui Iisus in situatia de a intampina atacul
celui viclean și de a-l birui.
Infruntarea dintre Hristos si diavol trebuia sa aiba loc pentru ca firea umana din El sa
poata invinge ispita si sa aleaga liber smerenia și jertfa. Ceea ce va avea satana ca scop prin
ispitirile lui va fi tocmai suprimarea implinirilor de la Botez pentru a indeplini disocierea
teandrica a personalitatii Mantuitorului. Demonstrand caracterul limitat al cunoasterii sale,
ingerul intunericului a incercat sa rupa natura umana de cea divina, facandu-o autonoma,
spulberand astfel unirea ipostatica si facand astfel mantuirea oamenilor imposibila. Evanghelistii
ne infatiseaza cele trei mari ispitiri in care se cuprind toate celelalte ispitiri din viata oamenilor.
Prima este ispita trupeasca, a poftei firii; a doua este ispita mintii, a firii cugetatoare și a treia
ispita inimii, a naturii omului simtitoare.
Asadar cele mai mari iscodiri ale satanei cu care L-a ispitit pe Hristos sunt iubirea de
placeri, de faima lumeasca si iubire de arginti, deasupra tuturor acestora ridicandu-Se Domnul ca
vesnic biruitor, dand oamenilor pilda de lupta, de biruinta si indrazneala in incercari 37. In fata
ispitelor diavolului, El a trasat calea pe care omul o va avea de parcurs pentru a ramane in
comuniune cu Dumnezeirea si pentru a se mantui, prin renuntarea la vointa sa si la egoism si prin
ascultarea smerita a lui Dumnezeu. Mantuitorul l-a invins pe dusmanul omenirii, instaurand un
nou raport intre om si Dumnezeu, in care cei muritori nu vor mai fi singuri in lupta cu ispitele,
forta Sa de neinvins fiind dragostea fata de Tatal si fata de om care a generat rabdarea si

37
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p.98
 INTERNAL

smerenia Fiului38. Abia dupa aceasta biruinta, chiar daca nu definitiv inca, Mantuitorul va putea
incepe sa propovaduiasca imparatia, chemand oamenii la convertirea inimii.

Legatura intre Botezul proorocului, cu cel al Domnului si cu cel creștin

Botezatorul Domnului era cel mai mare om nascut din femeie, care-L marturisise pe Iisus
inca din pantecele maicii sale prin sfintirea primita de la Duhul Sfant. Misiunea lui Ioan este
descrisa de catre inger in acelasi mod in care proorocul Maleahi caracterizeaza revenirea lui Ilie
pe pamant (Maleahi 3, 1). De altfel, in timpul lui Hristos, evreii il asteptau pe Ilie sa revina in
slava pentru a face pace in lume si pentru a-I anunta venirea. Ioan este mostenitorul lantului
neintrerupt al darului profetiei si devine ultimul proroc al Vechiului Testament. De aceea el
detinea spiritul lui Ilie si faptul ca Ioan a fost asemanat cu Ilie si ca el „venise” deja prin Ioan
arata caracterul eshatologic al perioadei de dupa Hristos. Exista o asemanare atat exterioara cat si
interioara intre cei doi, in ceea ce priveste austeritatea si ascetismul vietii lor, cat si tonul sever al
predicii lor. Ca Ioan, pe Ilie il vedem prezent atat in Vechiul cat si in Noul Testament, in
evenimentul de pe muntele Tabor. In aceste asemanari dintre cei doi prooroci, accentul nu cade
pe identitatea dintre cele doua persoane, ci pe aspectul mesianic de care sunt legati39.
Mesajul predicii lui Ioan avea dezideratul apropierii iminente a judecatii lumii printr-o
revarsare a Duhului Sfant si o „distrugere” prin foc. Sarcina Botezatorului era aceea de a pregati
popoarele pentru venirea lui Mesia, adica de botezul cu Duh Sfant si cu foc, propovaduind
pocainta si botezul cu apa. Acest lucru sugereaza ca prin botez se redeschid perspectivele
eshatologice. Botezul lui Ioan cerea pocainta, facand trecerea de la circumciziune sau de la
diferitele ritualuari iudaice de spalare, la ceea ce Pavel numea circumciziunea inimii. In cartea
sa, Iosif Flaviu explica ritul botezului practicat de Ioan, ca fiind ritul de imersiune, adica
simbolul unei purificari spirituale care joaca un rol fundamental in predicile proorocului, ai caror
partizani se numeau baptisti40.
Botezul prozelit prin care paganii erau primiti la iudaism cat si celelalte libatiuni rituale
ca cea pentru tamaduirea bolilor, spalarile inainte si dupa masa, inainte ca un israelit sa mearga la

38
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 131
39
Serghei Bulgakov , Prietenul Mirelui .Despre cinstirea ortodoxa a Inaintemergatorului ,traducere din limba
engleza de Ioana Anca Bogdan , Editura Reintregirea ,Alba Iulia ,2015 ,pp. 191-194
40
Iosif Flaviu , Antichitati iudaice ,vol.II , cartea XVIII, cap. V, pg.166
 INTERNAL

templu sau dupa ce se atinsese de un cadavru, pot fi condsiderate ca prefigurari ale botezului lui
Ioan. Botezul ioaneic difera de acestea prin faptul ca nu se facea prin spalare sau stropire, ci prin
afundare totala in apa, caracteristic acestuia fiind marturisirea pacatelor, implicand astfel o
anumita schimbare interioara. Desi nu oferea iertarea pacatului originar, Botezul cu apa adresat
tututor oamenilor arata ca „plinirea vremii” sosie deja, anuntand botezul superior pe care-L va
inaugura Hristos, iar Acesta, prin Botezul Sau, pe botezul crestin si intrarea in timpul
eshatologic41.
Asadar, botezul crestin isi are bazele in botezul lui Ioan, reprezentand un eveniment
eshatologic. Botezul lui Ioan isi gaseste implinirea in Botezul Domnului, fiind unul anticipator, o
pregatire pentru timpul eshatologic ce urma, implicand o curatie morala, pocainta, marturisirea
greselilor si scufundarea in apa. Punerea in valoare a functiei pregatitoare a botezului proorocului
se petrece prin activitatea lui Hristos si trimitirea ucenicilor Lui sa boteze. In timp ce Ioan
scufunda in apa, Hristos completa prin scufundarea in Duhul Sfant. Prin botezul practicat de el,
sfantul este pus in pozitia de a indeplini scopul pentru care a fost trimis in lume, acela de a fi
martor al Celui asteptat si de a-L face cunoscut oamenilor pe Cel necunoscut. La Iordan il arata
lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Mielul Pascal Ce va avea sa ridice pacatul omenirii. Ioan avea
menirea sa mijloceasca intalnirea omului pacatos cu Hristos, prin botezul pocaintei, caci pentru
cei ce primisera botezul Inaintemergatorului, impartasirea de lumina lui Hristos era ca un dar 42.
Numai acestia au putut sa inteleaga, indreptati de lege, revarsarea luminii lui Hristos, Botezul
proorocului fiind faclia prin care se putea vedea lumina Mantuitorului si astfel primindu-l lor li
se deschisesera ochii duhovnicesti pentru a-L putea recunoaste pe Mesia. Din aceasta pricina,
fariseii carteau in fata celor intamplate, deoarece nu aderasera la acest mod pregatitor de curatire.
Ioan isi descrie botezul pocaintei ca cea mai buna pregatire pentru intelegerea venirii
Imparatiei Cerurilor si in spiritul asteptarii unui botez mai profund, spre iertarea pacatelor.
Doctrina celor doua botezuri, unul provizoriu, celalalt definitiv, mesianic si eshatologicc, este
foarte importanta in teologia baptismala a Noului Testament, Botezul cu Duh Sfant pregatit de
Ioan si asteptat de toti profetii, inaugurand venirea judecatii si a Imparatiei Cerurilor (Faptele
Apostolilor 2, 16-17). Dar si aceasta inaugurare a eshatologiei inca prefigureaza venirea

41
Serghei Bulgakov,op.cit, pp.91-98
42
Ioan Caraza , Sfantul Ioan Botezatorul –Inainte-mergatorul Domnului . Botezul cu Duh Sfant in Hristos, Editura
Episcopiei Sloboziei si Calarasilor, 2000, pp.17
 INTERNAL

eshatonuluii in toata intregimea lui, acest lucru implicand o nastere permanenta din apa si din
Duh, pana la venirea din nou a Fiului dumnezeiesc din ceruri.

CONCLUZII LA BOTEZUL DOMNULUI , CRED ca merg si la final de tot

In toata misiunea Sa, Hristos priveste inapoi spre Botezul Sau, pentru El a se boteza
insemnand a suferi moarte pentru oameni. Din exeperierea Botezului Domnului nostru rasare
radacina doctrinei baptismale (Romani 6) pe care o regasim de-a lungul Noului Testament,
aproape mereu il vedem pe Iisus predicand pe langa ape. Prin Botez, Mantuitorul isi incepe
misiunea publica si mesajul Sau, avand un pronuntat caracter eshatologic, a continuat sa implice
botezul, ca element primordial de accedere la noua credinta. Asezarea actului Botezului
Domnului la inceputul fiecarei Evanghelii, arata ca evenimentul de la Iordan constituie
momentul de care se leaga activitatea lui Hristos si prin care se dovedeste mesianitatea Lui. Pe
baza acestor relatari s-au dezvoltat diferite comentarii sau imne ce au incercat sa ofere acestui act
intelesul teologic, liturgic si spiritual cuvenit.
La fel ca toate evenimentele importante din viata lui Hristos, Botezul ramane un mister
etern, a carui taina nu o putem adanci decat partial, indrumati de experierea duhovniceasca a
Sfintilor Parinti.
 INTERNAL

CAPITOLUL III